Crunta teroare s-a abătut asupra transilvănenilor

 

Prin tot felul de minciuni şi mistificări monarhia habsburgică încerca să antreneze România în război alături de ea.

Iuliu Maniu, pentru a preîntâmpina această manevră, a încercat în zadar să meargă la Bucureşti. Nereuşind, I-a adus pe Constantin Stere la Braşov, ca lider al Basarabiei, provincie ce urmărea acelaşi scop dar prin intermediul alăturării puterilor centrale. S-a străduit să-l convingă pe fruntaşul basarabean prin argumente logice şi de mentalitatea unui popor ce suferise un mileniu opresiunea şi nu-şi pierduse nădejdea, spunându-i că el, Maniu, de ar fi ameninţat cu spânzurătoarea şi tot n-ar putea adresa României îndemnuri să meargă alături de Austro-Ungaria. L-a rugat să-i comunice şi regelui Carol această atitudine sugerându-i „să opună protestaţiunea hotărâtă a satisfacerii în întregime a aspiraţiunilor neamului românesc din Ardeal şi Ungaria".

Maniu urmărea să încurajeze poziţia României pentru a nu fi atrasă de partea Triplei Alianţe. În acelaşi timp la Viena şi Budapesta aveau loc mari frământări şi ambasadorul habsburgic de la Bucureşti era însărcinat să depună eforturi pentru a convinge pe rege şi anturajul lui pentru părăsirea neutralităţii. Nu a reuşit, dân-du-şi seama că problema Transilvaniei este un bloc de neînlăturat între Viena şi Bucureşti, sugerând concesiuni importante românilor. Aceeaşi sugestie i-a făcut-o şi contelui Tisza, dar de la acesta a primit un răspuns scris usturător: „că oricine va încerca să smulgă Ungariei un metru pătrat de pământ, va fi împuşcat". Nu se gândea atunci Tisza că peste 3 ani el va fi cel care va avea această soartă.

Iuliu Maniu văzuse clar rezolvarea problemei româneşti când i-a spus lui Constantin Stere că războiul pregătit şi declanşat de Austro-Ungaria se va sfârşi prin înecarea acestui imperiu „în mişcări revoluţionare". Prevăzând această situaţie a trimis la Bucureşti ca emisari pe Teodor Mihali şi Hossu care la Sinaia, prin Take lonescu, au cerut ca trupele române să treacă Carpaţii fiind aşteptate de tot neamul românesc.

Ştefan Tisza, fiind ameninţat de ofensiva rusească, care ajunsese în Maramureş a încercat să poarte discuţii cu membrii Comitetului executiv ai Partidului Naţional Român şi a invitat la Budapesta pe Iuliu Maniu, Alexandru Vaida şi Teodor Mihali.

Speranţele lui Tisza de a convinge pe Maniu la unele concesii, chiar la o adeziune pentru susţinerea războiului puterilor centrale, au fost sortite eşecului. Atunci a încercat Tisza să neglijeze pe Iuliu Maniu şi să câştige adeziunea clerului, dar nu a reuşit.

La începutul anului 1915 contele Ştefan Tisza a făcut o nouă încercare în vederea obţinerii unei declaraţii cel puţin de neutralitate din partea fruntaşilor Partidului Naţional Român. Dar Maniu fiind chemat la Dej pentru consultare asupra acestei probleme, deoarece până atunci nu se obţinuse nici un drept pentru români, a respins sugestia maghiară. Conducătorii românilor transilvăneni rămăseseră singurii care respinseseră toate propunerile făcute de guvernul ungar.

Trecând peste Budapesta, împăratul Wilhelm II a iniţiat în mai 1915 tratative la Viena cu un emisar al lui şi Partidul Naţional Român a delegat pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici. Discuţiile s-au purtat la palatul prinţului de Lichtenstein unde Aurel Popovici a prezentat situaţia românilor lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi supuşi unei politici de deznaţionalizare.

La discuţii, pe lângă câţiva demnitari austrieci, a participat şi deputatul german Erzberger, şeful grupului de centru catolic, din parlamentul german, din opoziţie. Discuţiile s-au purtat pe 2 teme:

1. Doleanţele românilor faţă de unguri şi de ce nu se pot înţelege. La acest punct a răspuns Maniu, făcând un istoric pe larg al relaţiilor şi a precizat dorinţele cunoscute şi expuse şi-n Parlament şi care se rezumau la dreptul de naţiune egală şi liberă în cadrul imperiului, cu toate avantajele unei astfel de situaţii de drept ce. i se cuvine poporului român majoritar.

2. Dacă aceste doleanţe ar fi satisfăcute, sunt dispuşi conducătorii Partidului Naţional Român din Ardeal să intervină în vechiul regat pentru încetarea propagandei ostile? Răspunzând, Iuliu Maniu a spus printre altele că „nu-şi poate lua nici un angajament-pentru că răspunderea morală a acţiunii familiei române o are fratele cel mare, care este Regatul liber".

Imediat, printr-un curier special, Maniu a anunţat pe Ionel Brătianu despre discuţiile purtate şi atitudinea adoptată.

Regele Ferdinand şi Brătianu au căutat să câştige timp, şi intransigenţa acestuia din urmă se va întâlni la capătul a 4 ani, cu intransigenţa lui Iuliu Maniu, în Marea Unire realizată de cei de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Regele şi Brătianu vor seconda politica desprinderii Transilvaniei dusă cu perseverenţă de Iuliu Maniu şi o vor promova fără încetare în orice împrejurare, pe toate canalele diplomatice şi în toate actele oficiale ce le vor încheia.

În faţa concentrării de trupe ungureşti în Banat şi regiunea Braşov, Italia care făcea parte din Tripla Alianţă a trimis o notă guvernului de la Viena, arătând în luna ianuarie 1915, că acest fapt contravine stipulaţiilor tratatului, şi s-a văzut nevoită, pe 6 februarie să încheie un acord cu România angajându-se să acţioneze solidar în caz de agresiune, în apărarea teritoriilor lor.

 

Pleacă şi Maniu

 

Acesta a fost titlul articolului scris de Octavian Goga, ca omagiu celui ce nu se lăsase înduplecat de opresor, atunci când s-a aflat că Tisza hotărâse să-l trimită pe front. încorporat ca soldat, Iuliu Maniu a urmat şcoala de ofiţeri şi, de pe frontul rusesc a ajuns pe cel italian cu gradul de locotenent. înainte de a pleca pe front îi declarase lui Voicu Niţescu că „...orice s-ar întâmpla, orice document i s-ar prezenta, să se ştie că nici în faţa spânzurătorii, eu nu voi cere ca România să intre în război alături de puterile centrale..."

Dar teroarea dezlănţuită în 1915 a făcut să plece şi Octavian Goga peste Carpaţi, în Regat, fiind urmat şi de alţi fruntaşi politici printre care Vasile Goldiş, Traian Vuia, Ion Clopoţel ş.a.

Prin legea XVIII, guvernul Ştefan Tisza socotea trădători pe români pe baza unui simplu denunţ, iar după ce armatele regatului au trecut Carpaţii, transilvănenii au fost ridicaţi în masă şi duşi în câmpia Tisei iar alţii au umplut temniţele şi pentru ca teroarea să fie şi mai mare, Tisza a început o campanie în vederea „Fortificării Ungariei" prin colonizări şi dislocări de populaţii pe seama naţiunilor care nu acceptau dominaţia ungară şi aceasta numai cu două luni înainte de intrarea României în război pentru Ardeal.

 

Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi...

 

În urma tratativelor secrete dintre regat şi occidentali, ni s-au garantat frontierele pe 4 august 1916, precum şi aprovizionarea cu armamentul necesar. în aceste condiţii Regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană pentru duminică, 14 august la orele 10 dimineaţa, şi la Cotroceni, printre altele a spus:

„Cred că de aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. După matură chibzuinţă. înclin mai mult pentru opinia guvernului meu. Austro-Ungaria nu ne-a oferit niciodată nimic. Victorioşi avem în Transilvania o putere de rezistenţă mai mare. Iau răspunderea pentru că am încredere în viitorul ţării. Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi..."

Iar primul ministru, Ion C. Brătianu a completat, subliniind: „Azi toată latinitatea este în tabără contra Germaniei... încetul cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea intereselor noastre... Cred în victoria Antantei şi mă conformez ei. Vom declara război Austro-Ungariei... în schimb ni se recunoaşte dreptul de a lua până la Tisa, Banatul, Crişana, un Maramureş de sus care nu este slav, Bucovina până la Prut. Ni se mai recunosc drepturi egale la Congres. Tratatul ne garantează aceste anexări şi este iscălit de cele patru puteri care garantează integritatea teritoriului nostru..." în faţa unor rezerve din partea lui Titu Maiorescu, P. P. Carp şi Nicoiae Marghiloman care au insistat ca regele să nu semneze declaraţia de război, Ferdinand a dat răspunsul regal: „PUTEM FI BĂTUŢI, NICIODATĂ ZDROBIŢI!

 

Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!"

 

La „strigătul latinităţii din tranşee" lansat ca o poruncă de Octavian Goga răspunsese I. C. Brătianu: „Azi toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei", iar Mişu Ferichide în Consiliul de Coroană a concis ca să fie auzit şi peste veacuri:

„Dacă stăm locului vom ajunge vasalii străinilor, iar generaţiile viitoare ne vor reproşa că nu ne-am făcut datoria".

Aşa a pornit România hotărâtă peste Carpaţi, în Ajunul Sfintei Mării 1916, când Mavrocordat, ministrul Regatului de la Bucureşti a remis la ora 20,45 următoarea declaraţie de război:

„Toate nedreptăţile ce au suportat fraţii noştri au întreţinut între ţara noastră şi monarhie o stare de continuă animozitate, pe care guvernele regatului nu ajungeau s-o calmeze decât cu preţul unor mari dificultăţi şi al multor sacrificii... ei au fost trataţi ca o rasă inferioară... Deoarece acest război pune în discuţie cele mai grave probleme, atingând însăşi dezvoltarea naţională, ca şi existenţa statelor, România având dorinţa de a contribui la încheierea mai grabnică

a conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede forţată de a intra alături de acele state care îi pot asigura realizarea unităţii naţionale".

Astfel prevederea lui Iuliu Maniu că „fratele mai mare îşi va asuma răspunderea morală a familiei române", se împlinise. De acum, din ziua de Sfânta Măria 1916 vor începe să curgă şiroaie de lacrimi şi sânge, dar nu în zadar.

Sacrificiile aliaţilor erau comune pe cele două fronturi, din apus şi răsărit. Cea mai mare bătălie angajată pe 21 februarie 1916 la Verdun a putut fi câştigată de Alianţi numai în luna decembrie după ce nemţii retrăseseră 18 divizii şi le aduseseră împotriva românilor pe care i-au prins-o ca într-un cleşte cu ajutorul bulgarilor.

Sacrificiile româneşti au fost mari în timp ce ziarul „La Libre Parole" se întreba, „Dar Sarrail ce face?" în situaţia devenită dramatică acum pentru România, preşedintele Franţei, Clemenceau îşi punea şi el o altă întrebare: „Am visat ori am citit că ruşii au dat un corp expediţionar? Unde trebuiesc sute de mii, corp expediţionar?" în schimb ruşii ne-au luat ca „amintire" tezaurul, iar Germanii ne-au dus mii de prizonieri în Alsacia unde au murit de boli şi mai ales de foame, fiind îngropaţi într-o salbă de cimitire ce se ţin lanţ de la Soultzmat până la Maubeuge (pe frontiera cu Belgia) şi pe cealaltă parte a Rinului, de la Breisach până la Krefed.

Anul 1917 a însemnat apariţia unei noi forţe care a schimbat atmosfera pe fronturi iar răspunsul Aliaţilor la cererea de pace separată a germanilor a fost precis: eliberarea italienilor, slavilor, românilor şi cehoslovacilor.

Eliberarea noastră consta în puterea rezistenţei şi în victoria aliaţilor care începuse să se întrezărească cu toată defecţiunea rusească unde începuse revoluţia bolşevică, ce a făcut mari greutăţi României nevoite să facă faţă şi duşmanului şi fostului aliat.

Primăvara anului 1917 se arătase plină de speranţe, dar şi de durere. Prevestea un an hotărâtor. Colţul ierbii primăvăratice l-a adus pe Regele Ferdinand în mijlocul ostaşilor şi de sub nucul de la Răcăciuni ii s-a adresat în ajunui Bunei Vestiri, miercuri, 22 martie 1917:

„ Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totdeauna dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da si o largă participare la treburile statului. Ară­taţi-vă scumpii mei ostaşi, demni de încrederea ce ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datorie voastră cu sfinţenie."

I. G. Duca, în „Amintirile politice" subliniază pacostea tifosului exantematic ce se abătuse peste ţară în acea primăvară:

,,Am trăit trei luni groaznice şi nenumăraţi au fost militarii şi civilii a căror oseminte zac în Moldova de pe urma acestui flagel periculos, singurul dar pozitiv cu care în acele vremuri îndeajuns de grele, aliata noastră Rusia ne-a gratificat."

Şi pentru că pe 2 aprilie raportul de forţe se schimbase prin intrarea Statelor Unite ale Americii alături de Tripla înţelegere, Regele Ferdinand i s-a adresat preşedintelui Wilson pe 17 aprilie:

„Naţiunea română, care aşteaptă de la acestrăzboi eliberarea fraţilor oprimaţi de Austro-Ungaria, tnmite naţiunii americane apărătoare a acestei nobile cauze, un emoţionant salut, plin de gratitudine."

Preşedintele Wilson mişcat de drama neamului românesc a trimis următorul răspuns:

„Suferinţele şi persecuţiile la care este supus poporul român provoacă indignarea şi compasiunea lumii civilizate."

În acele momente când omenirea era tulburată, când intrigile, pasiunile şi ameninţările creaseră o atmosferă apăsătoare, când Regelui Ferdinand I se retrăseseră toate titlurile de familie de către germani, acuzat fiind de trădare faţă de ei, El, Regele României şi-a păstrat onoarea rămânând credincios jurământului şi poporului român, ca slujitor al celor „mai buni copii ai firii, urziţi din lacrimi şi sudoare... sfinţind cu rouă suferinţei ţărâna plaiurilor noastre".

 

Armata română renaşte ca pasărea Phoenix

 

„Spectacolul armatei române reorganizate este impresionant... în ciuda tuturor piedicilor, România a lucrat activ la repararea dezastrului reorganizându-şi armata şi rezolvând multe dificultăţi economice", spunea Albert Tomas sosit de la Paris, în Moldova.

Cu mare pompă - Capul lui Mihai Viteazul - fusese adus la Mitropolia laşului, ca un simbol ce prevestea unificare, după peregrinare prin focul revoluţiei bolşevice.

Rusia era bântuită de confuzie şi anarhie. Bolşevicii se bazau pe „principiu satanic" că „...în lupta dusă pentru revoluţia socială minciuna, trădarea şi înşelăciunea sunt arme îngăduite faţă de burghezie, capitalişti şi guvernele lor... Morala? Nu e moral decât ceea ce duce la revoluţie. Restul nu-i decât absurditate burgheză. Bolşevismul nu-i un pension de domnişoare. Până şi copiii ar trebui să asiste la execuţiile capitale şi să se bucure de pieirea duşmanului proletariatului..."

În această situaţie puterile centrale socoteau problema românească, ca şi lichidată. Se propusese împăratului Germaniei o uniune personală sub coroana Austriei pentru a pune capăt iridenţei românilor faţă de Ungaria, iar arhiducele Max al habsburgilor era lansat să creeze divergenţă între cele două case domnitoare în dispută pentru tronul românesc.

Socotelile dinastice fiind făcute rămânea numai victoria pe care Mackensen o şi rezolvase pe hârtie, ca pe o ecuaţie fără neprevăzute: plănuise cu Armata 9 germană să atace de-a lungul Şiretului spre laşi, iar cu alte două armate prin Galiţia să ocupe Bucovina, alungând pe ruşi care erau în descompunere. Astfel marele strateg spera că în 15 zile să lichideze problema românească creându-şi drum liber spre Ucraina şi porturile Mării Negre.

Neprevăzuta planului Comandamentului român prevedea ca Armata a ll-a, condusă de generalul Alexandru Averescu, să atace la Mărăşeşti iar Armata I a generalului Eremia Grigorescu să intervină pe linia Galaţi, Nămoloasa, Focşani şi să-şi deschidă drum spre Bucureşti.

Pe data de 11 iulie atacul surprinzător al lui Averescu la Mărăşeşti a produs mari pierderi nemţilor, iar arhiducele losif de Habsburg care conducea operaţiunile inamicului şi-a pierdut artileria şi foarte multă infanterie „sub presiunea celui mai ucigător foc de artilerie românesc". În plină ofensivă, eliberează întregul bazin dintre Oituz şi Putna aruncând pe germanii în derută, în Munţii Vrancei şi refuzând să oprească atacul. în acest timp, Kerenski dăduse ordin telegrafic ca trupele ruseşti să înceteze lupta şi să părăsească frontul.

Mackensen în disperare, retrage 8 divizii din Galiţia şi le aduce, prin Predeal-Ploieşti, în regiunea Buzău pentru a întări frontul din sudul Moldovei unde a adus şi trupe turco-bulgare. După ce a decimat pe 24 iulie, armata a 4-a rusă în debandadă din cauza bolşevizării, germanii au dat de rezistenţa legendarului Eremia Grigorescu pe linia Oituz-Valea Şuşiţei-Mărăşeşti.

Aici nemţii au dat de un nou Verdun, triunghiul morţii româneşti, o adevărată epopee, unde ordinul lui Eremia Grigorescu „Pe aici nu se trece" a fost împlinit cu sfinţenie. Trădarea rusească se produsese, şi în timp ce erau alungaţi, românii au rezistat 14 zile celor 61 de atacuri germane de o vigoare nemaiîntâlnită. Românii au luptat în cămaşă şi izmene, respingând de 7 ori atacul de la Mărăşeşti, cel mai înverşunat fiind pe 6 august 1917.

La 65 000 oameni s-a ridicat pierderea germană.

Primul-ministru francez, Alexandru Ribot, trimitea următoarea telegramă lui I. Brătianu: „Franţa salută naţiunea română, sora sa curajoasă, care a arătat în mijlocul greutăţilor de acum cele mai eroice virtuţi".

Iar ziarul englez „Times" sublinia pe 17 august 1917:

„Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuţi prizonieri. Această înfrângere este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei."

Dar situaţia pe toate fronturile era proastă pentru puterile occidentale. Italia pierde lupte după lupte şi numărul prizonierilor pierduţi se ridică la 250 000. Germanii ocupă părţi importante din ţările baltice. Pe teritoriul românesc ruşii sunt în plină revoluţie, jefuiesc şi omoară. îşi degradează ofiţerii. Nordul Moldovei şi Basarabia cunoaşte aceleaşi grozăvii.

Hotărârea puterilor occidentale este fermă. Clemenceau cere, pe 22 noiembrie 1917, război fără întrerupere până la înfrângerea puterilor centrale.

Guvernul român cere armistiţiu în decembrie după ce Lenin semnase şi el armistiţiu" cu germanii pe 5 decembrie la Brest-Litowsk.

Timp de două săptămâni i-a trebuit generalului Prezan ca să dezarmeze pe ruşi, să-i dea afară din ţară. Congresul militar de la Chişinău, care proclamase autonomia Basarabiei, a cerut guvernului de la laşi asistenţă militară împotriva anarhiei care se instaurase de către trupele în retragere.

Armata română a reuşit pe 13 ianuarie 1918 să pacifice Basarabia şi a fost primită triumfal.

Astfel, la Chişinău s-a putut continua activitatea legislativă, care, pe data de 27 martie 1918, a cerut unirea cu România -Patria Mamă - conform principiului că popoarele pot decide singure de soarta lor.

 

Tânăra Americă sprijină eliberarea naţiunilor

 

Românii treceau prin momente de disperare, atât în Moldova, unde se înghesuise tot „regatul", atât în Oltenia şi Muntenia, spoliate de cotropitori, cât şi în Transilvania, de unde, peste 600 000 fuseseră smulşi din vatra strămoşească şi trimişi să apere cel mai opresiv imperiu în timp ce zeci de mii umpleau închisorile şi lagărele maghiare, iar zona de frontieră cu Regatul român fusese împănată cu elemente maghiare. Ungaria era incapabilă să vadă desfăşurarea cursului evenimentelor în'favoarea celor asupriţi.

Acest aspect de îndărătnicie maghiară îl descifrase Iuliu Maniu de-a lungul sfertului de veac de confruntare cu „Coroana Sf. Ştefan". De asemenea, el constatase şi şubrezenia militară a imperiului habsburgic târât spre prăpastie de „nobila naţiune maghiară" şi declarase că „niciodată nu va cere ca românii să intre în război alături de puterile centrale".

Justeţea cauzei româneşti ca şi a popoarelor asuprite a fost subliniată de primul ministru francez, A. Ribot, care, într-o declaraţie, pe care am putea-o socoti premergătoare celei a lui Wilson, făcută pe 25/26 iulie 1917, spusese în faţa Conferinţei Aliaţilor, de la Paris: Puterile aliate, mai mult ca oricând, pentru a apăra draptul popoarelor, îndeosebi în Balcani, sunt hotărâte să nu depună armele decât atunci când îşi vor atinge obiectivul major, care, în concepţia lor, domină pe toate celelalte: a face imposibilă repetarea unei agresiuni criminale ca aceea existentă azi si a cărei responsabilitate revine Puterilor Centrale. Nu există puteri mari si puteri mici. Toate sunt egale si se bucură de aceleaşi drepturi. Dacă o naţiune se dezvoltă mai mult decât alta, ea are nu numai datoria, ci şi privilegiul de a proteja şi apăra micile puteri".

Remarca elogioasă a preşedintelui Franţei, Raymond Poincare, la adresa extraordinarului efort românesc, a fost încă o confirmare a fraternităţii româno-franceze:

„Acelaşi popor s-a ridicat şi luptă cot la cot pentru acelaşi ideal, a îndurat aceleaşi suferinţe, face aceleaşi sacrificii, nutreşte aceleaşi speranţe, păstrează aceeaşi încredere nezdruncinată în victoria dreptului".

În această atmosferă de recunoaştere a efortului României la instaurarea justiţiei, pe de o parte, şi a acţiunii de intimidare şi crudă opresiune dezlănţuită asupra popoarelor subjugate de imperiul Austro-Ungar, pe de altă parte, Comitetul executiv al Partidului Naţional din Transilvania, la sugestia lui Iuliu Maniu, hotărăşte, în luna decembrie 1917, reluarea activităţii la toate nivelurile organizaţiilor partidului pentru scuturarea jugului sclaviei.

Încă o dată, intuiţia acestei acţiuni fusese providenţială, deoarece pe 8 ianuarie 1918 preşedintele Americii, Woodrow Wilson, a rostit mesajul celor 14 puncte istorice ce anunţau zorii eliberării popoarelor din robie şi în care preciza că „este programul nostru pentru pacea în omenire:

11. Tratatele de pace, elaborate în marea zi, după care nu vor mai avea loc acorduri secrete si separate între naţiuni, în plus diplomaţia va acţiona întotdeauna sincer faţade toţi...

....................................

10. Popoarelor Austro-Ungariei pe care dorim să le salvăm si să le asigurăm un loc printre naţiuni, trebuie să li se acorde mai întâi posibilitatea unei dezvoltări independente...

...........................................

11. România, Serbia si Muntenegru trebuie să fie evacuate; teritoriile ocupate trebuie să fie părăsite; raporturile dintre statele balcanice trebuie să se stabilească pe relaţii prieteneşti în conformitate cu interesele istorice şi tradiţionale; garanţii internaţionale
de independenţă politică, economică şi teritorială vor fi luate în favoarea acestor state...

............................................

14. ... Un principiu evident călăuzeşte întregul program pe care l-am schiţat: este principiul unei dreptăţi pentru toate popoarele şi naţionalităţile, principiu de drept pe care toate naţiunile îl au de a trăi în condiţii egale de libertate şi linişte, unele cu altele, fie ele slabe sau tari. Şi dacă acest principiu nu va deveni de bază, nici o parte a edificiului dreptăţii internaţionale nu va rămâne în picioare. Poporul Statelor Unite nu va acţiona decât pe baza acestui principiu. Pentru a apăra acest principiu el este gata să-şi dedice viaţa, onoarea şi tot ce posedă. Am ajuns la momentul cel mai important din punct de vedere moral, al acestei lupte supreme şi decisive pentru libertatea oamenilor: poporul Statelor Unite este decis să-şi pună la încercare, toată forţa sa, idealul său nobil, sinceritatea şi spiritul de sacrificiu."

Aceste principii călăuzitoare expuse de W. Wilson erau în concordanţă cu vederile lui Iuliu Maniu care credea în biruinţa dreptăţii şi adevărului împotriva măsurilor asupritorului milenar, pe care le socotea trecătoare, un simplu provizorat, chiar în ciuda părerilor unor prieteni care-l socoteau nehotărât.

Maniu, om de reflecţie rece, a cărui judecată se vedea îndreptăţită de logica izvorâtă din dreptatea istoriei ce se voia împlinită, confirmată acum de desfăşurarea evenimentelor internaţionale era mai mult ca oricând solicitat la cârma destinelor Transilvaniei. Şi prezenţa lui se făcea simţită chiar de pe frontul ucigător unde-l aruncase guvernul ungar incomodat de prezenţa lui. Cu toate că situaţia Regatului român devenise tragică în urma trădării ruseşti, au avut loc manifestaţii de simpatie faţă de suferinţa noastră, fiind demnă de remarcat aceea a ministrului francez de externe, Pichon:

„Aşa cum nu vom abandona Belgia, Serbia, Polonia, naţionalităţile oprimate, pentru care luptăm în tovărăşia celor mai mari democraţii din lume, spre a le elibera, aşa nu vom abandona nici România care s-a sacrificat ca şi noi, pentru apărarea dreptului".

Semnele descompunerii Puterilor Centrale erau evidente: răscoala de la Berlin, ca şi cea de la Budapesta sau din porturile Adriaticei, precum şi dezertările celor în drum spre front.

Acestea erau şi o consecinţă a unui nou mesaj al Preşedintelui Wilson rostit pe 11 februarie, care venea cu precizări în sprijinul popoarelor subjugate:

„Nu mai poate fi vorba de a transfera popoarele de la o putere la alta printr-o simplă conferinţă internaţională sau printr-un acord între rivali şi antagonişti. Aspiraţiunile naţionale trebuie respectate; în viitor popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât cu propriul lor asentiment. Auto­determinarea nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ de acţiune pe care în viitor oamenii de stat nu-l pot ignora decât în detrimentul lor."

 

Partidul Naţional Român din Transilvania preia conducerea destinelor româneşti

 

Încheierea păcii de la Brest-Litovsk, între Rusia bolşevică şi Germania, lichidase frontul de răsărit de la Marea Baltică până în Bucovina eliberând forţe care au fost trimise pe frontul de apus, iar România rămăsese complet izolată, fără posibilitatea de a mai fi aprovizionată cu armamentul aliaţilor ce venea prin Rusia.

Câteva săptămâni, premergătoare semnării armistiţiului, atmosfera în sânul clasei conducătoare româneşti din Moldova a fost dramatică. Şantajului cu zdrobirea şi anexarea României de către Austria i se opunea altă ipoteză, tot aşa de dezolantă, a retragerii conducerii ţării prin Rusia spre Aliaţi.

Soluţia „gen Iuliu Maniu", de a câştiga timp a fost adoptată şi de Ion Brătianu care l-a sfătuit pe Rege să înceapă discuţiile. Regele, cu lacrimi în ochi, a răspuns la propunerea plecării: „Hotărârea mea în această privinţă este irevocabilă. Cât timp va rămâne liber un petec al teritoriului naţional, eu voi rămâne acolo, cât timp va rămâne un soldat şi un drapel românesc, eu voi rămâne alături de el, oricare ar trebui să-mi fie soarta". Şi de aceea Regele Ferdinand a rămas un Rege mare.

Dar, ca întotdeauna în astfel de momente tragice s-au găsit români care să se arunce în braţele Puterilor Centrale şi să împroaşte cu noroi pe cei ce vedeau rezolvarea problemei noastre numai prin victoria Triplei înţelegeri. Printre ei se număra Petre P. Carp, Alex. Marghiloman, Constantin Stere; Titu Maiorescu, I. Slavici. Pentru a fi drepţi, trebuie amintit că în vremurile de mare cumpănă s-au găsit şi ardeleni care au făcut declaraţii de „fidelitate" faţă de Austro-Ungaria, precum Alexandru Vaida-Voievod şi Theodor Mihali (1914) sau, şi mai mult, de colaborare în detrimentul poporului român, ca Vasile Mangra (1916) în schimbul postului de Mitropolit.

În acel moment dramatic al Regatului României, mulţi români au părăsit ţara plecând prin Rusia să se instruiască în străinătate, printre ei găsindu-se Traian Vuia, George Strat, Zapan, iar alţii şngajându-se în lupta exilului creând Consiliul Naţional Român, cu ramificaţii în Statele Unite, Franţa, Suedia, Elveţia... în scopul sensibilizării lumii asupra dramei româneşti, a strângerii de ajutoare şi a constituirii grupurilor de voluntari.

Greutatea activităţii politice cădea acum pe umerii ardelenilor, care preluaseră „ştafeta făcliei naţionale" confruntându-se în cluburile politice şi cancelariile diplomatice cu ungurii care nu precupeţeau nimic din arsenalul culiselor.

Cauza românească îşi găsea ecou, în acele momente de restrişte, chiar în „Declaraţia de încheiere a Conferinţei Aliaţilor" de la Londra, pe 19 martie 1918:

„România este victima torentului de dominare..., iar toate păcile de acest fel, noi nu le putem recunoaşte pentru că ne propunem ca prin eroism şi stăruinţă să lichidăm cu politica spoliaţiunii pentru a face loc unui regim de pace durabil prin organizarea dreptului".

 

Iuliu Maniu trece la conducere

 

Peste un sfert de milion de transilvăneni părăsiseră fronturile austro-ungare înrolându-se în alte acţiuni ce urmăreau scuturarea jugului opresorilor şi în peregrinările lor se întâlneau cu fraţii de suferinţă ai celorlalte naţionalităţi asuprite: cehi, sârbi, slovaci... ce fuseseră înşiraţi de la Marea Baltică la Adriatica, departe de vetrele lor etnice, pentru a apăra un fals conglomerat ce se dezagrega văzând cu ochii.

Contra ofensivei generalului Ferdinand Foch pornită în iulie 1918, în Champagne, continuată în Picardia şi de la Meuse la Mare, făcuse ca retragerea germană să se transforme, pe zi ce trecea, în dezastru, năruind speranţele lui Erich Ludendorf.

Iuliu Maniu se găsea în această perioadă de frământări pe frontul italian, la Sacile, la sediul brigăzii de artilerie. El făcea parte din Regimentul 34 Sibiu care se afla în refacere în vederea ofensivei de la Montello de-a lungul râului Piave.

Dar situaţia politică evolua cu repeziciune încât se impunea prezenţa lui Iuliu Maniu pentru discuţii şi mai ales hotărâri. El a plecat de pe front şi în cursul lunilor august-septembrie 1918 se găsea între Ardeal şi Budapesta, perioadă în care s-a trecut la crearea comitetului coordonator al partidului compus din: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida, Aurel Vlad şi Teodor Mihali, hotărându-se ca sediul comitetului coordonator să fie la Arad în casa lui Ştefan Cicio Pop.

În luna septembrie, românii din Banat şi Transilvania erau în fierbere datorită situaţiei internaţionale şi a fronturilor ce se prăbuşeau făcând să încălzească inimile dornice de libertate.

Iuliu Maniu, care se găsea acum la Budapesta, a fost obligat de autorităţile maghiare să plece imediat pe front, chiar înainte de expirarea concediului, prezenţa lui fiind socotită periculoasă. Dar, prin complicitatea unui ofiţer ceh, se va îndrepta spre Viena unde-l mâna destinul. între timp refuzase un post de ministru în guvernul de la Budapesta, rămânând constant misiunii ce-i fusese încredinţată de Partidul Naţional de a reprezenta interesele româneşti în problemele militare şi de politică externă.

Frontul aliat din Balcani, sub comanda generalului francez Frachet d'Esperey, a scos din luptă Bulgaria care a încheiat armistiţiu pe 29 septembrie. în faţa acestei situaţii disperate a «imperiului Austro-Ungar, împăratul Carol a convocat la Viena Consiliul de Coroană şi, la propunerea ministrului de externe Burian, a solicitat, pe de o parte, să se forţeze Regatul român să semneze Pacea de la Buftea, iar pe de altă parte să se ia măsuri ^drastice împotriva popoarelor care ar intenţiona să-şi decidă soarta, neţinând seama de interesele imperiului. La stăruinţele împăratului Ştefan Tisza a plecat în ţinuturile sârbeşti, unde, plin de ură, a ameninţat că: „Este posibil să ne prăbuşim, însă înainte de a pe prăbuşi, vă vom nimici". Dar dreptatea istoriei a hotărât altfel. |,; împăratul Wilhelm al Germaniei cere, pe 4 octombrie, încheierea armistiţiului, iar împăratul Austriei, Carol, face o cerere asemănătoare pe 7 octombrie, în timp ce, în ultima disperare, Puterile Centrale aruncaseră toate forţele împotriva Apusului, iar cruzimile şi devastările lor nu cunoşteau limită. , Ce ar fi putut răspunde Wilson împăratului la cererea de varmistiţiu, din moment ce Puterile Centrale recurgeau în acele momente la metode ce indignau omenirea? Şi, totuşi, a răspuns pe 8 octombrie 1917 că nu vede posibil în a propune guvernelor aliate o încetare a ostilităţilor atâta timp cât trupele Puterilor Centrale sunt pe teritoriul guvernelor asociate; iar guvernul austro-ungar i-a comunicat că „nu poate să ţină cont de sugestiile actuale laie acestui guvern... şi, că El, Preşedintele, nu mai este liber să accepte o simplă autonomie a acestor popoare ca bază a păcii, ci este obligat să insiste asupra faptului că ei sunt chemaţi, şi nu El, să judece în ce chip o acţiune a guvernului austro-ungar va putea să satisfacă aspiraţiile şi concepţiile despre drepturile lor şi despre destinul lor ca membri ai familiei naţiunilor".  Iuliu Maniu era prezent în Viena şi acţiona pe baza mandatului primit. La începutul lunii octombrie a anunţat convocarea tuturor ofiţerilor români din Viena în vederea constituirii unui „Sfat al militarilor români", ceea ce se va realiza pe 31 octombrie 1917. Pe data de 12 octombrie Comitetul executiv al P.N.R. s-a întrunit la Oradea unde s-a decis ca „Declaraţia"  în numele poporului român să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida Voievod pe 18 octombrie.

Evenimentele se precipitau cu repeziciune. Pe 15 octombrie în Consiliul de Coroană de la Viena s-a hotărât ca în confederaţia de state visată de împărat, Ungaria să intre ca stat independent, dar fără ca ea să acorde independenţă naţionalităţilor pe care le subjugase. Acest vis n-a durat decât 24 de ore de la anunţarea lui în parlamentul de la Budapesta, deoarece a doua zi, pe 18 octombrie, a sosit vestea de la preşedintele Wilson prin care se anunţa dezmembrarea Austro-Ungariei. în aceeaşi zi, de la tribuna parlamentului, se citea „Declaraţia", în numele poporului român, care a produs panică în Cameră:

„...Singura cale însă este aceea a deplinei sincerităţi, a deplinei recunoaşteri, a acceptării bazelor cu adevărat democratice, cu adevărat creştine, cu adevărat wilsoniene, si atunci, când cu drepturi egale fiind, ne vom întâlni ca naţiuni egale, vom putea să ne întindem mâna şi pentru viitor, dar între oprimatori şi oprimaţi de când e lumea n-au putut să fie raporturi sincere.

Trebuie să tindem, aşadar, ca să fim cu toţii cu drepturi egale şi ranguri egale şi liberi. Nu-i nevoie de discuţii lungi în acest scop, ci e de ajuns să se dea posibilitatea fiecărei naţiuni din Ungaria de a-şi întemeia organizaţia naţională, ca să aveţi cu cine să intraţi în discuţie, nu în cadrele strâmte ale acestei ţări, pentru că această problemă nu o vor rezolva acei politicieni cu vederi strâmte ale acestei ţări, care cu atâta predilecţie se numesc «bărbaţi de stat»; această problemă e acum internaţională, e chestia de onoare a omenirei, care trebuie cinstit rezolvată.

Şi să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română întregită a vorbit prin mine şi că în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel ca mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe, cărora eu le-am dat expresie!"

Din acea zi istorică, când Statele Unite au încetat să mai recunoască monarhia austro-ungară ca reprezentantă a popoarelor pe care le subjugau, când declaraţia românilor, căzută ca un trăznet, a pus capăt activităţilor parlamentare de la Budapesta, s-a dat semnalul prăbuşirii.