După ce avocaţii apărării au fost obligaţi să plece, după ce inculpaţii" au fost supuşi violenţelor, Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional, din boxa acuzaţilor şi-a asumat misiunea istorică de apărător al poporului român, spunând printre altele: „...Ceea ce ne-a forţat, pe noi şi pe naţiunea română să facem acest demers, este că legislaţia şi guvernul ne-au convins definitiv că nu putem aştepta de la ele niciodată să ne facă dreptate... Guvernul ne-a împiedicat să fim primiţi de monarh şi acum ne-a adus să fim judecaţi de către cei contra cărora ne-am plâns. CEEA CE SE DISCUTĂ AICI, DOMNILOR, ESTE ÎNSĂŞI EXISTENŢA POPORULUI ROMÂN! EXISTENŢA UNUI POPOR NU SE DISCUTĂ, EA SE AFIRMĂ. De aceea, nu ne gândim deloc să venim în faţa dumneavoastră pentru a proba că avem dreptul să existăm... nu ne rămâne decât să denunţăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care ţinteşte să ne răpească ceea ce un popor are mai de preţ: limba şi naţionalitatea. IATĂ DE CE NOI NU MAI SUNTEM AICI ACUZAŢI, CI DE FAPT ACUZATORI.
Lumea va afla cu mirare că s-a găsit un tribunal ca să judece unii oameni fără ca ei să poată avea cel puţin apărători. Aţi proclamat pe faţă că forţa primează dreptul... Nu ne cereţi deci să devenim complici ai acestei făţărnicii de proces... Prin violenţă şi insulte aţi forţat apărătorii noştri să plece... (şi noi) am fost chiar supuşi violenţelor aici, aşa cum am fost terorizaţi totdeauna şi chiar astăzi, dar mai ales de când am denunţat lumii civilizate jignirile pe care le îndurăm. Cum ar putea fi deci, chestiunea de judecare, de apărare, în sensul juridic al acestui cuvânt! NU! Faceţi ce credeţi de cuviinţă. Sunteţi stăpâni pe persoana noastră fizică.
Dar ceea ce vă scapă, este conştiinţa noastră, care este conştiinţa naţională a poporului român. Dumneavoastră nu sunteţi în drept de a ne judeca, dar există un alt tribunal mai mare, mai luminat şi negreşit fără părtinire, tribunalul lumii civilizate care vă va condamna odată mai mult, şi cu mai multă severitate decât până azi... Declar, prin urmare, în numele meu şi al tuturor camarazilor mei co-acuzaţi, că, pentru motivele expuse mai sus, renunţăm să ne apărăm."
După 53 de ani de la acest monstruos proces, lui
Iuliu Maniu i se va înscena tot o farsă juridică,
în care judecătorii şi procurorii vor fi români şi
după nume şi după origine, puşi în slujba ocupantului ca trădători ai neamului. Teroarea şi metodele folosite împotriva lui Iuliu Maniu, după cum vom vedea, au depăşit
imaginaţia ungurească. Şi au avut neruşinarea
aceşti „români" să-l acuze pe ctitorul României
de pactizare cu imperiul austro-ungar, numai pentru a fi pe placul
cotropitorului şi jefuitorului comunist.
În faţa abuzurilor ce se petreceau la Cluj, o delegaţie de ţărani formată din Teodor Onişor, Gavrilă Trifu şi Nicolae Herlea a luat trenul la Viena pentru a protesta şi nefiind primiţi au depus la cabinetul imperial o scrisoare spunând printre altele:
„Reprezentanţii aleşi ai naţiunii noastre, care au aşternut în anul 1892 la treptele tronului un memorand, sunt traşi astăzi pentru acest act de lealitate înaintea barei judecătoreşti ca orice alţi criminali ordinari. Ceea ce aceşti meritosi bărbaţi au făcut este numai rezultatul unei hotărâri puternice a celor 3 000 000 de români".
Această atitudine de afirmare în scris a majorităţii româneşti de către câţiva plugari, fusese exprimată cu doi ani mai înainte de Vasile Lucaci, care declarase tot la Viena într-o întrunire publică cu ocazia depunerii Memorandului:
„De vom pieri noi care am venit la Viena ca reprezentanţi în număr de peste 300 de oameni, naţia noastră nu va pieri pentru că acasă mai sunt două milioane nouă sute nouăzeci si nouă de mii de români... Azi vorbim înaintea Europei..."
La Viena se găsea o generaţie tânără care s-a avântat în luptă pentru a face cunoscută durerea celor 3 000 000 de români. Printre conducătorii acestei noi generaţii de luptători se numărau Mihai Popovici şi Alexandru Vaida care au şi alertat Europa.
Solidaritatea studenţimii era unanimă şi printre nenumărate atitudini merită subliniat „Manifestul junimii academice române din Transilvania, Ungaria şi Banat" expresie a domnişorilor plecaţi peste tot, în Europa, să se instruiască şi care exprima hotărârea lor de a continua lupta:
„...Părinţii şi strămoşii noştri au luptat veacuri de-a rândul pentru drepturile naturale ale naţiunii române. Desconsiderând interesele lor personale, înfruntând necazuri, insulte, pericole şi vijelii, membrii Comitetului partidului nostru naţional, cu fruntea ridicată, au mers tot înainte spre ţinta libertăţii noastre naţionale. Demni urmaşi ai lor, voim să trăim şi, dacă va pretinde soarta, să şi murim în serviclhl cauzei poporului nostru. Prin osânde grele, persecutări, asupriri, nu ne vor înfrica puternicii zilei! Dar ne vom învăţa că numai prin fapte organizate şi rezistenţă va putea învinge cauza românilor! DIN TEMNIŢA S-A NĂSCUT LIBERTATEA TUTUROR POPOAREL OR."
Ecoul nedreptăţii cauzei româneşti s-a auzit pe tot întinsul Europei şi cea mai verosimilă apărare, în lipsa avocaţilor români îndepărtaţi cu baionetele din tribunalul de la Cluj, a făcut-o Georges Clemenceau, viitorul preşedinte al Franţei, pe data de sâmbătă, 12 mai 1894 în ziarul "La Justice", scriind printre altele:
„...În acest moment se
judecă la Cluj, capitala Transilvaniei, un
proces de înaltă trădare care interesează în cel
mai înalt grad supuşii împăratului Frantz losif şi pe toţi cei ce doresc o mai bună repartiţie a dreptăţii faţă
de popoare. Toată lumea ştie că Austria datorită aşezării geografice este
victima naţionalităţilor. Peste tot sunt
numai conflicte şi lupte. Gândiţi-vă la grija unui împărat ai cărui supuşi vorbesc 17 limbi!
Când îţi arunci ochii pe o hartă colorată cu repartiţia naţionalităţilor, cu ideea de a atribui fiecăruia partea ce-i revine, te găseşti în mare încurcătură în faţa nenumăratelor enclave răspândite la întâmplare. Ungaria, pentru a nu cita decât pe ea, este presărată cu grupuri germanice; găsim chiar nuclee cu populaţie cehă destul de importante. Nimeni n-a propus, după câte ştiu, să constituie aceste enclave în state cu guvernare separată. Sunt cu totul altceva românii din Ungaria şi Transilvania, care în număr de 3 milioane şi jumătate luptă pentru a obţine autonomia la care ei au dreptul, pe drept cuvânt... în 1892, românii din Transilvania s-au întrunit într-o conferinţă naţională şi au ales 25 de delegaţi care să redacteze un Memorand cu doleanţele lor.
Acest Memorand a fost tradus şi publicat în mai multe limbi.O delegaţie însărcinată să-l prezinte împăratului n-a fost primită din cauza presiunilor ministrului ungar. Aceştia sunt cei 25 de delegaţi trimişi în judecată pentru crimă de înaltă trădare. Acest proces este cu adevărat o ruşine pentru libera naţiune maghiară. Poate să fie condamnat doctorul Ion Raţiu şi prietenii săi. OPINIA EUROPEANĂ I-A ACHITAT DINAINTE... Independenţa naţionalităţii maghiare va fi mai bine garantată prin pacea şi libertatea naţionalităţilor vecine, decât prin opresiunea violentă cu consecinţele inevitabile: războiul totdeauna primejdios, în interesul chiar al Ungariei trebuie acordată libertate românilor din Transilvania."
Aceasta a fost o pledoarie magistrală în apărarea memoran-diştilor. A fost cuvântul de justiţie al Europei în favoarea celor oprimaţi de un regim bazat numai pe terorizarea supuşilor nemaghiari. Pedepsele pronunţate împotriva conducătorilor poporului român au fost grele, iar torturile şi mai grele. Să urmărim sentinţele:
-
Vasile Lucaci 5 ani
-
Ion Raţiu 2 ani
-
Dimitrei Comşa ......... 3 ani
-
MihaiVeliciu 2 ani
-
Iuliu Coroianu......... 2 ani şi 8 luni
-
Aurel Suciu 1 an şi 6 luni
-
Gherasim Domide ........ 2 ani şi 6 li&ni
-
Nicolae Criste 8 luni
-
Teodor Mihali 2 ani şi 6 luni
-
Patriciu Barbu 2 luni
-
Rubin Patita 2 ani
şi 6 luni
-
Daniil Barcianu .......... 2 ani şi 6 luni
Glasul Europei asupra fărădelegilor din Transilvania s-a făcut auzit şi prin pana ziaristului Maximilian Harden, care cu un curaj excepţional a înfierat starea de spirit din monarhie, într-un articol critic publicat în ziarul „Die Zukunft" din 2 octombrie 1897:
„...De multă vreme Ungaria este grija de căpetenie a monarhiei habsburgice, ale cărei neamuri au avut o pildă rea în egoismul neînfrânt şi nesăţios al maghiarilor. Ei care sunt doar minoritari în ţările coroanei ungare, au exploatat şi călcat în picioare toate celelalte naţiuni din cuprinsul imperiului Sfântului Ştefan şi îşi arată puterea prin cea mai neruşinată corupţie. Fraza gazetărească, cum că Ungaria este o ţară liberă, este cea mai neruşinată înşelăciune care a putut fi vreodată servită cetitorilor naivi.
In această ţară liberă, majoritatea popoarelor este lipsită de drepturi, fiind redusă la starea de robie. Aici domneşte silnicia brutală unită cu o perfidă viclenie şi orice gest care nu convine elicei stăpânitoare este reprimat cu o implacabilă cruzime. De aceea europeanul liber nu aude nici un protest împotriva mizerabilei legi electorale, împotriva voturilor cumpărate, împotriva asupririi neruşinate..."
De-abia se încheiase procesul Memorandului şi conducătorii poporului român porniseră pe drumul temniţelor, iar prestigiul lor era elogiat în presa franceză, italiană, belgiană, engleză şi germană. Românii, deşi condamnaţi, câştigaseră moraliceşte procesul, demnitatea lor făcând vâlvă în parlamentul de la Budapesta unde problema românească devenise „o boală grea a statului maghiar" şi făcuse pe deputatul Pazmandy Deves să sublinieze necesitatea de a „Tăia firele care leagă iredentismul cu străinătatea şi să zăgăzuiască mişcarea naţionalităţilor". Cu durere, acest deputat se plângea în faţa deputaţilor unguri:
„Ei (acuzaţii) vorbeau atât de bine limba maghiară încât ar fi putut deveni membri ai Academiei maghiare de ştiinţă. însă în faţa instanţei, au declarat că nu ştiu limba noastră şi astfel Curtea a fost nevoită timp de trei săptămâni să martirizeze publicul, pe juraţi, pe ea însăşi."
Când conducerea Partidului Naţional intra în închisorile ungureşti, deja schimbul de „mâine" era pregătit şi continuitatea a fost asigurată.
Preşedinte al „Societăţii Petru Maior", Iuliu Maniu şi-a făcut intrarea la vârsta de 20 de ani în Partidul Naţional Român, iar în anul 1895 a fost ales împreună cu „fratele" Alexandru (Vaida), în Comitetul de conducere al partidului, preluând ştafeta unchiului (Iuliu Coroianu) pornit pe drumul temniţelor ungureşti, la Seghedin...
Tânărul de atunci, Iuliu Maniu, devenise o personalitate politică foarte cunoscută, nu numai prin jurământul depus la Roman, dar şi faptul că în 1893 când a luat fiinţă „Asociaţia studenţilor români şi slovaci" el a fost ales ca preşedinte.
Lupta românilor se împletea, în acea epocă, cu a popoarelor asuprite din imperiul austro-ungar. în acest scop s-a întrunit la 10 august 1895, în capitala asupritorului, la Budapesta, Congresul românilor, slovacilor şi sârbilor, un adevărat forum al naţionalităţilor oprimate, deoarece existau atunci în Ungaria numai 7,5 milioane de unguri dintr-o populaţie de 17,5 milioane locuitori.
Conducerea partidului fiind în temniţe, Gheorghe Pop de Băseşti a fost ales ca preşedinte al congresului (proaspăt ieşit din închisoare), slovacii şi-au ales pe Paul Mudron iar sârbii pe neînfricatul luptător Mihail Polyt.
Atunci s-au pus bazele „Clubului parlamentar al naţionalităţilor din Ungaria", comunicându-se „Uniunii Internaţionale" de la 'Bruxelles atrocităţile săvârşite în acest imperiu. La sfârşitul congresului, Gheorghe Pop de Băseşti şi-a terminat astfel cuvântarea: „Să cază blăstămurile cerului pe acei ce nu vor ţinea ce au făgăduit astăzi - frăţietatea naţionalităţilor - şi pe toţi urmaşii lor care nu vor stima ceea ce noi astăzi am întemeiat".
După ce şi-a trecut doctoratul în drept la
Budapesta în 1896, Iuliu Maniu şi-a obţinut
dreptul de a profesa advocatura în 1898, tot la Budapesta
şi imediat şi-a deschis biroul advocaţiei la Şimleul
Silvaniei, dar la foarte scurt timp Mitropolia română greco-catolică l-a angajat pentru apărarea intereselor ei şi astfel s-a stabilit la Blaj. Activitatea profesională a fost deosebită. Cunoscuţii povesteau că în ziua când Maniu avea procese la Tribunalul din Cluj ceilalţi judecători amânau procesele pentru a asista la pledoariile lui. în această calitate a servit interesele Mitropoliei până în 1915, când a fost înrolat ca simplu soldat, după câte vom vedea, deoarece viaţa profesională a fust dublată cu cea politică în care a excelat spre cinstea neamului românesc.
Am văzut , că o dată cu numirea în Comitetul naţional, la vârsta de 23 de ani şi-a trecut şi doctoratul dovedindu-se omul de principii logice, juridice şi democratice, angajat în viaţa socială şi naţională a poporului său, militând pentru ieşirea din pasivitatea decisă în 1892."
Începutul secolului scoate în evidenţă punctul de vedere al activismului politic susţinut cu înflăcărare de Iuliu Maniu şi care vede subliniat în prefaţa „Discursurilor parlamentare" (apărută înv Tipografia Seminarului Arhideocezan de la Blaj):
„...Viaţa parlamentară şi lupta
electorală sunt mijloacele cele mai
potrivite pentru a trezi oamenii noştri, a trezi
lumea străină şi a dovedi tuturor că încrederea
ce punem în forţa poporului român nu a fi dezminţită
de decepţiuni, căci poporul românesc este cel mai puţin vinovat de starea
politică în care se afla. Sunt adânc
pătruns de misiunea mare a neamului românesc.
Am nestrămutata încredere în forţele de care dispune pentru împlinirea acestei misiuni şi simt îndatorirea pe care o are fiecare român de a
contribui la întărirea şi
dezvoltarea în toate direcţiile a acestor forţe, îndatorire a cărei nebăgare în seamă înseamnă de-a dreptul TRĂDARE DE NEAM."
După 1903 Iuliu Maniu şi-a asumat rolul hotărâtor în conducerea destinelor românilor transilvăneni. Moartea doctorului loan Raţiu pe 4 decembrie 1904 a făcut să dispară ultimul obstacol al activismului. Imediat, pe 15 ianuarie 1905, la Sibiu a i fost convocată „Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român", formată din 97 delegaţi, majoritatea tineri şi unde s-a hotărât menţinerea autonomiei Transilvaniei şi intrarea în activitate.
Printre hotărârile aprobate de această conferinţă se numărau:
1. Recunoaşterea poporului român ca individualitate alcătuitoare de stat şi asigurarea dezvoltării lui etnice şi constituţionale prin instituţiuni de drept public.
2. Menţinerea
unităţii de conducere, de administraţie şi a limbii de comandă în armata
comună a monarhiei.
3. Respectarea legii de naţionalitate din 1896... Legiferarea dreptului de a folosi limba maternă în administraţie, justiţie şi instrucţie. Fiecare popor să fie judecat, administrat şi instruit în limba sa proprie...
4. Autonomie deplină pentru toate confesiunile.
5. Autonomie deplină tuturor comunelor şi circumscripţiilor administrative şi arondarea lor după hotarele etnice ale
diferitelor popoare din ţară.
6. Lege electorală pe baza sufragiului universal... Votarea secretă în circumscripţiile electorale în faţa unei
comisii...Legiferarea dreptului de întrunire
şi asociere, fără nici o restricţie. Libertatea de
presă.
7. Modificarea radicală a sistemului de impunere. Împroprietărirea
proporţională a agricultorilor prin vânzarea moşiilor
statului, în parcele, la preţuri ieftine. Indivizibilitatea minimului de proprietate. Ţinuturile locuite de
români să fie colonizate numai cu
populaţie românească... Statificarea higienei publice, asistenţa medicală şi medicamente gratuite pentru săraci.
După „Conferinţa" de la Sibiu, Partidul Naţional Român şi-a pus candidaţi în toate circumscripţiile electorale româneşti, cu toate că împotriva lui s-au executat de către prefecţii unguri nu numai teroarea dar şi coruperea alegătorilor, ameninţări şi alte acte samavolnice specifice regimului de opresiune a popoarelor subjugate.
După dizolvarea parlamentului condus de Ştefan Tisza, regele Francisc losif a încredinţat guvernul lui Alexandru Wekerle care a fixat alegerile pe 29 aprilie şi pe 8 mai 1906.
Sever Stoica, în lucrarea despre Iuliu Maniu publicată la Cluj în 1932, spune despre acest eveniment: „...deşi alegerile s-au desfăşurat în sărbătoarea bâtelor alcolizate şi în iordanul ouălor clocite, un număr impunător de deputaţi români a reuşit să pătrundă în parlamentul maghiar. De rândul acesta a străbătut în parlament şi domnul Iuliu Maniu, ales în Vinţul de Jos, judeţul Alba. Din prima clipă domnul Maniu s-a impus ca o figură marcantă a parlamentului maghiar, cucerind respectul unanim prin demnitatea atitudinilor şi spontaneitatea replicilor sale miezoase". Iuliu Maniu şi-a făcut debutul pe 25 mai 1906, când răspunzând discursului programatic al primului-ministru maghiar A. Wekerle în numele partidului coalizat al naţionalităţilor, spuse printre altele:
„Domnilor deputaţi, uzanţa parlamentară fiind ca partidele politice să-şi clarifice atitudinea faţă de programul guvernului, îmi iau îndrăzneala să-mi spun şi eu cuvântul, în numele partidului naţionalităţilor din care fac şi eu parte... (esenţa discursului este dată fără întreruperile care au avut loc).
Dumneavoastră tăgăduiţi existenţa
partidului nostru, deşi avem un
program şi deşi noi cei care suntem membrii
acestui partid, suntem aici, deşi avem o organizaţie de partid şi în faţa fiecărui om cu mintea întreagă ne înfăţişăm ca partid organizat...
Noi susţinem că existenţa partidelor nu se poate discuta, aşa cum nu se poate discuta nici dreptul lor de a se afirma. Noi vă vom afirma aici nu numai cu argumentele dar şi cu fapte că existăm ca partid şi că nu vom înceta nici o clipă să luptăm pentru binele naţiunilor noastre şi al ţării...
Ceea ce spun, o spun cu toată sinceritatea şi din adâncul inimii. Mărturisesc că am aşteptat cu nerăbdare acest program pe care domnul preşedinte de consiliu a binevoit să-l desfăşoare înaintea noastră.
Declaraţiile domniei sale însă m-au decepţionat, pentru că cunoscând misiunea lui, ne-am fi putut aştepta cu drept cuvânt ca domnia sa să ne vorbească mai lămurit şi mai amplu despre modul cum are de gând să-şi îndeplinească această misiune...
Guvernului acestuia în afară de sarcina de a împlini necesităţile statului, i s-a mai încredinţat sarcina de a elabora proiectul de lege pentru sufragiul universal. Guvernul a primit sarcina de a deschide porţile constituţiei pentru păturile largi ale poporului, dar domnul preşedinte al consiliului a învăluit în întuneric tocmai clarificarea acestei chestiuni importante.
Este aproape un an de când a început această luptă care n-a avut alt rezultat decât că a împins problema sufragiului universal pe primul plan al interesului înaintea celorlalte chestiuni. Noţiunea sufragiului universal se poate însă interpreta în mai multe feluri şi pentru rezolvarea ei se pot prezenta diferite soluţiuni...
Când domnul preşedinte al consiliului a declarat că va întocmi proiectul de lege pentru sufragiul universal pe baza ideilor democratice l-am aprobat şi noi, dar când domnia sa a mai spus, dacă am înţeles bine, că vrea să confere dreptul de vot numai acelora care au suficientă pregătire pentru a exercita acest drept şi care vor fi socotiţi ca atare de guvern, am înţeles că guvernul se gândeşte la un sufragiu limitat pe care noi nu-l putem primi si care ne-a îndemnat să-i retragem creditul, pentru că noi naţionaliştii ştim prea bine că din prilejul transplantării acestor principii în viaţa practică, tocmai principiile fundamentale vor fi date de minciună...
Afară de aceasta mai este o împrejurare, care mă face să n-am încredere în programul guvernului, şi anume împrejurarea că domnul preşedinte al consiliului n-a amintit nici un cuvânt că va executa cu imparţialitate şi echitate legile fundamentale ale ţării. Din nenorocire noi ne-am obişnuit să vedem că legile nu se execută... Domnilor deputaţi, domnul preşedinte al consiliului a socotit de cuviinţă să declare că a respectat legile fundamentale ale Croaţiei. Cunosc bine legile ce stabilesc raporturile Ungariei cu Croaţia şi cunosc şi celelalte legi fundamentale ale ţării, dar mai ştiu că acestea din urmă nu sunt aplicate.
Eu am spus şi afirm neclintit şi acum că după cum domnul preşedinte al consiliului a găsit de cuviinţă să dea asigurări cu privire la respectarea legilor fundamentale ale Croaţiei, tot aşa credem că are datoria să se declare şi asupra altei legi fundamentale, legea referitoare la egala îndreptăţire a naţionalităţilor cuprinsă în articolul 44 din 1868 şi să declare că va respecta această lege în mod conştiincios.
Noi nu avem încredere în acest guvern pentru că ne dăm seama că acest guvern este în serviciul aceluiaşi sistem de guvernare care de la 1867 încoace încătuşează şi împiedică valorificarea acelor drepturi naturale care susţin într-adevăr această ţară. Pentru că servesc acelaşi sistem de guvernare, care din nenorocire călăuzeşte de la 1867 încoace destinele acestei ţări şi care nu se poate numi altfel decât: dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă.
Fiindcă domnul preşedinte al consiliului chiar şi atunci când făgăduieşte proiectul de lege al sufragiului universal, care ar trebui să stea în slujba celor mai democratice principii, face declaraţia că această lege va fi dominată de caracterul naţional al acestui stat... Fiindcă noi ştim din tristele experienţe ale trecutului că această lozincă înseamnă încercarea de a ne topi în rasa maghiară...
Din nenorocire, din trecutul nu prea îndepărtat ştim că sub lozinca statului naţional maghiar voiţi să distrugeţi fiinţa etnică a naţionalităţilor nemaghiare şi fiindcă din toată cuvântarea domnului preşedinte de consiliu respiră această lozincă, deşi în părţile mai cizelate ale programului guvernului vedem unele gânduri bune, nu putem avea totuşi încredere în acest guvern mai ales pentru că din programul său cultural reiese limpede dorinţa de maghiarizare, tendinţă care împiedică adevărata fericire a ţării şi evoluţia dreaptă a popoarelor ei...
Noi spunem cu toată hotărârea că nu suntem aici pentru guvern, ci pentru binele poporului.
Fiindcă noi suntem aici în serviciul poporului se înţelege că vom socoti ca o datorie a noastră să susţinem toate intenţiunile, toate faptele şi toate proiectele guvernului care vor ţine seama într-adevăr de interesele poporului şi vor servi binele lui.
Dar în acelaşi timp declarăm că împotriva tuturor intenţiunilor şi faptelor guvernului prin care se va încerca să se împiedice afirmarea şi înaintarea socială, economică şi politică a celorlalte naţionalităţi din ţară, vom începe şi vom continua cea mai energică, cea mai conştientă şi cea mai bărbătească luptă, fără nici o consideraţie.
Domnilor deputaţi, punctul de plecare al politicii noastre, idealul nostru este ca toate popoarele din această ţară să aibă posibilitatea de a progresa pe terenul economic, cultural şi politic...
Mă mărginesc a lămuri
idealul mare şi general şi a ruga onoratul
guvern să nu neglijeze valorificarea acelor principii politice care numai ele sunt în stare să asigure fericirea şi
progresul acestei ţări, dar să le valorifice nu numai în folosul unei singure naţiuni şi al unei singure clase sociale, ci pentru toate popoarele şi toate clasele
sociale care alcătuiesc această ţară,
asigurându-se pentru toţi deopotrivă
dezvoltarea economică, politică şi culturală.
Pentru că acest principiu nu este lămurit destul, noi nu putem avea încredere în acest guvern."
Timp de 4 ani Iuliu Maniu a combătut politica ungurilor de asuprire şi a apărat drepturile poporului său încât împotriva lui s-a ridicat opinia publică maghiară incitată de presă. După discursul lui Iuliu Maniu ţinut în problema maghiarizării şcoalelor şi a armatei a făcut să cadă guvernul Wekerle în 1910, zădărnicind planul de a se introduce limba maghiară cel puţin în companii. Cu acea ocazie furia presei nu a cunoscut limite în a-l acuza, iar ziarul maghiar „Budapesti Hirlap" a scris că „Maniu este vrednic să fie lovit în cap ca o fiară sălbatică".
Dacă atunci maghiarii n-au făcut-o, vom vedea că au reuşit s-o facă iudele puse în slujba comunismului în 1947.
Cu toate aceste ameninţări Maniu rămânea prezent în fruntea luptei pentru apărarea fraţilor transilvăneni ameninţaţi la începutul anului 1912 cu „deznaţionalizarea şi maghiarizarea greco-catolicilor maghiarizaţi", prin anexarea lor la Episcopia ungară de la Hajdudorog, ce a fost-creată prin Bula Papală din 1 iulie 1912.
Românii s-au întrunit pe 29 iunie în Congresul de la Alba lulia sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti, congres în care Iuliu Maniu a prezentat rezoluţia celor 50 de membri ai comisiei protestând împotriva proiectului de a „face din biserică un instrument politic de deznaţionalizare şi de silnicie".
Aceasta se petrecea în
preziua venirii lui Istvan Tisza la conducerea
guvernului maghiar şi care va încerca prin tratative să divizeze pe români, dar ghinionul acestuia a fost că românii l-au ales tot pe Iuliu Maniu ca să le reprezinte interesele.
Problema românilor transilvăneni devenise o problemă internaţională la fel de importantă ca a tuturor naţionalităţilor asuprite de imperiul austro-ungar şi rezolvarea lor depindea nu numai de propriile lor forţe dar şi de conjunctura politică europeană şi de oamenii politici angajaţi în această luptă de dezrobire.
Providenţa ne-a dat omul care să se descurce în păienjenişul, atât de încurcat al intereselor marilor puteri şi să conducă cu măiestrie politica transilvăneană până la împlinirea dezideratului strămoşesc, de a fi una cu ţara, de a trăi laolaltă toţi cei de o limbă şi de o fiinţă.
Acest om a fost Iuliu Maniu şi românii transilvăneni au făcut zid în jurul lui, desemnându-l după cum vom vedea nu numai conducător al politicii externe dar şi comandantul ministerului de război în timpul prăbuşirii imperiului ce asuprise 17 naţionalităţi.
Să aruncăm o scurtă privire asupra situaţiei internaţionale din Europa în preziua izbucnirii primului război mondial şi aceasta o putem face numai scormonind puţin trecutul nu prea îndepărtat în care se încropise configuraţia forţelor europene.
Problema Peninsulei Balcanice, care era recunoscută ca „butoiul cu praf de puşcă al Europei", a încercat Rusia s-o rezolve pe trupul „omului bolnav de la Constantinopole" prin Pacea de la San Stefano unde se statuase independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Dar acest aranjament n-a fost pe placul Austro-Ungariei care dorea anexarea primelor două ţări şi nici pe al Angliei care urmărea ca strâmtorile dintre Marea Neagră şi Egee să rămână în continuare sub supravegherea Turciei. Cele două puteri pentru a intimida Rusia au făcut intense pregătiri militare în primăvara anului 1878 cerând convocarea unui Congres european. Acesta a avut loc la Berlin, Rusia nemaifiind în stare să facă faţă unui război.
României, care a cerut participarea, i s-a spus că va fi „auzită" dar nu şi „ascultată". La încheierea Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878) s-a recunoscut independenţa României dar i s-a dat Rusiei sudul Basarabiei, Anglia şi-a luat insula Cipru, iar Austro-Ungariei i s-a dat Bosnia şi Herţegovina spre administrare; mai târziu, în 1908, Austro-Ungaria va anexa Herţegovina.
După acest congres, în 1879 s-a încheiat alianţa între Germania şi Austro-Ungaria iar în 1882 s-a lărgit cu intrarea Italiei şi a devenit Tripla Alianţă, la care a aderat în mod secret şi regele Carol I, fără să aducă la cunoştinţa parlamentului spre ratificare. Ea a încetat să mai existe în 1915, când Italia s-a retras.
Pentru contrabalansarea acestei Triple Alianţe s-a creat în anul 1892 acordul franco-englez care prin afilierea Rusiei în 1895 s-a transformat în Tripla înţelegere la care se va alătura şi Italia în 1915, după izbucnirea primului război mondial.
Motorul Triplei Alianţe l-a constituit la început Bismark iar după înlăturarea lui frânele Germaniei au intrat în mâinile lui Wilhelm II care a dus o politică pangermanică şi colonialistă, făcând din această ţară prima putere economică de pe continent.
Urmărind politica
expansionistă colonială, Germania încearcă să intimideze Franţa provocând cele
două crize marocane, în 1905 (Tanger) şi 1911 (Agadir), iar în anul
următor prin Acordul de la Fez, Franţa devine protectoarea acestor locuri în
afară de Marocul spaniol.
În sânul „Triplei Alianţe" erau ambiţii expansioniste. Dacă pe plan extern, Germania voia să-şi întindă dominaţia pe alte continente, nici Austro:Ungaria nu se lăsa mai prejos, râvnind să stăpânească Balcanii pentru a avea ieşire prin Bosfor şi Dardanele. Aceste interese se ciocneau cu ale Rusiei.
La rândul său monarhia habsburgică avea o viaţă artificială după „dualismul" din 1867, ungurii constituind o povară grea ce trăgea Austria spre prăpastie datorită încăpăţânării conducătorilor de la Budapesta. Campionul intransigenţei era întruchipat în obtuzul conte Istvan Tisza care intenţiona să suprime naţionalităţile subjugate şi pe ruinele lor să ridice „viitorul măreţ al naţiunii maghiare omogene" şi al „statului maghiar unitar".
În faţa acestei absurde concepţii politice, aşa cum am amintit, providenţa a dat românilor un om în persoana lui Iuliu Maniu şi românii au ştiut să-l secondeze în politica pe care a dus-o până la capăt în vederea unirii tuturor celor de o limbă şi un neam, răspândiţi pe atâtea meleaguri străine din cauza vitregiei vremurilor.
„Domnii Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida vorbesc fi ei o ungurească admirabilă, dar n-avem de ce să le fim mulţumitori, căci ei nu întrebuinţează frumoasa noastră limbă decât ca să ne pălmuiască în ungureşte"; (contele Apponyi Albert, ministru).
În „Schiţa monografică a Sălagiului", publicată în 1908 la Şimleul Silvaniei de către doctorul Dionisie Stoica şi loan P. Lazăr, la pagina 193 se spune:
„Între toţi deputaţii
naţionaliştilor însă mai sigur vorbeşte şi mai ascultat de adversari este
deputatul Vinţiului de Jos,
debaterul simpatic şi adânc pătrunzător în intrigile politice. Având conştiinţa superiorităţii proprii şi a cauzei sfinte ce o reprezintă faţă de adversarii săi
politici, Iuliu Maniu este una
dintre personalităţile politice
marcante ale parlamentului."
Iuliu Maniu a forţat istoria pentru a rupe lanţurile ce legaseră Transilvania, timp de un mileniu, de cel mai sălbatic asupritor. Ieşirea din pasivitate atât de mult dorită de Maniu, a făcut să se cutremure parlamentul maghiar, iar ziarul „Peşti Hirlap" să scrie cu ură că: „(Maniu) ar trebui spânzurat în piaţa publică".
Pe 22 iulie 1906, când în parlament ungurii au aruncat asupra Partidului Naţional acuzaţia de iredentism, Iuliu Maniu s-a ridicat şi a protestat din raţiuni diplomatice, dar în mod deghizat a arătat că poporul român are dreptul să fie iredentist:
„Dacă ne numiţi iredentişti, vă rog să analizaţi cauzele generatoare ale iredentismului. Iredentismul prosperează acolo unde domneşte absolutismul, unde se strangulează orice aspiraţie naturală, adică într-o ţară unde se paralizează dezvoltarea naturală a puterilor. Vă pot asigura că dacă în Austria ar fi existat de la început libertatea care singură este prielnică pentru dezvoltarea popoarelor, desigur că nici în această ţară nu ar fi existat iredentism, după cum nu-mi veţi putea arăta nici într-un stat din Europa iredentism, unde a domnit şi domneşte libertatea şi libera dezvoltare a fiecărui neam.
Noi stăm pe baza principiului de liberă dezvoltare a popoarelor, idealul guvernului maghiar este hegemonia de rasă.
Ţara aceasta, statul acesm, indicând inegalitatea de tratament a popoarelor şi deci, iredentismul poporului român, conducătorii actuali ai acestui stat şi cercurile sale diriguitoare nu apără deopotrivă interesele tuturor locuitorilor din această ţară."
Şi când pe 25 iulie 1906 s-a ridicat problema ajutorării secuilor în dauna altor popoare, Iuliu Maniu a protestat energic:
„Acţiunea inaugurată de
guvern nu a avut drept scop dezvoltarea
economică a secuilor, ci a fost considerată ca un
instrument în mâinile guvernului maghiar pentru ca
poporul maghiar să fie fortificat faţă de poporul român şi întărindu-l, după cum s-a spus, eventual şi pe preţul pauperizării economice a poporului românesc, poporul secuiesc să fie bastionul, cetatea de apărare a maghiarismului în Transilvania.
Eu protestez categoric şi cu ultima energie împotriva principiului de a se sprijini din averile publice şi din bugetul statului un popor (faţă de altul) ce se găseşte într-o mizerie neasemănat mai mare..."
Şi profetic, li s-a
adresat:
„Dacă veţi continua a nu promova binele tuturor popoarelor din această ţară, Ungaria va ajunge pe marginea prăpastiei."
Când deputatul maghiar D. Farkashazy a declarat că „statul acela mic şi zdrenţăros, care este România, cheltuieşte mai mult pentru scopurile culturale decât Ungaria", Iuliu Maniu a protestat indignat cu voce tare:
„România nu este un stat balcanic! Declaraţia făcută de d. Farkashazy cu privire la România nu poate fi considerată nici de noi nici de alţii că ar respecta normele bunei cuviinţe parlamentare şi internaţionale, şi eu cred că dacă dl. preşedinte ar fi auzit expresiunea care s-a proferat aici nu ar fi uitat să-l cheme la ordine pe dl. orator. Neglijând, însă, să-l cheme la ordine, am socotit că este de datoria mea, după cum orice membru al acestei camere ar fi trebuit să o considere ca o datorie a sa, de a protesta cu ultima energie contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, cu care monarhia austro-ungară întreţine cele mai cordiale relapuni...
Nu ştiu ce întreruperi s-au mai făcut din partea prietenilor mei. Dar dacă cineva dintre membrii partidului meu nu a mai făcut observaţiunea că România nu este zdrenţăroasă, ci sfâşiată - această întrerupere, la urma urmei, corespunde unui adevăr deoarece ştim din istorie că Basarabia a aparţinut României si prin urmare România este sfâşiată".
În şedinţa parlamentului din 26 iulie 1906, Iuliu Maniu, conştient că tot „iobagul" ardelean purta în suflet harta rotundă a României Mari, nădăjduind la ziua mântuirii de sub jugul milenar a declarat:
„Dumneavoastră ne-aţi luat în nume de rău că noi românii vrem să ne dezvoltăm si să ne încălzim la sânul culturii româneşti. în ce priveşte cultura, vă declarăm că noi nu putem urma decât drumurile pe care le-am bătut în trecut. Căci nu se poate nega dreptul popoarelor de aceeaşi limbă de a avea aspiraţii culturale comune. Nu-mi puteţi deci lua în nume de rău că în calitatea mea de român susţin comunitatea cu limbă şi cultură românească."
Iuliu Maniu a fost acelaşi şi în parlament şi în viaţa publică, omul care şi-a declinat cu mândrie calitatea de român şi pe care a apărat-o cu demnitate.
Ca avocat a folosit firma advocaţială în limba română, în contradicţie cu măsurile ungureşti care urmăreau prin orice mijloc să maghiarizeze orice sector pentru a deznaţionaliza pe toţi.
Dar nu pe Iuliu Maniu.
Pentru cutezanţa de a-şi fi pus firmă românească, Iuliu Maniu a fost deferit baroului advocaţilor din Cluj care l-a pedepsit cu „mustrare" trecută în dreptul numelui Maniu Gyula.
În tomul I al catalogului advocaţilor de la baroul de Cluj se găseşte menţionat „în baza ordinului nr. 707-908 al
baroului advocaţilor şi al deciziei nr. 184-908 a consiliului
curiei regale maghiare a advocaţilor"
- că Maniu este pedepsit cu avertisment.
Politica Budapestei rămăsese neschimbată faţă de popoarele subjugate şi ea mai fusese combătută chiar în parlament pe 26 noiembrie 1900 de deputatul George Popovici: „Naţiunea stăpânitoare maghiară pune în mişcare cerul şi pământul pentru a răpi românilor naţionalitatea lor. Ea întrebuinţează promisiuni şi ameninţări, zahăr şi bici, întregul registru al represaliilor de stat până la cunoscutele măsuri luate de baronul Banffy, se întrebuinţează pentru a se fura românilor naţionalitatea cea moştenită."
În 1910 într-un interviu acordat „Gazetei Transilvaniei" Iuliu Maniu a criticat măsurile arbitrare ale guvernului de la Budapesta subliniind că nu s-a schimbat nimic.
Legăturile culturale şi politice între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor deveniseră tot mai strânse şi România a manifestat tot mai mult independenţa faţă de Austro-Ungaria. Această atitudine din timpul războiului balcanic a întărit încrederea românilor subjugaţi în apropierea zilei unificării.
După prima fază a războiului balcanjc din octombrie 1912 când popoarele subjugate de turci s-au ridicat împotriva asupritorului şi a dus la independenţa Albaniei (noiembrie 1912), a făcut ca la ordinea de zi să ajungă diferendul dintre guvernul ungar şi populaţia românească iar contele Tisza să ceară începerea tratativelor cu reprezentanţii Partidului Naţional Român.
Comitetul executiv al Partidului Naţional Român a format o comisie de zece (Teodor Mihali, Iuliu Maniu, Valeriu Branişte, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Lucaci, Octavian Goga, Vasile Goldiş, Aurel Vlad şi Victor Bontescu) pentru redactarea unui memoriu. Din rândul acestei comisii au fost desemnaţi Iuliu Maniu, Teodor Mihali şi Valeriu Branişte care au început discuţiile pe 14 ianuarie 1913, dar totul s-a dovedit a fi o manevră, deşi au spus că vor ca discuţiile să continue. Budapesta urmărea tergiversarea pentru a împiedica manifestaţiile de protest împotriva legii electorale care era în discuţie şi lovea tot în populaţia românească.
George Pop de Băseşti,
preşedintele partidului, pe 16 februarie 1913 a
adresat o scrisoare comisiei însărcinate cu tratativele: „dacă puternicii zilei, guvernul, nu voiesc şi nu se obligă a
ne recunoaşte şi a ne asigura individualitatea naţională română etnică, nu are rost pertractarea ulterioară cu dânşii. în
consecinţă, reluăm lupta bazaţi pe programul
nostru şi publicăm manifestul documentat,
hotărât mai de înainte, convocam adunări poporale în centrele noastre acomodate."
Discuţiile reluate în octombrie 1913 au fost sterile şi au dus la întreruperea lor definitivă în februarie 1914, ceea ce a făcut ca pe 17 februarie Comitetul executiv să dea un comunicat în care se sublinia:
„În situaţiunea dată se
impune datoria de a lupta şi mai departe în spirit
constituţional, cu arme legale, spre înlăturarea nedreptăţilor de care suferă poporul român şi, spre câştigarea drepturilor care sunt indispensabile pentru existenţa lui naţională, pentru afirmarea sa
politică şi prosperarea intereselor
sale culturale şi economice."
Eşecul tratativelor s-a datorat clarviziunii lui Iuliu Maniu care a descifrat dedesubturile politicii lui Ştefan Tisza care urmărea cu încăpăţânare recunoaşterea stărilor de fapt, a ideii de stat naţional unitar maghiar, cu alte cuvinte sugrumarea idealurilor noastre naţionale.
Iuliu Maniu era convins că lupta pentru existenţa noastră naţională la gurile Dunării nu se dă în România Mică ci în Transilvania. Acest raţionament politic şi l-a exprimat într-o cuvântare:
„Noi, românii din Ardeal care eram în măsură să cunoaştem toate ascunzişurile şi toate gândurile întortochiate ale habsburgilor, a acelei politici în care punctul de gravitate devenise tot mai mult Ungaria, văzusem un lucru şi anume că această monarhie habsburgică fiind tot mai mult gonită din apusul Europei, tinde tot mai mult spre Orient.
Conştiinţa naţională a slavilor din sud, dar mai ales conştiinţa ridicata a italienilor astăzi, mâine, dacă nu mâine, poimâine, de bună seamă va scoate această monarhie habsburgică din Marea Adriatică şi, în consecinţă va trebui să-şi câştige în alte părţi plămâni de respiraţie economică care nu puteau fi decât gurile Dunării şi prin gurile Dunării, Marea Neagră.
Se prezenta deci înaintea sufletului nostru icoana clară că lupta cea mai mare între monarhia habsburgică reprezentată prin maghiari şi între poporul român se dă pentru gurile Dunării. Ori gurile Dunării, în concepţia de a domina în Orientul Europei, aveau să fie ale noastre şi ştim bine că lupta aceasta dintre poporul român si monarhia habsburgică pentru Dunăre, nu se dă la gurile Dunării, ci în Ardeal.
Avem convingerea că acel popor dintre poporul meu şi poporul maghiar care ar rămâne definitiv stăpân pe Ardeal, acela va domina definitiv gurile Dunării, ceea ce este egal cu dominaţiunea de stat determinată în politica din Orientul Europei. Noi simţind adâncimea acestui lucru, ştiam că lupta nu o dăm numai pentru noi românii din Ardeal, nu luptăm numai pentru existenţa noastră naţională ci dăm lupta pe viaţă şi pe moarte pentru întreg neamul românesc.
În această concepţiune, am fost totdeauna de părere că între poporul român şi poporul maghiar nu poate exista transacţiune: ori noi, ori ei, pentru că era vorba de existenţa întregului neam românesc, pe care trebuia să-l apărăm faţă de imperiul habsburgic. De aceea am fost totdeauna contra politicii mici de târguiala, care era bună pentru adormit conştiinţele".
Raţionamentul politic al lui Iuliu Maniu era confirmat de gândurile perfide ale diriguitorilor acestui imperiu monstruos, care subjuga neamuri ce vorbeau 17 limbi.
Ministrul de externe austriac, Czernin, declara: „...pierderea Ardealului însemnează şi din punct de vedere geografic şi strategic amputarea monarhiei ce echivalează cu pierderea rolului nostru de mare putere în Orient".
Aceeaşi obsesie o are acest ministru de externe austro-ungar când scrie prinţului Carol Auersperg: „...o ochire pe harta Europei dovedeşte că prin pierderea Transilvaniei, monarhia pierde supremaţia în Răsărit şi niciodată nu ar mai conta ca o mare putere în orient..." Intr-o altă scrisoare adresată primarului Vienei de acelaşi Ottocar Czernin, acesta mărturisea: „...în timpul carierei mele publice am reprezentat principiul că ataşând atât maghiarimea cât românimea de germanism să constitui un zid puternic de la Marea de Vest până la Marea Neagră".
Gândurile acestuia i-au fost spulberate şi de către Aurel C. Popovici care în acel martie 1914 i-a spus:
„Sunt orbi la Viena dacă socot că România mai este de partea Monarhiei... ea va trece printr-o perioadă de aşteptare apoi va da aliatei de care este nemulţumită o lovitură de moarte".
Şi lui Iuliu Maniu îi va reveni peste puţin timp misiunea istorică să declare: desfacere totală.
Elanul opiniei publice româneşti era de nestăvilit. Când pe 3 mai 1914 cu ocazia aniversării „Adunării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj" s-a arborat drapelul tricolor pe Mitropolie, un nou val de arestări s-a deslănţuit şi sute de români au luat drumul Seghedinului unde era un du-te-vino românesc, şi de unde abia se eliberase poetul pătimirii neamului, Octavian Goga.
Anul 1914 a fost anul
crucial, al începerii prăbuşirii imperiilor absolutiste. Când pe 28 iunie a
fost asasinat Frantz losif, prinţul moştenitor al
imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu care se găsea la Blaj a spus: „Asta înseamnă război". Teroarea s-a dezlănţuit asupra poporului român din Transilvania şi pe baza „legii
măsurilor excepţionale în caz de război" (pregătită din timp), guvernul
Tisza a publicat 33 de ordonanţe în luna
iulie 1914 în scopul asupririi şi grăbirii
maghiarizării. Astfel au suprimat libertatea presei româneşti, au interzis întrunirile publice, au nesocotit autonomia bisericească
dispunând ca adunările sau congresele naţionale bisericeşti să se ţină în prezenţa comisarilor guvernului, au scos populaţia de sub jurisdicţia tribunalelor civile
şi au aruncat-o în braţele curţilor
marţiale.