Hitler hotărăşte soarta Transilvaniei
Constatând că nu este posibilă înţelegerea prin tratative între români şi unguri, Hitler, pe 26 august 1940, a ordonat ca 10 divizii de infanterie şi două de blindate să se deplaseze în secret înspre România. în acelaşi timp se pregătesc două divizii motorizate şi patru divizii blindate care pe data de 31 august să ocupe zona petroliferă din România.
Alertaţi de unguri, care au anunţat că au optat pentru soluţia militară în rezolvarea conflictului cu România, începe o activitate febrilă între Berlin şi Roma pentru a preîntâmpina conflictul. Miniştrii germani de la Bucureşti şi Budapesta sunt chemaţi de Ribbentrop la Berlin, iar Hitler cu consilierii săi, pe 27 august, stabileşte pe hartă noul traseu al frontierei româno-ungare pe care l-a comunicat şi ministrului de externe italian, lui Ciano.
În continuarea derulării evenimentelor îl găsim pe 28 august pe Hitler discutând cu Ciano asupra posibilităţii de a rezolva problema româno-maghiară fără conflict şi afirmând greutatea soluţionării deoarece pretenţiilor maghiare li se opune o revendicare incontestabilă, în care românii deţin 2/3 din populaţie.
Concomitent cu aceste discuţii, armatele maghiare I, II, III sunt gata de atac pe 28 august şi avioanele violează în mai multe rânduri frontiera, aruncând manifeste insultătoare la adresa statului român, unul din avioane ajungând până la Braşov iar altul mitraliind aeroportul din Satu Mare unde a fost doborât şi echipajul făcut prizonier.
Pentru dimineaţa de 29 august 1940 au fost convocaţi la Viena miniştrii de externe ai Ungariei şi României.
Ungurii au fost primii primiţi, chiar în cursul dimineţii, şi li s-a adus la cunoştinţă hotărârea lui Hitler de a accepta arbitrajul germano-italian. După unele rezerve, Csaky şi Teleky au cerut avizul Budapestei unde guvernul ungar a acceptat arbitrajul Axei, care pentru ei a fost mai mult decât se aşteptau.
În cursul dimineţii când ministrul nostru de externe, Mihai Manoilescu, sosea la Viena, ministrul României la Moscova, Grigore Gafencu, cerea audienţă la Dekanozov pentru a semnala o comunicare a guvernului român în legătură cu un incident provocat de ruşi şi în care fuseseră omorâţi nişte ostaşi români. La ora 3 p.m. ministrul de externe rus a comunicat că este ocupat şi nu-l poate primi, şi i-a indicat să ceară audienţă a doua zi Secretarului general.
Dar în aceeaşi după-amiază, Dekanozov a primit în audienţă pe ambasadorul german la Moscova care l-a încunoştinţat asupra impunerii dictatului în problema Transilvaniei.
Paralel, la Viena, Ribbentrop aduce la cunoştinţă hotărârea Fuhrerului de a garanta frontierele României, după arbitraj, în caz contrar va fi război şi se va pierde toată Transilvania. Nu s-a acceptat să se aibă în vedere nici principiul etnic, dându-se termen până la ora 22 şi cu mare greutate s-a prelungit până la ora 24.
Tot la miezul nopţii, la Moscova, ministrul de externe, Dekanozov, şi-a schimbat părerea şi i-a cerut lui Gafencu să vină imediat şi i-a remis o „notă verbală" ameninţătoare asupra incidentului în care au avut loc victime. Dar, în faţa explicaţiilor scrise în care Gafencu dovedea că victimele au fost româneşti şi neprovocate de ei, rusul a lăsat tonul. A doua zi însă agenţia TASS publica nota ameninţătoare a URSS-ului, fără a se publica şi răspunsul românesc.
Era clar că între acţiunea de ameninţare de la Viena şi cea de la Moscova era o strânsă legătură.
La Bucureşti, în acea noapte de 29/30 august, a avut loc un Consiliu de Coroană în care Ion Mihalache, Mihai Popovici, C.I.C. Brătianu, mitropolitul N. Bălan s-au pronunţat împotriva cedării teritoriului cerut de dictatul de la Viena. Pentru cedare s-au pronunţat unii foşti prim-miniştri: Gh. Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Gh. G.Mironescu, Alex. Vaida Voievod.
Şeful Statului Major, generalul Gh. Mihali, a spus că o rezistenţă împotriva armatei germane ar fi posibilă numai două săptămâni.
Dar discuţiile din Consiliul de Coroană au fost întrerupte de sosirea unei telegrame, în jurul orei 4 dimineaţa, prin care se mai acordau doar 5 minute pentru răspuns. Votul care a urmat a avut ca rezultat: 10 pentru rezistenţă armată, 1 abţinere şi 21 de voturi pentru cedare.
în dimineaţa de 30 august 1940 delegaţilor români nu li s-a permis să prezinte nici o expunere asupra dictatului şi, mai mult, nu s-a dat voie să prezinte nici un protest faţă de procedeele folosite în acceptarea dictatului.
Trecându-se la examinarea hărţii, Mihail Manoilescu,
la vederea ei, a leşinat şi a fost pus
să semneze în stare de semi-conştienţă. Vaier
Pop, care făcea parte din delegaţie, a refuzat s-o semneze. Prin acel dictat ni se luau 42 000 kmp şi intrau sub jugul maghiar un număr de 2 600 000 români.
În cadrul Consiliului de Coroană, Ion Mihalache a
declarat:
„Cred că cea mai bună soluţie pentru România este să convină la una. din două soluţii: sau
războiul -cel puţin să cedăm prin
război, să ştie generaţiile viitoare că noi am fost înfrânţi după ce
ne-am făcut datoria în marginile
posibilităţilor noastre; sau, dacă nu, această
situaţie să ne fie impusă din afară, fără consimţământul nostru. Prin urmare
sunt contra arbitrajului."
Celălalt vicepreşedinte al Partidului Naţional
Ţărănesc, Mihai Popovici, a declarat:
„Sunt hotărât pentru rezistenţă, pentru sacrificiul suprem al naţiunii. O naţiune de 16 milioane de oameni nu va pieri, oricare ar fi încercările pe care va trebui să le suporte în vremurile acestea".
Iorga a spus: „mai bine murim în picioare decât să murim în genunchi".
Constantin I. C. Brătianu şi Ion Mihalache au cerut ca să se menţioneze în comunicat ca propunerea de arbitraj a avut un caracter ultimativ şi că ea a fost acceptată cu
majoritate de voturi.
Dar, în comunicatul dat nu s-a introdus ideea
majorităţii, lăsându-se să planeze unanimitatea.
Iuliu Maniu îl înfruntă pe Carol al ll-lea
În ziua de 30 august regele l-a primit în audienţă pe luliu Maniu care i-a spus răspicat:
„Din momentul când M. Voastră aţi inaugurat regimul absolutist, v-aţi asumat personal răspunderea, răspundere care într-un regim democratic-parlamentar trebuie să o poarte guwernele. Prin o politică complet greşită, în inferior şi în afară, din punct de vedere strategic şi tactic, aţi reuşit să pierdeţi patru
provincii... în politică, greşelile se plătesc şi se sancţionează ca şi în viaţa socială de toate zilele."
Regele, descumpănit, cu o voce joasă, l-a întrebat pe Maniu: „Va să zică, sunteţi de părere să abdic?"
Răspunsul lui luliu Maniu a fost prompt:
„Da, Majestate, nu văd
altă soluţiei"
În seara de 30/31 august a avut loc un nou Consiliu
de Coroană, ultimul la care a
participat regele şi în cadrul căruia luliu Maniu a ţinut un discurs memorabil:
„Mulţumesc Majestăţii Voastre că
mi-a dat ocazia să arăt înaintea acestei distinse reuniuni
punctul de vedere al Transilvaniei, privitor
la ultimatumul din Viena. Mă simt în
drept să afirm că reprezint Transilvania, în deosebi când iau cuvântul în
problema deslipirei ei de la Patria
Mamă. Adunarea de la Alba-lulia, care a decretat Unirea, m-a însărcinat pe mine să pun în aplicare, în calitatea mea de prezident al Consiliului Dirigent, hotărârile dela Alba-lulia şi în special
realizarea alipirii Transilvaniei la Vechiul Regat.
Pot să afirm că m-am silit totdeauna
să satisfac cu conştiinciozitate jurământul ce am depus înaintea celor patru arhierei, de a păstra integritatea Ardealului încorporat la România şi drepturile poporului român. Nu m-am abătut un moment dela calea ce mi-a dictat acest jurământ şi nu mă voiu abate nici în momentul de faţă, când duşmanii vor să ia din nou Transilvania.
În faţa acestei tentative, declar
că Transilvania şi, cu ea împreună, şi eu,
suntem categoric împotriva deslipiriide
România şi în contra fărâmiţării ei.
Nu putem admite să ni se răpească nici cea mai mică parte din ea. Sunt revoltat adânc atunci când aud că se aduce chestia Transilvaniei în legătură cu Tratatul de la Trianon. Unirea Ardealului cu Patria Mamă nu se întemeiază pe Tratatul de la Trianon, ci urmează din dreptul la autodeterminare al poporului român din Transilvania, manifestat liber la 1 Decembrie 1918. Noi am luat în stăpânire Transilvania în baza acestui drept, încă înainte de încheierea Tratatului de la Trianon şi chiar înainte de armistiţiu. Am organizat viaţa de stat românească în Dacia Superioară, înainte de încheierea şi ratificarea Tratatului dela Trianon, organizând o armată regulată, care, împreună cu armata venită din Vechiul Regat, a dat dovadă eminentă despre buna sa organizare şi impresionanta sa vitejie, rupând linia demarcaţională întâiu şi apoi trecând Tisa.
Asupra Ardealului nu poate dispune nimeni altul, decât poporul român din Transilvania, care a avut şi are dreptul firesc de a uni Ardealul cu Vechiul Regat, pentru a realiza marele ideal al Unirii Naţionale. Poporul român are acest drept pentrucă formează majoritatea locuitorilor din Transilvania şi pentrucă unitatea geografică a Vechiului Regat şi împrejurările social-economice pretind această unitate.
Am aflat că, delegaţii maghiari, ştiind acest lucru, au refuzat consecvent să discute această problemă din punct de vedere etnografic şi social-economic, şi au argumentat exclusiv argumentul fals că Ungaria are drept istoric asupra Transilvaniei, argument absolut neîntemeiat, pentrucă Transilvania nu a fost niciodată a Ungariei, ci a fdst întotdeauna independentă până în 1867, când, împotriva voinţei noastre, în urma războaielor pierdute de Prusia, Dinastia Habsburgică a fost nevoită să sacrifice Ardealul Ungurilor...
Protestez deci cu cea din urmă energie în contra hotărârii de arbitraj şi protestez ca această hotărâre să fie pusă în aplicare. Aceasta şi pentru motivul formal, că guvernul actual care a hotărât acceptarea arbitrajului şi care a semnat hotărârea, nu are nici un drept să lucreze în numele Naţiunii Române. Guvernul actual nu are nici un mandat dela Naţiune. El este un guvern dictatorial, ieşit dintr-o lovitură de stat, şi nu are nici-o legătură de drept cu cetăţenii acestui stat, deci semnătura lui nu are nici-o valoare.
Este foarte important lucru de a constata aceasta, deoarece un document nu poate fi izvor de drept decât atunci când semnatarii lui sunt mandatari legitimaţi, ceea ce nu e cazul în problema actuală...
Chiar în ce priveşte Consiliul de
Coroană de faţă, trebuie să constat
respectuos, dar cu toată hotărârea, că el nu are dreptul de a hotărî nimic îndeosebi în problema Ardealului
care ne preocupă. Consiliul de Coroană nu este o
corporaţie deliberativă. Noi suntem chemaţi aici să ne exprimăm fiecare personal opinia noastră, dar nu putem
hotărî nimic. Soarta Ardealului nu poate fi
determinată la masa verde şi între patru pereţi, ori cât de distinse ar fi persoanele întrunite. Soarta Transilvaniei trebuie să fie hotărâtă de însuşi poporul românesc din Ardeal şi de curentele care mişcă acest popor, iar nu de persoane care nu sunt în funcţie de voinţa naţională...
Cei vinovaţi pentru dureroasa
pierdere a Basarabei şi Bucovinei
trebue chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe
care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea
în care a căzut poporul român, este a
se atribui catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii
ireparabile."
După noaptea furtunoasă din 30/31 în care luliu
Maniu a dat o lecţie de demnitate şi una de
istorie celor ce se jucaseră cu soarta ţării, ciopârţindu-i
teritoriul, celor care îngenuncheaseră poporul
unei dictaturi nenorocite şi care acum se plecau în faţa altor dictaturi străine, în dimineaţa de 31
august 1940 a trimis o telegramă lui
Hitler şi alta lui Mussolini, vinovaţii de răsturnările prin forţă săvârşite în
Europa:
„În numele poporului românesc din
Transilvania şi în calitatea mea de fost
preşedinte al Consiliului Dirigent al
Transilvaniei, Consiliu ales în istorica Adunare naţională din Alba-lulia ţinută la 1 Decembrie 1918 îndată după hotărârea de unire a Ardealului şi a
Banatului cu România, protestez cu puterea sufletului meu contra sentinţei
arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români din Ardeal, pentru a îngloba ţării lor o minoritate de maghiari. Această sentinţă nesocoteşte principiul naţionalităţilor şi concepţiile
cele mai elementare de dreptate, creând
în Europa orientală un focar de
nelinişte care va fi un izvor de permanentă tulburare a păcii.
Solicit pe Excelenţa Voastră să binevoiască a anula această sentinţă fi îmi permit să Vă supun în curând un memoriu pentru motivarea acestei cereri. Transilvania, Banatul si Poporul românesc nu vor accepta niciodată această hotărâre, care s-a adus fără consultarea sa.
Cu distinsă stimă ss. Iuliu Maniu"
Drama ce s-a abătut asupra poporului român, a fost
adusă la cunoştinţa celor ameninţaţi cu jugul
robiei, la iniţiativa lui luliu Maniu, pe 1
septembrie 1940 prin următoarea
către poporul român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş
Fraţilor
„Hotarele ţării noastre sunt în primejdie. Vecinii din toate părţile râvnesc la pământul României întregite, de la Nistru până la Câmpia Tisei, cu jertfa scumpă a sângelui nostru.
Rusii ne-au smuls Basarabia si Nordul Bucovinei; Bulgarii ne cer cele două judeţe din Cadrilaterul Dobrqgei, iar Ungurii vor Ardealul.
În faţa acestei primejdii, noi fruntaşii Românilor din Ardeal, Banat, Crişana si Maramureş, fără deosebire de păreri politice, chemăm poporul românesc din numitele ţinuturi la o mare
ADUNARE NAŢIONALĂ LA ALBA-IULIA
pe ziua de duminică, 8 septembrie 1940 orele 10 dimineaţa
ca să protestăm împotriva ciuntirii
graniţelor noastre dinspre apus.
Din fiecare comună românească mai
îndepărtată să vină cel puţin un
delegat, iar din comunele mâi apropiate cât mai
mulţi ca să arătăm lumii întregi voinţa noastră hotărâtă de a păstra, cu orice jertfe, pământul scump, în care ne-am născut si în care odihnesc oasele strămoşilor noştri.
Veniţi să protestăm împotriva
poftelor ungureşti de a ne răpi fâşii
din Ardealul şi Banatul unit pentru vecie cu România liberă şi independentă.
Veniţi să ne apărăm drepturile
noastre consfinţite prin hotărârile Adunării de la Alba-lulia din 1918.
Veniţi să ne apărăm fiinţa noastră naţională şi pământul nostru strămoşesc!"
- Sfârşitul volumului I -
Postfaţă
Această carte ne ajută să
cunoaştem şi să înţelegem mai bine viaţa şi activitatea politică a lui luliu Maniu, ce se împleteşte cu o parte a
istoriei poporului român.
Intrând în politică,
animat de gândul eliberării de sub ocupaţia austro-ungară şi unirii Transilvaniei cu România,
luliu Maniu a pus mai presus de toate interesele naţionale, fiind artizanul Unirii de la 1 Decembrie 1918. In perioada
interbelică luliu Maniu a reprezentat cu
fidelitate interesele vitale ale poporului român şi a luptat pentru
libertate. S-a opus permanent tendinţelor dictatoriale ale regelui Carol al
ll-lea şi a fost împotriva dictaturii
antonesciene, militând pentru păstrarea regimului democratic parlamentar. în ceea ce priveşte
evoluţia societăţii româneşti, după Marea Unire, luliu Maniu aprecia că „la
bază trebuie să stea ideea naţională, democraţia şi" dreptatea socială", iar statul „să apere şi să sprijine pe cei mici
şi slabi". In privinţa minorităţilor, Maniu avea o concepţie cu
adevărat democratică: „problema minorităţilor trebuie privită şi
rezolvată întâi din punctul nostru de vedere, al
statului naţional, în înţelesul, importanţa culturală, economică şi socială a minorităţilor
şi influenţa lor în legislaţie, administraţie şi justiţie".
Apărător ferm al
regimului democratic, adversar al tendinţelor dictatoriale, Maniu a desfăşurat o luptă
energiqă, utilizând în acest scop memorii, scrisori, tribuna parlamentară,
întrunirile politice, interviurile şi declaraţiile făcute presei.
La 5 februarie 1953 se
stinge din viaţă în temniţa de la Sighet, „un mare om de stat, luptător pentru întregirea
neamului şi pentru democraţie". Viaţa şi activitatea lui politică
a fost estompată şi deformată în faţa opiniei publice româneşti, atâta timp cât România a fost condusă de un regim
comunist, luliu Maniu fiind unul dintre cei mai implacabili adversari ai
instaurării regimului comunist în această ţară.
La mai bine de 4 decenii
de la moartea sa, să-l onorăm, interpretându-i corect gândurile şi faptele. Conţinutul acestei
cărţi este o pildă pentru generaţiile mai tinere care au fost văduvite de cunoaşterea adevărului istoric.