România şi întreţinerea războiului

 

Hitler, încă de la începutul lui octombrie, după ce a distrus Polonia, s-a arătat dispus să se ajungă la înţelegere, fiind gata să-şi expună scopurile ce le urmăreşte; în afară de colonii, el nu mai pretindea nimic Angliei şi Franţei. Pacea astfel încheiată, s-ar fi trecut cu vederea toate loviturile de forţă prin care se mărise „spaţiul vital" hitlerist. Răspunsul lui Chamberlain a subliniat absurditatea propunerilor germane şi faptul că ele nu propun nimic pentru repararea prejudiciilor aduse Cehoslovaciei şi Poloniei.

Pentru a-şi demonstra forţa şi hotărârea de a distruge Franţa şi Anglia, Hitler a concentrat 90 de divizii la frontiera Belgiei şi Olandei, ţări care au propus medierea între cei doi coloşi ce urmau să transforme şi apusul într-un câmp de bătaie. Propunerea susţinută de mai multe ţări din nordul şi apusul Europei, a fost respinsă pe 9 noiembrie, dată când pripit, Hitler a părăsit berăria din Munchen distrusă de o bombă; de fapt, încă un trucaj, acest presupus atentat la viaţa lui.

Aliatul lui Hitler, Stalin, se pregăteşte febril şi, după pretinse discuţii fără rezultat cu Finlanda, atacă această ţară pe 1 decem­brie, cu toate bunele oficii propuse de Roosevelt.

Serviciul secret român condus de Moruzov, peste capul lui Armând Călinescu, începuse de la începutul lui septembrie discuţii cu serviciul similar german condus de Canaris, dar se pare cu asentimentul lui Ernest Urdăreanu, mareşalul palatului, şi aceasta nu o făcea de capul lui.

În cursul lunii noiembrie, unele sabotaje s-au produs; este vorba de explozia de la rafinăria „Româno-Americană" (8 noiem­brie), un vas petrolier naufragiază pe Dunăre, deraieri de vagoane-cisternă în drum spre Braşov...Datorită faptului că politica internă dictatorială era tot mai falimentară, Constantin Argentoianu - Preşedintele Consiliului de Miniştri - la începutul lui noiembrie 1939, într-o cuvântare, a propus o „reconciliere" prin intrarea în FRN a tuturor formaţiunilor...

Din refuzul lui Iuliu Maniu desprindem:

„... FRN-ul susţine un regim dictatorial cu toate consecinţele lui, iar noi stăm pe baza democraţiei naţionale şi a unui regim constituţional cu răspundere ministerială reală, cu respectarea dreptăţii sociale şi a moralei creştine. Intrarea noastră în FRN ar însemna renegarea credinţei noastre sau plutirea noastră într-o atmosferă de continuă falsitate, insuportabilă pentru noi... Or destinderea se poate înfăptui numai prin lecuirea rănilor şi prin crearea unei moralităţi care trebuie să stăpânească societatea şi întreaga viaţă publică. Dar se ştie că orice dictatură este menită să fie o pepinieră de imoralitate şi corupţie...

Pilda Poloniei ne arată unde se găseşte adevăratul patriotism în momentele grele: nu la acei care «întind mâna», cum i-aţi caracterizat chiar Dv., foarte bine, ci la acei care preferă să spună adevărul, poate supărător, cu riscul temniţelor şi chiar al vieţii, suferind cu răbdare pentru o ţară, pentru închegarea şi întărirea căreia au luptat viaţa întreagă. Aceste pilde din vecini ne arată calea ce trebuie să fie urmată, dacă se urmăreşte o destindere politică adevărată..."

Preocuparea Germaniei devenise din ce în ce mai atentă faţă de România şi acest lucru îl constatăm din declaraţia lui Canaris (şeful serviciului de spionaj german) venit la Bucureşti pentru 48 de ore, pe 10 decembrie 1939 şi care-i declară lui Moruzov:

„Înaltul Comandament şi guvernul german sunt într-o stare de extremă enervare, datorită importanţei considerabile ce se acordă eventualelor acţiuni de sabotaj în România, avându-se în vedere că această ţară, la ora actuală, este singura sursă de aprovizionare a celui de-al treilea Reich, în special cu petrol. Am socotit ca foarte necesar să-mi dau seama personal, dacă măsurile luate de autorităţile române pentru prevenirea actelor de sabotaj sunt sincere si suficiente spre a oferi Germaniei siguranţa si liniştea necesară în această privinţă, urmând ca în caz contrar, Germania să-şi spună cuvântul..."

Nu mai era nici o îndoială că nu numai ochii, dar şi armata aveau România în vizor.

Iuliu Maniu îşi da seama de pericol şi în permanenţă îl sublinia şi îi făcea răspunzători pe toţi politicienii, în frunte cu regele, de instaurarea dictaturii şi aservirea ţării intereselor nemţeşti. în apropierea Crăciunului 1939, pe 25 decembrie, Iuliu Maniu a declarat următoarele:

„... Partidul Naţional Ţărănesc, care a avut un rol hotărâtor în trecutul neamului românesc, fi va avea cu siguranţă şi în viitor, nu poate admite să i se prescrie gândirea, organizarea şi acţiunea sa politică depusă întotdeauna în serviciul şi spre binele ţării şi al Dinastiei... Este ofensă pentru poporul românesc a presupune că el nu-şi poate apăra Statul şi individualitatea decât prin porunci şi prin constrângere, cum e regimul dictatorial de azi şi prin organizaţiuni impuse cum e FRN... într-un război ca acesta, ideologic, cum omenirea poate nu a mai înregistrat, de la care prin urmare nu atârnă numai soluţionarea conflictului actual înarmat, ci întreaga evoluţie umană, trebuie luate în seamă şi examinate toate considerentele dintre care unele sunt cqmplet neglijate de regimul actual. în această încăerare ideologică nici un stat european şi din Orientul apropiat nu poate fi considerat neutru. Statele se împart după criteriul dacă sunt beligerante sau nu sunt beligerante. Neutru poate fi numai un stat căruia îi este indiferent rezultatul războiului. Dar pentru statul românesc, nu este indiferent ce ideologie va triumfa. într-o astfel de situaţie, extrem de dificilă, a conduce Naţiunea prin porunci şi fără contribuţia sufletească şi intelectuală, e o încercare cu totul primejdioasă în contra căreia protestăm cu toată energia...".

În ziarul „Ţăranul Ardelean" din 25 decembrie 1939, fostul ministru şi fruntaş al P.N.Ţ.-ului, Ghiţă Popp, a scris un articol intitulat „Ţăranul ardelean contra revizionismului" în care subliniază: „Cuvântările rostite în ultima vreme în capitala Ungariei ne arată că vecinii noştri de la apus se gândesc din nou şi cu tot dinadinsul la înfăptuirea revizionismului, adică la întoarcerea stăpânirii maghiare în Transilvania şi Banatul nostru. Trebuie să se spuie revizioniştilot apăsat şi cu hotărâre că revizionismul, adică schimbarea hotarelor, poate fi visul lor, dar el nu este şi al nostru, al ardelenilor".

 

 

1940: Anul sfâşierii României

 

Cu toate asigurările regelui din mesajul de Anul Nou 1940 că el „stă de veghe neclintit ca România să păşească hotărât pe calea desvoltării paşnice", Carol II nu era nici acum conştient că dusese ţara la dezastru datorită politicii lui nefaste şi că va fi nevoit să fugă, culcat pe burtă în trenul urmărit de gloanţe...

Dezastrul României a fost precedat de cel din apusul Europei care s-a cutremurat de la Narvik până la Toumon.

Pe 16 februarie 1940, un distrugător britanic a atacat o navă germană în apele teritoriale norvegiene pentru a elibera marinarii englezi făcuţi prizonieri. Germania cumpărase mari cantităţi de minereu de fier norvegian şi acest lucru nu convenea Angliei care urmărea să blocheze regiunea şi va mina apele teritoriale norvegiene pe 8 aprilie 1940, aflând de intenţiile nemţeşti care a doua zi vor invada Norvegia şi Danemarca.

Războiul lua o altă turnură, pe care aliaţii o presimţeau şi luaseră măsuri: după demisia guvernului Daladier, noul prim-ministru francez, Paul Reynaud a semnat pe 28 martie, cu Anglia, o declaraţie prin care cele două puteri se angajau să nu încheie nici armistiţiu, nici pace separată.

În acest context al politicii internaţionale, guvernul regelui Carol II a trecut la unele măsuri dure împotriva P.N.Ţ.-ului, internând cu domiciliu obligator la Bistriţa, în judeţul Vâlcea, pe Virgil Madgearu, secretarul general al partidului, între 22 martie şi 14 aprilie. Regimul carlist a mai internat şi alţi fruntaşi naţional-ţărănişti, printre ei numărându-se: Ghiţă Popp, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Augustin Popa, generalul Gabriel Negrei, Emil Socor, Corneliu Coposu, Ion Livianu...

Ţinând cont de ameninţările tot mai accentuate cu privire la România: primul-ministru ungur declarase că „Ungaria nu a renunţat la nimic în ce priveşte pretenţiile ei teritoriale faţă de România"; că Mussolini îi atrăsese atenţia lui Ribbentrop că minoritatea germană din Transilvania înclină mai mult spre România decât spre Ungaria; şi că spionajul german era în luptă surdă cu cel englez descoperindu-se armament şi materiale pentru blocarea Dunării la Porţile de Fier; deci, în faţa acestor semne că regele ar înăspri măsurile interne împotriva opoziţiei, unii lideri P.N.Ţ., în frunte cu Ion Mihalache, s-au declarat pentru negocieri în speranţa că-l vor îmblânzi pe rege să renunţe la unele măsuri antidemocratice.

La acestea se mai adăugau şi ameninţările tangenţiale ruseşti care se făcuseră în Sovietul Suprem, unde Molotov afirmase că „în problema litigioasă a Basarabiei U.R.S.S.-ul nu va recurge la arme pentru redobândirea ei" şi numai după 10 zile, pe 10 aprilie 1940, acelaşi Molotov i-a reproşat ministrului român de la Moscova că „incidentele de frontieră depăşesc orice limită" şi că guvernul său „nu va mai tolera repetarea unor asemenea cazuri", incidente ce nu avuseseră loc, ele fiind imaginaţia diplomaţilor ruşi, pentru a găsi pretexte.

Iuliu Maniu, în faţa solicitărilor prietenilor din partid, Ie-a dat mână liberă să trateze cu Palatul, care acceptase să-l elibereze pe Virgil Madgearu în schimbul unei atitudini înţelegătoare a P.N.Ţ.-ului. Ion Mihalache a acceptat pe 17 aprilie să ocupe postul de consilier regal şi, într-o scrisoare trimisă lui Iuliu Maniu, a precizat:

„... că în ciuda intrării în Consiliul de Coroană îşi va păstra «nealterată» atitudinea politică si ideologică, iar raporturile cu «tovarăşii de idei comune» rămâneau intacte." La numai 4 zile, pe 21 aprilie 1940, Iuliu Maniu răspundea:

„întrucât consilieratul regal cu care ai fost distins nu te obligă la altceva decât expunerea sinceră a convingerilor d-tale când ele vor fi cerute, numirea d-tale ca consilier regal nu poate influenţa asupra legăturilor personale şi ideologice ce ne unesc".

Într-adevăr, Virgil Madgearu fusese eliberat pe 14 aprilie.

Pe 18 şi 19 aprilie, Carol II se consultă la Palat cu Primul-ministru, cu ministrul de externe şi ministrul palatului, asupra eventualităţii unor atacuri din partea Germaniei şi a Rusiei, sub diferitele ipostaze sub care s-ar comite.

În acelaşi timp, Carol II iniţiază tratative cu legionarii din ţară şi chiar pe 18 aprilie primeşte în audienţă pe 3 dintre ei (Bideanu Augustin, Noveanu Vasile, Radu Budişteanu).

Ministrul de externe, Grigore Gafencu a plecat la Berlin şi pe 20 aprilie purta discuţii cu Hitler asupra garanţiilor germane, aceeaşi problemă fiind rediscutată şi cu Gheorghe Brătianu ca să fie transmisă regelui, adică să primească şi garanţia Germaniei alături de cele anglo-franceze. Hitler ar fi spus:

„Garanţiile anglo-franceze nu vă vor folosi la nimic. Dar eu nu mă formalizez. Cunosc slăbiciunea dv. pentru Franţa. Cu totul alta ar fi atitudinea mea, dacă v-aţi alătura Sovietelor în acest plan vast de încercuire a Germaniei pe care o prepară guvernul de la Londra."

Se urmărea un fel de obţinere a neutralităţii din partea României în acele momente când Hitler pregătea asaltul împotriva vestului Europei.

Tot în acest timp se pregătea şi plecarea lui Horia Sima şi Nicolae Petraşcu din Germania spre România unde se schimbase atitudinea faţă de legionari, deveniseră o necesitate în combinaţiile lui Carol în jocul faţă de Germania. Legionarii din lagărele româneşti fuseseră eliberaţi, iar Horia Sima soseşte pe 17 mai şi pe 29 mai va fi scos din arest şi va discuta cu regele Carol.

Germania, căutând şă dea o nouă lovitură alianţei franco-engleze va invada Belgia şi Olanda, zi în care Churchill înlocuieşte ca prim-ministru pe Chamberlain şi ordonă ocuparea Islandei (dependentă de Danemarca), cu acordul Statelor Unite.

Situaţia României se agrava la frontiera de răsărit unde ruşii concentraseră numeroase unităţi. în întrevederea lui Grigore Gafencu asupra acestui subiect cu Fabricius, ministrul german de la Bucureşti, primeşte răspunsul din partea germanului că au intervenit schimbări profunde în raporturile ruso-germane şi că liniştea României va depinde de înţelegerea acesteia cu vecinii din răsărit.

În faţa situaţiei alarmante, Şeful Statului Major, generalul Florea Tenescu a adresat un raport regelui Carol II în care sublinia:

„Pactul germano-sovietic lasă posibilitatea Rusiei să atace Basarabia" şi „că a sosit ultimul moment în care guvernul mai poate hotărî apărarea sau evacuarea Basarabiei. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau de evacuare; în caz de evacuare, este necesar un anumit timp pentru retragerea materialelor militare si a bunurilor mobile. Şi atrage atenţia că răspunsul este urgent."

Presiunile se fac şi din partea germană, dar acestea sunt doar economice, fiind obligaţi pe 27 mai să semnăm al treilea acord economic prin care vindem produsele la preţurile din 1938 şi cumpărăm armament german la preţul zilei.

Cu fiecare zi ce trecea, situaţia României devenea tot mai dramatică. Concentrările maghiare la graniţa de apus erau tot aşa de masive ca şi cele ruseşti de la Nistru; iar la întrebările guvernului român, guvernul german răspundea tot prin întrebare: „Dacă şi în ce măsură România ar fi dispusă să discute eventualele dorinţe de revizuire ale vecinilor săi, ca de exemplu acelea ale Rusiei în problema Basarabiei".

După părerea germană, ruşii se plângeau că Odessa era prea aproape de frontiera României şi cum era periclitată existenţa oraşului ruşii construiseră şosele spre Nistru şi pregătiseră 26 de divizii ca să mute mai spre apus frontiera dintre noi şi ei. Şi toate acestea erau gata din partea sovietică la jumătatea lui iunie 1940.

În seara de 22 iunie, Franţa semnase armistiţiu cu Germania. Ultimul nostru strigăt de alarmă l-a dat generalul Florea Tenescu în noaptea de 25/26 iunie 1940 când a prezentat Palatului regal următoarea notă:

„Începând din această noapte, la ora 24, pregătirile ruse sunt încheiate şi ofensiva rusă poate fi deslănţuită în orice moment. Marele Stat Major aşteaptă ordine".

Încă din cursul zilei de 25, Molotov anunţase guvernul german că Rusia trece la soluţionarea grabnică a Basarabiei, la nevoie prin forţă, adăugând că va avea pretenţii şi asupra Bucovinei, această porţiune lipsind Ucrainei. Cu toată împotrivirea, zice-se, a lui Hitler asupra Bucovinei care nu era cuprinsă în protocolul secret, pe data de 26 iunie 1940, la ora 22, Molotov a înmânat ultimatum-ul rusesc în acelaşi timp cu invadarea teritoriului, dându-se termen de evacuare de 4 zile. Şi în ce condiţii s-a făcut evacuarea?

A doua zi şi ungurii făceau o declaraţie în care spuneau că România trebuie constrânsă să satisfacă şi pretenţiile teritoriale ale Ungariei.

Ziua următoare, adică pe 28 iunie, Csaky cerea Germaniei aprobarea ca Ungaria să înceapă neîntârziat acţiunea militară împotriva României.

În aceste zile de tragedie naţională, Carol se juca cu soarta ţării şi în loc să ia măsuri,de apărare a frontierelor, el a hotărât transformarea „Frontului Renaşterii Naţionale" într-o altă formaţie hibridă, „Partidul Naţiunii", partid unic şi totalitar, ordonând pedepse grele pentru cei ce făceau propagandă în vederea schimbării organizaţiei politice a ţării (desigur, era vizat Iuliu Maniu şi P.N.Ţ.-ul) şi cei ce urmăreau discreditarea Partidului Naţiunii.

Carol încerca să capete bunăvoinţa Germaniei neutralizând pe legionari şi spera să-l facă pe Maniu să dea voie ţărăniştilor să se înscrie în Partidul marionetă creat.Dar numai pe Maniu nu a reuşit. A fost susţinut de legionari. Mihalache şi-a dat şi el demisia pe 26 iunie 1940 din Consiliul de Coroană.

 

Prima sfârtecare: Basarabia

 

Carol II apelează la nemţi ca să discute această situaţie gravă în care pe lângă urgenta rezolvare cerută de ruşi se impunea şi cedarea Bucovinei de nord. De la Berlin soseşte Manfred von Killinger care-i spune regelui că „Fuhrerul doreşte linişte în această zonă...", deci să se supună ultimatum-ului.

Regele a solicitat trimisului neamţ ca să transmită rugămintea lui ca Hitler să folosească influenţa lui pentru a linişti Ungaria şi Bulgaria, şi astfel să-şi retragă armata să poată face faţă în Răsărit. Killinger i-a răspuns:

„Colosul rus vă va strivi. în consecinţă veţi pierde nu numai Bucovina şi Basarabia, ci în mod sigur ceva mai mult. în acest fel o sursă de bogăţie a României va fi pierdută. Noi, de asemenea, am avea de suferit dacă regiunea economică a României ar fi paralizată. în consecinţă vă sfătuiesc să adoptaţi bunul simţ politic..."

Şi Carol a răspuns:

„Nu, eu nu pot. Voi continua să furnizez petrol. Aveţi grijă ca Ungaria şi Bulgaria să nu mă atace şi să primesc muniţii în continuare de la d-voastră..."

În Consiliul de Coroană din seara de 27 iunie 1940 s-a pus întrebarea: „Cum funcţionează alianţele României?"

Răspunsul ministrului de externe i-a amuţit pe toţi: „Garanţiile engleze nu privesc frontiera de pe Nistru, Iugoslavia s-a rezumat la anunţarea neutralităţii, iar Bulgaria este nesigură".

Politica nerealistă a regelui ne dusese la izolare completă.

A doua întrebare a pus-o Constantin Argentoianu: „Care este situaţia armatei?"

Generalul Florea Tenescu, Şeful Statului Major a răspuns: „Avem muniţii numai pentru 15 zile şi aviaţie mai mult decât insuficientă".

Nicolae lorga revoltat s-a adresat regelui: „Unde sunt banii după timbrul aviaţiei, Sire?" (Este ştiut că banii rezultaţi din vânzarea timbrelor aviaţiei erau încredinţaţi spre administrare regelui în scopul dotării armatei cu o aviaţie modernă şi puternică.

Regele a rămas mut şi n-a mai scos nici un cuvânt.

Votul din Consiliul de Coroană asupra deciziei ce trebuia luată a întrunit 6 adepţi ai rezistenţei prin război şi 26 s-au declarat pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord.

Cei şase demni de a se numi oameni politici conştienţi ai conservării pământului strămoşesc au fost: Nicolae lorga, Silviu Dragomir, Victor lamandi, Ştefan Ciobanu, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu.

Iar răspunsul pe care trebuia să-l primească regele Carol de la Hitler, prin Killinger, a sosit de la Moscova prin Stalin: „în termen de trei zile teritoriile... vor fi evacuate...".

Nefăcând parte din Consiliul de Coroană, nici un naţional-ţărănist nu a participat la votare. Maniu, Mihalache, Mihai Popovici şi alţi fruntaşi ai partidului au protestat la Corpurile legiuitoare, împotriva cedării teritoriilor româneşti. Era singurul lucru ce-l putea întreprinde.

A urmat dezastrul retragerii.

Vinovaţii erau: Regele cu toţi „aviatorii" politici care i-au făcut jocul în timpul dictaturii personale.

Reacţii la această dramă

 

Primul care s-a adresat Ţării, printr-un manifest a fost Iuliu Maniu:

„S-a rupt o parte din trupul, din sufletul nostru. O parte scumpă, nepreţuit de scumpă.

Izolarea internaţională în care ne-a aşezat incompetenţa guvernanţilor noştri ne-a lipsit de mijloacele diplomatice pentru a ne păstra Basarabia şi întreaga Bucovină! Defetismul cultivat de ani de zile a scăzut fanatismul naţional gata de a ne jertfi si a risca dacă e necesar pentru onoarea naţională!

Brava noastră oştire a fost oprită să-şi dovedească din nou priceperea si vitejia!

Jale îndoită s-a aşezat pe sufletul românesc: am capitulat fără a lupta!

Sfâşietoarea noastră durere ne face să nu vedem azi pe cei vinovaţi, vedem numai fraţii care au fost rupţi de noi!

Lacrimile fierbinţi pe care le vărsăm ne învăpăiază şi mai mult toate simţirile pentru ideia pe care nu o poate şterge nimeni din sufletul popoarelor: Unitatea naţională!"

Iuliu Maniu, 2 Iulie 1940

 

În aceeaşi zi şi savantul Nicolae lorga a scris câteva gânduri:

„Europa liberă înseamnă o Europă sprijinită pe state naţionale libere. Libertatea lor trebuie deci respectată şi apărată, iar apărarea nu se poate, în cel mai nobil sens englezesc al cuvântului, decât atunci când li se respectă dreptul şi nu li se ia în batjocură însăşi fiinţa lor morală. Nici de reprezentanţii înşişi ai libertăţii, nici de oamenii pe care aceştia îi primesc în casa lor."

Tot pe 2 iulie 1940 o parte din senatorii de drept care au fost împiedicaţi să participe la Consiliul de Coroană s-au adresat Preşedintelui cu următoarea scrisoare-protest:

„Corpurile legiuitoare fi Comisia afacerilor străine fiind convocate pentru chestia cedării Basarabiei si parte din Bucovina, noi, senatorii de drept, fiind împiedicaţi în mod arbitrar de a lua parte la lucrările Senatului si de a ne spune cuvântul nostru într-o chestiune vitală a unităţii noastre naţionale, declarăm următoarele:

Poporul român, care a făcut imense sacrificii pentru apărarea naţională, nu poate să înţeleagă pentru ce în momentul când armata trebuia să apere fruntariile ţării a primit ordin să se retragă precipitat si să lase vrăşmaşului mână liberă pentru ocuparea a două provincii, părăsind în voia URSS-ului, trei milioane de români.

Nu Corpurile legiuitoare actuale pot reprezenta voinţa naţională. Ele au fost create printr-o lovitură de stat, printr-un decret-lege, ca emanâţiunea Frontului Renaşterii Naţionale.

Această organizaţie, străină de voinţa alegătorilor a fost dizolvată printr-un alt decret-lege. Prin urmare, Camera şi Senatul nu au nici din acest punct de vedere fiinţă legală.

De aceea, noi senatorii de drept, cari în mai bine de 10 legislaturi am reprezentat voinţa naţională şi am luptat pentru constituirea României Mari, protestăm împotriva cedării Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina. Trimitem fraţilor noştri din aceste provincii salutul nostru frăţesc, profunda noastră simpatie pentru suferinţele lor, cu credinţa că în curând vor fi readuşi la sânul Patriei Mume."

ss. ss. Iuliu Maniu, C. I. Brătianu,

I. Mihalache, Dr. N. Lupu, V. Sassu,

M. Popovici, Dr. Aurel Dobrescu

Foştii miniştri din guvernele de după 1918 care n-au putut participa la consultaţii au adresat Comisiei externe a Senatului un memoriu în problema Basarabiei şi Bucovinei, pe 2 iulie 1940, în care s-a făcut şi un istoric al apartenenţei lor la Statul român şi din care subliniem:

„Moldova de răsărit, care poartă numele dinastiei Basarabilor, stăpână pe gurile Dunării, continuă o viaţă de două ori milenară în legătură cu strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, iar punerea în valoare a acestor teritorii de o bogăţie unică în ce priveşte roadele pământului se datoreşte muncii româneşti sub conducerea, timp de 500 de ani a Domnilor moldoveni, legitimi suverani ai Basarabiei încă din secolul al XlV-lea.

Când s-a simţit nevoia unei închinări faţă de imperiul otoman, considerat ca o continuitate internaţională a Bizanţului, adică a Romei de răsărit, legătura cu acela care a fost pentru noi nu sultanul turc ci împăratul, a ştirbit, în teoria de stat otomană, dreptul exclusiv al Moldovei la hotarele ei istorice. Ca şi ţara vecină Moldova n-a făcut parte din «casa dinlăuntru» a imperiului, ci din «Casa din afară», din care nimic nu se poate înstrăina. Dovada o avem şi în acest răspuns la pretenţii de anexare al Austriecilor înainte de pacea de la Carloviţ la 1699, răspuns ale cărui cuvinte sunt redate astfel de cronica moldovenească de atunci:

« Ţara Moldovei este volnică (liberă) şi Turcilor este închinată, nu este luată cu sabia.».

Numai confuziunea tuturor naţiunilor de drept in Europa întreagă, de la sistemul împărţirilor de state la încălcările epocei napoleoniene a putut aduce părăsirea, printr-un tratat ruso-turc, care nu ne priveşte, a Basarabiei către Ţari în 1812...

Judecata Europei în urma războiului Crimeei, a întărit dreptul românesc prin aceea că Moldova a fost pusă păzitoare în numele ei a gurilor Dunării cu tot ţinutul care le acoperă. Iar, când Rusia lui Alexandru al II-lea a reluat zilnic, nu fără a oferi compensaţii pe care ca atare, am declarat că nu le primim, înţelepciunea întemeietorului Dinastiei româneşti contemporane a retras, numai înaintea invaziei, armata si funcţionarii fără a voi să iscălească un act de cesiune...

În timpul marelui război Basarabia, căzută în anarhie si reclamată fără nici un temei de o Ucraina fără bază istorică n-a cerut nimănui această moştenire firească. Ea s-a oferit de la sine pe baza dreptului de autodeterminare care e la baza teoriei constituţionale a Republicilor Sovietelor...

Ultimatul de eri urmat de o luare în stăpânire imediată nu poate găsi un temei istoric si legal si înstrăinarea unei atât de largi părţi a României unite calcă peste dreptul a 3 milioane de ţărani români fi a unei pături de intelectuali devotată cauzei naţionale.

Fără a pune în discuţie necesităţi care cei mai mulţi au socotit că nu se pot evita, subsemnaţii, dintre care cei mai mulţi sunt întemeietorii înşişi ai Statului Român nou în hotarele lui fireşti, nu pot admite ca în orice formă să se dea o recunoaştere legală în numele statului şi poporului român la ceea ce nu este decât o uzurpaţie determinată de confuzia de noţiuni; dorinţi trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche."

ss. Iuliu Maniu, C. I. Brătianu,

Nicolae lorga, G. G. Mironescu,

Dr. C. Anghelescu, Ion Mihalache,

A. C. Cuza, Mihai Popovici, Dr. N. Lupu,

Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu,

P. Halipa, Dr. Ion Costinescu,

Stelian Popescu, Vasile Sassu, Gh. Popp,

M. Oromoiu, Virgil Madgearu,

Nicolae Chirculescu, O. Tăslăoanu,

C. Brătianu, Nicolae Polizu Micşuneşti,

Dr. Aurel Dobrescu, T. G. Emandi,

Gh. Cipăianu, Ion Lugoşianu.

 

Situaţia ţării era dezastruoasă. Pe de o parte evacuarea celor două provincii produsese nenumărate drame familiare, pe lângă marea înjosire la care fusese supusă armata, batjocorită de scursurile ce ieşeau la iveală în timpul retragerii şi imposibilitatea ostaşilor de a riposta. Era umilinţa la care fusese adusă ţara din cauza dictaturii.

La acestea se mai adăugau presiunile ungurilor şi bulgarilor care creaseră o situaţie internă de deznădejde, greu de depăşit.

Şi totuşi trebuia făcut ceva. Iuliu Maniu împreună cu C.I.C. Brătianu, în fruntea a 12 miniştri naţional-ţărănişti şi naţional-liberali s-au prezentat pe 4 iulie 1940 în audienţă la regele Carol şi i-au cerut să renunţe la dictatura care adusese ţara la dezastru şi să formeze un guvern naţional.

Dar şi de data aceasta Carol II a refuzat povaţa celor mai autorizaţi oameni politici.

Deja, sperând într-o reconciliere cu nemţii, introdusese în guvern pe Horia Sima, pe 28 iunie, manifestându-şi dorinţa de a colabora cu legionarii.

După plecarea delegaţiei conduse de Maniu-Brătianu, tot pe 4 iulie, a format un nou guvern, sub conducerea lui Ion Gigurtu, în care fuseseră introduşi 3 legionari.

Tensiunea era în creştere din cauza pretenţiilor ungureşti care deveniseră din ce în ce mai zgomotoase, o dată cu prima fâşie smulsă de ruşi din trupul României. în discuţia de pe 4 iulie dintre Hitler şi Ciano, cele două state se arată interesate de petrolul românesc, dar neliniştite de agitaţia Budapestei şi hotărăsc să aibă loc o convorbire tripartită, pe 10 iulie 1940, la Munchen.

În cursul acestor discuţii Hitler Ie-a spus ungurilor că România este mai bine pregătită din punct de vedere militar şi într-o confruntare va înfrânge Ungaria. La insistenţele lui Teleki i-a asigurat că se va rezolva favorabil pretenţia teritorială a ungurilor şi aceasta nu prea târziu.

Carol II, după retragerea trupelor din faţa puhoiului rusesc, s-a adresat Fuhrerului printr-o scrisoare solicitând o alianţă totală cu Germania. Profitând de cele discutate ia convorbirea tripartită de la Munchen, pe 15 iulie Hitler, în răspunsul dat regelui, i-a cerut să se alăture fără rezerve Germaniei şi să accepte cedările teritoriale ale vecinilor, cât mai repede, că întârzierea ar însemna distrugerea României. Manevrele ungureşti deja se desfăşurau la frontiera de vest.

Profitând de situaţia grea, şi bineînţeles încurajaţi de nemţi, Horia Sima s-a prezentat la rege cu o declaraţie cerând să se încredinţeze guvernul mişcării legionare.

Regele Carol trimite pe data de 25 iulie 1940 pe Ion Gigurtu (primul-ministru) şi pe Mihai Manoilescu (ministru de externe) în Germania pentru a expune situaţia României. Dar în dimineaţa de 26 iulie Ribbentrop, după ce a reproşat politica de apropiere de Anglia şi Franţa, Ie-a cerut să se înţeleagă cu Ungaria pentru a evita consecinţele grave ce ar aştepta-o. în după-amiaza aceleiaşi zile, Hitler, care i-a primit în audienţă, după ce i-a ameninţat dacă nu ajung la compromis cu Ungaria, le-a spus că el e nevoit să ia măsuri pentru apărarea intereselor germane în acesta parte a Europei.

Plecaţi la Roma, Gigurtu şi Manoilescu sunt primiţi pe 27 iulie de Mussolini şi Ciano cu aceleaşi ameninţări referitoare la cedarea Transilvaniei.

Pe 30 iulie 1940, după întoarcerea de la Munchen şi Roma, ministrul de externe - Manoilescu - a făcut o declaraţie presei în care a căutat să ocolească realitatea ceea ce a i-a făcut pe nemţi să atace prin presa lor politica guvernului român.

În aceeaşi zi, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu au adresat un memoriu din partea celor două partide, cu privire la ameninţarea cu pierderea unor noi teritorii din Dobrogea şi Ardeal, în care mâna lui Hitler dirija şi forţa aceste cedări. Câteva sublinieri din memoriu:

„Primul-ministru si ministrul de externe ai României au fost invitaţi la Salzburg şi Roma, după conferinţa ce a avut loc la Munchen cu reprezentanţii guvernului maghiar, o dată cu primul-ministru şi ministrul de externe bulgari.

Scopul acestor vizite a fost de a se ajunge la o înţelegere cu privire la cunoscutele revendicări ale Ungariei şi ale Bulgariei.

Cu aceste discuţii, cari comportă acceptarea în principiu a unor cesiuni teritoriale, procesul, început la 26 iunie prin ultimatumul sovietic şi cu ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ameninţa să se încheie printr-o adevărată împărţire a României între vecinii ei...

Singurul fapt ce trebuie amintit astăzi este că prin înseşi condiţiile nemaipomenit de brutale ale evacuării, ca şi prin călcarea din primul ceas a convenţiei ce ne-a fost dictată, nu mai rămâne nici o îndoială asupra caracterului real al acestor evenimente. Ne-am plecat în faţa puterii silnice, dar dreptul ţării rămâne întreg.

Nu astfel se prezintă lucrurile la celelalte hotare, unde, din discuţiile ce au loc, nu poate decât să rezulte consimţământul nostru la noile ciuntiri ce ni se pregătesc. Avem deci datoria să apărăm cu atât mai hotărât şi mai dârz drepturile şi graniţele României."

După ce se face un istoric al acestor teritorii româneşti ameninţate de a fi rupte din trupul ţării, memoriul continuă:

„Socotim pe de altă parte ca o greşeală de neiertat şi cea mai strigătoare nedreptate să se examineze pe rând numai revendicările statelor vecine împotriva noastră, fără să. se ţină seama de toate datele problemei româneşti.

Oare am ajuns ca principiul naţional să poată fi invocat astăzi în favoarea tuturor popoarelor cu excepţia singură a poporului român?

Se trece astfel cu totul cu vederea existenţa numeroaselor minorităţi româneşti aflate în afara hotarelor noastre, de care unele nu sunt despărţite decât de cursul unei ape. După evaluări extrem de moderate, numărul românilor de dincolo de hotare în Rusia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia si Albania e de peste 1 000 000 (afară de românii din Basarabia si Bucovina). Oare aceştia nu au dreptul la viaţa lor naţională?"

Reclamând toate aceste suflete româneşti, spunea memoriul înfăţişat Conferinţei de pace din 1918, România ar fi putut uşor face abstracţie de elementele străine stabilite înlăuntrul graniţelor sale... Dar România nu cere intrarea în unitatea românească a tuturor acestor populaţii de dincolo de Dunăre, de Nistru şi Tisa... ea cere numai tuturor statelor vecine de a arăta aceiaşi moderaţiune şi de a face aceleaşi sacrificii în interesul păcii, al liberei desvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei..."

Pentru motivele ce nu avem a le discuta aci, conjunctura politică de astăzi nu pare în favoarea României. A folosi însă această situaţie împotriva ei pentru a-i impune hotărâri nedrepte, nu poate asigura în această regiune a Europei ordinea şi convieţuirea paşnică a popoarelor.

Dimpotrivă, prin desmembrarea unităţii româneşti, împotriva căreia protestăm în numele întregului popor românesc, nu poate fi decât adâncită învrăjbirea, creându-se noui şi puternice motive de vrăjmăşie între state şi naţiuni pentru viitor. Aceasta o spunem cu toată puterea convingerii noastre, conducătorilor Marilor Puteri Europene, cari urmăresc în aceste părţi ale lumii aşezarea unei păci temeinice şi drepte."

ss. Iuliu Maniu

 C.I.C. Brătianu

La începutul lunii august, sute de personalităţi politice şi-au ridicat glasul în apărarea teritoriilor româneşti ameninţate şi, de asemenea, au adresat memorii legaţiilor Germaniei şi Italiei de la Bucureşti, protestând împotriva manevrelor ce se fac pentru sfârtecarea trupului ţării.

U.R.S.S.-ul începuse o serie de incursiuni şi provoca incidente la graniţa nouă cu România, fapte ce încurajau pretenţiile ungureşti.

Pe de altă parte Rusia căuta să subjuge definitiv teritoriile acaparate pe baza pactului Ribbentrop-Molotov. Astfel, pe 2 august 1940, Bucovina de Nord, Basarabia şi ţinutul Herţa au fost înglobate oficial la URSS.

Acelaşi procedeu se va aplica şi Ţărilor Baltice, unde, după ultimatumurile din 14-19 iunie, au impus noi guverne contolate de Dekanozov pentru Lituania, Vîşinsky pentru Letonia şi Jdanov pentru Estonia. Cu această ocazie au răpit circa 100.000 de locuitori pe care i-au dus în Siberia şi în locul lor au adus alte populaţii, iar între 1 şi 8 august s-a trecut la „anexarea" lor printr-o hotărâre a Sovietului suprem care Ie-a încadrat ca noi republici socialiste sovietice.

Deci Rusia îşi crease o nouă frontieră spre apusul Europei, din Lituania, pe Prut până la gurile Dunării.

În faţa pericolului crescând, pe 6 august 1940, o serie de fruntaşi politici au adresat opiniei publice internaţionale şi conducătorilor Germaniei şi Italiei un apel din care, în rezumat, se spunea:

„Graniţele noastre dinspre Ungaria nu sunt, cum s-a afirmat de atâtea ori greşit şi tendenţios, numai o consecinţă a Tratatului de la Trianon. Acesta n-a făcut decât să confirme - şi încă nu deplin - realităţile etnice ale poporului român... La 1 Decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba-lulia, expresiunea liberă a voinţei tuturor românilor din Ardeal şi Ungaria, a proclamat unirea cu România, la care au aderat de îndată fi reprezentanţii populaţiei germane. Românii din Ardeal nu au făcut deci altceva decât ce au făcut toate naţionalităţile cuprinse în hotarele fostei monarhii Austro-Ungare..."

ss. Iuliu Maniu, Ion Mihalache,

Virgil Madgearu, N. Lupu, Mihai Popovici,

Ghiţă Popp, Pan Halipa, Aurel Dobrescu,

Sever Bocu, C.I.C. Brătianu, I. Lupas,

Istrate Micescu, Ion Pelivan, Gh. Gh. Mironescu,

dr. C. Angelescu, Gh. Brătianu,

Ion Petrovici, Octav Onicescu,

C. Rădulescu-Motru ş. a.

La Bădăcin, pe 8 august 1940, Iuliu Maniu a făcut o declaraţie reprezentanţilor presei asupra situaţiei Transilvaniei, spunând:

„Atitudinea românilor din Ardeal si Banat şi a tuturor românilor de bine nu poate fi alta decât aceia să apărăm şi să păstrăm cu ori ce preţ integritatea ţării noastre.

Nu poate forma nici măcar obiect de discuţie cedarea vreunei părţi din teritoriul nostru naţional şi nu putem admite nici un pretext pentru a fi târâţi pe tărâmul discuţiilor sau al concesiilor în ce priveşte hotarele noastre...

Faptul că situaţia Transilvaniei şi problema hotarelor de vest ale ţarii româneşti se discută în legătură cu tratatele de pace încheiate la Versailles şi Trianon, arată că opinia publică mondială şi oamenii de stat diriguitori de astăzi nu cunosc pe deplin evoluţia istorică şi politică a sud-estului european, evoluţie din care a răsărit unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat

Unitatea uimitoare a limbii româneşti, conştiinţa naţională şi setea de libertate au fost baza firescă pe care s-au întemeiat aspiraţiile tuturor românilor de a realiza unitatea naţională. Sub influenţa mişcării măreţe a poporului italian pentru «Italia Unita» şi a poporului german pentru unirea naţională a tuturor germanilor şi sub influenţa ideilor de libertate plămădite în Franţa, poporul român a luptat în mod conştient pentru înfăptuirea libertăţii, independenţei şi unităţii sale naţionale..."

Şi, după ce a prezentat un scurt istoric al înfăptuirii unirii, a continuat:

„Noi, românii, suntem, în ce priveşte teritoriile româneşti, succesorii de drept ai Monarhiei Austro-Ungare desfiinţată, în aceeaşi măsură în care Germania, Italia şi chiar Ungaria sunt succesoare pe teritoriile lor naţionale moştenite de la Monarhia Habsburgică şi stăpânite de ele.

Nu noi am fost «favorizaţii» Tratatului de la Trianon şi ai Conferinţei de Pace, ci în unele privinţe chiar nedreptăţiţii ei, pentru că ni s-a fixat o linie de demarcaţie nedreaptă şi pentru că Tratatul de la Trianon nu a respectat hotărârile de la Alba-lulia şi nici pe cele stabilite în tratatul încheiat de România în 1916.

Tratatul de la Trianon a stabilit hotare pe care noi le-am acceptat numai siliţi de un ultimatum ce ne-a fost adresat de Marile Puteri aliate la finele anului 1919.

Rectificarea hotarelor în favoarea Ungariei s-a făcut chiar la Trianon, rectificare pe care am primit-o de dragul păcii. între timp, procesul de disoluţie al Statului Ungar a continuat. S-a înstăpânit acolo regimul bolşevic de care Ungaria a scăpat graţie armatei române, armată dare a fost primită, la intrarea ei în oraşele maghiare, cu flori de populaţia lor. Armata noastră a trebuit să intre în Budapesta pentru a apăra astfel noile noastre hotare atacate de regimul bolşevic.

întreaga Transilvanie, până la hotarele de azi înspre vest, o stăpânim în baza fiinţei noastre autohtone şi în baza realităţilor etnografice. Ea formează nu numai leagănul poporului românesc, ci şi cetatea de apărare a neamului nostru. Ori ce ciuntire a acestui teritoriu ar însemna cea mai mare nedreptate pentru români şi încălcarea tuturor considerentelor care trebuie să reglementeze aşezarea si convieţuirea popoarelor civilizate într-o lume civilizată...

Adânc îndureraţi constatăm că din consfătuirile de la Salzburg si Roma se desprinde dorinţa Germaniei si Italiei ca România să intre în tratative directe cu Ungaria pentru a stabili o înţelegere între statele noastre. Noi dorim o prietenească vecinătate cu Ungaria. Dorim să avem cele mai bune relaţii cu concetăţenii noştri maghiari, care trebuie înzestraţi cu depline drepturi, dar acestea nu le putem răscumpăra prin concesiuni teritoriale, pentru că noi nu deţinem teritorii ungare, ci numai teritoriile noastre, pe care Ie-a posedat Ungaria înaintea Adunării de la Alba-lulia, le-am avut noi în stăpânire în urma unor conjuncturi internaţionale favorabile ei si în urma forţei militare a monarhiei habsburgice. Dovadă este faptul că îndată după prăbuşirea monarhiei habsburgice Ie-a pierdut si în zadar au încercat în două rânduri să le recâştige prin forţa lor proprie.

Nu putem admite cu nici un preţ ca în urma unor conjuncturi noui internaţionale să fim despuiaţi din nou de aceste teritorii ale noastre si să se repete şi la frontiera de vest nedreptatea ce s-a săvârşit cu Basarabia şi Bucovina...

Drept concluzie se impun următoarele:

1.  Cerem şi pretindem respectarea hotărârilor de unire de la Alba lulia;

2.   Nu admitem înstrăinarea vreunei părţi a ţării şi, prin urmare, nici diminuarea sau desmembrarea Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi Maramureşului sub nici un pretext şi spre nici un scop;

3.   Având această hotărâre precisă şi nestrămutată, protestăm în contra tratativelor începute, pentru că acestea ar fi considerate ca recunoaştere de drept şi pentru că suntem de la început hotărâţi a nu ceda teritorii;

4.   Fiind o iluzie deşartă presupunerea că problema minoritară din Ardeal se va realiza printr-un schimb de populaţie, nu admitem ca opinia publică românească să fie sedusă şi amăgită cu o astfel de soluţie ireală;

5.     Trebuie să convingem pe vecinii noştri maghiari de necesitatea unei convieţuiri pacifice şi că această ţintă nu se poate atinge cu mijloace volnice. Trebuie să-i convingem că, conaţionalii lor pot fi asiguraţi în existenţa şi desvoltarea lor naţională deplin
mulţumitoare şi pe altă cale, pe care suntem gata să i-o asigurăm cu cuvenite garanţii;

6.     Nici un fel de sacrificiu nu poate fi prea mare pentru a ne menţine onoarea, demnitatea şi patrimoniul naţional.

Oricare descendent al celor întruniţi pe Câmpia Blajului în 1848 sau participanţi la Adunarea Naţională de la Alba-lulia, care va consimţi la ciuntirea teritoriului Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului şi toţi acei români care vor şovăi să stea neclintiţi de veghe pentru apărarea hotarelor noastre, vor fi socotiţi de noi şi de urmaşii noştri ca dezertori, pentru totdeauna condamnaţi.

 

Bădăcin, 8 august 194 ss. Iuliu Maniu

 

Şi tot pe 8 august Nicolae lorga scrie un articol „Spre pacea comuna":

„Ce oarbe, Doamne! sunt popoarele în această clipă. Un singur gând ar trebui să aibă: a se păstra vii şi, cât se mai poate, neatârnate. Iar pentru aceasta, să caute cele mai bune legături cu vecinii asupra cărora apasă aceeaşi primejdie. Dar nu ! Ele fac tot ce pot pentru ca un sprijin reciproc să nu fie cu putinţă când, pentru fiecare, va bate ceasul pe care cu toţii,împreună, încă l-ar putea opri. Unii se îmbată cu teorii care n-au nimic a face nu numai cu trecutul, dar nici măcar cu fiinţa lor intimă, asa cum s-a păstrat de-a lungul veacurilor... Alţii umblă după anexări de suflete liberş atunci când însăşi fiinţa lor poate fi pusă în discuţie, în fiecare moment. Quos Jupiter perdere vuit prius dementat, zicea vechiul roman: Jupiter nebuneşte întâi pe aceia pe cari vrea să-i piardă. -Ce vii sunt încă aceşti necruţători zei ai vremurilor păgâne!"

De Sfânta Măria Mare, pe 15 august 1940, la Moscova are loc o convorbire între Molotov şi ambasadorul român Grigore Gafencu, în cursul căreia ruşii declară că nu mai au nici o pretenţie din partea României, această declaraţie având o durată de o lună de zile, după care, tot ruşii vor ocupa 4 insule din Delta Dunării şi canalul navigabil al braţului Chilia.

Pe 16 august au început la Turnu-Severin discuţii cu delegaţia ungară care pretindea 69 000 kmp, adică toată regiunea de la nord de Mureş şi regiunea secuiască, în total 3 900 000 locuitori dintre care 2 200 000 erau români. După 4 zile de discuţii nu s-a ajuns la nici o înţelegere şi s-au despărţit delegaţiile pentru noi instrucţiuni de la guvernele respective. Teleky era de părere că numai războiul este hotărâtor.

Ministrul Ungariei la Moscova s-a întâlnit pe 23 august cu Molotov căruia i-a comunicat că nu s-a ajuns la nici înţelegere cu românii la Turnu-Severin.

În aceeaşi zi după-amiază s-a convocat primul Consiliu de Coroană de la Bucureşti în care, după ce s-au ascultat pretenţiile Ungariei, s-a hotărât ca armata să-şi facă datoria şi să respingă orice acţiune ce s-ar întreprinde împotriva Transilvaniei.

Pe 24 august se reiau discuţiile de la Turnu-Severin care s-au întrerupt din cauza pretenţiilor ungureşti.