România, aşezată
în calea celor două imperialisme, slav şi german, a rămas
astăzi aproape
izolată
(Iuliu Maniu)
Aceasta era părerea lui
Iuliu Maniu după un an de la instaurarea
dictaturii regale şi în analiza făcută cu acea ocazie a spus, printre altele:
„După anexarea Austriei, după acordul de la Munchen şi după revizuirea frontierelor Cehoslovaciei,Germania a făcut un pas uriaş spre inima Europei Centrale şi bazinul dunărean, ceea ce înseamnă reluarea vechei politici de expansiune.
România şi-a înstrăinat simpatiile aliaţilor din apus, înstrăinaţi deja în bună parte prin atitudinea neclară şi şovăielnică, manifestată în raporturile internaţionale, fără să se poată apropia de puterile totalitare ale axei Roma-Berlin care susţin revizuirea tratatelor, chiar şi a clauzelor teritoriale, după cum au mărturisit-o de atâtea ori.
Ungaria, care mai desparte România de Germania, a ajuns un stat la discreţia politicei dictate de Berlin. Dacă ne dăm seama că vizitele M.S. Regelui la Londra şi Paris - de altfel atât de mult dorite - au rămas fără rezultate practice pentru România şi că vizita la Berchtesgaden, în loc să netezească, a înăsprit şi mai mult raporturile dintre Germania şi România, după ce Mica Antantă şi Societatea Naţiunilor nu mai aminteşte vocabularul diplomaţiei noastre, a mai rămas numai înţelegerea balcanică, singurul reazim diplomatic al României. Urmează de aici că epoca dictaturii regale a rămas cu totul infructuoasă în materie de politică externă şi înseamnă şi în privinţa aceasta un regres evident în ce priveşte fortificarea siguranţei noastre naţionale şi de stat. Am pierdut forţe amice şi n-am reuşit să câştigăm pe nimeni pentru noi în această epocă de încordare extraordinară internaţională. Aceasta s-a întâmplat şi în urma neclarităţii şi nesincerităţii politicii noastre externe, care, în lipsa concursului naţiunii şi a controlului opiniei publice, este lipsită de o directivă precisă şi este jocul inspiraţiei momentane şi a influenţelor oculte dirijate de interese capricioase, de incidente interne şi externe întâmplătoare. Naţiunea nu este informată, nu este întrebată şi prin urmare nu este sufleteşte solidarizată cu politica oficială a statului. în această situaţie, România, pentru apărarea integrităţii hotarelor sale, nu se poate încrede decât în propriile ei forţe. "
Previziunile lui Iuliu Maniu că politica dictatorială a lui Carol II ducea ţara la dezastru se adevereau pe zi ce trecea.
Dacă influenţa germană se făcea din ce în ce mai simţită în ţară, nu eram scutiţi nici de ochiul Moscovei care ne privea cu atenţie şi pregătea opinia publică în vederea unei acţiuni contra României. De exemplu, circulau în URSS hărţi care includeau Basarabia, iar ministrul de externe Litvinov pretindea că sunt pentru uz intern.
în cuvântarea din congresul partidului comunist, de pe 10 martie 1939, Stalin a căutat să menajeze Germania, atribuind loviturile de forţă ale lui Hitler slăbiciunii ţărilor occidentale. Iar a doua zi, în acelaşi congres, Manuilski declara: „Planul burgheziei reacţionare engleze este ca să sacrifice statele mici din sud-estul european fascismului german, urmărind astfel să împingă Germania spre răsărit, contra URSS-ului, pentru a încerca prin-tr-un război contrarevoluţionar să întârzie progresul socialismului şi victoria comunismului în URSS".
Kremlinul era deja angajat într-un joc dublu urmărindu-şi numai interesul iui.
Criza era declanşată în jurul Ţării noastre, iar Franţa se străduia s-o prelungească până-n august când îi vedea deznodământul.
După protestul rusesc contra invaziei Cehoslovaciei din 19 martie 1939 Litvinov a propus o conferinţă a statelor interesate asupra acestei probleme: Anglia, Franţa, Polonia, România, Turcia şi URSS, dar a fost de părere să se facă mai ales o declaraţie comună semnată de Anglia, Franţa, URSS şi Polonia. Până la urmă, o declaraţie unilaterală de garanţii a Angliei.
Pe 14 aprilie Franţa a propus Rusiei să facă o declaraţie prin care să precizeze că va adera la Franţa şi Anglia dacă acestea se vor găsi implicate într-un război de agresiune provocat contra Poloniei şi României. Polonia nu voia să facă o declaraţie comună alături de URSS şi pe deasupra primul ministru Beck nu prea era de acord cu garanţii date României.
Ruşii au lansat o altă propunere pe 18 aprilie 1939 cerând ca cele trei state, Anglia, Franţa şi URSS să semneze un pact pentru protecţia propriilor state ameninţate de agresiunea fascistă, dintre Baltica, inclusiv Ţările Baltice, şi Marea Neagră, iar în caz de război să se angajeze să nu semneze pace separată. Dar discuţiile au trenat până pe 3 mai 1939 când Litvinov, adeptul securităţii colective a fost înlocuit la ministerul de externe cu Molotov, adeptul unei alte politici externe, din cauza căreia România a avut de suferit peste o jumătate de secol, iar consecinţele nu sunt înlăturate nici azi, în 1997.
Propunerea perfidă a URSS-ului, ca toate ţările ce aveau frontieră comună cu România să semneze acest pact, era numai propagandă, fiindcă ştia că Ungaria pretinde Transilvania, în care scop mobilizase armata, iar Bulgaria urmărea să ocupe Sudul Dobrogei şi aceasta o putea face numai cu ajutorul Germaniei.
Italia nemulţumită că Hitler întreprinsese o serie de acţiuni, asumându-şi unele anexiuni sub numele de protectorate, a început să se agite pentru a prinde câte ceva, făcându-şi cunoscute pretenţiile.
După ce sugestia lui Musolini făcută Franţei pe 26 martie 1939 de a discuta problema Djibuti, Suez şi Tunisia a fost respinsă de Eduard Daladier, radio Bari a anunţat pe 4 aprilie că regele Albaniei a cerut să poarte discuţii pentru întărirea alianţei cu Italia.
La mai puţin de 24 de ore, pe 5 aprilie 1939, Fiihrerul „avizase" operaţia în Albania, care s-a tradus în invadarea de pe 7 aprilie şi trecerea acestei ţări sub protectorat italian. Un nou focar de data aceasta în Balcani. România trecea prin momente dificile la început de aprilie când ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, discuta cu primul ministru - Călinescu - şi cu regele problema foarte acută a zonei petroliere în cazul unei invazii germane. Puţin mai târziu s-a aflat că „marele Reich" plănuise ocuparea militară a zonei Galaţi, Delta Dunării-Constanţa spre a asigura protecţia petrolului din valea Prahovei.
Desigur, englezii prevăzători trimiseseră un expert la Bucureşti pentru a studia posibilitatea distrugerii sondelor. Perfectarea acordului ar fi fost posibilă cu acordarea despăgubirilor, dar mai era precedentul că în 1916 se acceptase, dar după război nu se mai respectase decât parţial. Această problemă precum şi blocarea Porţilor de Fier va fi încă în preocupările englezilor.
În acest început de aprilie, Londra a extins acest sistem de garanţii şi asupra României, dar avea mai mult un caracter platonic, venind după ce Germania oferise armamentul uzinelor Scoda, armament pe care Anglia nu-l putuse furniza, iar petrolul şi grânele româneşti începuseră să se scurgă spre Reich.
Hitler, în încercarea lui de a extinde alianţa militară şi în extremul orient, a fost refuzat pe 2 aprilie de Japonia.
Problema care se punea la acea oră depăşea Europa şi ajunsese să preocupe şi Statele Unite al Americii care încercau să dea sistemului garanţiilor un aspect internaţional.
Pe 14 aprilie 1939
Roosevelt în discursul lui şi-a pus întrebarea dacă
„civilizaţia noastră se va lăsa antrenată într-o cursă a înarmărilor fără sfârşit, marcată de războaie periodice, sau vom reuşi să salvăm pacea, libertatea individuală şi
civilizaţia ca bază a vieţii noastre".
Pe 16 aprilie s-a adresat lui Hitler şi Mussolini cerându-le să declare că în următorii 10 ani nu vor face agresiuni contra a 29 de »ţări, nominalizându-le într-o listă anexă, propunând ca în cazul aprobării să se facă declaraţii de toţi cei interesaţi şi să se discute într-o conferinţă problema dezarmării şi a unei drepte repartiţii a materiilor prime între naţiuni.
Răspunsul lui Hitler s-a făcut auzit prin discursul de pe 28 aprilie din Reichstag, denunţând acordurile germano-engleze, revendicând anexarea Danzigului...
În aceeaşi zi Camera Comunelor a adoptat legea serviciului militar obligatoriu.
În articolul „Convorbirile de la Paris" publicat pe 28 aprilie 1939, se arată că se fac mari sforţări diplomatice (ministrul de externe Grigore Gafencu era acolo) pentru a împiedica căderea bogatelor terenuri petroliere şi a porturilor româneşti de la Marea Neagră sub dominaţie germană.
Ca urmare a extinderii garanţiilor
unilaterale franco-engleze asupra frontierelor României, de pe 13 aprilie 1939,
se semnează un acord franco-român dublând
livrarea produselor petrolifere şi un altul economic, româno-englez, pe 11
mai 1939, dar vor fi sufocate de rapiditatea cerinţelor germane susţinute prin
forţă.
Datorită politicii personale a regelui Carol, prin
folosirea oamenilor certaţi cu moralitatea şi corectitudinea, s-a
ajuns ca România să navigheze în
păienjenişul politicii internaţionale, pierzându-şi prestigiul şi încrederea,
ajungând în momentele tragice de
supravieţuire, izolată, aşa cum prevăzuse Iuliu Maniu. în cursul lunii mai
1939, trecând prin Cluj, Iuliu Maniu a făcut următoarea declaraţie, din care extragem:
„... Un regim
dictatorial nu poate fi nici drept şi nici nu poate aduce linişte în sufletele
cetăţenilor. In lumea modernă de azi, cu diversele ei mijloace tehnice, care fac posibilă comunicarea ideilor si sentimentelor ce frământă opinia publică, un astfel de regim nu poate fi dăinuitor.
Nu va fi dăinuitoare
nici noua ordine dictatorială de stat, introdusă
de noi neconstituţional, prin voinţa unilaterală
a Suveranului, pentrucă ea a nemulţumit adânc
pe cetăţenii Ţării şi Ie-a însufleţit hotărârea de a lupta pentru înlăturarea ei, cu convingerea
sigură că această luptă va reîntrona,
în apropiatul viitor, drepturile constituţionale
ale Naţiunii şi libertatea politică şi civică a cetăţenilor...
Adânc revoltat de
această încălcare a drepturilor Naţiuniei, protestez împotriva acestui
abuz al puterii executive şi invoc cu toată
hotărârea viciul de formă al impunerii
noui a cetăţenilor Ţării, impunere cari a fost ridicată cu 4 miliarde şi jumătate în raport cu cea a anului trecut. Mă mărginesc să subliniez numai
două defecte esenţiale ale noului
buget:
Acest buget nu ţine cont
de consideraţiunea primordială de a nu se
întemeia numai pe venituri pur fiscale...
În acest buget, guvernul
îşi rezervă o sumă neobişnuit de mare de un miliard şi jumătate pentru
deschideri ulterioare de credite,
extraordinare şi suplimentare, cpea ce
înseamnă că prevederile acestui buget lasă mijloace fără precedent de mari, la
dispoziţia unui guvern dictatorial,
lipsit de orice control public, pentru jocuri bugetare
conduse de consideraţiuni atât de obişnuite şi
bine cunoscute, la regimuri de acest fel..."
Regele era preocupat de afaceri şi de câştig cât mai mare, patronând cercurile oculte ce se aciuiaseră în jurul Elenei Lupescu. Ministerul de comunicaţii, direcţia căilor ferate şi ministerul înzestrării armatei erau la discreţia unor potentaţi ai industriei, regele având o participare substanţială la beneficii. Mitiţă Constantinescu numit guvernatorul Băncii naţionale şi menţinut în acelaşi timp şi ministru de finanţe, reprezenta un canal de scurgere al beneficiilor regale în străinătate.
Când generalul lacobici numit pe postul de ministru al înzestrării Armatei, a refuzat să semneze unele contracte care erau păgubitoare statului, dar aducătoare de mari beneficii anturajului Carol-Lupeasca, atunci regele a remaniat guvernul şi l-a îndepărtat pe corectul general.
Pentru ilustrarea situaţiei şi atmosferei ce domnea în
ţară merită subliniat articolul „Pentru hotarele
şi independenţa noastră" al lui
Nicolae lorga, din 27 mai 1939:
„... Moliciunea, decăderea morală şi spiritul de nesănătoasă aventură care au caracterizat, din nenorocire, viaţa noastră publică după un Război care părea chemat, dimpotrivă, să răscolească toate energiile noastre vitale se datorau fără îndoială lipsei uneia din acele misiuni imperative prin care se ţine viu sufletul unui popor, îndemnând spre muncă şi frăţească unire. Era un scop, dar pentru a-l înţelege şi a-l urmări, se cereau alte mijloace intelectuale decât ale omului din grămadă, şi mai ales cultură decât nisipul de cunoştinţi al şcolilor noastre: trebuia să ne gândim şi noi la un Lebensraum, la un «spaţiu de viaţă», care ar fi însemnat, nu pofta vulgară de a întinde hotarele, chiar pe linia dreptului naţional, ci de a răspândi peste dânsele produsele unei harnice economii naţionale şi unei culturi pecetluite cu firea noastră proprie. La acest scop va trebui neapărat să ajungem, dar până atunci un altul, nu de expansiune, ci de strictă conservare ne e fixat, ca o poruncă imperioasă, de soarta care frământă nenorocita Europă. Se văd hotare atacate, spârcuite, «ocupaţiilor» a reapărut în legăturile dintre State. Avem de apărat hotarele noastre cum sunt, cum cer relaţiile, dar şi necesităţile naţionale, devenite astăzi un principiu pe care noi l-am proclamat, şi avem de păstrat independenţa noastră absolută, contra oricărei intrusiuni şi contra oricărui stat..."
Tot Nicolae lorga, într-un alt articol intitulat
„Naţiunile şi politica" din 27 mai 1939
subliniază un aspect foarte actual:
„... Sarcina oamenilor de Stat cuminţi - mai
sunt câţiva -, este astăzi deosebit de grea. Ei au de lucru în fiecare clipă, cu acei oameni politici - din nefericire foarte numeroşi -, care nu fac alta decât, prin necumpătările lor în vorbă, să strice puţinul la care au ajuns
ceilalţi pentru ca să asigure putinţa de muncă paşnică a fiinţei omeneşti îngrijorate. Nu mai e nevoie să se adauge această fierbere a urii venind din adâncurile necontrolate ale societăţilor. Naţiile
au altceva de făcut. Ele servesc
statele, întruparea a lor onestă în
toate domeniile. A sparge capetele altora înseamnă a se degrada.'.."
După ce se făcuse cel mai mare străjer, regele dorea să devină şi cel mâi mare preşedinte de partid, prin distrugerea celorlalte partide autohtone, prin tot felul de oferte celor ce acceptau să se plece în aleea Vulpache.
Iuliu Maniu continua să trăiască în modesta lui cameră din sediul parlamentului pe care nu-l părăsea. Rămăseseră câţiva credincioşi care vegheau în schimburi alături de el, printre ei numărându-se: Aurel Dobrescu, Victor Anca, Virgil Solomon, Cornel Coposu...
Când se întorceau din „târg" pentru a se schimba unul pe altul, fiecare venea cu zvonurile ce alergau pe uliţe.
Unul spunea: domnule preşedinte a plecat cu FRN-ul Mihai Ghelmegeanu... Nu-i nimic, venea răspunsul „sfinxului" fără nici o tresărire pe obraz.
Altă dată venea vestea că a plecat şi Livezeanu... Nu-i nimic, era răspunsul invariabil, fără nici o tresărire pe faţa lui Iuliu Maniu.
Azi aşa, mâine aşa, cu Grigore Gafencu, cu Petre Andrei, cu Victor Jinga, cu G.K. Constantinescu, cu Ion Răducanu...până într-o zi când Victor Anca l-a întrebat: „Cum domnule preşedinte, pleacă unul, nu-i nimic, pleacă altul... nu-i nimic, ni se subţiază (rândurile şi tot nu-i nimic...?
Ehei drăguţule, dacă ai şti cum îi face pălăria pe cap lui Carol, uite aşa... şi învârtind degetul arătător de la mâna dreaptă... şi surâzător de data aceasta, ...uite aşa îi joacă pălăria... bănuieşte că nu-i a bine şi nu mai ştie cum să se descurce... sfârşitul i se apropie... şi de el nu poate scăpa...
În disperare a încercat după atâtea ilegalităţi, să legalizeze FRN-ul prin alegeri şi a convocat „corpul" electoral pe 1-2 iunie să desemneze deputaţii fabricaţi peste noapte, îmbrăcaţi în uniforme ca şi miniştrii, o adevărată parodie de tip fascist. Furiosul lorga era fălos în uniformă, deşi ura „cămăşile".
A fost numit şi un senat, fiindcă nu au existat contracandidaţi.
În „Monitorul oficial" nr.127 din 5 iunie 1939 s-a anunţat şi depunerea jurământului de cei repartizaţi a fi deputaţi şi senatori şi care erau obligaţi să poarte uniformă.
Au fost şi oameni care au refuzat să depună jurământul fiindcă legea electorală, diabolic cuprindea ca senatori
de drept şi pe alţii, cu stagiu în slujba
poporului, aleşi pe drept cuvânt. Cei ce au refuzat să se
prezinte şi să depună jurământul au fost excluşi, printre ei numărându-se Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Aurel Dobrescu, Nicolae
Grigorescu-Tulcea, hotărârea plină de
demnitate a fost lămurită de Iuliu Maniu prin declaraţia „spre a nu colabora nici măcar în calitate de opoziţie cu un
regim care pentru noi era absolut evident că va duce ţara la un dezastru extern şi intern sigur."
Referitor
la această mascaradă regală de alegeri, Partidul Naţional Ţărănesc a publicat următorul comunicat pe 6 iunie 1939:
„Alegerile din 1
şi 2 iunie a.c. pentru Parlament, au demonstrat din
nou caracterul despotic al regimului instaurat în februarie 1938. Făcute în
temeiul unei legi elctorale care exclude de la vot pe cetăţenii sub vârsta de 30 de ani şi pe neştiutorii de carte, în avantajul evident
al elementelor minoritare, cu eliminarea prin însăşi
lege a oricărei posibilităţi de control atât în timpul procedurii votului cât şi lămurire a alegerilor prin întruniri şi presă asupra adevăratei semnificaţii
a acestor alegeri, în sfârşit exclusiv
cu candidaţii oficiali ai stăpânirii,
aceste alegeri nu puteau fi decât o sinistră parodie menită doar să proiecteze în faţa străinătăţii aparenţa unei vieţi constituţionale şi a unor
corpuri legiuitoare.
Spre a crea
pseudo-Parlamentul acesta fabricat exclusiv al puterii executive, ales cu înlăturarea de la vot a
acelora care au făurit hotarele României Mari sub pretextul că nu ştiu carte, s-a fracţionat naţiunea şi s-au născut formaţiuni artificiale şi improvizate, unele
alegând reprezentanţii chiar şi cu 3
voturi spre a decide de soarta drepturilor publice.
Era de prevăzut că în
asemenea condiţiuni rămăşiţa de corp
electoral va reacţiona în singurul chip ce îi mai era cu putinţă, prin abţinerea sau prin anularea voturilor în masă. Guvernul a dat publicităţii numărul voturilor nule şi
anulate pe care le trece cu totul sub tăcere. Este
însă absolut neîndoielnic că fără nici unconsemn
alegătorii cu sutele de mii şi-au anulat votul, cei mai mulţi dintre ei făcând cu prilejul votului manifestări evidente de ostilitate şi dezgust
pentru regim şi mai ales pentru anume
canditaturi reprezentative ale
guvernului... Partidul Naţional Ţărănesc
a hotărât să combată regimul expunând la tribuna Senatului rezervele, criticile şi nemulţumirile pe care le împărtăşeşte cu toată ţara... însă a
împiedicat pe senatorii de drept ai
PNŢ-ului să intre în Senat sub pretextul
că nu sunt îmbrăcaţi în uniforma FRN... se adaugă un motiv în plus la cele vechi, în baza cărora PNŢ-ul socoteşte activitatea acestor adunări
ilegală şi de efect nul şi arată
valoarea morală a operei legislative ce se înfăptuieşte.
Partidul Naţional
Ţărănesc condamnă cu toată hotărârea actele
de guvernământ ale regimului actual şi constată încă o dată că numai un regim de libertate şi de sinceră democraţie va putea să elibereze ţara de nepăsarea unui regim de tiranică înăbuşire a libertăţilor
publice şi de împiedicarea
revoluţiei naturale politice, economice şi
culturale a naţiunei."
Asupra problemei „spaţiului vital" care
se agita mereu de Germania şi acoliţii ei,
Nicolae lorga a publicat în 14 iunie 1939 un articol cu acelaşi titlu, din al
cărui conţinut subliniem:
„...O nouă formă s-a adaos la cele care pot
să scuze orice: - SPAŢIU VITAL - După
răscolirea drepturilor istorice, a căror călcare e foarte relativă, după invocarea unui drept naţional, a cărui
exagerare ar rupe putinţa de
colaborare între popoare, ni se vorbeşte
de nevoia fiecărui grup naţional de a pregăti încă de acum terenul în care generaţiile viitoare ar vrea să-şi desfăşoare activitatea. Sunt oameni care
sunt, ori se fac a fi, seduşi de
această lozincă. Ei nu se gândesc,
sau refuză a se gândi că la pretenţiile lor pot răspunde altele pe aceiaşi bază: tu cauţi spaţiul tău vital la mine de ce nu l-aş căuta şi eu la tine? De câte
ori statele vor crede că trebuie să
vorbească de aşa ceva, ele se vor
înşela. Spaţiul vital, au să-l caute naţiunile, dar la ele sensul e altul. Ele se pot întinde prin spirit în spirit, prin activitate în activitate. Aşa au făcut,
devenind mari vechile naţiuni nobile."
În faţa situaţiei grave
ce aşteaptă România, după acest simulacru de
alegeri, cei doi preşedinţi ai celor mai mari partide călite în lupta pentru obţinerea drepturilor româneşti, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu s-au adresat preşedintelui şi senatorilor
pe 18 Iunie:
„...Am moştenit de la înaintaşii noştri o ţară independentă, pe care ne-a fost drag să o
întregim, în hotarele ei de astăzi. Renaşterea României, între cele două uniri, s-a îndeplinit prin deşteptarea
spiritului public şi dobândirea
treptată a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti...
Prin diferite
decrete-legi şi mai cu seamă prin legea electorală
din 9 mai a actualului guvern, aceste principii cari au stat la temelia întregirii şi consolidării României au fost călcate în picioare... Adunările ce au ieşit din Alegeri, în cari nimeni nu s-a putut înfăţişa alegătorilor decât cu voia guvernului, îmbrăcat în uniformele „Frontului Renaşterii Naţionale" nu pot
fi decât o imagine înşelătoare a
regimului parlamentar... Le lipseşte orice
control al acţiunii de guvernământ. Puterea executivă nu-şi poate acoperi greşelile prin mandatarii numiţi tot de ea, opinia publică nu află apărătorii pe care îi aşteaptă şi îi doreşte, împotriva urgiei mereu sporite a fiscalităţii şi scumpetei, a nedreptăţilor şi samavolniciei, ea nu întrevede nădejdea unei destinderi. Ţara nu poate admite un sistem de
cârmuire, care îngăduie totul minoritarilor şi opreşte orice manifestare liberă românească. Noi nu voim ca popor să asuprim pe nimeni, dar nu putem îngădui ca în România, Românii să nu aibă nici una din libertăţile publice, pe când minorităţile să se bucure de toate, iar peste jumătate din Ţărănimea românească să fie lipsită de vot... Alegerile astfel făcute sunt o parodie, iar Parlamentul
rezultat din ele este o ficţiune, care nu reprezintă
voinţa ţării, şi deci nu poate angaja Naţiunea Română.
La asemenea alegeri noi
nu am luat parte şi nu vom recunoaşte
legiuirea unor adunări, cari nu sunt expresia adevărată a ţării şi nu au împuternicirea de a se rosti în marile probleme ale independenţei şi integrităţii...
Pentru apărare
drepturilor cetăţeneşti partidele păstrătoare ale
legii şi ale ordinei, care au contribuit la întemeierea Statului şi întregirea neamului, ridică astăzi protestul lor împotriva suprimării libertăţilor publice
şi cer revenirea la viaţa de Stat
democratică şi constituţională."
Preşedintele Senatului,
pe 22 iunie 1939, i-a restituit lui Iuliu Maniu printr-o scrisoare atât adresa cât şi memoriul înaintat, cu menţiunea că ar constitui „un act de răzvrătire împotriva
legilor ţării. A doua zi, printr-o
scrisoare Iuliu Maniu răspunde:
„...Memoriul şi
adresa sunt oglinda fidelă a convingerilor
noastre şi ale tuturor claselor sociale din ţară, înăbuşite de starea de asediu şi de cenzură şi era de datoria noastră
să le aducem la cunoştinţă Adunării Legislative din care facem parte, pentru a înlătura adâncile nemulţumiri
provocate de actualul regim care a confiscat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti... îmi permit să vă atrag atenţia, că nimic nu mă va împiedica să-mi
fac datoria şi că voiu năzui, prin toate mijloacele legale, ca Naţiunea să modifice actuala stare de lucruri, izvorâtă dintr-o lovitură de stat şi să-şi redobândească toate drepturile sale cucerite prin lupte şi sacrificii tocmai în interesul unei stări de spirit normale.
Ameninţările lui Hitler continuă. România din nou în obiectiv
Hitler nu renunţa la expansiunea germană prin forţă şi pentru aceasta avea nevoie în primul rând de petrolul românesc pentru a aproviziona maşina de război care devenise de neînlăturat.
La adăpostul relaţiilor economice şi a activităţilor diplomatice Germania crease în România o stare de incertitudine şi mai ales de ameninţare. Cu toate acestea rezistenţa poporului creştea şi incita pe conducătorii de la Berlin căutând soluţia de a stoarce cât mai mult fără riscuri.
În acest sens, colonelul Karle Wahle,
ataşatul militar german din România s-a dus la
Berlin pe 7 iulie susţinând că:
„România, în caz de conflict şi chiar
în cazul neutralităţii, va avea
o atitudine împotriva puterilor axei... în caz de război, nu va ajunge din România, către puterile axei, nici un fel de produse... pe cale paşnică,
adică prin tratative diplomatice n-ar
fi asigurate livrările... după
părerea lui fiind nevoie de o ocupaţie militară a ţării, pentru a folosi izvoarele de materii prime ale sale,
întrucât populaţia română, în bloc, s-ar opune acestei ocupaţii şi ar duce rezistenţa până la extrem..."
Faţă de această teamă a distrugerii materiilor prime, în special petrolul, Germania a mizat în cazul României pe întărirea coloanei a V-a deoarece planul declanşării invaziei Poloniei era în curs.
Armând Călinescu într-o
discuţie cu regele şi ministrul de externe Grigore Gafencu a afirmat că:
„Germania în căutarea spaţiului vital
(sud-est european şi colonii) va începe cu noi ... Toată chestia e momentul..."
A avut dreptate că momentul a sosit doar pentru el deocamdată. A fost asasinat după cum vom vedea, în septembrie 1939 de o echipă a morţii venită de la Berlin.
Iuliu Maniu, nu cu mult timp înainte, pe 17 februarie 1939 declarase că „România aşezată în calea celor două imperialisme, f slav şi german, a rămas astăzi aproape izolată... Germania a făcut| un pas uriaş spre inima Europei Centrale şi în bazinul fluvial dunărean, ceea ce înseamnă reluarea vechei politici de expansiune..."
Tot Iuliu Maniu, la
sfârşitul sesiunii parlamentare, pe 30 iulie 1939, într-o declaraţie a făcut un rechizitoriu regimului carlist.
„Parlamentul e un organ închircit, lipsit de orice iniţiativă, de influenţă şi de o acţiune de control, având un rol redus şi mai mult decorativ, pentru înşelarea opiniei publice... Cetăţenii trebuie să plătească şi să tacă... Dar, alături de nevoile oştirii, sporul de miliarde al bugetului este înghiţit de alte organizaţii, care nu sunt decât apanajul unei dictaturi înăbuşitoare de libertăţi şi ruinătoare de ţară. Dictatura costă miliarde. Străjeria, instituţie impopulară, detestată atât de copii cât şi de corpul didactic, costă vreo 800 de milioane pe an. Serviciul social, Garda naţională, un aparat poliţienesc mult mărit, tribunalele militare, închisorile şi funcţionarii F.R.N.-ului necesită sume formidabile, care nu au nimic de a face cu apărarea naţională... Este un caz unic şi monstruos, un partid plătit direct şi pe faţă din bugetul Statului se compune din oameni care în schimbul înscrierii în partid primesc leafă şi bilet liber pe căile ferate... Sunt deadreptul senzaţionale mărturisirile făcute de domnul lamandi că guvernul Tătărăscu s-a folosit de mişcările de extremă ca de o masă de manevră pentru a împiedica venirea la guvern a Partidului Naţional Ţărănesc... trecând peste jertfa lui I. G. Duca. E o confirmare eclatantă a celor ce am afirmat întodeauna si a acelora ce atunci se tăgăduiau cu seninătate... Nu democraţia, ci dictatura şi sprijinitorii ei au fost patronii fi adesea părinţii extremei drepte, care fără acest sprijin nu ar fi putut niciodată să ia proporţiile pe care Ie-a luat.
De altfel domnul Tătărăscu s-a făcut vinovat, în afară de greşelile inerente programului său politic, de două concepţii fundamental eronate: a presupus că poate să prefacă o mişcare ideologică naţionalistă indiferent de conţinutul acelei ideologii într-un instrument orb, presupunere naivă şi de la început absurdă, şi apoi a crezut că încurcăturile internaţionale vor continua a se rezuma la discuţii teoretice, domnia-sa n-a prevăzut că ele se vor preface în fapte, care ating în mod tragic de apropiat interesele noastre vitale. Aceste concepţii greşite ne-au dus în situaţia internă şi externă de azi, catastrofal de periculoasă, prin faptul că suntem materialiceşte şi mai ales sufleteşte, complet nepregătiţi pentru greutatea zilelor de azi...
Să încerce guvernul actual, care se laudă cu starea de mulţumire şi linişte ce ar fi înfăptuit în ţară, să desfiinţeze regimul baionetelor şi al gloanţelor numai 24 de ore şi va vedea cu ce repeziciune fulgerătoare se va desfiinţa regimul său dictatorial, care n-a reuşit să rezolve în mod organic nici o problemă importantă a vieţii de Stat.
Un regim dictatorial nu se poate menţine decât prin atitudini şi acţiuni imperialiste ori prin exaltarea şovinismului naţional, sau, în sfârşit, printr-o bună stare materială, evident înfloritoare.
Regimul actual la expansiuni teritoriale nici nu se poate gândi, căci este strâmtorat într-o atitudine de defensivă, adesea penibilă şi umilitoare. în materie naţională este forţat să cedeze teren zi de zi tendinţelor minoritare, în lipsa unui program precis care să salvgardeze alături de consideraţiunile de echitate, şi interesele permanente ale naţinunii române. Căci politica minoritară este direct catastrofală. Ea are o singură scuză: că factorii determinanţi nu o cunosc. Ei au mai şi făcut marea greşeală de a o fi încredinţat unor oameni fără judecată politică. Iar aceştia, în realitate, deşi au făcut promisiuni nestudiate, n-au rezolvat nici chestiunea limbei, nici a şcolii, nici a bisericii, lăsând materiale de agitaţie politică. Pe de altă parte au dat minorităţilor libertăţi politice complete, constituindu-le în naţiuni separate, cu drepturi şi libertăţi pe care noi Românii, nu le avem. Un parlamentar minoritar a avut curajul şi îndreptăţirea să declare că poporul lui teritorial aparţine României, dar ca naţiune aparţine neamului său propriu, unitar, oriunde s-ar găsi fiii lui. El desigur şi-a râs în pumn de naivitatea guvernului român, care n-a găsit de pe banca ministerială decât cuvinte de laudă la adresa acestui parlamentar... Am ajuns acolo că un conducător minoritar a putut declara acum că sunt asigurate drepturile lor, subînţelegând că vor fi ei însuşi arbitrii în ce priveşte respectarea acestor drepturi...
Astfel cetăţenii sunt puşi în imposibilitatea să aducă jertfele lor de avere şi sânge cu însufleţirea şi devotamentul necesar... sfârşitul regimului se poate vedea cu siguranţă. Soarta lui este pecetuită...
Cum ar putea dăinui un
regim care declară voinţa Coroanei drept
lege şi se pretează la o răsturnare ce nu poate fi calificată şi caracterizată după merit; căci câtă vreme până acuma legile emanau de la Naţiune şi Regele trebuia să jure că le va respecta, acum Regele face
legi, iar Naţiunea este obligată să jure că le va păzi. Dar naţiunea va lupta cu hotărâre pentru desfiinţarea acestei stări paradoxale."
Ruşi încercau în luna iunie să obţină de la diplomaţia franco-engleză o convenţie militară însoţită de o convenţie politică, dar fiind angajaţi şi în convorbiri secrete cu Germania căutau să câştige timp.
Occidentalii se puseseră de acord şi la 1 iulie au propus garanţii asupra Ţărilor Baltice şi Finlanda, adăugând şi pentru Olanda şi Elveţia ceea ce Molotov n-a aceptat. Până la 24 iulie 1939 nu se putuse semna nimic. Atunci s-a refuzat să se dea un comunicat comun, dar s-a trecut la discuţiile militare, de data aceasta cu Voroşilov care reprezenta partea rusă.
Delegaţia anglo-franceză a venit în Rusia cu vaporul şi cu consemnul de a tergiversa şi ei discuţiile. Ruşii au condiţionat continuarea tratativelor de lămurirea dacă Polonia va accepta trecerea trupelor sovietice pe teritoriul ei, ceea ce aceasta nu voia. La 20 august un delegat, căpitanul Beaufre, îl cita pe preşedintele Poloniei, Mareşalul Smigly-Rytz care i-ar fi declarat: „Cu nemţii riscăm să ne pierdem libertatea, cu ruşii vom pierde sufletul."
Între 2 şi 4 august 1939 s-au purtat discuţii germano-ruse mai ales pe zonele de influenţă. Hitler fiind grăbit cu declanşarea războiului planificat pe 1 septembrie, a cerut să urgenteze şi să primească o înaltă personalitate germană, împuternicită a rezolva toate diferendele, aceasta mai ales după ce a auzit că delegaţia militară franco-engleză ajunsese la Moscova. După încă o intervenţie a lui Hitler, Stalin a acceptat ca să fie primit Ribbentrop pe 23 august 1939 la Moscova, mai ales că pe canalele secrete se spusese că Germania poate oferi mai mult decât Anglia.
În noaptea de 23 august s-a semnat de către Molotov şi Ribbentrop un tratat de neagresiune ce s-a făcut public a doua zi, însoţit de un protocol secret în care s-au delimitat zonele de interese a celor doi parteneri, subliniindu-se trecerea Ţărilor Baltice sub dominaţie bolşevică, Vistula delimitând frontiera germano-rusă, iar pământul românesc al Basarabiei neinteresând pe nemţi era lăsat pradă Rusiei care punea mâna pe gurile Dunării.
Asupra acestui protocol secret, Berlinul a dat dispoziţie ca toţi oficialii germani implicaţi în discuţiile acestea să se angajeze prin jurământ scris că vor păstra secretul absolut.
Hitler era hotărât să atace Polonia în noaptea de 25/26 august 1939, dar Musolini luat prin surprindere a sugerat o conferinţă generală, motivând şi nepregătirea lui din punct de vedere militar.
Dar Hitler doreşte cu
încăpăţânare Danzigul, provoacă incidente cu
ostaşi germani îmbrăcaţi în uniforme poloneze, dă un ultimatum Poloniei care pe 30 august decretează mobilizare generală şi în
zori zilei de 1 aeptembrie invadează teritoriul Poloniei.
Cel de-al doile război mondial începea.
Pe ziua de 3 septembrie, Hitler refuzând să-şi retragă trupele din Polonia, Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei.
Berlinul a atras atenţia României să închidă graniţa cu Polonia de unde populaţia începuse să fugă din faţa tăvălugului german.
Ruşii au început prin presă să se plângă de persecuţia ucrainenilor şi ruşilor albi care trăiau pe teritoriu polonez.
Pe 17 septembrie ruşii au declarat nule toate tratatele încheiate cu Polonia, au intrat cu trupele ca să salveze populaţiile lor şi a doua zi s-a dat un comunicat comun ruso-german prin care se manifesta dorinţa comună a celor două state de a instaura în Polonia ordinea tulburată de dezintegrarea statului polonez şi de a ajuta populaţia poloneză.
Linia de demarcaţie între ruşi şi nemţi a fost fixată pe 22 Septembrie de-a lungul râurilor Pisa, Narew, Bug, Vistula şi San.
U.R.S.S. a continuat să-şi ia partea din protocolul trecând deocamdată la anexiune deghizată a ţărilor baltice prin tratate de neagresiune şi fixare de trupe terestre şi baze navale şi aeriene.
Dispoziţia germană de a bloca intrarea polonezilor în România nu a fost respectată.
Românii au acordat azil celor veniţi, ţara a fost folosită şi ca tranzit pentru cine dorea, mari personalităţi politice şi chiar tezaurul polonez, de circa 70 tone, a fost încărcat la Constanţa, pe un trolier şi au luat drumul apusului, operaţie facilitată de Anglia.
Tot Anglia s-a angajat într-un război economic cu Germania pe teritoriul ţării noastre, pentru deturnarea petrolului românesc destinat Germaniei, iar trezoreria engleză a subvenţionat acoperirea diferenţei dintre preţurile mondiale şi cele româneşti. Blocada navală britanică a reuşit să închidă Mediterana navigaţiei nemţeşti, Reichului rămânându-i doar calea ferată Ploieşti-Braşov şi Dunărea care era îngheţată două luni pe an.
Pe 16 septembrie 1939 inginerul Leon Wenger, cel care în 1916 sabotase sondele din Valea Prahovei pentru a împiedica exploatarea lor de către nemţi, era prezent şi acum la Marele Stat Major într-o reuniune cu reprezentanţi ai misiunilor anglo-franceze, ofiţeri englezi, francezi şi români, împreună cu ingineri petrolişti de pe Valea Prahovei, pentru a discuta planul sabotării bazinului petrolifer.
La 19 septembrie, ambasadorul Rusiei la Londra, Maisky, a declarat fostului preşedinte al Cehoslovaciei, Eduard Beneş, că Rusia va oferi protecţie României numai în schimbul Basarabiei (de fapt, ei o obţinuseră prin protocolul secret încheiat la Moscova).
A doua zi, Molotov a comunicat ambasadorului român Dianu, care era la Moscova, că Rusia e nemulţumită că a acordat azil guvernului şi şefilor militari ai Poloniei şi că primise 500 de avioane pe teritoriul ei.
Pe 21 septembrie, în jurul orei 14, s-a întrerupt transmisiunea de la Radio Bucureşti şi s-a anunţat omorârea primului-ministru Armând Călinescu, de către o echipă de legionari.
Radioul german, anunţând această crimă a precizat că ea a fost comisă de agenţi polonezi şi britanici pentru a compromite bunele relaţii dintre România şi Germania. Dar nimeni nu credea aceasta.
Era opera lui Horia Sima, care a declanşat executarea a foarte numeroşi şefi legionari, care erau închişi în lagăre, nete-zindu-şi calea spre şefia Gărzii de Fier.
Germania scăpase şi ea de omul ce i se împotrivea. Totuşi Hitler îi spune, pe 1 octombrie, lui Ciano că dacă România nu va păstra stricta neutralitate o va pedepsi prin încurajarea Rusiei ca s-o atace, precum şi pe unguri şi pe bulgari.
Iuliu Maniu, în faţa situaţiei
destul de grave a României, i s-a adresat regelui
Carol II, pe 3 octombrie 1939, relatându-i
cruda realitate în care a adus ţara, atât
pe plan intern cât şi pe cel extern. Câteva sublinieri din această scrisoare
curajoasă:
„...Primejdiile care ne ameninţă din
afară sunt agravate azi de situaţia
internă. Într-o vreme de prăbuşire de
state în imediata vecinătate a hotarelor noastre
poziţia României este din cele mai critice si poate
deveni catastrofală.
Ţara noastră, astăzi fiind lipsită de orice alianţă sau prietenie temeinică cu vreuna din ţările puternice, nu se poate bizui decât pe propriile sale puteri... Toţi am fost sguduiţi de tragicul eveniment al asasinării primului-ministru care nu putea să provoace în sufletul fiecărui om decât un sentiment de repulsie si de condamnare categorică".
...Opinia publică este îngrozită de vederea ce i se înfăţişează periodic; cetăţeni care asasinează un prim-ministru, organe ale Statului care ucid la rândul lor pe făptuitori fi pe adepţi fără cea mai sumară judecată, apoi alţi cetăţeni care, drept răzbunare, asasinează din nou un alt prim-ministru.
În loc de a termina acest macabru lanţ de răzbunări fi represiuni, cu durere fi indignare aflăm din presă că asasinii au fost în stradă pufi de autorităţi fi împuşcaţi de organele oficiale, fără o judecată dată de justiţia ţării fi că pe urmă au fost expufi vederii publice.
Se confirmă că au fost săvârfite astfel de fapte sângeroase în mai multe judeţe ale ţării fi în lagărele de concentrare cu scopul de a răzbuna victima fi de a înspăimânta lumea. Mai mult, cu îngăduirea cenzurii, se semnalează chiar în ziare că aceste acte de represiune fi intimidare se vor extinde fi asupra membrilor familiei celor suspecţi. Sire, un stat civilizat întemeiat pe ordinea legală, judecă fi execută sentinţa adusă cu forme legale, în contra celor urmăriţi, dar nu face acte de răzbunare. Numai statele barbare sau cele în descompunere aleargă la asemenea măsuri lipsite de orice prevedere politică, care nu-fi ating scopul niciodată.
Aflu cu cât de sadică bucurie fi cu câtă ironie înregistrează minorităţile din Ardeal fi Banat omorurile săvârfite fără judecată contra unor fii ai neamului românesc, care revendicau odinioară libertatea lui naţională fi emanciparea de sub stăpânirea străină, tocmai pentru a introduce o viaţă de stat civilizată fi domnia unei stricte legalităţi.
Este o mare grefeală politică de a face răspunzători de o crimă sau un act de nebunie un grup întreg nu numai fără o prealabilă judecată legală, dar chiar fără verificarea identităţii fiecăruia dintre cei sancţionaţi...
Situaţia ce s-a creat este cu atât mai îngrijorătoare cu cât, fără dreptate desigur, opinia publică face Coroana răspunzătoare de toate cele ce se întâmplă, fiindcă tocmai în aceste vremuri Ea a găsit de cuviinţă să-fi asume răspunderi directe fi personale, atât în relaţiile externe cât fi în cele interne, adoptând un regim politic care anihilează orice urmă de voinţă naţională fi de posibilitate de acoperire a Coroanei. ...Un regim se judecă după rezultatele lui, nu după intenţiuni. Rezultatele, după aproape doi ani ai sistemului actual, sunt:
În politica internă: generalizarea sentimentului că Naţiunea este despuiată de drepturile ei fi că este considerată nu ca un subiect de drept, ci ca un instrument de execuţie la discreţia unor forţe suprapuse... O nemulţumire ce clocotefte în toată ţara din cauza apăsării fiscale fi a scumpetei crescânde, a abuzurilor organelor administrative fi poliţieneşti, care prefac arbitrarul organelor centrale într-o asuprire nedreaptă. Regimul dictatorial a înmulţit abuzurile fi corupţia, în loc de a le stârpi.
In politica externă: înconjuraţi de vrăjmafi seculari, fără nici un aliat, strâmtoraţi între două puteri formidabile, conduse de resentimente, suntem permanent ameninţaţi de a fi măcinaţi ca un grăunte căzut între două pietre de moară. Suntem redufi la propriile noastre puteri, pe care însă nu le-am organizat la timp nici sufletefte, nici sub raport administrativ fi nici sub raportul înzestrării militare... Se mai pot găsi însă remedii...
Nici un român nu mai voiefte să se întoarcă sub jugul asupririi străine. Desfăfurarea evenimentelor externe este însă în spiritul ardelenilor fi bănăţenilor, mai agravată de greşelile nenumărate ale politicii noastre interne. Ei nu ar putea să se vadă decât în revenirea la o viaţă politică normală un motiv de linişte, o garanţie de consolidare, de rezistenţă împotriva oricărei primejdii..."
Preocupaţi de soarta petrolului din România, între 10-12 octombrie 1939, Canaris, şeful serviciului secret, a hotărât la Berlin să se înfiinţeze o unitate de 500 oameni cu misiunea de a păzi zonele petrolifere din România împotriva sabotajelor engleze, în acest scop au plecat diversionisţi nemţi deghizaţi în turişti, negustori de vinuri, reprezentanţi comerciali, ingineri...
Cu ocazia aniversării întemeierii
partidului, pe 26 octombrie 1939, într-un
grup de reprezentanţi ai partidului, care au venit să-l felicite, Iuliu Maniu a
declarat, printre altele, în legătură cu situaţia internă şi externă a României:
„...Statul nostru se sbate într-o
grea criză din cauza situaţiei politice interne şi în urma
primejdiilor care izvorăsc din situaţia
internaţională extraordinar de periculoasă pentru noi.
Între Coroană şi naţiune este un
conflict acut din pricină că prin noua
aşezare de stat octroiată asupra ţării, cu
ajutorul unor oameni cari fără scrupule de conştiinţă şi fără prevedere politică s-au pus în serviciul unor idei preconcepute, naţiunea a fost lipsită de drepturile sale asigurate prin pactul fundamental al naţiunii, trecându-se toate asupra Coroanei...
Demnitatea naţională şi viitorul fericit al acestei ţări pretind, din punctul de vedere al vieţii noastre interne de stat, grabnica înlăturare a acestui regim, dar în mod înzecit pretinde aceasta situaţia externă în care se găseşte ţara...Ultimele evenimente externe au schimbat
multe din aspectele politicii internaţionale mondiale... Ţin de data aceasta să accentuez numai atât, că ele şi în special hotărârile de la Munchen, au dat un avânt neobişnuit
tendinţelor de revizuire a Tratatului de la Trianon,
care a creat statutul teritorial al statelor din bazinul dunărean. în special Ungaria a început o acţiune oficială pentru revizuirea acestui tratat,
îndreptându-se întâiu contra
hotarelor actuale ale Cehoslovaciei,
dar cu evidenta tendinţă şi hotărâre de a trece imediat la o acţiune oficială pentru a revizui în favorul ei hotarele noastre şi ale Iugoslaviei.
...Toate mijloacele de propagandă
sunt folosite în Ungaria pentru a
întări ideia revizionistă... Presa italiană şi o parte a presei germane, engleze şi chiar franceze discută în mod favorabil teza maghiară... Opinia
publică românească, necunoscând
planurile Ungariei şi pericolul real
ce zace în ele, stă impasibilă, dar opinia publică din străinătate, nevăzând nici o mişcare adversă în România, rămâne cu impresia că pretenţiunile maghiare sunt atât de «juste» încât nici românii
nu se revoltă, contra lor... Evident că nu este suflet românesc care să nu se revolte la auzul acestor planuri inadmisibile şi care să nu fie hotărât a nu lăsa
să se rupă din teritoriul nostru nici
o palmă de pământ... Ori guvernul actual
este incapabil să îndeplinească aceste îndatoriri;
sub regimul actual şi cu menţinerea directivelor
generale pe care se întemeiază el, este imposibil să se schimbe starea deplorabilă internă de azi şi să se introducă un mers normal al
lucrurilor. Este deci o necesitate
urgentă înlăturarea acestui guvern... e un postulat naţional pentru a salva ţara din primejdia iminentă în care se găseşte...
Accentuez
că trebuie o luptă politică, iar nu o luptă prin
violenţă... Această luptă nu o poate duce însă cu şansă de reuşită decât
Partidul Naţional Ţărănesc..."