Politica machiavelică a lui Carol al ll-lea

Când „toată floarea cea vestită a întregului apus" mergea să se aştearnă la ciobotele lui Hitler, nici aventurierul carpatin nu s-a lăsat mai prejos şi în acea zi de 28 septembrie 1938 trimite pe mareşalul Curţii regale - Şerban Flondor - la ministrul Germaniei de la Bucureşti comunicându-i acestuia că el, Carol, doreşte să stabilească cu Germania relaţii mai strânse ca în trecut. Ministrul s-a grăbit să-şi anunţe stăpânul că i s-a mai vorbit de mareşalul curţii de „felul cum este tratată Germania în presa românească şi a subliniat că atitudinea luată până în prezent de către presă este dezaprobată de guvern, deoarece nu-i reflectă părerile despre germania".

Şi nu întâmplătoare va fi şi întâlnirea Morozov-Sima, din acelaşi timp în Grădina Botanică cu îndemnul „trebuie să acţionezi", cunoscându-se infiltraţiile serviciilor secrete germane în România, cât şi dorinţa regală de a da semne de bunăvoinţă domnului caporal; Mai rămăseseră doar 55 de zile până la vizita din „bârlog".

Iuliu Maniu şi I. C. Brătianu, în această scurtă perioadă de la 28 septembrie-24 noiembrie, s-au adresat regelui printr-un memoriu avertizându-l:

„Astăzi, când există pericolul real, creat de chestia cehoslovacă, când se pune la ordinea zilei revizuirea fruntariilor si a drepturilor la autodeterminare a minorităţilor, azi când se impune o solidaritate a tuturor cetăţenilor conştienţi, cărora li se cer sacrificii băneşti iar mâine şi trupeşti, azi când contactul dintre rege, guvern şi ţară ar trebui să fie mai strâns ca oricând, se impune revenirea la regimul democratic-constituţional, ca o condiţie esenţială a normalizării vieţii politice."

În această perioadă, 1-27 noiembrie 1938, au avut loc numeroase atentate în Banat şi Transilvania, desigur cu scopul de a influenţa vizita regelui în Germania. Ele erau săvârşite de agentura germană din ţară.

Pe data de 18 noiembrie 1938 s-a cenzurat un articol al lui Iuliu Maniu „Vrem pace, dar cu onoare şi păstrarea hotarelor", în care printre altele se sublinia:

„Trista soartă a nenorocitei noastre aliate Cehoslovaciat care a fost condusă de sfaturi insistente pentru «pace», iar apoi părăsită complet, trebuie să ne fie o pildă vie... şi trebuie să ne ferim, dar nu şi cu preţul dezonoare! naţionale şi a siguranţei noastre de stat: războiul. Nu avem faţă de nimeni sentimente de duşmănie sau de inamiciţie.

Suntem gata a avea cele mai bune raporturi cu toate statele vecine şi mai îndepărtate, dar toate aceste state şi mai ales Anglia şi Germania vor trebui să vadă că este în interesul statelor iubitoare de ordine şi pace, ca aici, unde se izbesc valurile orientului cu cele ale  occidentului şi unde se întâlnesc interesele pentru a se înfrânge unele pe altele, ale celor mai puternice state ale lumii civilizate, trebuie să existe o Românie Mare şi puternică, care să poată fi o stâncă de granit în calea oricărei forţe care prin covârşire ar putea să pună mâna pe artera principală de comunicaţie dintre apus şi răsărit...

Mai ales opinia publică a Angliei nu trebuie să se lase sedusă de propaganda vrăşmaşă lipsită de orice temei. Ea trebue să vadă clar fondul chestiunii: interesul mare internaţional de a nu se mişca întru nimic forţa şi siguranţa statului român, care înseamnă siguranţa echilibrului internaţional în sud-estul european."

Delegaţia Partidului Naţional Ţărănesc, în faţa pericolului ce «imeninţa ţara, s-a întrunit şi a dat publicităţii pe data de 20 noiembrie 1938 următoarea

DECLARAŢIE:

     „1. Constată că regimul de dictatură regală ascunde prin desfiinţarea libertăţilor publice şi prin înăbuşirea completă a presei, gravele primejdii ce se apropie şi de hotarele ţării noastre, prin tendinţele revizioniste... declară că orice încercare de ştirbire a hotarelor ţării, trebuie să fie respinsă de împotrivirea Naţiunii întregi conştientă şi hotărâtă să apere hotarele cari sunt sfinte, pentru că nu cuprind decât patrimoniul naţional al Românilor...

2. Partidul Naţional Ţărănesc trimite ţării strigătul său de alarmă, şi o chiamă la luptă, pentru apărarea ntegrităţii statului.

     3. Hotărăşte să prezinte Coroanei un memorandum, care să protesteze împotriva încălcării hotărârilor de Unire de la Alba-Iulia şi împotriva tratamentului politic, economic şi moral, aplicat ţării şi în special Provinciilor unite; să protesteze împotriva regimului tiranic de azi şi să ceară reintroducerea unui regim parlamentar, constituţional fi democrat... Acest memorand se va înainta după întoarcerea Suveranului din Anglia.

4. Delegaţia permanentă a P.N. Ţ. socoteşte orice angajament luat de actualul regim, ca neobligator pentru naţiunea română."

Strigătul de alarmă şi de solidaritate al poporului român, cu statele ameninţate cu dispariţia de către imperialismul hitlerist, a fost auzit şi RADIO PRAGA comunica în luna noiembrie:

„Cercurile oficiale cehoslovace, împreună cu întreaga presă si opinie publică au luat act cu cele mai adânci sentimente de recunoştinţă de atitudinea guvernului român. în aceste clipe grele, politica României a dovedit calităţi cu adevărat cavalereşti... Poporul ceh, împreună cu cel slovac au avut în nenorocirea lor mângâierea de a putea constata lealitatea desăvârşită a României... Cehoslovacii nu vor uita niciodată dovezile de cinste şi de credinţă pe care i Ie-a dat poporul român..."

Când astăzi privim în urmă ne îngrozim de ce a putut să însemne hitlerismul, această doctrină schizofrenică, ca şi comunismul, lată ce însemna spaţiu vital, iată ce însemna puritatea rasei după concepţia bolnăvicioasă a lui Hitler:

„Suferim cu toţii de pe urma infirmităţilor unui sânge impur. Ceea ce nu este rasă bună nu este nimic. O generaţie mai puternică îi va elimina pe cei slabi; elanul vital va sfărâma legăturile ridicole ale unei pretinse umanităţi inventate de individ, pentru a face loc unei umanităţi a naturii care-i extermină pe cei slabi în folosul celor tari. Mila nu poate aduce decât disensiune şi demoralizare. Cei care nu văd în naţional-socialism decât o mişcare politică nu înţeleg aproape nimic din el. Naţional-socialismul este mai mult decât o religie chiar, el este voinţa creării unei noi omeniri. Fără o bază biologică şi fără un scop biologic, politica este completamente oarbă; Eu îi eliberez pe oameni de limitele raţiunii care îi apără, şi de murdarele şi umilitoarele intoxicaţii datorate unor himere, de aşa zisă conştiinţă şi moralitate şi de pretenţiile de libertate şi de independenţă personală, de care nu se pot folosi decât unii. După secole de văicăreală pe tema ocrotirii celor săraci şi umiliţi, a venit momentul să ne hotărâm să-i apărăm pe cei tari împotriva celor inferiori... Instinctul natural porunceşte tuturor fiinţelor vii nu numai să-şi învingă duşmanii, dar să-i extermine. Odinioară învingătorul avea privilegiul să extermine rase şi popoare întregi."

În faţa acestui monstru s-au plecat atâţia şefi de state şi mai mult i-au executat ordinele, iar alţii au căutat să-l imite şi să-l urmeze, chiar mai mult să persiste în adorarea lui şi după ce au văzut curgând atâta sânge nevinovat.

Merită toată cinstirea acei care nu s-au plecat şi l-au înfruntat Cu toată vigoarea, spre a salva fiinţele umane şi a deschide ochii celor orbiţi de acest „vrăjitor" satanic.

Şi s-a mai întâmplat ca unii dintre şefii omenirii, sau pretinşi Oameni politici, să facă temeneli şi să-i urmeze dispoziţiile şi celuilalt diavol de la Kremlin ce s-a năpustit cu aceeaşi furie demenţială, în numele unei alte „religii" tot aşa de sângeroase, de data aceasta de la răsărit spre apus.

În acest context politic a plecat şi regele nostru, care-şi pierduse încrederea acasă, fiindcă nu ştiuse să ţină cu poporul, spre apus, să caute sprijn.

Pe 16 noiembrie 1939 Carol al ll-lea a ajuns la Londra încercând să obţină de la Chamberlain preţuri mai mari pentru grâu şi petrol pentru a nu fi nevoit să le vândă neamţului. Şi a plecat fără să obţină nimic. Era în stare să ofere orice pentru a-şi salva tronul şi anturajul, deoarece ţara nu-l interesase niciodată. Făcând calea-ntoarsă, după sfaturile unor prieteni, s-a îndreptat să-şi vadă unchiul, pe Friederich von Hohenzollern-Sigmaringen, în anticamera de la Berchtensgaden, care-l mai prevenise şi despre primejdiile ce-l aşteptau dintr-o eventuală politică de prietenie cu Stalin. La 24 noiembrie, în discuţia purtată, Hitler i-a cerut retragerea din Societatea Naţiunilor, denunţarea tuturor tratatelor oficiale şi secrete, precum şi a convenţiilor militare sau economice contrare literii şi spiritului tratatului de „alianţă totală" germano-român care urma să stea la baza politicii interne şi externe a României. în cadrul discuţiei dure, Hitler l-a ameninţat cu anihilarea fiind gata să se retragă fără a-şi da mâna. S-a împotrivit şi la aducerea Gărzii de Fier la putere. Totuşi în zilele de 25/26 noiembrie a continuat discuţia la Leipzig între Goring şi Carol al ll-lea în vederea înţelegerii economice.

În orice caz România intrase în sfera intereselor germane, ale căror preocupări erau din ce în ce mai asidue, ceea ce a făcut pe Nicolae lorga să publice pamfletul: „Descoperirea...României". „S-a petrecut un mare eveniment geografic: descoperirea României. Nu se ştie exact cine a fost cel dintâi care a făcut descoperirea. în această privinţă vor fi discuţii îndelungate şi fără sfârşit, ca în ce priveşte America. S-ar putea ca descoperitorul să fie la Berlin. Dar, în sfârşit, marele eveniment în găsirea de ţări este acesta. Misiuni ştiinţifico-economice vin să cerceteze ce se poate găsi deasupra şi dedesubtul pământului acestei regiuni până atunci fundamental necunoscute. Această palpare va descoperi multe lucruri de folos. Ţara de grâne şi de lemn. Pescării de râu şi de mare. Izvoare de petrol încă nesecate. Minerale abia explorate. Şi scânteierea aurului dacic, care a atras din vechea Romă atâţia aventurieri (20 noiembrie 1938).''

În timp ce Carol al ll-lea intra în vizuina de la Berchtens­gaden, de la Cluj, Iuliu Maniu trimitea un mesaj către ţară:

„ROMÂNI,

...Cei ce aţi fost de faţă la Alba Iulia acum douăzeci de ani, precum şi cei ce v-aţi trimis numai sufletul la marea adunare, îngenunchiaţi şi vă închinaţi pomenind în rugăciunile voastre cetele înaintaşilor ce au luptat, au suferit şi s-au jertfit pentru credinţa în reînvierea vechii Dacii. Clopotele bisericilor cheamă atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi la sărbătorirea acestei zile mari.

Am fi dorit să prăsnuim ziua Unirii în toate oraşele şi în toate satele, să adunăm norodul şi să-i vestim cuvântul evangheliei naţionale, propovăduită de cărturari ardeleni de pe vremuri, cari au purtat în sufletul lor, din generaţie în generaţie, flacăra nestinsă a credinţei în unitatea neamului.

Am fi dorit în aceste vremuri, în cari vecini hrăpăreţi vreau să rupă fâşii din trupul ţării noastre, să propovăduim poporului tablele de legi ale integrităţii teritoriale ale Statului nostru, să ţinem trează conştiinţa naţională, dorul de libertate şi mândria cetăţenească şi să-l însufleţim pentru ceasul când va fi chemat să-şi apere hotarele cu armele în mână.

Starea de asediu ne împiedică să îndeplinim această sfântă datorie. Regimul de astăzi a crezut de cuviinţă să introducă o cârmuire cari nu are nimic comun cu voinţa, cu sufletul şi cu idealurile poporului românesc şi să decreteze că statul este un patrimoniu la discreţia Coroanei şi să despoaie naţiunea de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi apoi să-i pună lacăt la gură ca nici a grăi să nu mai poată.

De aceea, cei douăzeci de ani de la Unire îiserbăm sub cerul întunecat al robiei, nu sub razele senine şi strălucitoare ale soarelui libertăţii româneşti, aşa cum am hotărât la Alba Iulia .

Români, sărbătorirea trecutului nu este numai o datorie de pietate, ci şi un prilej de reculegere şi de îmbărbătare.

La Alba Iulia , s-a scris Magna Carta a Românismului din transilvania, sancţionată de Regele Ferdinand, întregitorul de neam, pe care nimeni nu poate să o nesocotească.

Ea e pecetluită de sângele eroilor şi martirilor, cu suferinţele şi jertfele de veacuri ale generaţiilor de cărturari şi de ţărani din Ardeal, cari ne-au lăsat-o nouă drept moştenire sfântă.

Peceţile ei nu pot fi rupte şi călcate în picioare, fără a se săvârşi un sacrilegiu.

Nimeni nu va reuşi să se întoarcă înapoi la vremurile de iobăgie dinaintea revoluţiei lui Horia.

În această zi măreaţă a Unirii, sună goarna conştiinţei noastre româneşti şi ne cheamă la luptă dârză pentru apărarea drepturilor naţiunii, pentru dezrobirea ţării de sub jugul tiraniei şi pentru apărarea hotarelor noastre pe veci statornicite!

Generaţia Unirii încă în viaţă, mai bine înfruntă moartea decât să trăiască ferecată în lanţurile sclaviei politice şi naţionale."

ss. Iuliu Maniu

La întoarcere regele Carol al ll-lea a fost întâmpinat la graniţă de ministrul de interne - Armând Călinescu - şi a dat dispoziţia să fie împuşcaţi conducătorii mişcării legionare condamnaţi. în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, au fost ridicaţi 13 legionari de la închisoarea Rm. Sărat şi în drum spre Bucureşti, în pădurea Tâncăbeşti, au murit strangulaţi; parchetul militar al Corpului II Armată anunţa că în timpul transportului, maşinile au fost atacate şi arestaţii împuşcaţi în timp ce fugeau.

Era un comunicat mincinos al unui regim odios, înmormântarea a fost tot aşa de mârşavă, aruncaţi într-o groapă comună de la Jilava, peste trupurile lor aruncându-se acid sulfuric ca să dispară orice urmă.

Desigur nimeni n-a crezut comunicatul oficial, Iuliu Maniu, indignat de procedeu, a adresat regelui Carol un memoriu cerând pedepsirea guvernului asasin.

Iar Nicolae lorga într-un articol publicat pe 5 decembrie 1938 sub titlul „Desălbăticire", scria:

„Oamenii din generaţia mea nu pot să privească decât cu o scârbă care întrece orice sentiment de groază, bun pentru sufletele slabe, revărsarea unor manifestări de voinţă, total dezorientată şi fără nici un sentiment de răspundere, pentru care svâcneşte din nou în această ţară, ce putea fi înfăţişată ca model tuturor, prin aceea că toate discuţiile, desbaterile şi luptele dintre noi se făceau foarte bine pe calea respectului faţă de adversar - şi cu sentimentul că nici un om nu are dreptul să ia, în numele său şi pentru interesele sale, viaţa sau averea altuia..."

Partidul Naţional Ţărănesc şi Iuliu Maniu nu acceptau colaborarea sau sprijinirea guvernării dictatoriale şi în special nu acceptase cadrelor universitare încă din februarie 1938 să depună jurământ pe Constituţia făcută de Carol al ll-lea.

Acum, la sfârşitul anului 1938 pe data de 9 decembrie, cenzura a tăiat din ziarul „Dreptatea", următoarea „Notă":

„Cu mirare aflăm că fostul nostru partizan dl. prof. Petre Andrei a intrat în Guvernul prezidat de Patriarhul M. Cristea. Părăsirea din partea d-sale cu o vertiginoasă grabă a credinţelor şi a prietenilor, desminte tot trecutul său, va atinge dureros desigur pe toţi acei cari respectă liniile drepte în atitudinile politice şi cari cred ca şi noi, că pregătirea ştiinţifică poate fi fructuoasă pentru ţară, numai dacă este însoţită de un caracter ferm, capabil să dea o orientare statornică opiniei publice. în tot cazul, este dureros să vedem un fost prieten în rolul ce si l-a luat de a petici un guvern dictatorial, pătat de sânge, gata de a se prăbuşi.

Nu putem avea decât cuvinte de categorică reprobare pentru acest fost colaborator al nostru.

Comunicând-o pe această cale, adăugăm că biroul Partidului Naţional Ţărănesc, întrunit astăzi 9 decembrie 1938, declară actul săvârşit de dl. Petre Andrei, drept o trădare, care-l elimină de la sine din partid."

Şi tot conducerea partidului, aşa cum anunţase că va înainta un MEMORANDUM din partea românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, a făcut-o pe 15 decembrie, după întoarcerea Regelui din străinătate.

Acest Memorand semnat de 51 deputaţi ai acestor ţinuturi venite să întregească vatra românească pe data de 1 decembrie 1918, după ce trece în revistă suferinţa aproape milenară a strămoşilor şi părinţilor lor, precizează:

„Cele cinci alegeri generale şi treisprezece guverne, cari s-au perindat timp de 8 ani de la restaurare - din care 4 ani ocupaţi de un singur guvern, al dl Tătărăscu - dar îndeosebi politica de guvernământ practicată de aceste guverne, au exasperat şi dezorientat şi mai mult opinia publică din întreaga ţară, dar mai ales pe aceea din Ardeal şi Banat...

Starea de spirit din aceste provincii este frământată astăzi de alte preocupări mai grave, cauzate de consecinţele numeroaselor greşeli săvârşite de politica noastră internă şi externă, cu deosebire în cursul anilor din urmă...

Nu o schimbare de guvern se cere acum, ci o schimbare de regim radicală. Nu guvernele personale,ci naţiunea însăşi poate încă să-şi păstreze şi să-şi găsească prieteni, cari s-o apere; numai guvernele cari inspiră încredere sunt capabile să organizeze apărarea ţării... ne prezentăm cu rugămintea de a dispune respectarea principiilor fundamentale ale Adunării de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918; a reîntrona ordinea constituţională, pe reprezentanţă parlamentară reală a naţiunii, pe un regim de legalitate, respectuos faţă de drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor, desfiinţând starea de asediu şi cenzura; a dispune urgenta înarmare şi fortificare a ţării pentru apărarea hotarelor stabilite în tratatele de pace..."

Acest Memorandum foarte documentat este însoţit de un şi mai documentat capitol de Reflecţiuni şi Note explicative, ce cuprinde dări de seamă şi consideraţiuni asupra unor probleme ce au frământat viaţa social-politică precum: neparticiparea la încoronare, Partidele, Pulverizarea politică, Restauraţia, Crizele, Modificarea Constituţiei, Ocupaţia în Transilvania, Descentra­lizarea, Legitismul, Presa, Constatări, Dovezi, Prestigiul Moral, Victimile ideologiilor, Libertatea şi se încheie cu rugămintea respectuoasă: Binevoiţi, Sire, a reda poporului român - Libertatea.

Iuliu Maniu împreună cu C. I. C. Brătianu au înaintat un memoriu arătând că sub regimul dictatorial glasul opiniei publice este înăbuşit şi o adâncă nemulţumire a cuprins ţara, încât se impune revenirea la vechile principii constituţionale pentru „mântuirea ţării".

Sfidându-şi poporul, regele a dat, pe 16 decembrie 1938 un nou decret prin care înfiinţa Frontul Renaşterii Naţionale.

Iuliu Maniu, împuternicit de Comitetul Central al Partidului Naţional Ţărănesc, răspunde regelui peste 3 zile, la decretul 4321/1938:

„Cel mai elementar drept, civic şi politic, garantat de toate Constituţiile succesive de la 1866 încoace, dreptul la opinie, libertatea de gândire fi manifestarea credinţelor politice privitoare la viaţa de Stat, la guvernarea fi administrarea ţării; Toate aceste drepturi elementare sunt confiscate prin decretul de mai sus, care face imposibilă participarea cetăţenilor, în conformitate cu opiniile lor, la guvernarea fi administrarea ţării fi zădărniceşte exercitarea controlului cetăţenesc asupra treburilor publice;

Decretul nr. 4321/1938 desfiinţează libertatea naţiunii fi o împiedică să participe sincer fi direct la viaţa de stat.

Activitatea politică devine un monopol de stat; iar monopolul politic va promova numai favoritismul, protecţionismul vicios fi corupţiunea în afaceri;

De aceea ridic cel mai categoric protest împotriva acestui decret. în ce privefte apelul pentru înscrierea în partidul unic... Partidul Naţional Ţărănesc condamnă pe foftii săi membri cari s-au înscris printre fondatorii partidului unic, îi declară trădători fi exclufi din sânul său...

Avem ferma convingere că acest drum duce la biruinţa finală fi că încercarea de a înăbufi exprimarea liberă a opiniilor fi concretizarea lor în fapte de interes obftesc, nu va izbuti.

Formaţiunea artificială impusă de sus, a partidului unic se va prăbuşi, fiindcă pe trădare fi pe servilism nu se poate întemeia o renaştere (n.n. - acest partid n-a durat nici 6 luni) tendinţa de a sugruma conştiinţa prin încazarmarea cetăţenilor într-un partid unic este o insultă adusă naţiunii române.

Acest atentat nu va izbuti... Fac aceste declaraţiuni să-mi îndeplinesc o datorie de conştiinţă faţă de ţară fi în credinţa că naţiunea română va înţelege semnalul de alarmă ce-l dau:

Adresez acest apel către toate straturile sociale ale ţării fi către membrii Partidului Naţional Ţărănesc, în special către generaţia tânără, a nu se lăsa ademenită de lozinci false pentru a se supune unui regim de teroare, morală fi fizică, ci să rămână strâns unită în jurul steagului demnităţii naţionale, al libertăţilor constituţionale, al naţionalismului fi moralei ereftine".

Pe 16 decembrie 1938 avem să luăm cunoştinţă de protestul lui Nicolae lorga, contra abuzurilor guvernului prin confiscarea ziarului „Neamul Românesc".

„Domnule Călinescu,

Am trăit să văd fi instalarea robiei. Afa fiind, nu mă mir că ai ordonat confiscarea foii, care v-a dat la toţi, ce aveţi mai bun în voi. Dar n-o voi mai supune acestei jigniri. încetez acţiunea mea de scriitor politic.

Primefte expresia profundei mele compătimiri".

Până la această dată, când se păşeşte într-o fază politică şi mai dură exercitată de camarila carlistă, Iuliu Maniu a înaintat nenumărate memorii de protest, foarte bine argumentate din punct de vedere istoric şi de drept şi a publicat în presă articole permanent, unele din ele fiindu-i cenzurate parţial sau în întregime, întrebat de ziarişti asupra faptului că i se cenzurează articolele, mai ales cele despre politica externă a României, Iuliu Maniu a declarat:

„În fiecare săptămână fac o declaraţie ori scriu un articol spre a-mi face datoria, pe care o am de a orienta partidul pe care am onoarea să-l prezidez fi opinia publică asupra părerilor mele privitoare la evenimentele mai importante. Din cauza cenzurii ele nu pot fi răspândite prin tipar. Sunt însă obişnuit cu acest tratament fi cu acest sistem revoltător".

Şi Iuliu Maniu a continuat să se bată cu dictaturile şi să apere dreptatea şi libertatea neamului său până în ultima clipă.

 

Regele ajunge şef de partid

Abdicând de la demnitatea de rege, Carol demonstrează încă o dată că nu era croit pentru a fi arbitru al vieţii politice mai ales în momentele critice prin care trecea Europa, deocamdată, când la Munchen se hotărâse dreptul marilor puteri de a dispune de soarta statelor mici.

Constantin Vişoianu, în articolul „Acordul de la Munchen şi spiritul de neatârnare", publicat în „Lumea românească", chiar la începutul anului, pe 4 ianuarie 1939, subliniază: „România nu poate decât să dezaprobe şi să combată o asemenea idee".

Nucleul complotului împotriva democraţiei fusese constituit încă de pe 15 noiembrie 1936 între Germania şi Japonia sub numele de „Pactul anticomintern", deşi era îndreptat împotriva URSS-ului. A evoluat prin includerea Italiei pe 6 noiembrie 1937, iar în anul următor, la Munchen, şi-a demonstrat adevăratele intenţii agresive prin îngenuncherea aliaţilor democraţiilor, spre a sfârşi, după cum vom vedea, cu însăşi încercarea de distrugere a forţelor democrate.

În luna ianuarie 1939, Ungaria horthystă s-a aliat pactului comintern, trecând în primăvara acestui an la concentrări de trupe maghiare la frontiera României, alt stat ataşat democraţiilor apusene.

Pe trupul României cele două mari puteri imperialiste îşi făceau jocurile cum voiau sub ochii îngăduitori ai guvernului marionetă.

Comploturile şi de stânga şi de dreapta se urzesc şi acţionează.

Mascarada „loviturii de stat" de la Bobotează eşuează şi organizatorul primeşte bani ca să fugă, chiar de la şeful siguranţei, pentru că fusese condamnat în lipsă la 8 ani. Şi fuge la centru, la Berlin, de unde va trimite în septembrie o „echipă" să verse sânge, indiferent de care, frate sau adversar, numai sânge să curgă.

Dar şi „tovarăşii" mai puţin numeroşi, lucrează şi ei prin infiltrare, dar acum oficială. O făcuseră până atunci sub camuflaj în partidele politice autohtone, deşi ei erau în serviciul unei puteri străine. Acum, pe 24 ianuarie, se cere comuniştilor să nu boicoteze Frontul Renaşterii Naţionale cum o face Iuliu Maniu, ci să se înscrie şi să activeze în „Front". Comanda desigur venea, de data aceasta, tot de peste graniţă, de la Comintern (Internaţionala III comunistă). Şi era mare duşmănie între cei ce acţionau în numele celor două capitale, ce se urau deocamdată de moarte. Aceasta a durat până la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

La acea dată losif Broz Tito, care se găsea la Moscova, a acceptat noua schimbare politică de colaborare între comunism şi nazism.

Referitor la atitudinea comuniştilor români, iată ce se spune în „Analele de istorie" anul XXIII - nr. 2/1977, la pag. 12-13, sub semnătura lui Ion Popescu-Puţuri:

„În directivele Cominternului 1939-1940 adresate PCR, în loc de a se aprecia justeţea luptei partidului nostru contra războiului hitlerist fi de a chema la intensificarea acestei lupte, dimpotrivă, se aduc critici partidului, pentru activitatea desfăşurată împotriva agresiunii germane în Europa fi a agenturii ei - Garda de Fier - recomandându-se colaborarea cu această agentură hitleristă" si mai departe „.,. împotriva unor teze greşite din această perioadă care afirmau că, principalul pericol îl reprezintă imperialismul anglo-francez şi nu hitlerismul."

Iuliu Maniu solicitat de reprezentanţii presei, a făcut pe 28 ianuarie 1939 o declaraţie referitoare la obligarea înscrierilor în Frontul Renaşterii Naţionale, subliniind:

„Faţă de FRN care nu exprimă aspiraţiile, curentele de idei şi interesele maselor populare, ci e răsărit din combinaţiuni de culise, membrii Partidului Naţional Ţărănesc vor avea o atitudine de rezistenţă categorică şi vor continua să profeseze credinţele lor cuprinse în programul partidului... în afară de salariaţii publici, cari au fost exceptaţi din primul moment, toţi membrii partidului nostru vor refuza să se înscrie în FRN... Preşedinţii organizaţiilor judeţene nu se vor înscrie sub nici un motiv. Cele câteva persoane care s-au înscris, s-au exclus ele însele din partid, şi sunt socotite demise din funcţiunea lor. FRN-ul, formaţie politică creată prin Decret şi înzestrată cu monopolul poliţe este un conglomerat hibrid de oameni adunaţi cu forţa, este de la început condamnat să eşueze... Acest partid unic nu izbuteşte în realitate decât să stingherească ori ce manifestare publică liberă, să împiedice emulaţia curentelor şi talentelor, să înăbuşe progresul natural şi avântul liber al energiilor, condamnând în cele din urmă viaţa naţiunii la un proces de stagnare... Cum va putea rezulta o selecţionare a valorilor şi o «renaştere naţională» dintr-o tovărăşie obligată să tolereze, fără nici un cuvânt, corupţiunea, călcarea în picioare a moralei creştine şi impunerea directivelor şi conducerii politice? Rivalităţile şi competeţiunile vor paraliza orice activitate şi noua organizaţiune nu va fi decât un cadru exterior în care resturile vechilor grupări îşi vor continua luptele, pentru supremaţie şi predominare.

Ni se impune nouă, datoria să păstrăm o grupare de oameni însufleţiţi de aceeaşi credinţă, gata să răspundă la chemarea pentru salvarea ţării, în momentul prăbuşirii formaţiunii efemere a hrontului Renaşterii Naţionale.

Am convingerea că acest moment este foarte aproape".

La foarte scurt timp de la această declaraţie, guvernul s-a remaniat, s-a peticit după părerea lui Iuliu Maniu care pe 4 februarie 1939 reamintea proverbul popular: „Cu cât mai mult se schimbă, cu atât mai mult rămâne acelaş lucru".

Cu această ocazie, Iuliu Maniu „condamnă în modul cel mai categoric pe toţi foştii membri ai săi, cari s-au pus în slujba guvernului de o slăbiciune vrednică şi de compătimire, incapabili să reprezinte cu demnitate naţiunea română. Acest guvern este menit să adânceasă anarhia morală şi spirituală, în care a fost aruncată ţara...

Ţara priveşte cu amărăciune cum cea mai înaltă autoritate bisericească, continuă a fi compromisă prin menţinerea ei în fruntea unei formaţiuni de guvernământ lipsită de autoritate, menită să acopere un regim întemeiat pe nesocotirea consideraţiunilor de legalitate şi ordine morală, călcând drepturile naţiunii în picioare... Perindarea a cinci miniştri la departamentul Apărării Naţionale şi la Comandamentele militare superioare, când este cea mai mare nevoie de continuitate la conducerea şi înzestrarea armatei... dovedeşte o lipsă de prevedere în alegerea titularilor, sau un viciu mai adânc al sistemului însuşi.

Concluziunea e că regimul guvernelor personale e în plin faliment şi pune interesele ţării în cele mai rele primejdii."

 

 

Rechizitoriul lui Iuliu Maniu la un an de la instaurarea dictaturii

Declaraţii făcute ziariştilor pe 20 februarie 1939:

„"Înlăturarea regimului democratic constituţional şi înlocuirea lui cu un regim dictatorial, s-a urmărit metodic şi stăruitor de la instaurarea primului guvern personal, prezidat de dl. Iorga...

Au trebuit 8 ani de domnie ca gândul să devină faptă, ca naţiunea să fie smulsă din «mrejele politicienilor» si să fie supusă unui singur «Stăpân» în cursul acestor 8 ani de domnie s-a recurs la toate mijloacele, ca grupările politice să fie distruse... Fără să ţină seama de jurământul prestat de vechea constituţie la 20 februarie 1938, printr-o lovitură de stat, cu decretul 901 s-a promulgat o nouă Constituţie, supusă naţiunii spre «bună ştiinţă si învoire». Plebiscitul s-a făcut fără o procedură electorală normală, fără putinţa de a se fi putut discuta în prealabil noua Constituţie.

La 27 februarie, cu decretul 1435, Constituţia a fost promulgată a doua oară... Noua Constituţie s-a făurit într-o noapte... rezervând Monarhului toate privilegiile, lăsând poporului numai datorii... introduce un regin despotic, desfiinţând separaţia puterilor în organizaţia de stat, singura garanţie a libertăţilor publice si drepturilor naţiunii... România din stat de drept a devenit un stat autocrat... în care toate drepturile, chiar si viaţa cetăţenilor sunt scoase de sub pavăza legilor fi aruncate pradă ternarei arbitrare a organelor administrative fi poliţieneşti... membrii guvernului fi funcţionarii nu se selecţionează după merite fi pregătire, ci după gradul trădării fi al servilismului faţă de regim...

Dictatura a dărâmat fi zidurile care mai apărau sanctuarul justiţiei, umilind mândria fi independenţa de odinioară a magistraturii. Justiţia a devenit un mijloc de teroare fi intimidare, lipsită de independenţă chiar în materie civilă...

Biserica a fost umilită fi dezonorată... Patriarhia s-a tocmit slujnică plecată a stăpânirii celei noi. A uitat că misiunea evanghelică a bisericii e mântuirea sufletelor fi mângâierea suferinţelor fi nicidecum acoperirea abuzurilor celor puternici...

... Decăderea bisericii o ilustrează fi apelul celor doi Mitropoliţi români din Ardeal, pentru sărbătorirea aniversării dictaturii la Alba Iulia .

Se urmărefte prefacerea scoalei într-o cazarmă străină de spiritul libertăţii fi al iniţiativei curajoase, creatoare de individualităţi puternice fi absolut trebuitoare unei naţiuni sănătoase... în învăţământ s-a început să se cureţe corpul profesoral de sus până jos, expunându-l la schimbări fi persecuţii vătămătoare nu numai pentru el, ci fi pentru învăţământ...

Acelaf dispreţ suveran faţă de popor se mai manifestă fi la numirea prefecţilor militari... Regimul a decretat desfiinţarea tuturor partidelor politice fi... a înfiinţat un front al cărui scop adevărat dar nemărturisit este să acopere arbitrarul fi autocratismul, fără a avea în fond vreo atribuţie...

După scurgerea unui an putem constata că bilanţul economic fi financiar al dictaturii este negativ... Caracterul antisocial al finanţării înarmărilor, pecetluieşte întreaga acţiune reacţionară a regimului de dictatură...

Regimul de dictatură uită că Naţiunea română nu-i formată din robi fără drepturi, cari nu au decât o singură datorie: să asculte fi să robească... Ţara se găsefte într-o stare de revoluţie, comploturile fi asasinatele se ţin lanţ fi se învârt într-un cerc vicios... se trage fără somaţie...

... Câteva zeci de români omorâţi fără judecată, de organe oficiale ale Statului fi înmormântaţi fără preot, câteva mii de români întemniţaţi; procese de urmărire penală fără sfârfit; libertăţile cetăţeneşti confiscate; starea materială adânc scăzută; scumpetea ridicată la proporţii aproape insuportabile; lipsa totală de elan, concubinajul ridicat la rangul de obiceiu curent; iată rezultatele nouei Constituţii fi noului regim...

Trăim o epocă de decadenţă naţională fi cetăţenească, dar fi o epocă de eroism din partea acelora cari opun rezistenţă dârză acestui regim de despotism si de teroare. Aceştia sunt mulţi, viitorul îi va cinsti după merit."

Avea dreptate Iuliu Maniu să fie neliniştit pentru că în timpul acestui an de dictatură, Europa începuse să fie măcinată iar flăcările mocnite ale incendiului hitlerist se apropiau vertiginos de frontierele României, ameninţând din ce în ce mai puternic cu năruirea fruntariilor noastre.

Chamberlain întorcându-se de la Roma anunţa la Paris, pe 14 ianuarie că Mussolini îşi va retrage trupele din Spania stingându-se conflictul sângeros în care peninsula Iberică fusese teatrul confruntărilor nemaiîntâlnite până atunci dintre două ideologii ce vor infecta omenirea. Această declaraţie liniştitoare va duce la actul din 27 ianuarie când Anglia şi Franţa vor recunoaşte pe Franco în Spania, crezând iarăşi în pacificarea Europei pe care primul ministru englez o va anunţa pe 10 martie. Dar nu aflase atunci că pe 18 ianuarie, după plecarea lui de la Roma, ministrul de externe italian, Ciano, plecase la Belgrad chemat de Stoiadinovici care se temea de intervenţia lui Hitler în Croaţia. Cei doi au căzut de acord asupra unei eventuale expediţii italiene în Albania pentru a linişti Balcanii asupra pericolului german. Cam acesta era motivul retragerii din Spania la care se adăuga apetitul lui Hitler pentru a-şi extinde spaţiul vital spre răsărit şi pentru a avea spatele acoperit, pentru aceasta acceptase jocul spaniol, împingându-l pe Franco să adere la pactul anticomintern.

Acest lucru cu siguranţă nu-l ştia Chamberlain când anunţase că „totul era liniştit pe scena europeană", deoarece nu s-ar fi hazardat cu o astfel de declaraţie dezminţită după 3 zile de preşedintele Emile Haca, urmaşul lui Beneş sacrificat de englezi la Miinchen, şi care pe 13 martie 1939 a demis din funcţia de şef al guvernului pe Mgr. Tiso, omul lui Hitler.

Imediat Tiso a fugit la Berlin şi în următoarele 24 de ore Haca a fost obligat să proclame în parlament independenţa completă a Slovaciei. Şi tot Haca a fost nevoit să vină imediat la Hitler şi pe 15 martie să-şi pună ţara sub protectorat german.

Trupele germane deja trecuseră frontiera în mare grabă fiindcă Hitler trebuia în noaptea de 15/16 martie să se odihnească la Praga, după atâta trudă, şi de acolo să vorbească popoarelor descoperindu-le istoria, că „Boemia şi Moravia făceau parte de mii de ani din spaţiul vital german". Deci au fost organizate imediat în protectorat.

„Profitând" de prezenţa lui Hitler, tot în aceeaşi zi de 16 martie, Slovacia s-a declarat independentă şi a cerut şi ea să devină protectorat tot german.

Cum apele fuseseră deja tulburate, pentru limpezirea lor au intervenit trupele ungureşti şi au invadat Rutenia subcarpatică ajungând pe frontieră comună cu Polonia.

Forţa devenise un instrument eficace în rezolvarea problemelor internaţionale.

 

 

„Acolo unde suntem noi nu mai este loc pentru nimeni"

(Adolf Hitler)

Dar acest „acolo" se extindea mereu spre adevăraţii „noi" ce eram de-o veşnicie la gurile Dunării. Şi în acel martie 1939 guvernul român (Armând Călinescu) a decretat mobilizarea parţială a armatei spre vest. Tot în aceeaşi direcţie se îndreptaseră şi trupele ungare după ce „stabiliseră" frontieră comună cu Polonia. În Europa încep să circule zvonuri că următoarea victimă ar fi România. Ambasadorul Rusiei la Londra scria în volumul „Cine l-a ajutat pe Hitler" că „astfel de versiuni găsesc uşor crezare, deoarece poftele expansioniste ale «Fuhrerului» făceau absolut verosimil un nou «salt» agresiv, întreprins de astă dată înspre România, ţară cu masive zăcăminte petroliere".

Ziarul american „Washington Evening Star" din 31 mai 1939, dezvăluie semnificativa confuzie produsă cu ocazia invadării Cehoslovaciei când (15 martie) s-a constatat că în unele localităţi din Moravia se făcuse o greşeală lipindu-se afişe tipărite în limba germană şi română (deci armata germană era pregătită şi pentru această variantă).

Pe 16 martie 1939 Nicolae lorga publica un articol referitor la situaţia dramatică în care se găsea ţara. Din cuprinsul lui:

„ Veşti neaşteptate ne vin de la hotarele ţării. O întreagă ordine de lucruri se răstoarnă. Puteri fără preget merg înainte peste orice. Vechile noţiuni de veacuri în care a crezut omenirea într-un şir lung de veacuri sunt acum o simplă amintire. Un duh sălbatic a prins lumea întreagă... Neamul nostru să fie, în astfel de împrejurări, un bloc de voinţe, din care să poată scapără orice iniţiativă apărătoare şi mântuitoare."

Înaintea prezenţei militare, în România fusese introdusă „agentura" de infiltrare pentru informare, supraveghere şi dezinformare. Şi una din antene se numea Edh von Coler care era prezentă şi activă în zilele ce au urmat lui 15 martie.

Când Hitler amintea Boemilor şi Moravilor că fac parte de „milenii din spaţiul vital german", în acelaşi timp se transmitea de la Berlin un ultimatum şi României. Acesta a ajuns modificat de Gustav Schmidt, decodificatorul cifrului de la legaţia germană din Bucureşti care era agent englez. Descoperirea a fost făcută de această Edit von Coler care a anunţat trădarea la Berlin, de unde s-a primit ordinul să fie executat, misiune îndeplinită de ataşatul de presă Voss care imediat a părăsit ţara, în timp ce victima murea într-un spital bucureştean. Întrebat de englezi, guvernul român a dat explicaţia că a fost vorba de tratative comerciale cu delegaţia condusă de Wohlthat care a declarat:

„M-am prezentat în după amiaza zilei de (22 martie) la ora 17, împreună cu ministrul Fabricius, la ministrul de externe, Gafencu, arătându-i riscul pe care îl prezintă pentru România o nouă tergiversare. Am declarat că în seara de 23 martie voi pleca la Berlin şi am cerut tratative directe cu participarea ministrului de externe personal sau acordarea unei audienţe imediate la rege. M-am hotărât la aceste măsuri energice, întrucât în atmosfera meridională, sub influenţa opiniei publice mondiale şi sub influenţa mobilizării, se crease la Bucureşti o situaţie critică.

... Când s-a dovedit că românii nu sunt de acord asupra a trei puncte importante pentru că se temeau pentru suveranitatea lor, am intervenit atât de violent, încât a fost chemat şi primul ministru Călinescu."

Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German s-a semnat pe 23 martie.

Dar de această dată Hitler nu a mai ochit România în sfera - spaţiul vital -, ci „saltul" l-a făcut spre nord. După o manevră navală în Baltica, şi sub presiunea ei a dat un ultimatum guvernului lituanian şi în plasă i-a picat pe 22 martie 1939 teritoriul şi oraşul Memel.

Hitler s-a gândit să continue acţiunea de intimidare deoarece adusese pe unguri în coasta Poloniei şi obţinuse tratatul economic cu România. Profitând de faptul că flota este desfăşurată în Baltica iar Memelul devenise o bază germană, presiunea s-a revărsat asupra Poloniei, să smulgă Danzigul pe de o parte prin discuţiile din 26-27 martie 1939, şi s-o oblige să adere la pactul anticomintern, "făcând să circule zvonul că pe 29 martie se va produce lovitura de stat în Danzig.

Preşedintele Poloniei, Joseph Beck, pe 28 martie a spus că este gata să declare război decât să schimbe statutul Danzigului.

Toată această manevră „diplomatică" era dirijată de Ribentropp care pentru a-şi adjudeca Polonia şi litoralul baltic întreg, fusese nevoit să-l împace pe Mussolini, căruia i-a dat o declaraţie că „niciodată" Mediţerana nu va fi germană.

În ultima zi a acestei luni martie, primul ministru englez, Chamberlain, după ce s-a consultat cu guvernul francez, a anunţat că Guvernul Majestăţii Sale a hotărât ca imediat să susţină Polonia cu toate forţele sale, în caz că independenţa Poloniei va fi în pericol şi va decide să se apere cu toate forţele.

Pe 6 aprilie 1939, în timpul vizitei preşedintelui Beck, primul ministru englez a anunţat că Polonia şi Anglia au hotărât să înlocuiască promisiunea unilaterală şi temporară din 31 martie, printr-un tratat de alianţă.

Şi francezii nu au întârziat nici ei. Pe 13 aprilie guvernul francez a confirmat alianţa franco-poloneză: „Franţa şi Polonia se garantează imediat şi direct contra tuturor ameninţărilor directe şi indirecte care ar atinge interesele lor vitale".