«Căci e aşa de dur neamul românesc, că numai cu pedeapsa cu moartea poate fi înfricat şi prea puţin cu închisoarea sau alte genuri de pedeapsă.»

Argument

Evocarea personalităţii şi a procesului lui Iuliu Maniu nu poate fi făcută înainte de a aminti pe cea a lui Horea şi a procesului ce i s-a făcut, tot proces înscenat dar cu 162 de ani mai înainte şi tot învinuit pentru apărarea drepturilor românilor.

Amândouă aceste procese au fost ordonate de puteri străine care subjugaseră poporul român, urmărind desfiinţarea fiinţei lui naţionale.

Procesul lui Horea a fost ordonat de împăratul-despot de la Viena, iar cel al lui Maniu a fost impus de călăul omenirii de la Moscova. Două puteri clădite pe minciună şi furt şi care de secole au urmărit să câştige stăpânirea Balcanilor. Amândouă au întâlnit rezistenţa românească, insulă latină, ce nu s-a lăsat înghiţită de asalturile furibunde date asupra ei.

Horea a fost arestat, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud pentru 300 de galbeni, în ziua de Sfântul Ştefan, 1784. Qe preţ a avut „capul lui Horea" ne dăm seama prin comparaţie cu cei 16 890 florini plătiţi de aceeaşi Cancelarie de la Viena, numai cu 10 ani mai înainte (7 mai 1775) pentru obţinerea Bucovinei, teritoriu românesc, de la imperiul otoman.

Capul lui Iuliu Maniu a costat enorm de mult: pierderea libertăţii, independenţei şi jefuirea poporului român vreme de o jumătate de veac.

Condamnările s-au făcut prin procese-spectacol după indicaţiile stăpânirilor care le regizau.

Horea, cu căpitanii lui, se ridicaseră împotriva obligaţiilor iobăgeşti de nesuportat:

„Greutatea slujbei la domni în timpul muncilor grabnice când iobagii au trebuit să lucreze dintr-o duminică în alta fără cea mai mică bucătură de pâine, iar în celelalte timpuri câte patru zile pe săptămână si trebuiau să dea şi dijme din bucate, oi, miei, porci..."

Barbaria execuţiei pedepsei din 28 februarie 1785 nu cunoaşte asemănare, iar ordinul împărătesc suna:

„să li se frângă toate membrele corpului începând de jos în sus... în felul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte... iar trupurile împărţite în bucăţi să fie împrăştiate la margini de drumuri".

Şi supliciul împărătesc s-a împlinit

Primul a fost Cloşca. Execuţia lui a durat vreun ceas şi a primit 20 de lovituri de roată până ce şi-a dat sufletul. Horea a fost obligat să asiste la chinuirea „fratelui" său de luptă, până ce cu roata i s-a dat lovitura de graţie.

Moartea lui care a cutremurat fiinţa românească a făcut ca, în acel an 1785, pe 22 august, împăratul să dea „patenta" de desfiinţare a iobăgiei, publicată în 4 limbi (latină, germană, maghiară şi română) motivând-o că „fericirea popoarelor sale se poate asigura înainte de toate prin îmbunătăţirea agriculturii şi stimularea industriei şi că aceasta nu se poate obţine decât prin libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură".

Nobilimea cerea ca şi preoţii să fie loviţi în mod exemplar, iar satele turbulente să fie pustiite cu totul, locuitorii să fie decimaţi fără milă. Ecourile sacrificiului pentru libertatea poporului român asuprit au însufleţit generaţiile ce au urmat. Nicolae Bălcescu spunea că:

„Horea scrise drepturile naţiei române şi programa politică şi socială a revoluţiilor ei viitoare".

Revoluţionarii de la 1848 si în special tribunul Avram Iancu declara: „nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea".

Un alt tribun ardelean care a mers pe linia luptei lui Horea pentru scuturarea jugului feudal fi a asupririi naţionale a fost Simion Bărnuţiu, unchiul dinspre mamă al lui Iuliu Maniu. În cuvântarea ţinută în catedrala Blajului, pe 2/14 mai 1848, a spus spus:

„A venit timpul ca iobăgia să se şteargă şi românii încă să se pună în drepturile lor ce li se cuvin, ca unei naţiuni... Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă consultaţi cu un cuget asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi sunteţi fiii aceleiaşi mame şi cauza este comună; ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l atrag străinii aşa uşor în partea lor cum îi atrag pe unii din celelalte clase care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia..."

Acest discurs Bărnuţiu îl scrisese sub coroana părului de la Bădăcin, din curtea celei de-a şasea surori - Ileana - (rămasă văduvă în 1835 când Ion, tatăl lui Iuliu Maniu, avea numai 2 ani).

Simion Bărnuţiu în 1848 împlinea dorinţa fierbinte a episcopului greco-catolic loan Inochentie Micu care se zbătuse zadarnic în Dieta de la Cluj (între 1730-1751), strigând că „ poporul român e apăsat până la sânge... lucrând pentru domnii lor de pământ, care le trag şi pielea de pe ei"... fi care ceruse ca românii să fie consideraţi a patra naţiune pe pământul lor strămofesc.

Această dorinţă a lui loan Inochentie Micu dusă de el până la Maria-Tereza (Viena) a fost preluată de numeroase personalităţi româneşti (Samuil Micu, Iosif Mehesi, Petru Maior, Gheorghe Şincai ş.a.) şi concretizată în „Supplex Libellus Valahorum" şi dusă de asemenea în martie 1791, tot la Viena, împăratului Leopold al ll-lea şi tot de „preoţi cu crucea-n frunte", de episcopii ortodox fi uniţi, Gherasim Adamovici şi Ioan Bob.

Acest „Memoriu", cel mai reprezentativ act politic, se baza pe argumente istorice, lingvistice, înlănţuite logic în prezentarea revendicărilor:

„...Naţiunea română este cu mult mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei... întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor...

Naţiunea română să fie pusă în toate drepturile alături de upguri, saşi şi secui, ca numirile odioase şi pline de ocară... toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi altele de acest-fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege pe fruntea naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel... naţiunea română renăscută, să fie pusă în folosinţa tuturor drepturilor.

Românii să aibă posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile civile, politice, adică în comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă să se facă numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just, la punerea în slujbă în număr proporţional a persoanelor din această slujbă; unităţile administrative cu majoritatea etnică românească să poarte şi numiri româneşti, întregul cler, unit sau neunit, nobilimea şi plebea (oamenii de rând) să aibă aceleaşi drepturi pe care le aveau categoriile similare ale celorlalte naţiuni; locuitorii Transilvaniei, indiferent de naţiune, dar potrivit cu starea şi condiţia socială căreia îi aparţin, să suporte sarcinile statului.

Românii să se poată întruni într-o adunare naţională, unde să-şi aleagă delegaţi proprii care să-i reprezinte oriunde şi oricând."

În această „Adunare de la Blaj", având ca participanţi de seamă pe Mitropolitul Andrei Şaguna şi pe viitorul domn al Principatelor Unite - Alexandru Ioan Cuza - şi în programul prezentat de Simion Bărnuţiu, se poate socoti originea Partidului Naţional Român. Similitudinea constituirii acestor înjghebări politice în toate cele trei provincii româneşti însemna nu numai unitatea etnică dar şi maturitatea conştiinţei de a-şi câştiga dreptul oprimat la o viaţă naţională şi socială.

Românii îşi afirmă dreptul la viaţă unitară

În timp ce Principatele se uniseră în 1859 şi ochii tuturor românilor erau aţintiţi spre Alexandru Ioan Cuza, fraţii ardeleni treceau prin clipe grele. Curtea de la Viena a decretat, pe 27 decembrie 1860, încorporarea Banatului la Ungaria, fapt ce a iscat numeroase proteste ce au rămas fără rezultat. Intelectualitatea ardeleană continua să fie, din ce în ce mai mult preocupată de soarta neamului lor asuprit ca pe timpul barbarilor. lin anul 1861 se va înfiinţa „ASTRA" (Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului) care va promova dezvoltarea conştiinţei naţionale şi strângerea legăturii cu românii de pretutindeni pentru păstrarea fiinţei naţionale ameninţate.

Dar politica maghiară de subjugare a celorlalte naţiuni a făcut ca Dieta transilvană, la 6 decembrie 1865, să decreteze uniunea acestei provincii cu Ungaria, încorporând-o şi desfiinţându-i autonomia. Prin acest act samavolnic săvârşit peste voinţa poporului băştinaş şi majoritar, s-a comis o mare nedreptate istorică ce a declanşat reacţiuni imediate din partea fruntaşilor români.

La numai doi ani, pe data de 8 iunie 1867, împăratul Frantz losif s-a încoronat ca rege al Ungariei consfinţind dualismul austro-ungar, în timp ce Italia îşi întregea unitatea prin obţinerea Veneţiei de la habsburgi. Austria, învinsă la Sadova, unde s-a pus capăt federaţiei germanice, urmărea prin acest act să-şi întărească autoritatea împotriva recrudescenţei nemulţumirilor naţionalităţilor din imperiu, dând mână liberă aristocraţiei maghiare să menţină cu forţa popoarele în sclavie.

Imediat la Budapesta s-au votat legi drastice printre care legea /XLIV/ a naţionalităţilor, proclamând existenţa unei singure naţiuni „naţiunea maghiară unitară şi indivizibilă", precum şi legea privitoare la învăţământ prin care se instituia limba maghiară oficială, celelalte limbi materne nemaiputându-se folosi deoarece funcţionarii şi justiţia refuzau să ţină cont de ele.

Avram lancu, „Craiul munţilor", fiind solicitat de împărat să-l vadă, îi va da un răspuns ţâşnit din adânca inteligenţă a celui ce bătuse şi cutreierase drumurile pentru a cere dreptate celor năpăstuiţi: „Ce au să-fi spună un mincinos si un nebun?"

Ca protest, în 1867, Ilie Măcelariu, preşedintele Partidului Naţional Român, a vorbit în limba română spunând peste vociferările deputaţilor unguri:

„Dacă am început să vorbesc în limba maternă credeam că nu voi provoca agitaţie fi indignare, dar durere, lucrul asa s-a întâmplat. Ca patriot din Ardeal si ca român, văzând că Ungaria fi nobilimea maghiară fi-au redobândit independenţa fi Constituţia, nu pot decât să mă bucur. Că doar fi naţiunea mea de secoli tocmai pentru redobândirea libertăţii patriei a luptat fi va lupta totdeauna, pentru că ftie că fără patrie nu există libertate... fără întrebuinţarea limbii materne, patrie fi naţionalitate sunt numai iluziune..." iar mai târziu a adăugat că „dreptul de a folosi limba maternă, defi a fost interzis, el nu poate fi fters niciodată din inima naţiunii române."

Deşi activitatea Partidului Naţional Român din Transilvania se făcuse simţită după 1848, când Simion Bărnuţiu şi Mitropolitul Andrei Şaguna iniţiaseră lupta ideologică a drepturilor româneşti, între 24 februarie şi 8 martie 1869 cei 400 de delegaţi au oficializat existenţa acestui partid sub preşedinţia lui Ilie Măcelariu, hotărându-se cu acea ocazie tactica abţinerii de la alegerile parlamentare, din cauza legii electorale care se baza atât pe censul intelectual, cât şi pe cel material.

În anul 1875 guvernul Coloman Tisza a început o politică de asuprire şi deznaţionalizare, prin toate mijloacele, încătuşând dezvoltarea culturii naţionalităţilor.

Conferinţele Partidului Naţional Român au adoptat, în continuare, tactica pasivităţii în anii 1872, 1875 şi 1878. în schimb s-a trecut la o luptă aprigă împotriva oprimării maghiare, înfiinţându-se asociaţii şi ziare prin care intelectualii români se ocupau de luminarea poporului.

Urmărindu-se consolidarea luptei de rezistenţă, în luna mai 1881 s-a unificat Partidul Naţional din Transilvania cu cel din Banat şi s-a hotărât ca alegătorii din părţile Banatului, Crişanei şi Maramureşului să participe la alegeri pentru ca cineva să poată protesta în parlament. Cu acea ocazie s-a hotărât redactarea unui memoriu de către Victor Babeş şi George Bariţiu, care a fost publicat în anul următor în limba română (2 000 exemplare), în maghiară (700), în germană (600) şi în franceză (750), în scopul lămuririi Occidentului asupra situaţiei disperate a românilor din Transilvania şi Banat.

Importanţa şi ecoul acestui document sunt subliniate în ziarul austriac „Insbrucker Nachrichten": „Memorandul acesta descrie istoria patimilor de o mie de ani ale poporului român, într-o limbă aleasă, serioasă, bărbătească fi convingătoare, combătând pe adversari tocmai cu armele lor..."

Dar în anul 1883 ungurii au votat o lege şi mai drastică mergându-se pe linia deznaţionalizării şi mai în profunzime. Astfel, guvernul măreşte numărul orelor de predare îp limba maghiară, în liceele naţionalităţilor şi-şi asumă dreptul de a numi comisii de examinare.

Cu această ocazie a avut loc o mare adunare românească la Sibiu, sub conducerea lui Gheorghe Bariţiu, votându-se moţiunea prin care se spunea:

„...Protestăm contra proiectului numit ca în contra unuia prin care este atacată instrucţiunea în principiile ei vitale, biserica în autonomia ei, naţiunea în drepturile ei... contra proiectului de lege privitor la şcolile medii, ca în contra unui atentat la bazele pe care s-au constituit raporturile popoarelor din Ungaria fi Transilvania, ca în contra izvorului de nefericire pentru toţi locuitorii de pe teritoriul coroanei ungare..." („Telegraful român", pag. 115, din 24 martie 1883.)

Gheorghe Bariţiu ocupând şi el un timp funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Român, rămăsese consecvent atitudinii de pe timpul când, în calitate de co-referent al proiectului către monarh, în 1863 a apărat cu dârzenie drepturile poporului român:

„...Alt teren istoric caut eu, pe care-l aflu, iar acela este pământul în care zac osemintele străbunilor noştri de 1 750 ani! Mie, ca român, nu-mi este iertat a trece acest adevăr cu vederea în această patrie despre care ştiu prea bine că seminţii împreună cu celelalte popoare conlocuitoare, aici au petrecut vărsându-şi sângele şi aici voiesc să petreacă în veacuri şi în veacuri. Acest teren istoric e sfânta mea datorie a-l apăra, şi cred că şi tot oricare alt român va simţi în sine asemenea dorinţă." („Concordia", anul III, nr. 67 (214) din 8/20 august 1883).

În sânul intelectualităţii române din Transilvania s-a produs o confuzie când s-a aflat că, în luna august 1883, Regatul Român a aderat la Tripla Alianţă, făcându-se o apropiere de Austro-Ungaria, asupritoarea românilor ardeleni. Este drept că acest act a rămas un petec de hârtie, fără conţinut, nefiind niciodată prezentat Parlamentului pentru ratificare, dar el a produs o profundă îngrijorare.

Ultimul deceniu al secolului a însemnat declanşarea luptei ideologice a intelectualităţii transilvănene şi bănăţene prin folosirea argumentării istorice, sociale şi de drept pentru demonstrarea drepturilor autohtone asupra teritoriului pe care trăia populaţia majoritară românească supusă deznaţionalizării prin metodele barbare ale minorităţii maghiare.

„Liga culturală" de la Bucureşti, în 1891, la iniţiativa transilvănenilor, a redactat şi înaintat opiniei publice din apusul Europei un „Memoriu" în limba franceză prin care se arătau suferinţele la care erau supuşi locuitorii băştinaşi şi majoritari din Ardeal:

„Îndreptaţi-vă privirile spre Orient, daţi-vă silinţa de a vă încredinţa voi înşivă prin ai noştri români de încredere despre cele ce se petrec în regatul Ungariei şi stăruiţi prin viu grai şi în scris ca adevărul să iasă la iveală. Atunci când va vedea că Europa ştie cele ce se
petrece, reacţiunea din Ungaria se va pleca şi ea, se va supune şi va face act de liberalism şi va scuti astfel naţionalitatea de o încordare pregătitoare progresului şi păcii...

Iar dacă reacţiunea din Ungaria nu va asculta glasul timpului... nouă românilor ni se impune o grea luptă, pe care am fi dorit-o s-o înlăturăm, dar pe care o primim în interesul luminei fi al libertăţii..." („Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria" - Studiu de 52 de pagini.)

Studenţii unguri prin intermediul unei iude româneşti -G. Moldovan - au răspuns studenţilor de la Bucureşti, în iulie 1891. Imediat, studentul medicinist Aurel C. Popovici, în numele studenţilor români de la Cluj, Budapesta, Viena şi Graz a răspuns în 1892.

Răspunsul cunoscut sub numele de „Replica", tradus în limbile italiană, germană, ungară, engleză, franceză a avut un mare răsunet în Europa Occidentală iar ungurii s-au simţit „ofensaţi" pentru că apărea în timpul când îşi serbau mileniul de la venirea lor în pustă.

Ecoul „Replicii" a stârnit solidaritatea cu suferinţa fraţilor noştri din Transilvania şi merită citat comentariul din bisăptă-mânalul „Corrispondenze Internazionale" de la Parma din 4.07.1893:

„Parcurgând paginile acestei cărţi, se încearcă un sentiment de vie durere pentru aspra soartă a acestor fraţi ai noştri, de la Dunărea de Jos, constrânşi la o luptă atât de sălbatică pentru apărarea propriei naţionalităţi..."

Aurel C. Popovici a fost dat în judecată şi Tribunalul din Cluj l-a condamnat la 4 ani închisoare şi a fost nevoit să se refugieze în România. De fapt între 1886-1896 regimul represiv maghiar a condamnat 363 de români pentru opiniile lor politice şi apărarea drepturilor lor nesocotite.

Memorandul

Situaţia românilor devenise de nesuportat şi Conferinţa Partidului Naţional Român întrunită la Sibiu pe 21/22 ianuarie 1892 a ales în locul moderatului Vincenţiu Babeş, ca preşedinte, pe Ion Raţiu şi s-a hotărât redactarea unui Memorand, spunând că:

„Plângerile noastre răspândite astfel în toată Europa, ascultate sunt şi recunoscute ca drept şi adevărate de toate naţiunile fi nu noi purtăm vina că opinia publică europeană a ajuns să recunoască că putred este ceva în statul acesta..."

Memorandul întocmit la Sibiu a purtat semnăturile conducerii: dr. loan Raţiu preşedinte, dr. Vasile Lucaciu secretar general, Iuliu Coroianu referent, George Pop de Băseşti vicepreşedinte, Eugen Brote vicepreşedinte, Septimiu Albini secretar.

Memorandul sublinia situaţia de teroare, abuzurile şi corupţiunea electorală, după ce prezentase istoricul pătimirii româneşti în vatra strămoşească, accentuat până la insuportabil după instituirea dualismului austro-ungar.

Nedreptăţile împotriva majorităţii populaţiei româneşti erau în toate domeniile vieţii politice, sociale, economice sau culturale, dându-se exemplul că în cele două universităţi se găsea un singur student român şi în întreaga instrucţiune un singur inspector şcolar, iar în ministere nu se mai numiseră români după 1867. „Noi românii, o poporaţiune compactă de peste 3 000 000 de suflete, contribuim cu sângele nostru si cu averea noastră pentru susţinerea statului, nu avem încă pentru înaintarea noastră culturală nici un aşezământ susţinut de stat."

O delegaţie de 300 de români a plecat la Viena unde s-a cercat pe data de 28 mai 1892 să se înmâneze acest Memorand ipăratului. Dar după 5 zile de aşteptări, neprimiţi de împărat, ânii s-au întors în Transilvania unde au fost schingiuiţi de itorităţi. Preşedintele, dr. Ioan Raţiu a scăpat cu mare greutate de a nu fi omorât şi a trebuit să plece de la Turda şi să se Stabilească la Sibiu unde era centrul Partidului Naţional Român.

Studenţii întră în luptă.

Apariţia pe scena politică

a lui Iuliu Maniu

Acest tânăr crescut sub părul de la Bădăcin unde bunicul lui, Şimion Bărnuţiu îşi redactase discursul ţinut pe Câmpia Libertăţii de la Blaj a preluat făclia pentru luminarea drumului naţiunii române flpre scuturarea jugului austro-ungar şi unirea cu ţara. La procesul formare a personalităţii lui a contribuit şi unchiul său Iuliu oroianu, redactorul Memorandului. În acelaşi an 1892, Iuliu Maniu, născut la 8 ianuarie 1873, fiind reprezentantul studenţilor din Transilvania şi Banat, a trecut clandestin Carpaţii şi s-a dus la Roman, în vechiul regat, la Congresul studenţilor, de unde toţi aşteptau ivirea zorilor libertăţii, şi acolo a fost depus jurământul:

JUR ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU,

PE CONŞTIINŢĂ Şl ONOARE,

CĂ ÎMI VOI JERTFI VIATA

PENTRU TRIUMFUL CAUZEI ROMÂNEŞTI!"

După cum vom vedea şi-a respectat jurământul reuşind să contribuie din plin la scuturarea jugului asupritor austro-ungar, să unească Transilvania cu ţara şi să devină unul din ctitorii României întregite.

Pe 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba lulia, Iuliu Maniu a jurat pentru a doua oară, în faţa a patru arhierei, că va lupta pentru conservarea integrităţii hotarelor româneşti, până la sfârşitul vieţii.

Iuliu Maniu şi-a respectat jurămintele şi toată viaţa a luptat pentru apărarea fruntariilor româneşti şi împotriva tuturor formelor de dictatură ce căutau să fie impuse poporului român.

A murit exterminat în temniţa Sighetului pe 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani, în urma unui proces înscenat de trădătorii puşi în slujba imperiului sovietic, ce urmăreau să slavizeze ţara şi să o transforme într-o provincie sovietică.

Am prezentat în rezumat, până acum, cadrul istoric în care s-a desfăşurat drama neamului românesc sub ocupaţia austro-ungară şi vom urmări evoluţia evenimentelor după apariţia în scena politică a lui Iuliu Maniu. A fost necesar acest lucru deoarece în raportul introductiv de trimitere în înscenarea judiciară din 29 octombrie 1947, susţinut de primul-procuror al Tribunalului Militar al Regiunii a ll-a Bucureşti, colonelul Alexandru Georgescu, în capitolul VIII, calificându-l trădător se spune:

„Crimele comise contra poporului român de Maniu, Mihalache fi ceilalţi acuzaţi, în perioada care a urmat înlăturării dictaturii fasciste a lui Antonescu si victoriei obţinute de forţele democratice în ţară au desăvârşit trădarea naţională care caracterizează toată istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente originale din trecut probează că încă din epoca imperiului austro-ungar, aşa-zisul Partid Naţional din Transilvania condus de Iuliu Maniu, era un susţinător al monarhiei habsburgice care oprima poporul român."

Numai nişte minţi bolnave, cum le caracterizează istoria pe cele ale comuniştilor, criminali odioşi, trădători de ţară şi de principii democratice au putut scorni astfel de acuzaţii, până la urmă ei, între ei, acuzându-se şi omorându-se ca nişte adevăraţi călăi, scursuri ale unei societăţi civilizate.

Peste toată această lucrătură satanică ţesută de debilii mintali comunişti ce au înecat şi România în sânge, aici în cetatea carpatină s-a înălţat pentru vecie figura luminoasă a lui Iuliu Maniu, adevărat democrat de renume internaţional.

Desfăşurarea vieţii de luptător şi martir a lui Iuliu Maniu, ctitor de ţară şi simbol al democraţiei şi moralităţii politice, va însufleţi generaţiile tinere ce vor să slujească adevărului şi dreptăţii, repere sigure în perpetuarea naţiunii române.

Luptător din tinereţe până la moarte

În timpul mişcării Memorandului, Iuliu Maniu era preşedintele Societăţii studenţeşti „Petru Maior" şi devenise membru în conducerea Partidului Naţional Român, şi a fost însărcinat să se ocupe de organizarea „Tribunei", organul de presă al partidului încă de la vârsta de 21 de ani, din 1894.

În această perioadă Transilvania era în fierbere, adunările de solidaritate cu memoraYidiştii se ţineau lanţ, încurajări veneau de peste tot şi mai ales din Ţara Românească.

Autorităţile ungureşti îl aduseseră la judecată pe 21 septembrie 1892 pe Aurel Popovici şi-l condamnaseră la un an pe doctorul Lucaci, iar pe Eugen Brote îl cercetau pentru răspândirea Memorandului, care făcuse vâlvă în toată Europa, dar pe care împăratul nu cutezase să-l scoată din plic şi aşa sigilat l-a trimis guvernului de la Budapesta şi tot sigilat a fost găsit în 1919 de trupele române care l-au adus la Bucureşti.

Şi totuşi, în timp ce procurorul general Vita Sandor extinsese acţiunea asupra întregului Comitet executiv al Partidului Naţional Român, autorităţile încercau prin corupţie (cu bani) să câştige pe preoţi şi învăţători rupându-i de partid. Răspunsul preotului vicar al Făgăraşului, Basil Raţiu, face cinste slujitorilor altarelor:

„E foarte frumos că înaltul guvern vrea să vină în ajutorul preoţilor şi învăţătorilor români, a căror stare materială este dureroasă; se înşeală însă dacă prin acest ajutor speră să obţină o schimbare în atitudinea politică a preoţimii si învăţătorimii române. Noi românii

cu toate că suntem oameni săraci, nu o să renunţăm niciodată la năzuinţele noastre politice, nici la punctele noastre de vedere, de dragul banilor." (Z. Pâcliseanu, „Guvernele ungureşti şi mişcarea memorandistă din Ardeal", 1934, Revista Fundaţiei Regale, nr. 5, p. 3 561).

Primul-ministru ungar a încercat să-l înduplece pe loan Raţiu ca să renunţe la revendicarea autonomiei Transilvaniei şi pretenţiile cerute prin Memorand în schimbul unei legi electorale mai favorabile pentru români. Răspunsul Preşedintelui Partidului Naţional a fost demn: „Nu s-a născut acel român care să aibă îndrăzneala să modifice programul partidului".

De pretutindeni veneau semnele de solidaritate cu memorandiştii care aşteptau senini procesul ce li se intentase de către stăpânirea austro-ungară. Gheorghe Pop de Băseşti, proaspăt ieşit din închisoare şi trimis în judecată şi în procesul Memorandului, îi scria lui Vasile Lucaci:

„Scumpe Bade, ...Acest proces al nostru va trebui să aibă un răsunet istoric. Aştept cu nerăbdare procesul şi sunt convins că vom putea arăta din nou tiranilor noştri demnitatea noastră de a sta neclintiţi de orice tentativă sau uneltire... Recunoşti, dragă bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în graţia împăratului. Nu se deosebeşte nici el de guvernele sale... este ca şi când te-ai plânge directorului puşcăriei contra brutalităţii temnicerului.

Cauza noastră nu se poate câştiga decât prin luptă şi solidaritatea noastră dârză şi neînfricată... Ne aşteptăm la cele mai grozave inchiziţii. Ele nu trebuie să ne intimideze, să ne slăbească credinţa, ci, din contră, să ne-o întărească, şi convingerea fermă este că trebuie să ne dezrobim de jugul străin cu orice preţ, aducând chiar jertfa supremă, viaţa... Este chestia numai de timp şi vom învinge... numai având curaj vom putea atrage simpatia întregii lumi civilizate spre noi... Am scris lui Raţiu la Sibiu; el mă întrece în însufleţire. Dacă avem un astfel de conducător curajos şi înţelept, vom putea fi condamnaţi, dar nu învinşi." (Gh. Pop de Băseşti a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român după loan Raţiu, din 1903 până în 1918, când l-a urmat Iuliu Maniu, în perioada luptei şi realizării unirii.).

După 20 de luni de instrucţie a procesului s-a fxat data judecăţii pe 7 mai 1894, la Tribunalul din Cluj. în toată această perioadă presa românească de pretutindeni a dezbătut nedreptăţile făcute poporului român arătând dreapta argumentare a Memorandului, iar „Tribuna" condusă de Iuliu Maniu a fost prezentă, număr de număr, apărând fruntaşii partidului care avuseseră curajul să aducă la cunoştinţa întregii lumi drama poporului român.

Ziua de 7 mai 1894 a rămas şi ea memorabilă. Peste 20 000 de ţărani îmbrăcaţi în cămăşi albe au invadat străzile Clujului, veniţi de prin toate satele cu preoţii în frunte. „Tribuna" din acea zi a scris: „Ziua de azi va fi pururea înscrisă cu litere de aur în paginile istoriei poporului român ca o zi epocală, ca o zi de triumf a conştiinţei naţionale, ca o zi de izbândă a civilizaţiei europene. Ziua de 7 mai 1894 va fi de 6 însemnătate nepieritoare nu numai pentru politica naţională şi culturală a poporului român, ci ea îşi va săvârşi efectul binefăcător departe peste hotarele etnice ale neamului..." („Tribuna", nr. 83/1894 - Sibiu.)