PE   URMELE CRIMEI   DE  GENOCID  DIN  ROMÂNIA

 

Rezistenta supravieţuitorilor de la Canalul morţii

                                 

 

Odată cu înaintarea trupelor ruseşti ce se numeau de "eliberare" au trecut la organizarea ocupaţiei  sovietice prin acapararea tuturor organelor care asigurau ordinea în Stat: Siguranţa Generala, Serviciul Special de Informatii (S.S.I.), Po­litia, Jandarmeria si Armata, infiltrându-le cu reprezentanţi ai N.K.V.D.-ului având în subordine elemente din emigraţia basarabeana si bucovineană, români si neromâni, fugiţi în URSS si întorcându-se acum în furgoanele sovietice.

Este bine să cunoaştem noii stăpâni, toţi şcoliţi la NKVD, fiindca ei vor fi cei ce vor dicta, restul fiind simpli executanţi ai planului de subjugare politică, economică si socială.

Cel care răspundea fata de Stalin era Dimitrie Georgievici Fedicin, împuternicit pentru România si care aparţinea Diviziei Informaţiilor externe a N.K.V.D.ului.

Conducerea pe teritoriul ţării "eliberate" o avea Borisov ajutat de Leontiev.

Din conducerea N.K.V.D. mai făceau parte: Erbacov, Erenin, Hajkin, Listrov, Malasciuk, Muhin, Turov si Petrov Vasiliev. Acesta era instalat la Craiova şi ga­ranta ordinea în spatele frontului, fiind de o ferocitate ce îngrozise pe toţi, chiar pe comuniştii români ce-i stăteau la dispoziţie. O oarecare destindere s-a simţit dupa 9 Iulie 1946 când a fost împuşcat în timpul manifestaţiei de la Craiova, cu ocazia venirii lui Petru Groza.

Pentru a-si asigura controlul informaţiilor a fost numit şef al cenzurii ma­iorul rus Lewin, tot NKVD-ist si şeful serviciului Educaţie si Cultură al arma­tei, unul Walter Roman din divizia Horia, Cloşca si Crisan, venit tot din URSS.

Magistratura îsi pierduse inamovibilitatea.

Deci toate pârghiile de represiune erau dirijate de la Kremlin si nu aveai cui să te plângi.

Serviciul Secret al Armatei era condus de Emil Bodnăras, omul Moscovei.

Toate serviciile de ordine si siguranţă au fost infiltrate numai cu oamenii noi, veniţi să ne "împărtăşească" din experienţa "luminoasă" a răsăritului.

Peste tara românească s-a aşternut întunericul, si sângele a început să curgă,

Din 1944 până în 1952 a fost numit ca sef al S.S.I  în sediul din Calea Plevnei, un anume Serghei Niconov care a si devenit – Nicolau -, iar soţia lui Nina a trecut pe post de secretară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ca adjuncţi a avut pe Didenco Vanea devenit Gheorghe Vidrascu şi Iosif Ranghet, si ca şefi de secţii au fost numiţi numai ruşi dintre care unii s-au românizat.

Scoală de spionaj ce se instalase în str. Sf. Ionică a fost preluată de Goncearuc devenit Petrescu Petre, având ca ajutor pe Mauriciu Alexandru.

S.S.I. si-a creat imediat nuclee de conducere în toate judeţele ţării.

Conducerea partidului comunist din România era controlată de Pantusa-Pantelei Bodnarenco, devenit Gheorghe Pintilie, un criminal (care a omorît pe Şt. Foriş) si pe care l-a căsătorit cu Ana Grosman (fostă căsătorită cu Sorin Toma si Constan­tin Pârvulescu) si care a devenit secretara  Anei Pauker apoi cu răspunderi ministeriale. El era un beţiv notoriu si analfabet.

Pe 15 Aug.1948 a devenit directorul general al Securităţii Poporului având gradul de general locotenent si cu doi subdirectori, amândoi generali: Alex. Nicolschi si Vladimir Mazuru.

Direcţia Securităţii poporului avea 10 direcţii, plus a Securităţii Bucu­reşti. Cele care priveau în mod direct pe arestaţi erau:

Direcţia I. a Informaţiilor interne condusa de col. Birtas Gavril.

Directia  III Penitenciare si miliţie condusă de maior Stoilescu Coman;

Direcţia V. Cercetări penale condusa de Dulgheru Misa si Lepădătescu Mircea, ambii colonei.

Direcţia Secutitaţii Bucureşti condusă de  Sepeanu Teodor, lt. col.

Aceasta formă de organizare lua fiinţa la un an după suprimarea partidelor politice, condamnarea conducătorilor naţional ţărănişti aşa cum se hotărîse pe 7 Martie 1945 de delegaţii ruşi, ca sarcina data comuniştilor români reprezen­taţi de Ana Pauker, Constantin Doncea si Constantin Pârvulescu. Se trecea acum la o nouă fază: "Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei autohtone. Dacă nu cedează trebuie compromisi prin campanie de de­nigrare, trebuie lichidaţi prin asa-numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se ad­mit procese politice, sub acuzaţia de "înaltă trădare.

Acum sosise timpul organizării politiei represive si au pornit la drum cu 3.973 cadre care au urmat şcoli speciale de a teroriza populaţia după metodele sovietice, neuitând să le ia si angajamentul:

"Jur sa urase din tot adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii patriei si popo­rului muncitor."

Acestor circa 4.000 de cadre li se adăugau cei 42.187 de agenţi informatori de care dispuneau în 1948. Tot acest personal a împânzit întreg teritoriul ţă­rii, înfiinţându-se 12 Direcţii regionale:

Regionala Braşov având ca director pe col. Iosif Kalbuşek ajutat de  maior Adalbert Izsak si având în subordine 18 birouri de securitate.

Regionala Cluj condusă de col. Minai Patriciu ajutat de lt. col. Cheorghe Cuteanu având 14 birouri de securitate în subordine.

Regionala Craiova cu maior Eugen Vistig ajutat de maior Vasilescu si cu 18 birouri de securitate în subordine.

Regionala Galaţi condusa de col. Mauriciu Ştrul ajutat de Gheorghe Babu cu 30 de birouri de securitate în subordine.

Regionala Iaşi cu Nicolae Pandelea ca director si maior Aurel Ceia ca ad­junct, cu 15 birouri de securitate în subordine.

Regionala Oradea cu lt .col. Ludovic Czeller cu şefi de serviciu căpitanii Tom P. Elekis, Tiberiu Grad, N. Drentea si Ion Retezan cu 14 birouri de securitate.

Regionala Piteşti cu  col. Mihail Nedelcu, adjunct Mr. Ioan Martin si 21 de birouri de securitate.

Regionala Ploieşti cu lt. col. Const. Câmpeanu ajutat de Racovschi Mănescu si 118 birouri de securitate.

Regionala Sibiu lt. col. Gheorghe Crăciun având adjunct pe căp. Lucian Moldor si 20 birouri de securitate.

Regionala Suceava, cu lt. col. Ioan Popic cu 19 birouri de securitate.

Regionala Timişoara cu lt. col  Coloman Ambru, având adjunct pe Aurel Moiş si 19 birouri de securitate.

Regionala Constanta având director pe căp. Nicolae Doicaru si ajutoare pe loc Năstase Repi, Gheorghe Manolache si în subordine 18 birouri de securitate.

Aceştia erau cei ce au dezlănţuit genocidul împotriva neamului românesc în nu­mele celei mai diabolice dictaturi condusă de la Kremlin.

Ei erau cei care zi si noapte urmăreau tot ce mişcă, tot ce se discuta în bi­rouri, pe străzi, în autobuze, la cozi pana-n mijlocul familiei.

Ei erau cei ce năvăleau în mijlocul nopţii ca bandiţii, care semănau spaima, frica, groaza în sânul familiilor, al vecinilor, al întregii societăţi care se afunda în haos.

Dacă nu  găseau "victima" luau ca ostateci membrii familiei, chiar pe copii.

Ei erau cei ce te băteau până leşinai, te jucau în picioare si după aceia te întrebau cum te cheamă, ce ai făcut, şi in bătaie de joc ce cauţi acolo?

Victima era obligată să se acuze, să inventeze vine imaginare, absurde, să-si aducă membrii familiei, prietenii, alături de ei în infern.

Prin metode de neimaginat pentru o minte sănătoase erai mânat în pumni si-n picioare, prin hrube pe care nu le vedeai, legat la ochi si cu cătuşe americane la mâni, si de multe ori si cu lanţuri la picioare, strigându-ţi la ureche cele mai obscene înjurături, până ce iscăleai ceea ce îţi puneau în fata.

Şi câţi n-au mai apucat să iscălească fiind omorîţi în zisa anchetă?

Iar cei ce rezistaseră probei "focului" erau duşi tot orbeşte, tot legaţi si plini de răni nevindecate, betegiti, ca vai de lume, la fabrica de procese ce lucra zi si noapte, de foarte multe ori pană-n zori.

Era vai de tine dacă încercai să negi declaraţiile date, si să-ţi scoţi căma­şa pentru ca oamenii nelegiuirilor să vadă prin ce ai trecut! Şedinţa de "jude­cată" se suspenda si erai dus ca din nou să te convingă anchetatorii să recu­noşti neadevărurile evidente sculptate în trupuri.

"Au fost mulţi care au îndrăznit să le spună călăilor pe nume în faţa sinedriului noii anarhii instaurate.

Si aceşti pretinşi judecători după ce te ocărau, îţi luau si cuvântul, multumindu-se să pronunţe cifrele înscrise în coltul "dosarului", te aruncau  "legalizat" în infern, unde te luau în primire  cerberii - Direcţiei a  IlI-a.

 

 

 

LUMEA NECOMUNISTA

 

La poartă te aşteptau doi monştri:

Maromete Gh. Nicolae, născut pe 3 Mai 1912 în com. Topana, satul Gherăiesti, jud. Olt, fost om de serviciu la Primăria Capitalei în timpul generalului V. Dombrovschi, a ajuns în luna Mai lt. comandantul Jilavei unde a tronat până în Aprilie 1952, având ca ajutoare o mulţime de călăi printre care excela în ex­cese  Ivănică Ilie. Acesta, se născuse pe 24 Feb.1910 în com. Prunişor, jud. Mehe­dinţi, cu gradul de plutonier, comandantul subofiţerilor din paza penitenciarului Jilava, din toamna anului 1949 până în 1954. El era cel care împuşca pe cei con­damnaţi la moarte prin "sentinţe", sau neoficial schingiuia si tortura până la exterminare.

Aceste două figuri sinistre, înconjuraţi de ceilalti colaboratori subordonaţi, te aşteptau în poarta Fortului 13 si te luau în primire, întrecându-se în a lo­vi cu ciomegele şi proferând injuriile cele mai obscene.

Miile de oameni, dintre cei mai reputaţi care  i-a cunoscut România, au cu­noscut trecerea prin furcile caudine, ieşind schilodiţi, unii pentru tot res­tul vieţii, sau supuşi la umilinţe dintre cele mai înjositoare.

Si câţi au fost omorîţi în astfel de condiţii numai Dumnezeu îi mai stie.

Dacă genocidul se manifesta prin torturi si inanitie, el era generalizat în toate închisorile de pe teritoriul tării. El se mai caracteriza printr-o întrecere între închisori care-şi gaseau un titlu de glorie în aruncarea în gropile comune, fără număr.

 

 

SUBORDONARE MOSCOVEI PANA LA MORMÂNT

 

După ce URSS se obligase, fără a fi rugată, să ne ducă pe drumul fericit al socialismului, ne-a fixat obiective în toate domeniile, si printre cel mai impor­tant era distrugerea "rămăsitelor" regimurilor burgheze.

Doar Stalin indicase lichidarea opoziţiei, doar el ne trimisese consilieri si tot el în 1947 dispusese să se treacă la construirea Canalului Dunare-Marea Neagră care să fie mormântul reacţiunii.

Modelul sovietic dovedise eficacitatea exterminării prin munca forţată, a ace­lora ce supravieţuiau anchetelor şi închisorilor.

In 1949 pe baza tehnică, a memoriului tehnico-economic întocmit de comisia sovieto-român, s-a hotărît începerea lucrărilor canalului lung de 38 Km. ce trebuia să facă un al patrulea braţ al Dunării, de la Cernavoda la Capul Midia. Si, în mărinimia" lor rusii ne-au dat specialişti, printre ei pe şeful comisiunii sovietice pentru proiectarea canalului Saposnikov, pe consilierul  Vorobiov, niste utilaje cu defecţiuni care au produs accidente mortale, porţile necorespunză­toare ale ecluzei de la Midia si multe alte rebuturi, pe bani bineînţeles.

Românii în schimb pe 21 Sept.1949 cu o structură lucrativă formată din di­rector g-ral Gheorghe Hossu, prim director general adjunct Mayer Grilnberg si doi directori  generali adjuncţi care erau ochii si urechile partidului: Vasile Posteucă si D. Antoci, au trecut la treabă.

Restul, mâna de lucru, cu lopata, târnăcopul, ranga si roaba, era formată din mii de deţinuţi la început si când numărul lor a crescut la zeci si zeci de mii. Li s-a shimbat denumirea în "forte MAI", sau "forte speciale" şi în sfârşit pe adevăratul lor nume de "forte efective", fiindcă lor le era destinată munca în condiţii de exterminare.

De-a lungul celor 38 de Km. au apărut lagărele de muncă forţată cu denumiri ca Midia, Luminiţa, Năvodari, Stânca, Culmea, Peninsula, Galeş, Poarta Albă, Km.31, Medgi­dia, Constanta, Ovidiu, Km.4, Saligny, Cernavoda, locuri pe unde treci trebuie să te închini si să aprinzi făclii, fiindcă paşii îţi trec peste oseminte.

Era lucrare faraonică în care femeile si bărbaţii, cei mai buni fii ai pămân­tului românesc, trudeau zi si noapte, cu târnăcopul lovind în pământul argilos sau pietros, de săreau scântei, ca-ntr-un foc de artificii si cu jugul după gât, da, fă­ră să se mai mire cineva, cărau poveri nemăsurate, cădeau în genunchi, se ridicau si iar porneau, mânaţi de strigăte sălbatice: dăi până mori, dăi până mori.

Toată această muncă a fost în zadar, fără obiectiv, sau, era unul nemărturisit public dar stiut de toţi cei ce se încovoiau sub povară.

Numai o unealtă a lui Stalin, în demenţa ei, cu părul vâlvoi şi pumnul ridicat striga pe 23 August 1949 începerea "uriaşei lucrări pe care o construim fără burghezie si împotriva ei...". In turbarea ei îsi contrazicea tătucul care spu­sese ca acolo să fie mormântul burgheziei si ea să si-l sape.

Elementele constitutive ale genocidului erau prezente de la plecarea spre ca­nal în dube supraaglomerate, pe căldură toridă sau ger de crăpau pietrele si pâ­nă  la exterminare sau plecarea în lanţuri, se întâlneau la tot pasul si perma­nent promiscuitatea, malaria, lipsa de apă potabilă ce duceau la dezinterii cauzatoare de moarte, lipsa de medicatie, lipsa de alimente murindu-se de inanitie, lipsa de îmbrăcăminte (lucrându-se iarna dezbrăcăti, lipsa măsurilor de protecţia muncii, murind oameni sub surpări de maluri sau electrocutaţi pe utilaje cu in­stalaţii neizolate, la care se adăugau bătăile barbare ale miliţienilor, ale gărzii, continuate la întoarcerea în lagăr pentru neîndeplinirea normei, chiar în poarta lagărului, sau pentru motive imaginare pentru întreţinerea teroarei, sau pentru cereri îndreptăţite socotite proteste. Munca pe ploaie în plin câmp, sau pe timp de noapte, munca pe ger de -20°.

Anul începerii Canalului morţii însemna, si începerea marii represiuni sân­geroase. Executarea partizanilor din munţii Banatului, înăbuşirea în sânge a răs­coalei ţărăneşti din Bihor si Suceava, aproape în acelaşi timp si deportarea ce­lor ce scăpaseră cu viată acelor măceluri, precum si lupta cu partizanii din Muntele Mare conduşi de maiorul Dabija.

Pe 15 August fuseseră arestaţi în toată tara peste 5.000 naţional ţărănişti într-o noapte aşa cum avusese loc arestarea celor 5-000 legionari, cu peste un an înainte, în 15 Mai 1948.

 

 

 

DIRECŢIA IlI-a si a V-a înfrăţite în PERPETUAREA GENOCIDULUI.

 

Direcţia penală condusă de Misu Dulgheru si Mircea Lepădătescu cu şefii re­gionalelor primiseră sarcină de partid să inventeze motive pentru arestarea a cat  mai mulţi "duşmani" si să urgenteze finalizarea înscenărilor pentru ca fabricile de procese să legalizeze munca organelor represive pentru a trimite "forţă de muncă"  direcţiei penitenciarelor unde  era aşteptată de mr. Coman Stoilescu, căp. Augustin Cosma si lt. Grigore Filipescu. Aceştia deja trecuseră amenajarea terenului prin încadrarea lagărelor de exterminare prin muncă forţată cu cele mai destoinice  elemente. Să trecem în revistă câteva din aceste elemente care au organizat la fata locului si au condus acţiunile genocidului.

ALBON I. Augustin, n. 22-05-1910 la Turda, ceaprazar de meserie, fost agent al siguranţei burgheze infiltrat între comunişti pe care-i servise  inspectoratu­lui de la Oradea, a ajuns după "eliberarea "tării director general al penitencia­relor si inspecta mersul lucrărilor din avion. In Martie 1951 a venit pe un şan­tier de la Tasaul si a început să strige la noi: Bandiţilor cu gamela sa săpaţi canalul. Vă hrăneşte clasa muncitoare de pomană. Mă uit de sus si vă privesc cum trândăviţi pe banii statului, bandiţilor! Scurt si a plecat. S-a dus la finul lui Liviu Borcea, unul dintre cei mai fiorosi comandanţi, pe care-l făcuse sef la Mi­dia. De fapt lucraseră împreuna pentru Oradea Mare si în toamna lui 1954 au ajuns în catacombele de la Jilava, cu câte 10 ani fiecare sau poate mai mult.

COZMICI H. Eftimie, n. 10-07-1910 în com. Isaccea-Tulcea a ajuns până la gradul de lt. col. îndeplinind funcţia de inspector cu atribuţii de control si îndruma mare în penitenciare si lagărele de muncă forţată.

 

 

 

 

Lagărul PENINSULA:

 

Stan si Ghinea, educatori politici veniţi de la Cernavoda.

DOBRESCU, fost hamal, a fost comandant în 1950

ZAMFIRESCU, fost hamal a patronat crimele lui Ghirion si ale studenţilor ree­ducati veniţi de la Piteşti.

COJAN Gheorghe, n. în 1922 la Hârsova, ajutor de comandant, a bătut pe doctorul Traian Mihăilescu pentru că a scutit prea mulţi bolnavi si a folosit la detinuti penicilina destinată "porcilor securitătii”. In 1952 a plecat maior la Midia.

BURGHISAN Petre, căpitan comandant scurt timp, plecat la Galeş unde s-a dovedit un zbir, făcând pereche bună cu politicul Serban.

CORNATEANU Eugen, n. 1905 la Brezoi-Vâlcea comandant, căpitan.

LAZAR Tibo, fost şofer, comandant venit în 1952 de la Făgăraş unde îngrozise pe deţinuţi. La Peninsula când bătea, devenea sadic mergând până la desfigurare cum a fost cazul lui Minică si Maxim. Singurul care l-a înfruntat a fost Radina Remus. Până la urmă Lazăr a ajuns tot şofer.

CHIRION, ofiţer politic, originar din com. Podeni-Prahova, figură lombroziană, de o răutate feroce, care tortura, lucra cu studenţii reeducaţi si a împuşcat în colonie deţinuţi. A fost si el dat afară, ajunsese funcţionar la PECO-Buc.

VORNICU, locotenent, bătea. A ajuns comandant la Ovidiu.

Sălăjan ofiter;

SILISTEANU ofiţer politic;

Pârlea, ofiter politic.

VRAJITORESCU, sergent , din Buzău, bătea pe cei ce nu munceau.

IONESCU Gh. Ion, sergent din corpul de gardă, bătea.

SERBAN, sergent din miliţie, o mare bestie, bătea si pe un deţinut, Cioată din Dâmbovita, pe care după ce l-a jucat în picioare lâsându-l în nesimţire, l-a aruncat în groapa cu var. Noroc că nu era var mult, dar a rămas infirm pe viată.

GEORGESCU, lt. major, ţigănos, comandant, de o sălbăticie în care putini l-au întrecut si care fusese anchetatorul răsculaţilor din Babadag în 1950-51.

Somesan, Lăzăroiu, Gheorghiu, Florea si alţii erau figuri odioase prin comportamentul lor ce au contribuit la tragedia canalului.

 

 

Lagărul MIDIA

 

Loc de exterminare prin munca forţată, aşezat la malul Marii Negre în apropie­rea unde ar fi trebuit să se verse Dunărea în Marea Neagră. Prin el au trecut acei cărora le expiraseră pedepsele, cei cu pedepse administrative aduşi de la Ocnele Mari sau arestatii din 1951 si 1952 fără sentinţe penale.

"Aici e Midia. Aici ati venit să muriţi", erau cuvintele stârpiturii de ofi­ţer politic, ce purta pe deasupra si numele de fiară :Lupu.

Figuri odioase care se întreceau în terorizarea deţinuţilor politici:

TIMOFTE Gheorghe, n. 1914 la Nicseni, jud.Botoşani, a fost primul comandat din 1949-1951. A ajuns până la gradul de colonel datorită "realizărilor".

FILIP Ion, n. 1927  la Iclandu Mare, jud .Mureş, căpitan politic, în 1951.

COJAN Gheorghe, căpitan venit de la Peninsula în 1952, avansat maior

            NAGHI Augustin, n. 1931 la Cluj, ofiţer politic între 1952-53.

GHERASIM Vasile, n. 1925 în sat Tâmăuca, jud.Mureş, locţiitor 1953-54.

CRACIUNESCU Miron, n. 1929, din jud. Olt, prezent la Midia 1953-54.

ALEXANDRESCU Gheorghe, colonel; FLORESCU, lt. major; POPESCU Vasile, sublt.; TALMACIU, sergent din Tecuci; TAMPLARU, sergent; OANCEA Const., plutonier; TANASOV, plutonier de langâ Hârsova; TUFA, plut. de lângă Harsova; VIDRASCU, căp. BOGDAN, plutonier.

BORCEA Liviu, locotenent, de pe la Turda, finu lui Albon, care i-a depăşit pe toţi în monstruozităţi. Când oamenii se întorceau istoviti după 12 ore de muncă el îi aştepta în poartă si le spunea: Si tu ai să mori...Si tu ai să mori... La baracă îi aştepta o ciorbă lungă, apă fiarta cu bălării, din când în când câ­teva grăunte de arpacas, sau sfeclă furajeră. In lagăr mai crease o secţie spe­ciala, izolata cu trei rânduri de sârmă ghimpată în care erau duse scheletele periculoase care de abia mai făceau umbră pământului si pe care le hrănea cu o jumătate de raţie. Ducându-se în mijlocul lor, aceştia credeau că li se va îm­bunătăţii regimul, dar pe un ton rastit i-a întrebat de ce nu muncesc.

Uluiţi au răspuns :nu mai avem putere, nu avem mâncare.

Dar urletul lui i-a amuţit: "Nu vreţi să mai munciţi, sabotaţi aruncând mancarrea în W.C-uri. Aici e mormântul vostru.

Invăţătorul Gheorghe Popa, învăţător din com. Băsesti-Bacău, voluntar în primul război mondial decorat cu "Virtutea Militară" pentru eroismul din - Triunghiul morţii -, descrie situaţia de la Midia în 1952: "Ajunsesem numai piele si os. Coas­tele se numărau si la baie se vedeau de parcă erau tablă ondulată. Umerii obra­zului deveniseră proeminenţi ca la mongoli, fata se lungise, buzele se subţiasera si cu greu acopereau dinţii care se clătinau ca mărgelele. La înălţimea mea de 1,80 m. aveam 59 kg. si foamea ma chinuia..."

La tot acest  genocid a contribuit si doctorul deţinut Radu Liviu pe care toţi care au trecut pe acolo îl arată la fel de vinovat, din cauza neacordării asistentei medicale si nici a scutirii celor bolnavi. Executa ordinul lui Borcea: "Şi bolnavii trebuie să-si câştige mâncarea."

In luna Ianuarie 1953 din cauza gerului si a inaniţiei oamenii mureau pe car­pete si i-a scos afara din infirmerie ca sa-i transporte. Un caine de miliţian, în bătaie de joc a pus furtul cu apă pe cadavre, spunând în deradere că îi scalda. Afară erau  -18°. Cadavrele udate au îngheţat imediat cu mâinile si picioarele, în poziţii arborescente, spre râsul sadic al d-lui major.

Tot în Ianuarie 1953 dr. Radu Liviu a plecat la lagărul Năvodari si s-a aran­jat ca să rămână la infirmerie dr. Ion Jovin.

După ce  sanitarul i-a predat instrumentarul si inventarul infirmeriei l-a dus si la o magazie fără sa-i spună de ce. Când s-a oprit în fata unei sure, sa­nitarul a descuiat lacătul si a smucit usa, doctorul a îngălbenit si a întrebat: Ce este asta? In fată avea o stiva de cadavre îmbrăcate sau dezbrăcate, aruncate unul peste altul. Gerul îsi pusese amprenta pe acest tablou macabru. Sa tot fi fost 50-60. Sanitarul a explicat că nu pot fi îngropaţi pană nu vine doctorul circumscripţiei Năvodari pentru întocmirea procesului verbal. Si aceasta se întâmplă din două-n două săptămâni.

Cu gândurile răvăşite, doctorul Jovin pleca de la acesta sura-Mausoleu, cu sanitarul spre infirmerie, când s-a auzit strigând după ei:

- Ce umblaţi ca zănatecii, în loc sa fiţi la munca? Era vocea lui Borcea însotit de politicul Lupu.

- Sa trăiţi, merg cu dom doctor la... si n-a apucat decât să arate cu mâna în direcţia infirmeriei, ca Lupu a răcnit: Asta doctor? Cine l-a pus? La roaba cu el...si comandantul a complectat "ii dam noi doctorat”.

Parca cerul s-a luminat şi o povară i s-a ridicat după suflet lui Jovin.

Peste două zile s-a dat la adunarea brigadierilor o lista cu 120 de inapţi, făcută de dr. MAI Budu, făcuta la sfârşitul lui Decembrie 1952 si ţinuta secret. Au plecat la lagărul – Castelu - cu consemnul lui Borcea, cine poate să nu mă­nânce de pomană. Dar ajunşi acolo în câteva zile, 7 dintre ei au dispărut fara să ridice vreun pai.

Daca ne reamintim, pe data de 9 Decembrie 1949, sub egida O.N.U. s-a încheiat o con­venţie pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid. Ceea ce se petrecea în lagarele de munca forţată din România era la 4 ani după această hotârîre.

 

 

Lagărul de exterminare POARTA ALBA

 

Cel mai mare lagăr de pe Canalul Morţii, un fel de centru de triere care avea o capacitate între 12-15.000 de deţinuţi, printre care se găseau si cei de drept comun, o anexă am putea spune a administraţiei, dintre ei folosindu-se ca brigadieri, şefi de echipe si elemente ce terorizau pe politici. Dar nu toti erau asa de ticăloşi. Erau depăşi de cadrele administraţiei, adevăraţii criminali fioroşi, ce inventau tot felul de metode în scopul exterminării si prin muncă.

PAVEL, comandant în 1950 provenit din hamal în portul Constanta.

SILISTEANU, lt. ofiţer politic făcea si pe ajutorul de comandant.

Câmpeanu, sublt. politic în 1950, a trecut apoi la Constanta si Piteşti.

DAMSA Bujor, căpitan, şeful pazei.

FECIORU Ion, n. 1928 la Cucerdea (lângă Târnâveni), venit în 1954, lt. Major de la Midia. comandant. Era o fiară cu misiunea de a extermina inapţii rămaşi după în­chiderea Canalului si aduşi la Poarta Alba. Mai târziu a fost maior supraveghe­tor la lagărele din Bălţile Dunării unde sărea cu calul pe deţinuţi, ca si Maromente ajuns pe aceleaşi locuri.

MORARU, ofiţer politic, o brută plină de cruzime.

Pârlea, ofiţer politic trecut si pe la Peninsula.

NAZARU, ofiţer politic.

HARALAMBIE, colonel

MUSA PURICEL

CIUBOTARU Ghita a fost  om politic  1954-56.

 

 

 

RIPOSTA ÎMPOTRIVA MUNCII  DE EXTERMINARE

 

In fata sistemului de exterminare prin munca forţată după ce oamenii erau epuizati prin foamete si bată s-au găsit deţinuţi politici care au protestat prin refuzul de a munci, sau dacă erau scoşi forţat pe poarta şantierului nu pu­neau mâna pe scule pentru a face norma. Unii continuau acest protest prin de­clararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini, erau cu risc pentru cei ce-si le asumau, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi si reprezentau un sprijin moral pentru cei neputincioşi si oropsiţi a trudei continui.

La lagărul Peninsula au fost deseori astfel de atitudini pline de demnitate cu hotărîri de sacrificiu. Printre ei , număr o mică parte:

BRANESCU Bucur, profesor de istorie din Bucureşti care de la începutul muncii fortate, s-a împotrivit si a fost în nenumărate rânduri pedepsit cu carcera.

MIHADAS Teodor, profesor, macedonean de origine, adversar al muncii forţate a avut de suportat vexaţiunile si rigorile administraţiei, dar n-a cedat.

RADINA Remus, fost sublocotenent de cavalerie, s-a împotrivit nu numai muncii forţate, dar si ai injosirii omului prin injurii si bătăi, făcând nenumărate greve ale foamei si setei, reuşind să înfrângă cerbicia călăilor. După înfiinţarea bri­găzilor de pedepsiţi, izolat,  la brigăzile  "0-1 si 0-2" unde a fost dus si el.

Pe data de 12 Septembrie 1952. De acolo au fost trimişi în lanţuri pe 1 Noiem­brie 1952, din cauza atitudinii intransigente, 15 deţinuţi politici, la Poarta Albă, într-o închisoarea amenajata în acest scop de pedeapsă. Dar nu au ajuns bi­ne acolo si din aceleaşi brigăzi de pedepsiţi conduse de torţionarii Muresan Gavrila si Zubrinschi Pavel (?) încă 7 deţinuţi au refuzat munca pe 11 Noiembrie. Radina Remus a anunţat că nu va mai lucra niciodată la Peninsula si a fost dus la carceră. A doua zi împreună cu Petre Gheorghe, Bănică Matei, Matei Hang, Tofoleanu Ion si Man Nistor, pusi în lanţuri au luat drumul închisorii Poarta Albă.

Cosereanu Alexandru, un tânăr de abia terminase liceul, după trecerea prin se­curitatea Bacău si Galaţi a ajuns la Peninsula piele si os, infometarea, conditiile si brigadierul Neagu Teodor îl forţa la muncă. Azi asa, mâine asa până într-o zi când pe şantierul Mamaia si-a adunat toate forţele, a ridicat ranga deasupra ca­pului brigadierului, care a scăpat ca prin minune ca să nu fie făcut una cu pă­mântul. Şantierul si-a oprit activitatea, iar el înfăşurat în sârmă ghimpată a plecat, fără să mai lucreze vreodată la Peninsula si nici pe alte şantiere.

Personal am refuzat munca forţată, când eram scos cu forţa pe şantier nu făceam nici un sfert de normă, am fost în nenumărate rânduri pedepsit cu carcera, am reuşit să salvez peste 20 de intelectuali din brigada tortionarului reeducat Lie Pompiliu si cu mine să se desfiinţeze brigăzile de pedepsiţi, 0-1 si 0-2.

După aceia în Septembrie 1953 am fost dus, după o săptămână de greva foamei, pe targa la Poarta Albă unde erau adunaţii toţi inapţii de pe canal si coman­dantul Fecioru Ion încerca exterminarea lor prin înfometare si lipsă de medicamente.

Alte crime oribile petrecute la Peninsula:

MADGEARU Mircea a fost împuşcat pe 17  Octombrie 1950 pe şantier la Penin­sula. Fusese sublocotenent condamnat în organizaţia "Valurile Dunării."

DUMITRACHE Ion, n. 11-09-1916, subofiter-tehnician din Pietrosita-Dâmbovita a fost împuşcat  în noaptea 20/21 Aprilie 1951, în beciul de cartofi de Madan Constantin (profesor-teolog-basarabean), împreună cu Bogdănescu Ion (student medicină, reeducat la Piteşti, brigadier la 13-14 unde studenţii chinuiau), cu pistolul dat de ofiţerul politic Chirion. Dupa aceia l-au târât cu lanturile la picioare până la gardul de sârmă ghimpată, ca să simuleze o evadare. Dar legat.

SIMIONESCU Ion, doctor, fost ministru al Sănătătătii, dat de politicul Chirion pe mâna studenţilor reeducaţi, a fost chinuit zi si noapte, bătut, cu coastele rupte, forţat la muncă până pe 12 Iulie 1951 când a fost împuşcat pe şantierul Cărămidăria de lângă Constanta, în plină zi.

NOAPTEA Sfântului Bartolomeu din 21 Iunie 1951, organizata la 10 ani de când trupele române au reintrat să dezrobească Basarabia, a fost o noapte de groază când 15-20 deţinuţi au fost adunaţi din barăci si duşi la brigada studenţească nr. 13, unde au fost bătuţi în timp ce acordeoanele cântau ca să nu se audă stri­gătele de durere. In zori leşinaţi, au fost aruncaţi în şanţurile din jurul ba­răcii, uzi cu găleţi cu apă ca să se trezească.

Toate  si altele ce se petreceau în lagăr am avut o sansă si împreună cu Constantin Ionascu am reuşit să le trimite  în scris, printr-un civil, postului de radio Ancara si am fost informaţi că s-au transmis.

In luna Septembrie a venit o comisie de la Bucureşti si pe circa 10-12 tor­tionari i-au pus în lanţuri si au plecat din Peninsula. La scurt timp au fost desfiinţate brigăzile studenţeşti si cei rămaşi împărţiţi la alte brigăzi.

Nu trebuie uitat că în 1951  au fost arestaţi 80.000 de ţărani, cifră confirmată de autorităţi, care erau socotiţi adversari ai colectivizării pe care i-au adus în Dobrogea si i-au înghesuit în lagărele existente, în condiţii total inumane, care au mărit numărul celor expuşi exterminării. La aceştia trebuie să adăugăm pe cei 40.320 majoritatea ţărani, ridicaţi pe 18 Iunie 1951 si duşi pe Bărăgan, sub cerul liber, obligaţi să trăiască în cea mai neagră promiscuitate, în bordeie, fără apă, mâncare si medicamente, descurcându-se cu ajutorul lui Dum­nezeu, dar mărind numărul exterminaţilor.

Valurile masive au continuat în Februarie-Martie cu cei judecaţi de urgentă pentru "denigrarea" stabilizării monetare" si cei peste 15-000 arestati pe 15 August 1952, intelectuali ai satelor si foşti prefecţi, primari sau notari de după 1918 si care mai erau în viată, indiferent de vârsta sau dacă erau bolnavi. Aduşi la "grămada", de subsuori, în bastoane si fără nici un mandat.

Această situaţie era de-a dreptul dramatică pentru deţinuţi, cu cât faraonica lucrare a canalului se apropia de eşec, dovedindu-se nerealizabila, cu tot concur­sul genial al ştiinţei si tehnicienilor sovietici. Finalizarea nu era posibilă nici din punct de vedere tehnic, vărsarea apelor Dunării prin noul canal era în­greunată de curentul circular al Mării Negre care ar fi împotmolit gura de vărsare, dar si din punct de vedere economic. Ruinase economia tării. Soluţia salvatoa­re a conducerii de partid a fost să-l însărcineze pe Pintilie să rezolve.  Si scolitul Moscovei a avizat: sabotaj. Toate fortele dure ale Direcţiei securităţii au sărit să dea o mână de ajutor si au plecat la Constanta să-l sprijine pe Nicola Doicarul, ajuns zbirul Dobrogei. Până la 1 August 1952 au fost arestaţi peste 50 ingineri si tehnicieni, prin metode NKVD-iste "convinşi" să-si recunoască vina de sabotori si au spus-o cu voce tare, în procesul înscenat ce a început Vineri 29 August 1952 în care din 10  "inculpaţi" în primul lot, 5 au fost condamnaţi la moarte, dintre care 3 au si fost executaţi pe  14 Oct.1952. Sarcina de partid fu­sese îndeplinita si cei ce o regizaseră nu erau alţii decât Alexandru Drăghici, Iosif Chisinevschi, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru, Gogu Popescu si Garabedian, asistaţi permanent de consilierii sovie­tici  MAXIMOV, MIHAILOVICI si TIGANOV.

Când după doi ani înscenarea a fost casată si oamenii eliberaţi sub declaratie că nu vor spune niciodată pe unde au fost si ce-au văzut, morţii chiar nu au mai vorbit, ei au rămas morţi înscrişi în genocidul românesc.

Paralel cu forţarea începerii lucrărilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, consilierii sovietici, care erau eminenta cenuşie a comuniştilor impuşi în Româ­nia au declanşat încă două acţiuni de răsunet, care au fost sortite tot eşecului.

I. Stalin, în diabolica lui previziune de expansiune a comunismului si de a "preîntâmpina" războiul pe care încerca să-l arunce în spatele imperialiştilor, a trimis în România o grupă de consilieri sovietici sub conducerea generalului maior AFANASIEV care să-i pună pe comunistii români să ia măsuri împotriva "imi­nentului" pericol de război imperialist si a "agresiunii teroriste" ce amenin­ţau democraţiile populare. Sub concepţia strategica si tactic-operativă a Statului Major General al armatelor sovietice, pe  1 Iunie 1950 au început lucrări­le de fortificaţii, de pe litoralul Mării Negre, din Banat si Oltenia pe o lungi­me de 500 Km., executându-se 10.000 de obiective, turnându-se peste un milion M.C de beton armat si a costat statul român circa 1,5 miliarde lei.

Cum totul era planificat în "geniala" concepţie stalinistă pe data de 15 Iu­nie 1950 forţele nord-coreene au si trecut paralela 38° spre sud.

Riposta americană a fost promptă si pe 29 Iunie preşedintele Truman a auto­rizat bombardarea aeriană si debarcarea forţelor terestre U.N.U. Această con­fruntare a durat până pe 17 Iunie 1953 când s-a semnat acordul de armistiţiu, ru­sii afirmând că este posibilă coexistenta paşnică între cele două sisteme.

Scopul lucrărilor din România era si justificarea menţinerii trupelor URSS pe cheltuiala statului român. Deci lucrările de fortificaţie nemaiavând obiec­tiv, rusii au motivat românilor că a fost o acţiune de sabotaj si Gheorghiu Dej

..'.'  a găsit vinovaţi pe "ofiţerii proveniţi din vechea armată "burghezo-mosierească", hotărând sancţionarea "vinovaţilor". Pe Sept. 15/19-12-1953 au fost condamnaţi 10 ofiţeri superiori, în frunte cu generalul maior Grigore Ionescu. Peste 2 ani, în 8-12-1955 dovedindu-se nevinovăţia, "sabotorii" au fost gratiati.

II. Razboiul odată pornit trebuie alimentat cu muniţie. Rusii practici au hotărît sa fie făcută în tarile de democraţie populară fiindcă ele vor fi ţinta imperialistilor. Sarcina revenea în principal României si Cehoslovaciei.

Inginerii români care lucraseră în timpul războiului la fabricile de muniti au fost chemaţi si trimişi la Mărgineni-Plopeanca. Au sosit si consilierii sovi­etici la început cu ing. Filin care în scurt timp a plecat să organizeze fabri­cile din Cehoslovacia, rămânând la conducere generalul Petrov care avea în subordine printre alţii pe Şeşerin, Nicolaev si alţii. Numiseră ca director un ţigan basarabean, pe nume Silaev, care nu pricepea meseria respectivă dar vorbea ruseste cu rusii care veneau numai în inspecţii de la Bucureşti.

Au dat dispoziţie sa se confecţioneze obuze de 150 mm, si bombe Brandt de 120 mm, sa se desfiinţeze tratamentul termic, care era capital în buna reuşi­ta si să se dea o producţie de 4 ori mai mare decât cea din timpul războiului. Ing. Gheorghe Mazilu considerat piesa principală în această producţie tehnică a fost dus în Februarie 1953 si la Tohan sa reorganizeze procesul de producţie.

Moartea lui Stalin avusese loc pe 5 Martie 1953 dar metodele lui erau vii.

Pe 21/22 Mai 1953 inginerii români care lucraseră la fabricarea muniţiilor au fost arestaţi. Şapte cadre tehnice de valoare au fost terorizata 2 ani pentru a se recunoaşte sabotori si nereusind să-i convingă, cu toate metodele folosite, au înscenat un proces de discuţii duşmănoase spunând despre unii că au calificat pe consilierii sovietici drept mărginiţi si jerpeliţi, iar pe alţii că nu au de­nunţat. Era în anul când si inginerii cu fortificaţiile au fost graţiaţi.

Am amintit că pe 5 Martie 1953 a murit călăul omenirii si la această dată se găsea adus în Poarta Albă, după o grevă de la Galeş, împotriva regimului de exter­minare, Remus Radina bolnav de hepatită. La infirmeria de acolo. doctorul Traian Mihăilescu i-a transmis în şoaptă vestea morţii lui Stalin.

Tot doctorul Traian Mihailescu i-a arătat registrul cu morţii din spitalul Poarta Albă, al căror număr te îngrozea. Numărul se ridica chiar la 20 pe zi, în majoritate ţărani la vârsta de 40-50 ani, aduşi epuizaţi de muncă si nehrăniti, prea târziu pentru a mai putea fi salvaţi.

Si cum numărul mare era si la celelalte lagăre de muncă forţată si cum ideea de sabotaj doar o initiasera atunci consilierii sovietici, noul ministru de In­terne Alexandru Drăghici a pus-o în aplicare si în acest caz, aruncând vina mor­ţilor în spatele doctorilor deţinuţi politici. Si gata instrumentarea procesu­lui de sabotaj, fiind aduşi de pe şantiere doctorii cei mai buni, Traian Mihăiles­cu de la Poarta Albă, Ştefan Brândusoiu de la Peninsula, cele doua unităţi cu mortalitate mare si au găsit la comandă martori ai acuzării în turnătorii Andronescu din Câmpulung Muscel, Blazian si alţii, indicati de ofiţerii politici. Cu toate eforturile făcute nu s-a reuşit să se însceneze procesul de sabotaj.

In această chinuitoare perioadă prin care treceam, pentru mulţi fără de sfâr­şit , au apărut ca o certitudine semnele destinderii ce se întrezăreau din discur­sul preşedintelui Statelor Unite D. Eisenhower ce s-a publicat în presa română pe 16 Aprilie 1963 si care au ajuns si la cunostinta deţinuţilor, prin interme­diul civililor de pe şantierele canalului. O frază semnificativă din discurs:

"Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie, pentru ca vreun guvern să-si poata bate joc de speranţele oamenilor, rezumându-se doar la cuvinte, promisiuni si gesturi."

In infernul comunist din România s-au petrecut acţiuni spectaculare. Lipsiţi de legături între ei, deţinuţii politici erau uniţi în acţiunile împotriva opre­siunii si teroarei pe care administraţiile închisorilor le duceau pentru ex­terminarea lor prin orice mijloace.

Când preocuparea Ministerului de interne era să aplice o nouă armă a sabota­jului pentru a-si acoperi eşecurile, atunci în acel an 1953, în aceiaşi noapte de 6 Iunie s-au produs două evadări celebre în sistemul concentrational din Româ­nia, socotit până atunci o imposibilitate.

In aceiaşi noapte au evadat de la mina de plumb Cavnic, 14 deţinuţi, iar de la mina, tot de plumb. Valea Nistrului, 4 deţinuţi.

Prin HCM 2.404/17 Iulie 1953 s-a hotărît încetarea lucrărilor Canalului.

Un alt document care arată grija de a şterge urmele fărădelegilor săvârşite la Canalul Dunăre-Marea Neagră este Ordinul nr. 002582 al Marelui Stat Major din 9-10-1953 prin care se cere distrugerea prin ardere a lucrărilor de mobilizare mână de lucru la D. G. C., precum si toată corespondenta în legătură cu lucrările de mobilizare la lucru a personalului din rezerva armatei. Răspunsul vine urgent prin procesul verbal din 16-10-1953 confirmându-se arderea cu martori si însirarea pe 3 pagini a pieselor distruse de pe anii 1951,1952 si 1953, cuprinzand registre de evidentă, fise personale, copii după caracterizări, drepturile concen­traţilor, tabele cu cetăţeni străinii. După noi potopul, cu alte cuvinte.

 

 

 

LUCRĂRILE CANALULUI AU ÎNCETAT DAR SUFERINŢELE DEŢINUŢILOR AU CONTINUAT

 

Sa fi fost 19 Iulie 1953.

Brigadierii anunţa la Peninsula ca toată lumea cu bagajele sa iasă pe platou.

Dinspre administraţie se îndreaptă spre infirmerie 7-8 miliţieni în frunte cu preacunoscutul col. Constantinescu Marin zis  "dubă", fiecare cu câte un par în mână. Si deodată vedem sărind pe ferestrele barăcii infirmeriei, pe cei bol­navi, unii în cârje sau baston si loviţi pe la spate, că nu puteau fugi.

Erau trimişi la baracă sa-si ia bagajele si să se încoloneze pe platou.

Cei de la grefă strigau pe pedepse si formau grupe de câte 40, si care odată constituite erau pornite pe poarta lagărului, spre mustaţă. In curând ne-am lămu­rit că se găsea acolo un tren. Asa s-au format 20 de grupe cu cei ce aveau pedepse peste 5 ani si au luat drumul Transilvaniei, jumătate la Aiud, restul la Gherla, după criteriile pe care numai administraţia le ştia.

O altă dispoziţie aduna pe toţi bolnavi, inapţii canalului si-i ducea la Poarta Albă, într-un fel de spitalizare, după cum vom vedea, dar să şi mai lu­creze ceva.

La Peninsula cei rămaşi au trecut la treabă pentru lucrările de demolare a liniilor ferate, baracamente, cu aceiaşi lozincă: Mai repede, dăi până mori.

 

 

 

HOTARIREA DEFINITIVA: NU MAI LUCREZ

 

Am refuzat ieşirea la lucru. M-au dus în poartă ca alte dăti si m-au împins cu consemnul dacă nu vrea, trageţi în el. Am ajuns pe şantier, dar nu am lucrat. M-au pedepsit o săptămână de carceră. Era vară si era acceptabil.

După ieşirea de la carceră am refuzat în continuare ieşirea la lucru, si am fost izolat. Am declarat greva foamei cerând plecarea la închisoare. După 8 zile au venit doi ofiţer cu doctorul ca să mă alimenteze forţat .Doctorul m-a consul­tat si le-a spus că am probleme cu inima si trebuie să fiu dus. Mă aşteptam să mă ducă la infirmerie. Peste 2 ore m-au luat cu targa si m-au suit într-o maşină dubă si m-a trezit la spitalul Poarta Albă. Am fost dus în spital si doctorul Jovin m-a întrebat de ce fac greva foamei. I-am spus că nu mai vreau să muncesc si am cerut să mă ducă la închisoare.

Foarte bine, aici unde te-au adus nu se mai munceşte. Aici sunt adunaţi toţi bolnavii de pe canal care au supravieţuit si se încearcă refacerea lor. Ai să stai 2-3 zile după încetarea grevei si după aceia mergi în secţia de inapţi si vom face tot ce se poate ca să te punem pe picioare. Poţi veni când vrei cu gru­pul ce vine zilnic la vizită, poţi să te odihneşti cât vrei si nimeni nu te tri­mite la corvezi dacă nu vrei. In aceste condiţii am renunţat la greva si după câteva zile am ajuns la secţia inapţilor.

Erau 6 barăci a câte 50-60 deţinuţi izolate într-un tare mai mare, si unde am găsit o mulţime de cunoscuţi si de pe la alte lagăre de muncă forţată, dar marea majoritate erau bătrâni, arestaţi administrativi din 15 August 1952. Mulţi de abia se mişcau si aşteptau eliberarea. Li se promiseseră cărţi poştale ca să ceară medicamente si alimente sau îmbrăcăminte până la 5 kg.

Dar a mai trecut timp. Era doar comandant Fecioru Ion si politicul Moraru preocupaţi numai de continuarea politicii de exterminare. Asta le era meseria.

Incerc să redau numele acestor supravieţuitori ai muncii forţate de la canal cu menţiunea că merită să fie menţionaţi fiindcă merită deoarece asupra lor s-a încercat o nouă acţiune de exterminare prin foame, ger si lipsă de medicamente. Acei care au murit în această perioadă, după închiderea canalului si la Poarta Albă, îi voi trece la sfârşit si nu chiar pe toţi.

 

 

 

ADUNAŢI DE PRIN LAGARILE DE EXTERMINARE SI SUPUŞI  Unei  ALTE  EXTERMINĂRI

 

ALBU Ion, doctor;  ALBU Vasile, preot;  ANDREI , bijutier din Tecuci; BALAN Şte­fan, preot greco-catolic, consilier la Episcopia din Lugoj; BERNEA Ernest, profesor de filozofie, sociologie, o bibliotecă ambulantă si de mare caracter; BRETAN Luci­an, un ardelean cumsecade; BONTEANU Ilie, student la politehnică; BOZDOC Ion, avo­cat, fost deputat, preşedintele organizaţiei PNT din jud. Mureş, administrativ; BRATILA Petre, doctor din Ploieşti, om de suflet care se dăruia pentru cei în sufe­rinţă; BREJCAN, doctor condamnat pentru sprijinirea partizanilor din Făgăraş continua să sprijine si aici pe cei în suferinţă; BRATESCU Toma, preot ortodox din com. Negreni de Vlasca, preşedintele organizaţiei comunale PNT, arestat adminis­trativ, foarte slăbit din cauza muncii forţate de la Galeş; CAPATÂNA Iuliu, căpi­tan; CARATAS, colonel; CAZACU Marcel, elev ,bolnav de inimă din cauza muncii fortate, numai suflet si dăruire pentru cei din jur, bucurându-se când putea face un bine si o făcea de multe ori lipsindu-se pe sine; CELEA Ferdinand, profesor; CEPI Stere, un macedonean solidar cu ceilalţi si tare slăbit; CHIRNOAGA, colonel; CALIMAN Nicolae, doctor din Braşov, fruntaş PNT, candidat de deputat, arestat  si cu soţia pentru activitatea depusă în sprijinirea lui Iuliu Maniu; CHITTA Iulian, avocat, fost prefect de Maramureş, un om de nădejde care a făcut mult pentru judetul lui, în primul rând scoaterea judeţului de sub autoritatea rusească în 1945; CIOATA, tânăr din jud. Dârabovita scăpat din încercarea de asasinat a sergentu­lui Serban care-l aruncase în groapa cu var. Acum era paralizat de picioare; CIGU Dumitru, macedonean din Bistrita-Năsăud a murit în 1956 la închisoare la 75 ani; COSGAREA Emil, doctor din Făgăraş, fost deputat PNT; CRIŞU, croitor din Bucureşti; DEMIAN Titus, avocat din Satu Mare, preşedintele PNT al judeţului, deputat; DEVE CH. umorist; DIMITRIU Lucian, maior de cavalerie, un adevărat luptător din re­zistentă, a făcut parte din mişcarea generalului Garlaont de la Craiova; DRINCU Ion, avocat si secretarul org. PNT din jud. Arad; FRUMA Ion-Bubu, avocat din Sibiu si Bucureşti, fruntas PNL;  DUMITRU Ion-Nelu, tânăr din Giulesti-Bucuresti, arestat în legătură cu grupul din jurul lui Ionut Stoica; GALETARIU, doctor chirurg din Timişoara, membru P.N.L; GRORGESCU Ion-Serică, doctor, primar al oraşului Ur­laţi, paralizat din cauza unui securist care l-a lovit cu cizma pentru că dăduse medicamente unui deţinut bolnav fără aprobare; GEORGESCU Puiu, un tânăr din Câmpina arestat împreună cu fratele său; GHERMAN Victor, ţăran din Râmeţi-Alba ares­tat în 1945 în grupul partizanilor maiorului Nicolae Dabija; GHERGHEASA Vasile preot din com. Galu-Neamţ ; HAIDUC Iosif, tânăr fotograf din Oradea Mare; HAIMOVICI Milan, preot protestant din Galaţi care a trăit viata creştină dăruindu-se si solidarizându-se cu cei în suferinţa purtând cu demnitate lanţurile; HERLEA Alex., profesor universitar de la Cluj-Braşov condamnat ca P.N.T.; HOZAN Nicolae, doc­tor din Sibiu, cu studii la Viena, a făcut parte din  "Garda Naţională" în 1918 la Alba Iulia, ataşat partidului agrarian al lui Octavian Goga;  ILIE Ioan, direc­torul Şcoalei Normale din Craiova, presedintele org. judeţului Dolj la PNT, depu­tat, un mare caracter, bolav de diabet, a sosit în al 7-a an de detenţie din "sâr­mele" de la Midia;  IONESCU Stelian, avocat;  IUSCO Gavrilă, un tânăr din Maramu­reş, foarte inimos si gata de a acţiona împotriva abuzurilor; JALBA, fost ofiţer din jud. Olt ; JINGA Victor, profesor universitar, fost ministru arestat pentru activitate PNT în jud. Braşov, plin de demnitate; JOVIN Ion, doctor (a îngrijit pe Iuliu Maniu), profesor universitar, tot timpul s-a dăruit pentru salvarea deţinu­ţilor în timpul celor 7 ani cât a stat nejudecat; LAZEANU, asistent universitar la Academia Comercială; LUNGULEAC Ion, cea mai negativă figură, student condamnat cu centru Universitar Iaşi, a trecut prin reeducarea din Piteşti alături de Turcanu, a ajuns la Peninsula în brigăzile de tortionări, si-a turnat unchiul care-l crescuse si ajuns la Peninsula i-a încredinţat taina că are îngropaţi nişte cocosei, a fost internat de TBC la spitalul civil de la Via unde a turnat infir­miera pe care o rugase să-i anunţe mătuşa printr-un bilet. Aici era ocolit de toată lumea; LAZAR Constantin; MARIN Nicolae fost comisar; MACIUCA, plutonier; MICLE Alexandru, avocat din Satu Mare arestat ca PNT;  MARCU Toma, preot din Buf­tea, unul dintre cei ce duceau o viată de apostolat în slujba salvării suflete­lor; MARGINEANU Ion, student la Medicina din Cluj;  MICLE Iuliu; MICU Emil, confe­renţiar la Academia Comercială din Braşov; MOGA  M., student; MIHU D., fost prefect de Sibiu; METZ Ladislau, doctor de la Timişoara; MOREANU Ilie(?) maior, după 1990 a ajuns general; MUCICHESCU, maior de cavalerie din Râmnicul Vâlcea;  NÂSTASE Cornel, avocat din Braşov fost prefect al judeţu­lui Trei Scaune înainte de 1940; NECŞULESCU Constantin, preot din com. Pantelimon-Constanta arestat pentru ajutorarea partizanilor din Babadag, un om de curai si săritor în împrejurările cele mai grele; NASTASE Dumitru, din Drăgăşani stabi­lit la Tg. Mureş;   NICOARA Adrian, avocat din Braşov; NICOLAESCU Marin, din Craiova, fost ofiter, foarte retras; OANTA, avocat din Craiova, fost fruntas PNT în conducerea judeţeană; OROS, avocat din Tasnad, fruntaş PNT; PASLARU Ion, teo­log din jud. Romanati, condamnat în 1949, bolnav de TBC; POPA, preot din Uioara, greco catolic; PERETZ; POP Cornel, preş. org. PNT din jud. Năsăud; POPESCU Florea, preot ortodox din Bascov-Arges care a onorat haina preoţească; POPESCU Ieronim, din Călugăreni-Prahova, inginer constructor, om de mare caracter, distrus din cauza muncii de exterminare, dar solidar în toate acţiunile de protest împo­triva abuzurilor administraţiei;  POPESCU Alexandru Simi, funcţionar la posta din Mehadia, condamnat din 1950; POPESCU Sergiu, din Balş-Romanati condamnat în 1949 implicat în grupul Arnota, a rămas fără vedere pe viată în urma unui accident montat de securitate în şantierul Midia;  POPOVICI Victor, avocat; PRESECAN Ion, avocat din Transilvania; RACHITEANU Valeriu, din Buziaş condamnat în 1950 s-a îm­bolnăvit din cauza muncii forţate la vârsta de 31 ani; RADULESCU Octavian, condamnat la vârsta de 19 ani, a fost un adversar al muncii forţate, a protestat împotriva abuzurilor administraţie făcând mai multe greva ale foamei; A fost printre initiatorii celei mai mari greve de pe canal din Martie 1954; SANDU, profesor la Scoală Normală din Sibiu;  SOCOL Bubi, student la medicină; STANILA  din Deva; STRATULAT Hristache, farmacist din Tecuci, între cei mai temerari adversari ai administraţiilor de la închisori, grav bolnav de inimă a făcut proteste si chiar greve ale foamei, fiind purtat în lanţuri; SUBŢIRE Gheorghe, avocat, preşedinţele organizaţiei PNT din jud. Timiş Torontal; SOLDEA Victor, doctor; SUCIU Ion, avocat din Braşov, membru marcant al delegaţiei judeţene PNT; TEGA Vasile, ma­cedonean născut la Veria în Pind, un om demn si curajos; TOFOLEANU Ion, student ultimul an la medicina din Cluj, originar din Cărei, un protestatar împotriva mun­cii forţate, a plecat în lanţuri de la Peninsula, cu greviştii de la brigăzile de pedepsiţi, a trecut si pe la Midia si a revenit în Poarta Albă cu inapţii de pe Canal;  TOMA, fost ofiter, era brigadierul celor 6 barăci de inapţi, un om ino­fensiv; TETU Aurel, avocat, fost prefect si deputat PNT din Sf. Gheorghe; VODĂ, avocat din Tg. Mureş; VLADESCU George, maior de cavalerie un om de caracter, după eliberare a fost rearestat în 1959 si a murit la Gherla; BUSAN Alexandru; CHITU Emil, doctor; PETRINGHEL Gheorghe; MOLDOVAN V. Dumitrii-Bamfau (Mitru), un tânăr ţaran din satul Lisa, a jucat în picioare tabloul lui Stalin si al comuniştilor români de la uzina Făgăraş si după executarea unui an, revenit acasă ia calea muntelui având mai multe ciocniri. Pe 24 Nov. 1951 a fost grav rănit în stomac ,în timpul luptei si bătut la spital peste rană a continuat să fie chinuit si condamnat 20 de ani. Ajunsese la canal, era prezent printre inapţi la 23 de ani. Găseai la el bunul simt al omului de la tară caracter si demnitate, un autodidact.

Erau mult mai mulţi între aceşti supravieţuitorilor muncii forţate, dar memo­ria după o jumătate de secol nu retine mai mulţi.

Lista se completează cu cei morţi aici în Poarta Albă după încetarea canalu­lui, demonstrând cât de epuizate erau organismele si cât de dur regimul continuat de comandantul Fecioru Ion, fată de nişte oameni sfârşiţi si în marea majoritate necondamnati, arestaţi pentru că rămăseseră oameni.

Acel caiet de care am amintit, cu numărul extrem de mare al morţilor, mergând până la 20 într-o zi din luna Martie 1953, a fost ridicat împreună cu dr. Traian Mihăilescu când au încercat să însceneze procesul de sabotaj al medicilor si a disparut. Nu se mai ştie de soarta lui.

 

 

EXTERMINAŢI.... IN  POARTA  ALBA

 INAPŢI

 

Luna IULIE 1953

ŞAPTELEI M. Mitran, n. 5-09-1915 la Răsnet-Corabia, taran mort la 35 de ani.

JAGĂR M. Alexandru, n. 22-07-1906 în com. Segarcea-Turnu Măgurele a murit pe 22 Iulie 1953 la vârsta de 49 ani.

 

Luna August 1953

MOSCU D. Minai, n. 8-07-1904, la Corneşti-Vaslui a murit pe -08-1953, la 49 ani.

MARICI R. Ion, n. 14-12-1912 la Satu Mare, ţăran mort 5-08-1953, la 41 de ani.

TUDOSE A. Anghel, n. 9-07-1911 la Mândreşti-Focşani, a murit pe 13-08-1953.

SOFRONEA V. Dumitru, n. 28-09-1928 la Nicşeni-Botoşani, mort 13-08-1953 la 25 ani.

CONSTANTINESCU Gheorghe, inginer din Iaşi a murit pe 26-08-1953

 

Luna Septembrie

TRUŢESCU V. Nicolae, n. 13-12-1898 la Slatina, tipograf la Bucureşti, mort 2-09-1953.

SEMEN G. Ştefan, n. 26-07-1928 în com. Băltaţii de Sus, jud. Mehedinţi ,şofer la Pia­tra Neamţ, a murit pe 21-09-1953, la 25 ani.

BUJENIŢA P. Gheorghe, n. 1892, ţăran din com. Folesti, jud. Galaţi, arestat pe 16 August 1952 a murit pe 29-09-1953 la vârsta de 61 ani.

PARVU I. Ilie, n. 25-02-1895 la Priboieni, jud. Arges, muncitor a murit pe 29 Sept.

BALABAN C. Mitrache, n. 19-06-1906 în com. Răchita de Jos, jud. Dolj a murit pe 30 Sept. 1953, la vârsta de 47 de ani.

La începutul lunii Octombrie a fost adus pe targa, în greva foamei de la Peninsula, Remus Radina si internat în infirmerie.  Tot odată cu el si tot pe targa a venit si CIOATA, tânărul dâmbovitan paralizat din cauza loviturii sergentului torţionar Serban.

Situaţia alimentară era deplorabilă; ciorbă de murături, ciorba de ceapă si morcovi deshidratati aduşi din Bulgaria, si din când în când arpacas.

Se dăduseră cărţi poştale la unii deţinuţi si acum se aştepta sosirea pache­telor, care pentru mulţi constituiau un semn al familiilor că au luat cunoştin­ţă că sunt în viată.

Dar lista celor ce ne părăseau, se lungea.

 

Luna Octombrie 1953

IORDACHE N. Mătâsaru, n. 1888 a murit pe 4-10-1953, la 65 ani, din Târgoviste.

SIMION Ion, n. 20-05-1932 în Brănesti-Pucioasa-Prahova mort 9-10-1953, la 21 ani.

AMBRUS D. Dănilă, n. 16-02-1914 la Viişoara-Turda, muncitor mort 14-10-1953.

NAUM S. Aurel, funcţionar a murit pe 21 Octombrie 1953.

ROTARU N. Gheorghe, n. 4-03-1891 la Ariceni-Roman, arestat 15-08-1952 a murit pe 28 Oct. 1953, la vârsta de 58 de ani.

CHIORU Gh. Gheorghe, n. 20-02-1904, la Ciorbăreni-Mehedinţi, arestat pe 26 Iunie1952 a murit pe 19 Oct.1953, la vârsta de 49 ani.

POPESCU Gh. Ceica, n. 1895, avocat si deputat, arestat pe 16-08-1952 a murit în Octombrie 1953 la vârsta de 58 de ani.

 

Luna Noiembrie 1953

CHIRILA I. Alexandru, n. 20-11-1899 la Blegeşti-Murgesti, jud. Vaslui, arestat pe 26-06-1952, a murit pe 9 Nov.1953, în vârstă de 54 de ani.

BANTAS C. Ion, n. 22-10-1882  la Bosia, jud. Iaşi, arestat pe 16-08-1952, a murit pe 13 Nov. 1953, în vârstă de 71 de ani.

CIOANCAŞ I. Constantin, n.1900 în com. Tudora-Botoşani a murit pe 16-11-1953.

GALER Ion, n. 2-02-1898 La Blanari, jud. Sibiu, preot ortodox, arestat pe 15 Au­gust 1952 a murit pe 19 Nov.1953, în vârstă de 55 de ani.

JELERIU Ion, Avocat din Ocna Sibiu, fruntaş al Partidului National Ţărănesc a fost arestat pe 15-08-1952 si a murit pe 19 Noiembrie 1953.

MOLDOVEANU G. Sandu, n. 12-09-1911 la Buzesti-Bacău a murit pe 28-11-1953.

 

Luna Decembrie 1953

COVRIG I. Gheorghe, n. 18-02-1900 in Tudora-Botoşani, ţăran fruntaş în sat a fost arestat pe 15-08-1952 si a murit pe 12 Dec.1953, la vârsta de 53 ani.

POTLOGEANU M. Lascăr, n. 07-1885 la Gura de Jos, jud. Argeş, ţăran fruntaş în sat arestat pe 15 August 1952 a murit pe 6 Dec.1953 la vârsta de 58 de ani.

In această lună având o criză de apendicită am fost dus la infirmerie si mi-a făcut pe lângă operaţia de apendicită, în acelasi timp si pe cea de hemoroizi.

Dar în acelasi timp cu mine a fost internat si Rădulescu Octavian care a fă­cut trei operaţii în acelasi timp, în plus si operaţie de hernie.

Doctorul care a făcut cele 5 operaţii în aceiaşi zi a fost dr. Galetariu de la Timişoara, o adevărată mână de aur, în acele timpuri când instrumentarul era facut de deţinuţi, iar medicamentele din mila cerească. Si ne-am vindecat ca să putem merge la baracă în mijlocul prietenilor care ne aşteptau să sărbătorim, după datină, cu cântece si urări din toate regiunile, sfârşitul anului.

Se lăsase gerul si lipsa de îmbrăcăminte se simţea. Uitasem de când nu mai fă­cusem baie. Ne spălam cu batista si o gamela de apă, tremurând în jurul sobei ca­re era mai mult de formă. Noaptea cei de sus coborau, ne înghesuiam doi în pat si­ne acopeream cu saltelele lor.

La începutul lui Ianuarie ni s-a făcut o perchizitie la piele căutând un nou testament si un caiet-vocabular cu cuvinte în limbi străine. Două ore ne-au tinut dezbrăcati, dar nu au reuşit să găsească. Parcă aveau orbul găinilor. Desigur a fost o turnătorie. In atâta puhoi de lume se găsea si neghină. Ne-am ales cu o uşoară răceală.

Situaţia alimentară ca si încălzirea se înrăutăţiseră. Lumea se văieta de foame, dar cine să audă.

Doi învăţători ne-au părăsit în această lună:

CONSTANTINESCU Dumitru, învăţător din Clinceni a murit pe 14-01-1954.

PETRESCU Nicolae, n. 1895, tot învăţător, a murit pe 28 Ianuarie la vârsta de 58 de ani, de inanitie.

De abia l-au dus la baie care devenise un fel de morgă. Nu se ştie cât o fi stat neîngropat fiindcă se dezlăntuise iarna. O vijelie îngrozitoare si în dimi­neaţa de 30 Ianuarie ne-am pomenit acoperiţi de zăpadă. Cu mare greutate s-a să­pat un tunel ca să se poată merge la W.C. Operaţiile noastre încă nu se vindeca­seră si gerul ne făcea necazuri.

Gardurile de sârmă ce înconjurau barăcile, nu se mai vedeau Pâinea se aducea pe schiuri. Raţia se micşorase. Viscolul continua si nu erau semne de îndreptare a vremii. Ni se da o masă pe zi. Ciorbă de ceapă sau morcovi deshidrataţi.

Lemne de foc nu erau. Atunci, doi mai în putere din baracă plecau spre stiva de lemne de la cuptoarele de var si se întorceau după o oră, două de ceartă cu santinelele, cu câte o bucată de lemn târît pe zăpadă. Chinul începea în baracă pana ce se reuşea spargerea lui fiindcă ne dăduse o toporişca la cele 6 barăci.

Cei ce se duceau după mâncare si lemne, la întoarcere nu mai erau de recunos­cut. Aveau ţurţuri de gheată la ochi, gură, nas.

A fost o iarnă teribilă în toată ţara si la noi a durat peste o lună.

In fata acestei situaţii extrem de grele într-un grup restrâns se discuta declansarea unei greve pentru îmbunătăţirea situatiei. Maiorul Lucian Dimitriu o preconiza în primăvară deoarece în condiţiile extrem de grele ale iernii nu ar fi avut un rezultat pozitiv.

Spiritele erau încinse si nemulţumirile mocneau în fata muţeniei administratiei căreia i se cereau la raportul deschiderii, ba medicamente, sau mâncare.

In ziua de 12 Februarie a izbucnit un incident între Cristache Stratulat si un gardian. In discuţie au intervenit Remus Radina si Octavian Rădulescu care au luat apărarea lui Cristache Stratulat, care avea dreptate. Dar miliţianul nu voia să-si piardă autoritatea si imediat a ripostat ordonând 10 zile de izolare lui Remus Radina si 5 zile lui Octavian Rădulescu ducându-i la închisoare. Condiţiile erau acolo groaznice, de exterminare. Gheata pe pereţi de 2 mm. fiindcă niciodată nu se făcea foc, se dormea pe nişte scânduri de lemn si mâncarea redusă. Era clar că administraţia urmarea prin teroare să tină situaţia în mână.

După cele 5 zile si ieşirea lui Rădulescu din Izolare, ramas singur, pe 17 Fe­bruarie 1954 Remus Radina a declarat greva foamei, pentru a nu mai antrena pe ni­meni in acea perioada extrem de grea. Declaraţia de grevă a semnat-o cu sângele lui. După 5 zile a fost dus la infirmerie cu dispoziţia de a i se face alimenta­ţia forţată, ţinut de 4 oameni si deschizându-i-se gura cu o spatulă de fier pentru a i se pune căluşul si a-i introduce furtunul de cauciuc pâna-n stomac

Comandantul Feciorul Ion s-a dus la infirmerie si i-a cerut să înceteze greva că din cauza viscolului nu poate veni procurorul si un reprezentant al Ministe­rului de Interne. A promis că vor veni cu primul tren care va circula.

Dar refuzul lui Radina a fost categoricul NU.

Intre timp mai muriseră două Persoane:

BERILA V. Vasile, n. 9-03-1915 într-un sat de lângă Moineşti, mort pe 2-02-1953.

CHIRILA Ion, preot din Crăsnăşeni, jud. Vaslui, al cărui fiu fugise în străinăta­te si care va participa la atacul de la Berna, a murit în Februarie 1954.

Noi la baraca am aflat despre grevă numai când a ajuns la infirmerie.

După 16 zile de grevă, pe 4 Martie 1954 a sosit procurorul cu un reprezentant, al Ministerului de Interne cărora le-a cerut asistentă medicală, regim alimentar pentru distrofici, să se pună cruci pe mormintele deţinuţilor, eliberarea.

In acel început de Martie a murit si SEVICI Traian, fost deputat si primar al Lugojului, prieten de luptă cu Sever Bocu, iar pe 8 Martie a murit Ionescu I. Gheorghe, pensionar, amândoi arestaţi pe 15-08-1952, fără condamnare.

Administraţia simţind că este o agitaţie printre noi a promis că imediat ce se va relua circulaţia trenurilor se vor distribui pachetele ce vor veni si se vor distribui cărţi poştale, pentru a scrie acasă. Unii nu mai aveam încredere în promisiunile administraţiei, mai ales că se cunoştea faima de tiran a lui Fecioru, sprijinită de politrucul Moraru.

Oamenii bătrâni si bolnavi aşteptau cu "sufletul la gură"

Intrasem în zilele "Babelor". A doua zi a fost mai frumoasă. Oamenii erau mai voioşi, mai optimişti. Timpul dădea semne de îmbunătăţire. In a treia zi pâinea s-a adus cu maşina. Până atunci o aduceau soldaţii cu rucsacurile.

Zi de zi ochii erau aţintiţi numai spre poartă, mulţi voind ca să fie primii care anunţă sosirea maşinii cu pachete, sau sosirea cărţilor poştale promise...

Era ziua de "Mucenici", 9 Martie 1954. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârmele ghimpate priveau spre poartă. Deodată unul a strigat: au sosit! Si acel "a sosit" s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin baracile unde scepticii si neputincioşii nu ieşiseră. Si-ntr-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor, si nu ne venea să credem.

Erau cărate pachetele de la poartă, în lagăr la locul destinat distribuirii.

Peste o sută colete ajunseseră în lagăr când si-a făcut apariţia comandantul Fecioru. Vine cu cărţile poştale s-a auzit un strigăt de bucurie. Oamenii năpăs­tuiţi de mizerie si de boală mai credeau în cuvântul comandantului.

Dar o tăcere generală s-a aşternut. Oamenii amuţiseră. Nu mai puteau să ar­ticuleze, nu ştiau ce să mai creadă, ce se întâmplă. Vedeau bine sau orbiseră. Se uitau unii la alţii si iar se uitau la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase si ofiţerul politic Moraru, pa­chetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care reîncărcată, a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită. Cinci-sase împreună cu Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu ne-am retras spre baraca din fund. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărît in­trarea imediată în grevă. Trebuia să fie una de amploare si continuă. Prima grupă de 4 patru s-a format, ea urma să încaseze toate riscurile si era formată în ordinea vârstei de Iusco Gavrilă, Dumitru NeIu, Rădulescu Octavian si Ionitoiu Cicerone. Restul urmau să fie aranjaţi de Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu în asa fel ca zilnic să intre alţii în grevă pentru a destabiliza administraţia în eventuala încercare de spargere a grevei.

Cei patru ne-am luat păturile pe mână si am plecat spre poartă trecând prin barăci, încurajând printr-un cuvânt pe cei obosiţi de aşteptarea salvării. Pe fe­tele lor citeai disperarea, si parcă suspinând spuneau: s-au dus.

Pe drum, curioşi, unii ne întrebau :unde vă duceţi?

- Să le aducem!

- Cum, după pachete?

- Da! fiindcă fără ele nu se mai poate trăi.

Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu facem vreo glumă.

Am intrat într-o baraca, unde erau bătrâni si mai mulţi bolnavi grav.

Voiam în fugă să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac sa spere ca situaţia se va îmbunătăţi si în acelasi timp, nemărturisit, sa-mi i-au rămas bun, de  la unii fiindcă nu prevedeam ce se va întâmpla după aceia cu noi. Aveam totuşi o certitu­dine că se va rezolva problema.

Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust cafeaua lui si să am grija că sunt operat. Am luat în schimb putină apă într-o gamelă în care am dizolvat sare amară si le-am spus că aceasta e ultima mâncare, până când ultimul om va obţine scrisoare, pachete si va începe eliberarea.

Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune si îmbrătisindu-mă, m-a întrebat ce să facă.

Ascultaţi ce va spune Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu, au fost ultimele cu­vinte .

Zvonul declansarii grevei se răspândise în toate barăcile si oamenii ieşeau sa ne încurajeze.

Cristache Stratulat, farmacistul din Tecuci, se agita printre ei cerându-le să nu fim lăsaţi singuri: "Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor sa ne salveze. Sa-i urmăm până la victorie."

Intre timp brigadierul a adus pe plutonierul de servici care ne-a întrebat ce vrem.

"Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei si nu dorim să supra­vieţuim acestor muribunzi."

Ne-a luat si a plecat cu noi spre poartă. In urma noastră se auzeau încurajarile. Cuvintele lui Stratulat le acoperea pe celelalte: "Maeştrilor vă vom urma" ne-au însoţit o bucată de drum. Lumea si din celelalte ţarcuri ieşise la sârme. Erau la ora aceia 5-6.000 de deţinuţi în lagăr, unii si de drept comun.

Am fost duşi la izolare, în interiorul închisorii, într-o cameră cu 4 paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul s-a închis, am hotărît ca pe lângă greva foamei s-o facem si pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de servici care ne-a întrebat ce vrem. Unul singur i-a spus că suntem în greva foamei si a tăcerii si că nu discutăm decât cu procurorul de la Bucureşti şi cu un reprezentant al Ministerului de interne. Si din acel moment nu mai discutam cu nimeni altcineva.

 

 

 

ASA A ÎNCEPUT CEA MAI MARE GREVA DE PE CANAL PENTRU SALVAREA INAPŢILOR.

 

Toate încercările ofiţerului politic de a ne antrena în discuţii au fost zadarnice. Gardianului de la usă i-am cerut un hârdău cu apă si unul pentru nece­sităţile fiziologice.

La ora prânzului ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare groasă, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină si sfertul de pâine. Nu ne-am atins de ele. Seara au fost schimbate cu altă mâncare, tot consistentă. Asa ceva nu se văzuse de când venisem pe moşia lui Fecioru.

Peste vreo două zile a intrat comandantul Fecioru, cu politicul Moraru însotind alte două persoane dintre care unul era lt. major. Ne-au întins cărţi poşta­le pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţile poştale pentru deţi­nuţi si se refuzase distribuirea lor pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în fata forţei si a presiunii. Ne-a întrebat ce vrem. Si nu a primit nici un răspuns. Tot el a adăugat că mânca­rea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor deţinuţilor, împreună cu cărţi poştale si că toate pachetele vor fi distribuite. Unul dintre cei doi necunoscuti a adăugat către comandant: "Cu asa mâncare mai fac si nazuri. Lasă-i să moară." Cuvintele mi-au rămas în minte, dar si figura mi s-a întipărit precum si vocea. Cam după 20 de ani l-am reîntâlnit pe un şantier. Era sudor si-mi era subaltern, il chema Moldoveanu Ştefan, si din discuţie în discuţie, pe ocolite, am aflat că fusese secretarul organizaţiei de bază în direcţia penitenciarelor. Am tăcut. In 1988 a venit în vizită la Paris si m-a vizitat. Atunci mi-a recunoscut totul si ca să dovedească că-i de bună credinţă mi-a dat schema cu toţi pe care îi mai ştia din M.A.I., cu unele amănunte.

Revenind la derularea mersului grevei eram tinuti la curent prin grupele ce intrau zilnic în greva si erau aduşi tot la închisoare. Iusco Gavrila care era: mai subţirel, îsi făcea loc printre gratii si după stingere se ducea si lua le­gătura cu noii veniţi. A doua zi au intrat sase deţinuţi în grevă si numărul se mărea, îngrosându-se până la 50 de persoane. In secţie ni se spunea că s-a îmbună­tăţit mâncarea, s-au dat cărţi poştale si în ultimele zile începuseră pachetele. Ei cereau, ca si noi, o comisie de la Bucureşti să examineze situaţia detenţiei, ca să fie eliberaţi.

In a 5-a zi de greva foamei, sublocotenentul Dan Anastasiase din Brăila, născut în 1922 a murit în greva foamei, fiind bolnav de ficat. Fusese arestat pe 15 Iunie 1952 si ajunsese inapt la vârsta tânără de 31 de ani.

Printre cei 54 intraţi în grevă îmi mai amintesc de: Lucian Dimitriu, Ilie Bonteanu, Ion Pâslaru, Cristache Stratulat, Mitru Moldovan, Marcel Cazacu, Ion Tofoleanu, Ieronim Popescu, Emil Micu, Iosif Haiduc, George Vlădescu.

In a noua zi, deoarece condiţiile de schimbaseră în mai bine; am sfătuit ca se înceteze greva, rămânând ca împreună cu Octavian Rădulescu să o continuăm pâ­nă la sosirea comisiei de la Bucureşti.

Pe 18 Martie cei doi rămaşi am fost luaţi pe pătură si duşi la infirmerie ca să ne alimenteze forţat. Eu aveam 48 de kg. la 1,76 m. înălţime. Doctorii Bretcan, Petrică Brătilă si prof. Jovin care ne-au luat în primire erau îngrijoraţi de să­nătatea noastră.  Gardienii ne ţineau de mâini şi de picioare şi doctorii ne-au alimentat pe furtun.

In aceste zile ne-a adus în cameră un bolnav grav de ciroză II chema Garlati, de origine ungur de la Oradea, gogoşar de meserie şi nu ştia nici o boabă româ­neşte. Prin semne ne-am dat seama că vrea un preot. Rădulescu a luat legătura si a trimis vorbă preotului ortodox Constantin Negulescu să vină la infirmerie, cât mai repede. Preotul  a reuşit să se strecoare prin sârme si a ajuns. Cu vin tonic si cu pâine de puşcărie, după ce le-a sfintit, l-a împărtăşit pe Garlati. In timpul acestei slujbe am luat măsuri prin prietenii din infirmerie să aiba grija să nu fim deranjaţi. In aceste ultime clipe de rugăciune fata i s-a luminat si a murmurat câteva cuvinte pe limba lui. După câteva ore a murit liniştit. Singurul lucru ce l-am putut face a fost sa ţinem lumina tot timpul aprinsă.

In ziua de Buna-Vestire a sosit comisia de la Ministerul de Interne formată dintr-un procuror, un ofiţer de la Ministerul de Interne, doctorul BUDU care răs­pundea de lagărele canalului si încă un doctor militar.

Le-am expus situaţia disperată a bolnavilor, lipsa medicamentelor, a alimentatiei si regimul inuman pe care ni-l aplică administraţia. Am arătat că majorita­tea celor bolnavi sunt cu pedepse expirate, iar alţii fără nici o judecată, si am solicitat eliberarea lor pentru a se crea condiţii mai bune celor rămaşi. De asemenea am subliniat că cei judecaţi sunt nevinovaţi, condamnaţi pe baza unor înscenări ale securităţii. Ni s-a spus că s-au luat măsuri de îmbunătăţirea si­tuaţiei, că se vor primi pachete, scrisori si se va examina situaţia fiecărui de­ţinut. După amiază ni s-au adus listele prin care inapţii erau împărţiţi pe ca­tegorii de distrofici si TBC-isti cu regim alimentar îmbunătăţit simţitor.

Lista celor TBC-isti începea cu Rădulescu Octavian, iar aceea a distroficilor cu mine. Convingându-ne că cele spuse sunt reale, noi doi am hotărît să încetăm greva după 17 zile. Am auzit că atunci s-a prezentat la comisie Silberman care le-a spus, dându-si cămaşa jos: Aici e mai rău ca la Auschwitz pe unde am trecut.

In acelasi timp cu venirea comisiei, în afară de moartea lui Garlati, în noap­tea de 24/25 Martie a murit preotul ortodox Toma Brătescu din com. Negreni-Vlasca, fruntaş naţional ţărănist, arestat pe 15 August 1952 ajuns piele si os, dis­trofic în ultimul hal.

Iar în ziua de Buna-Vestire si-a dat sfârşitul si preotul greco-catolic Şte­fan Bălan, consilier la Episcopia din Lugoj, deasemenea istovit după 5 ani de închisoare, trecut si prin munca de exterminare.

Poate s-a întâmplat ca cei doi preoţi si cu ungurul Garlati să se fi înfrăţit aruncaţi în aceiaşi groapă comună de la Poarta Albă. Au mai murit în această perioadă:

Weidenfeld, refugiat din Bucovina la Bucureşti arestat pentru că la locuinta lui veneau evreii fugiţi din Bucovina si Basarabia care se văietau că o duc mai rau decât în timpul lui Antonescu. Arestat în 1949 si condamnat pentru discuţii duşmănoase a ajuns la Peninsula unde a lucrat ca zidar. La închiderea canalului a plecat pe şantierul de la Constanta si la sfârşitul lui Martie 1954 venea pa­ralizat, pe targa ,la spitalul de la Poarta Albă. Probabil avusese o congestie ce­rebrală. Nu mai cunoştea si nu putea vorbi. Pe 2 Aprilie 1954 a murit ca urmare a muncii forţate de exterminare.

Tâmpău Gheorghe, ţăran din Fundul Moldovei-Bucovina a murit tot acuma.

 

 

 

ACŢIUNEA ÎMPOTRIVA ABUZURILOR CONTINUA

 

In aceasta perioadă din luna Martie, Remus Radina după plecarea procurorului era izolat la infirmerie pentru refacere si personal se ocupa prof. Ion Jovin si cu ceilalţi doctori. La sfârşitul lunii Martie după ieşirea noastră din grevă, pe el l-au ridicat din infirmerie si I-au dus în izolarea din penitenciar acuzându-l de "instigatia în masă" a inapţilor ce declaraseră greva.

Spre sfârşitul lunii Aprilie a intrat în grevă farmacistul Cristache Stratulat care a fost ameninţat de ofiţerul politic că va fi omorît împreună cu Radina.

După 1 Mai a sosit o comisie care a început  "analizarea" dosarelor ce lor arestaţi si după 10 Mai s-a trecut la eliberarea lor care a durat până la sfârşitul lunii.

Odată cu începerea eliberărilor, un ofiţer, a intrat în celula lui Radina, de la închisoare, l-a insultat si provocator l-a lovit. Imediat a declarat greva foa­mei si a setei până la venirea procurorului si în a şaptea zi a fost adus la infirmerie pentru alimentaţie forţată.

Eu mă găseam internat în infirmerie si am cerut doctorilor ca alimentarea să se facă în prezenta mea. Situaţia era gravă fiindcă declarase si greva setei. Eu pregăteam ceea ce i se da si în plus aranjasem să se pună mai multe întăritoare. Dar poţi să te joci cu Radin? Patru miliţieni îl ţineau de membre si cu greu i s-a deschis gura. Când să mă pregătesc să torn, s-a smucit o dată si pâlnia de sticlă a sărit si s-a făcut tăndari.

A doua zi s-a folosit o pâlnie de metal. După alimentaţie Radina ne-a facut figura. S-a dat jos din pat, si-a băgat degetele pe gât si a vomitat tot ce-i in­trodusesem în stomac. S-a uitat la mine ca si cum ar fi zis "si tu mă chinuiesti?”. Ziua următoare a fost ţinut mai mult de mâini si de picioare după scoaterea furtunului. Si asa a fost chinuit până în a 25 zi când mi-a spus că nu mai poate, suporta nici o alimentaţie  forţată. De la soba de cărămidă, care era încinsă cu sârmă, de la un colt, a scos un cui si l-a introdus în gaura cheii blocând broasca, si a mai pus si patul în uşă ca să nu se mai poată intra nici spărgând usa.

Când totul a fost gata m-am dus la poarta infirmeriei si i-am spus gardianului că cel din grevă s-a sinucis, văzându-se sânge pe jos. Miliţia­nul s-a dus puşcă la poartă să anunţe. Eu am anunţat pe cei din ţarcuri să fie atenţi că situaţia lui Radina este foarte gravă. Doctorilor nu le-am spus nimic.

Nu după mult timp sosit comandantul Fecioru însoţit de Moraru si vreo trei miliţieni. Au încercat să intre pe usa. A fost imposibil. Atunci au ieşit în curte au spart un ochi de geam si apoi unul câte unul au intrat  în camera lui, in timp ce lumea din ţarcuri privea de la distanţă scena. A doua zi i-au ridicat pedeapsa de izolare aducând doi prieteni, pe maiorul I. Moreanu si Marcel Cazacu pentru a-i dovedi ca izolarea încetase după aproape patru luni.

Eliberările administrativilor erau pe terminate. Dar Fecioru era pus într-o situaţie grea pentru  "prestigiul" lui. In August 4 persoane dintre grevişti tre­buia să ne eliberăm la expirarea pedepsei si el era în situaţia să semneze biletele de eliberare si mai ales lui Radina care-i făcuse atatea zile grele.

In acea perioadă situaţia internaţională ne era favorabilă fiind informaţi pe căile "subterane" că la Geneva începuseră tratative între marile puteri.

Atunci ca să-i dea o oarecare satisfacţie lui Fecioru, s-a hotărît de către Ministerul de Interne să ne transfere la cel mai îndepărtat penitenciar si acesta nu era decât Oradea Mare.

Spre jumătatea lui Iulie 1954 am fost luaţi cu bagajele 40-50, lui Radina si Stratulat li s-au pus lanţuri la picioare si porniţi la drum, spre necunoscut.

La poartă ne aştepta Fecioru - ca să ne dea onorul - surâzând. Radina cu mâna i-a arătat castru roman de pe deal spunându-i: "Domnule Fecioru, ne plâng stră­moşii noştri din castru, pentru halul de decădere în care am ajuns!".

 

 

 

POPAS  LA  JILAVA

 

Zi dogoritoare de Iulie. Suiţi grămada în dubă si plecaţi la ora prânzului când soarele dogorea cel mai puternic am călătorit ca în infern, dezbrăcati la slip si cu apa şiroaie curgând pe noi. Asa am ajuns la Bucureşti în gara Basarab si de acolo în alte dube si mai ermetic închise pana la Jilava.

Am fost despartiti de Pâslaru Ion, Radulescu Octavian si cei destinaţi la pe­nitenciarul de T.B.C. de la Tg. Ocna si am rămas dintre greviştii Porţii Albe cu Cristache Stratulat, Remus Radina, Iosif Haiduc si alţii cativa pe care ne-au dus în "cavoul de la nr. 6" care era arhiplin, si cu o jumătate "de fereastră.

A doua zi ne-au dus la baie. Radina avea picioarele asa de subţiri că reusise sa si le scoata. La intoarcere în celulă era un aer insuportabil si au mai băgat si hârdăul cu ciorba fierbinte; aburii aproape sufocându-ne. Lui Stratulat, fiind bolnav de inimă i s-a făcut rău, a leşinat. Cu greu au deschis uşa si cu mai mare greutate au acceptat să-l întindem pe o rogojină, pe hol. A stat până la închidere, după masa de seară.

Prevăzând ce se va întâmpla, lângă usă ne-am aşezat eu si cu Radina. A venit plutonierul si ne-a scos afară ducându-ne lângă Stratulat si ne-a spus sa-l ducem în celula. Noi am răspuns că l-am scos de acolo fiindca era pe moarte si noi nu-l putem duce să moară. Dacă vor să-l ducă, sa-l aibă pe conştiinţă ei.

A plecat să raporteze si au venit cu maiorul Czaki, noul comandant al "Jilavei care ne-a ordonat să-l ducem în celulă. I-am spus acelasi lucru. A trimis să vină fierarul cu lanţuri si ne-a pus si nouă lanţuri la picioare. Radina era propri­etarul a două perechi, unele lăsate sub pat în camera 6.

In acest timp l-am auzit pe Stratulat spunând comandantului:

"Nu vă este ruşine să vă purtaţi asa când Molotov umbla cu căciula în mână la Geneva să cerşească pacea?! (Făcea aluzie la Conferinţa care se încheiase pe 21 Iulie în legătură cu pacea din Coreea si Indochina). Am văzut unul mai grozav, cu două stele mai mult (arătând cu mâna spre epoleţi) si acum e alături în celu­lă, aici în Jilava." (De data aceasta făcea aluzie la Albon arestat cu Borcea).

Am fost duşi într-o celulă, cu trei somiere de pat, fără aerisire, fără lumină si cu apă pe jos de câteva degete. Cu toate aceste condiţii mizerabile, aici era răcoare si aveam mai mult aer. Noi trei speram să ne eliberăm din Jilava fiindcă pedepsele începând de la 15 August până la 10 Septembrie, ne expirau. Dar în mai puţin de o săptămână am fost puşi pe dubă, pe o căldură la fel de înăbuşitoare si după un drum destul de greu, cu opriri pe traseu pentru "încărcări si descarcari" de deţinuţi, am ajuns la Oradea Mare.

Cred că Fecioru era mulţumit că ne purtase, pe o căldură toridă, aproape 8-900 de kilometrii, unii cu lanţuri la picioare, sclavi ai secolului 20.

Aici închisoarea ne-a primit rece. Cu aceiaşi ameninţare. Aici e Oradea. Nu vă mai merge. Aici e puşcărie.

Noi cunostinte, noi vesti. Aici am stat cu Mircea Ionescu inginer de la Resita condamnat în lotul rezistentei naţionale Pop-Bujoi, si cu preotul Eusebiu Cutcar (greco-catolic), confesor si organizator al unei grupe de partizani din munţii Tipşor si Seculiţei din Mai 1949 până-n Decembrie 1950. Paralel cu această or­ganizaţie mai  fusese o alta condusă tot de un preot, Dumitru Matei de la Iaşi care a pierit executat la Jilava pe 21 Februarie 1951.

Tot la Oradea se găseau arestaţi cei din grupul celor evadaţi de la mina de plumb Valea Nistrului care evadaseră în aceiaşi noapte de 6 lunie 1953, odată cu cei de la mina Cavnic. Erau la Oradea, Nicolae Miron din Tg. Trotus (fusese dat din Iugoslavia), Petru Românu (din lotul Partizanilor de la Teregoca) si Ion Cotofan din Arad. Şeful grupului, sublocotenentul de artilerie Marin Tucă, cel care organizase evadarea, se găsea separat si a fost executat în 1955 la Cluj.

Tot aici am aflat si de evadarea de la Aiud din 21 Dec.1952 organizată de comandorul Teodor Greceanu în care Valeriu Sirianu si Gheorghe Spulbatu au fost executati la Aiud în 1953.

La Oradea, va veni si lotul evadaţilor de la mina Cavnic după ce se va întocmi dosarul la securitatea din Baia Mare si aici va avea loc procesul.

Pe 10 August 1954 stăm liniştit în timp ce ceilalţi erau frământaţi să vadă cum va reacţiona administraţia fiindcă mie îmi expira pedeapsa în aceiaşi zi.

Cristache Stratulat a început să bată în usa tot mai insistent.

 

 

 

ELIBERAREA

 

Ce este, ce s-a întâmplat, întreabă gardianul.

Să vină cineva de la grefă fiindcă aici stă încarcerat un om liber, căruia i-a expirat pedeapsa, a răspuns Cristache Stratulat. Dar mai mult era curiozita­tea pentru că si lui îi expira peste o lună si mai repede lui Radina.

Mi-a luat numele si după o oră aproximativ a sosit de la grefă cu dosarul, m-a întrebat, tata, mama, data arestării si pedeapsa. A plecat. Toţi erau convinşi că voi pleca. Ne-am schimbat ultimele informaţii pentru familii, adresele si nu peste mult, înainte de prânz a venit si m-a luat cu bagajul. De la penitenciar m-a însoţit un miliţian, am fost dus la securitate  si m-a predat cu un plic.

După ce am mai stat puţin a venit un maior, m-a întrebat ce intenţii am si un­de vreau să mă stabilesc, după care mi-a întins biletul de eliberare si un CEC cu 169 de lei, plata muncii efectuate timp de 4 ani cât am stat la Canal. Nu mă aşteptam la nici un leu după felul cum muncisem.

Am plecat si după vreo 50 de metri m-am uitat înapoi să văd daca cineva mă urmăreşte si la primul colt am întrebat pe cineva unde este CEC-ul. Mi-a expli­cat. Era în apropiere. Am intrat si m-am aşezat la rând. Dar de la casă o voce fe­minină m-a strigat să vin în faţă. Mai erau 5-6 în fata mea, ma întrebam eu. Da d-voastră poftiţi în faţă, nu e nevoie să aşteptaţi. Probabil m-a văzut tuns si slă­bit. Am înmânat CEC-ul si m-a întrebat cât scot? Tot am răspuns. A zâmbit si mi-a numărat până la ultimul leu. Probabil casieriţele se obişnuiseră cu astfel de apariţii la ghişeu si vroiau si ele să-si manifeste într-un fel simpatia.

Poate să fi fost ora 13. M-am trezit după câţiva paşi că eram în centru, după aspect. Am luat o birje si am spus adresa lui Haiduc Iosif, care rămăsese în celu­lă si-i promisesem că primul drum îl fac la el, ca în prima Duminică familia să-i ducă un pachet, după indicaţiile date, ca astfel să ştie de soarta mea, fiindcă era posibil să mă trimită pe Bărăgan. Ajuns la familia Haiduc le-am spus de un­de vin, le-am arătat o batistă de-a lui ca să se convingă. Nu ştiau că el sosise la Oradea, la doi paşi de ei. S-au bucurat si au spus că se vor duce Duminică la în­chisoare întroducând în pachet consemnul nostru.

Seara m-au condus la gară si am plecat prin Timişoara ca să fac o întrerupe­re de 48 de ore la Craiova să-mi văd mama. Pe drum lumea si-a dat seama si mă în conjurau cu simpatie, ba un CFR-ist mi-a spus că a lucrat pe  "mustaţă" la Penin­sula si mi-a spus numele inginerului Nicola pe care-l cunoscuse în timpul des­cărcărilor vagoanelor. Probabil îi făcuse si vreun serviciu de-l ţinea minte.

Am ajuns si la Craiova, unde am avut mai multe comisoane si desigur mama s-a bucurat foarte mult, povestindu-mi drumurile la Canal unde nu i se dăduse voie să mă vadă, mi-a arătat avizele pachetelor trimise si returnarea lor.

Ajuns la Bucureşti, după Sf. Mărie am fost nevoit să mă prezint la miliţie să-mi dea buletin si pentru că adresa mea de prin 1946 era într-un cartier socotit rezervat (adică aproape de Mănăstirea Casin) mi s-a refuzat. Atunci eu am rămas pe loc si le-am spus ca eu n-am cerut să mă elibereze si n-am unde să mă duc iar buletinul mi se luase la Ministerul de interne, odată cu arestarea. Le-am arătat că vin de la gara cu o mică valijoară si nu pot merge la nimeni, ca să aibe necazuri din cauza mea, că nu am forme de la politie. Si am stat liniştit.

După 3-4 ore de aşteptare, probabil între timp ei discutaseră cu Ministerul de interne, m-a chemat comandantul si m-a întrebat dacă n-am pe cineva cunoscut care să mă primească. Le-am spus că as avea un unchi bătrân dar nu vreau să-i fac necazuri, fiindcă am văzut atâtea cazuri de găzduire fără anunţarea politiei.

M-a întrebat unde, numai în cartierul interzis să nu fie. Le-am spus că e în spatele cimitirului Sf. Vineri. A pus mâna pe telefon în fata mea si a spus că voi veni si să-mi facă buletin de intrare în spaţiu fiindca au aprobarea Ministe­rului de Interne.

M-am dus acolo si într-o săptămână mi s-a făcut buletinul populaţiei.

Necazurile erau cu lucru. Nu voiau să angajeze. Numai munci necalificate si provizorii.  Am fost vopsitor, cazangiu, zugrav, manipulant, dulgher. Mă descur­cam fiindcă eram mai tânăr.

In urma mea se eliberaseră si ceilalţi rămaşi, la Oradea: Radina Remus, Stratulat Cristache, Ionescu Mircea, pe ei îi văzusem la Bucureşti. Asa că era o atmosferă de destindere, dar numai temporară. Ochii erau asupra noastră.

In aceea toamnă târzie, într-o dimineată pe la ora 6,30 ajunsesem la Politeh­nică pe Calea Grivitei si mă îndreptam spre Piaţa Matache Măcelaru. Pe partea hotelului "Nord" de azi erau fel de vel de magazine mici si câteva hoteluri.

In fata vitrinei unei prăvălii era întins un om cu un ziar pe faţă. M-am apropiat curios să văd ce-i cu el, poate are nevoie de vreun ajutor. N-am apucat decât să observ că nu avea şireturi la bocanci si o voce după un gang, de la vreo zece  metri, răstită, mi-a strigat, circulă si vezi-ti de drum.                                                         .

Am plecat îngândurat. De parcă eram pe vremea lui Alimănescu din 1945-46 când erau  împuşcaţi, mai ales în groapa Floreasca. Dar acum era în plin Bucureşti si în faţa unei vitrine, si omul fără şireturi.

Pe la ora 8 întorcându-mă spre casă, de data aceasta pe bulevardul Filantro­pia, lângă o Alimentară în apropierea Spitalului, colt cu Banu Manta, un alt om ză­cea pe trotuar, păzit de un miliţian. O femeie trecând, când la văzut si-a pus mâ­na la falcă clătinând din cap: nimeni nu mai ştie de el nimic. Mişcă, mişcă, vezi de drum. Prin dreptul spitalului întrebând-o altcineva, a adăugat plină de durere: era student, de la noi din Făgăraş.

Până seara s-a mai auzit în Bucureşti si de alţii împuşcaţi pe la colturi, ba prin Crângasi, ba prin cartierul Elefterie.

Cu siguranţă fusese o acţiune de intimidare a populaţiei fiindcă au fost lă­saţi câteva ore ca să poată fi văzuţi si să se ducă vestea.

 

 

 

ALTE CURIOZITĂŢI SI NU ÎNTÂMPLĂTOARE FIIND LIBER

 

In primăvara anului 1956, deşi îmi schimbasem adresa, am primit o invitaţie să mă prezint la un birou A. I. din Galeriile Kretulescu.

M-am prezentat si de acolo m-a luat un civil si m-a trecut prin Piaţă si am intrat în Ministerul de interne, la etajul 4. Intr-un birou erau doi ofiteri. După ce m-au întrebat unde lucrez, cum mă simt, mi-au întins un teanc de 50-60 foto­grafii spunându-mi să le privesc cu atenţie si să spun pe cine recunosc. Mi-am dat seama imediat că a recunoaşte pe cineva însemna a rămâne acolo.

Le-am luat în mână si foarte calm am luat una, câte una si le puneam deoparte

Imi dădeam seama că ochii sunt aţintiţi asupra mea să vadă cum reacţionez.

M-am concentrat în asa fel, încât priveam fotografia fix, dar nu vedeam nimic. După ce le-am terminat am spus că n-am recunoscut pe nimeni. Chiar pe nimeni.

Da, pe nimeni cunoscut.

Mai priveste-le odată.

Le-am luat si parcă mai rar, mă uitam si nu vroiam să văd nimic. Şi nu vedeam nimic.

După ce le-am terminat, unul dintre ei mi-a spus. Ai reţinut figurile.

Da, am răspuns. Dacă îti reaminteşti de vreunul dinte ei, să vii la biroul din Galeriile Kretulescu si să ceri să vii să ne spui.

Bine, am spus. A sunat si am fost scos din Minister.

Ce o fi fost, nici astăzi nu-mi dau seama.

 

 

Toamna lui 1956 era agitată. Nemulţumirile din Polonia si mai ales din Unga­ria aveau ecou si în mediile universitare din România. Studenţimea se agita, înce­puseră să circule chemări la manifestaţii, ba chiar si unele manifeste.

Pe 24 Octombrie, după câte îmi mai reamintesc am fost chemat de urgentă pe strada Izvor, aproape de Podul Mihai Vodă, în spatele Arhivelor Statului. Era o casă boierească veche, în care nimeni n-ar fi bănuit că ascunde un loc de supli­ciu, înainte de a mă duce acolo am anunţat trei persoane: Remus Radina, Gabriela Ionescu si pe soţia mea. Toate trei au fost prezente în împrejurimi si au "patrulat" câteva ore.

Profitând de sezon mi-am luat paltonul si servieta în care aveam două schim­buri de lenjerie, sapun si prosop. In plus un codru de pâine. La ora 8 dimineaţa conform invitaţiei m-am prezentat. In curte nu era nimeni. Numai în hol mă aştepta un civil de circa 30 ani, brunet, cu un umăr lăsat, care mi-a aruncat o privire în­cruntată si m-a introdus într-un birou cu două scaune.

Au urmat întrebările de rigoare: tata, mama, politica, condamnările, pe unde am trecut, pentru ce am fost condamnat.                                                                                  

Uite ce vreau, să reconstituim trecutul din 1946, cu oameni si locuri.

Văd ca eşti umblat, cunoşti locuri si oameni si putem face o treaba bună.

Cu cine ai acţionat înainte de a fi condamnat?

Cu nimeni. Am fost condamnat în lipsă cu vreo 20 persoane necunoscute si atunci mi-am schimbat locurile si numele.

Dar în 1947?

Pentru delict de presă, un articol refuzat de cenzură si publicat ca manifest de protest împotriva arestărilor.

Si cu cine ai făcut manifestele?

Deşi bănuiam, imediat mi-am dat seama unde vrea să ajungă. In acele zile apăruseră prin facultăţi manifeste. Ştiam că la Fac. de litere  si drept le pusese Remus Radina. Si pentru că eu făcusem Fac. de litere si fusesem condamnat pentru ma­nifeste vroiau să facă legătura. In primul rând desigur aveau manifestul-chemare si vroiau sa vadă scrisul.

I-am spus că dacă mi s-ar fi spus la eliberare să ţin minte pe cei pe care-i cunoscusem, atunci i-asi fi scris pe o listă si-i aveam la îndemână. Ori preocu­parea mea este existenta si viitorul, nu trecutul atât de păgubos.

Spune-mi ce oameni cunoşti, de exemplu, din perioada când ai făcut manifestele, din 1947.

Am stat pe gânduri, si cu greu am scos 7-8 nume, bineînţeles toţi foşti tur­nători, unii deveniţi agenţi notorii: Paul Sava, Alexandru Drăculănescu, Constantin Bălaceanu, Stănescu, Constantin Popescu, Costea, cu greu îmi aduceam aminte de câte unul.

Si unde sunt?

De unde să ştiu eu. Nu i-am mai văzut. Dar d-voastra care văd că m-ati găsit pe mine, cred ca îi aveţi în evidentă pe toţi, si-i stiti pe fiecare pe unde sunt

Văd că merge greu. Cu mine nu discuţi. Uite ce este, ai aici hârtie, apucă-te si scrie tot, dar tot ce ai facut, si cu cine. Dacă termini hârtia bate în usă si-ti mai aduc, numai să lămurim. Si a plecat. Lăsase peste 50 de coaie de hârtie.

Am stat ce am stat, m-am gândit profund, fiind convins că mă urmăreşte printr-o gaură, sau prin gaura cheii. Au specialitate.

Intr-un târziu m-am apucat si am scris datele biografice, după care am înşirat cele 7-8 nume amintite si iar am stat pe gânduri.

La un moment dat am scos codrul de pâine si am început să rod din el, încet, si la un moment dat se deschide usa si mă întreabă ce fac, mai ai nevoie de hârtie?

I-am spus că nu am nevoie, dar deocamdată mănânc ceva că sunt bolnav si de ulcer si stomacul simte nevoia să-i dau ceva să nu mă apuce durerea.

Văd că eşti încăpăţânat. O să rămâi aici, o să te facem noi să scrii.

Domnule eu am venit cu cele necesare si i-am arătat servieta cu schimburile.

Mi-a mai lăsat hârtie si mi-a zis să mă apuc să scriu.

A plecat si eu am continuat să mă gândesc la cei de afară care erau îngrijo­raţi asteptându-mă.

Spre ora 5 si jumătate a venit să-mi ia hârtiile din care numai una era în­cepută.

Hai, mi-a ordonat.

M-am sculat, am luat servieta si am ieşit în hol. Mă aşteptam să mă ducă  în subsolul clădirii. Dar mi-a întins buletinul si mi-a arătat usa de ieşire spunându-mi să-mi bag minţile în cap.

Afară nu mă mai aştepta nimeni. Pe la orele 15 au bănuit că sunt arestat şi au plecat fiecare spre casă.

In sfârşit am ajuns acasă. Soţia era disperata. Bucuria a fost mare. Mi-am dat seama  ca nu mai este de trăit  în Bucureşti. Trebuia să caut să plec pe şantiere, să mi se piardă urma. Si asa am reuşit să colind peste 4 ani până la altă arestare, o altă înscenare.

 

Peste câteva zile m-am întâlnit cu Radina. Era preocupat să contacteze cen­trele universitare să încerce încurajarea studenţilor si a unei manifestaţii. A fost la Iaşi, Cluj, Braşov si s-a reîntors la Bucureşti. Pregătise un memoriu pe care voia să-l înainteze Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe 10 Decemb.1956.

La începutul lunii Decembrie, trei tineri naţional ţărănişti ne-am întâlnit cu Radina la Ploieşti unde ne-a citit memoriul. Punctele principale, după câte îmi amintesc erau: eliberarea deţinuţilor politici, alegeri libere în toate ţările din lume sub control internaţional, retragerea trupelor sovietice.

Am ascultat o relatare plină de demnitate româneasca, un corolar al unei sufe­rinţe de peste un deceniu sub crunta dictatură comunistă. Ascultându-l simţeai durerea unui neam chinuit de veacuri, cedat pe nedrept asupritorilor si care prin sângele lui vărsat pe altarul libertăţii si democraţiei, căuta să trezeas­că lumea liberă ameţită de conferinţe şi de "spiritul coexistentei paşnice".

Dându-şi seama de pericolul la care se expunea, întorşi la Bucureşti s-a foto­grafiat si mi-a încredinţat bonul ca să le ridic si să le expediez familiei.

Pe 10 Decembrie a intrat la Ambasada Americii, a înmânat memoriu si la ieşire fiind urmărit a reuşit să se eschiveze si sa-l piardă prin centrul Capitalei pe urmăritori .                                                    

Peste câteva zile m-am despărţit de el la Km. "0" de la Sf. Gheorghe inarmat cu o busolă, un cleşte de cuie şi ardei iute a plecat spre lumea liberă.

In Ajunul Crăciunului, ca un Mag al Răsăritului a ajuns în Iugoslavia pen­tru a vesti Occidentului pericolul ce vine din partea "irozilor" de la Kremlin, iar  în ziua de Crăciun 1956 intra în lanţuri la securitatea din Timişoara.

 

 

Cicerone Ionitoiu