Odată cu înaintarea trupelor ruseşti ce se numeau de
"eliberare" au trecut la organizarea ocupaţiei sovietice prin acapararea tuturor organelor
care asigurau ordinea în Stat: Siguranţa Generala, Serviciul Special de
Informatii (S.S.I.), Politia, Jandarmeria si Armata, infiltrându-le cu
reprezentanţi ai N.K.V.D.-ului având în subordine elemente din emigraţia
basarabeana si bucovineană, români si neromâni, fugiţi în URSS si întorcându-se
acum în furgoanele sovietice.
Este bine să cunoaştem noii stăpâni, toţi şcoliţi la NKVD,
fiindca ei vor fi cei ce vor dicta, restul fiind simpli executanţi ai planului
de subjugare politică, economică si socială.
Cel care răspundea fata de Stalin era Dimitrie Georgievici
Fedicin, împuternicit pentru România si care aparţinea Diviziei Informaţiilor
externe a N.K.V.D.ului.
Conducerea pe teritoriul ţării "eliberate" o avea
Borisov ajutat de Leontiev.
Din conducerea N.K.V.D. mai făceau parte: Erbacov, Erenin,
Hajkin, Listrov, Malasciuk, Muhin, Turov si Petrov Vasiliev. Acesta era
instalat la Craiova şi garanta ordinea în spatele frontului, fiind de o
ferocitate ce îngrozise pe toţi, chiar pe comuniştii români ce-i stăteau la
dispoziţie. O oarecare destindere s-a simţit dupa 9 Iulie 1946 când a fost
împuşcat în timpul manifestaţiei de la Craiova, cu ocazia venirii lui Petru
Groza.
Pentru a-si asigura controlul informaţiilor a fost numit şef
al cenzurii maiorul rus Lewin, tot NKVD-ist si şeful serviciului Educaţie si
Cultură al armatei, unul Walter Roman din divizia Horia, Cloşca si Crisan,
venit tot din URSS.
Magistratura îsi pierduse inamovibilitatea.
Deci toate pârghiile de represiune erau dirijate de la
Kremlin si nu aveai cui să te plângi.
Serviciul Secret al Armatei era condus de Emil Bodnăras,
omul Moscovei.
Toate serviciile de ordine si siguranţă au fost infiltrate
numai cu oamenii noi, veniţi să ne "împărtăşească" din experienţa
"luminoasă" a răsăritului.
Peste tara românească s-a aşternut întunericul, si sângele a
început să curgă,
Din 1944 până în 1952 a fost numit ca sef al S.S.I în sediul din Calea Plevnei, un anume Serghei
Niconov care a si devenit – Nicolau -, iar soţia lui Nina a trecut pe post de
secretară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Ca adjuncţi a avut pe Didenco Vanea devenit Gheorghe
Vidrascu şi Iosif Ranghet, si ca şefi de secţii au fost numiţi numai ruşi
dintre care unii s-au românizat.
Scoală de spionaj ce se instalase în str. Sf. Ionică a fost
preluată de Goncearuc devenit Petrescu Petre, având ca ajutor pe Mauriciu
Alexandru.
S.S.I. si-a creat imediat nuclee de conducere în toate
judeţele ţării.
Conducerea partidului comunist din România era controlată de
Pantusa-Pantelei Bodnarenco, devenit Gheorghe Pintilie, un criminal (care a
omorît pe Şt. Foriş) si pe care l-a căsătorit cu Ana Grosman (fostă căsătorită
cu Sorin Toma si Constantin Pârvulescu) si care a devenit secretara Anei Pauker apoi cu răspunderi ministeriale.
El era un beţiv notoriu si analfabet.
Pe 15 Aug.1948 a devenit directorul general al Securităţii
Poporului având gradul de general locotenent si cu doi subdirectori, amândoi
generali: Alex. Nicolschi si Vladimir Mazuru.
Direcţia Securităţii poporului avea 10 direcţii, plus a
Securităţii Bucureşti. Cele care priveau în mod direct pe arestaţi erau:
Direcţia I. a Informaţiilor interne condusa de col. Birtas
Gavril.
Directia III
Penitenciare si miliţie condusă de maior Stoilescu Coman;
Direcţia V. Cercetări penale condusa de Dulgheru Misa si
Lepădătescu Mircea, ambii colonei.
Direcţia Secutitaţii Bucureşti condusă de Sepeanu Teodor, lt. col.
Aceasta formă de organizare lua fiinţa la un an după
suprimarea partidelor politice, condamnarea conducătorilor naţional ţărănişti
aşa cum se hotărîse pe 7 Martie 1945 de delegaţii ruşi, ca sarcina data
comuniştilor români reprezentaţi de Ana Pauker, Constantin Doncea si
Constantin Pârvulescu. Se trecea acum la o nouă fază: "Trebuia ca
reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate
mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei
autohtone. Dacă nu cedează trebuie compromisi prin campanie de denigrare,
trebuie lichidaţi prin asa-numite "întâmplări neprevăzute" sau
închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale
se admit procese politice, sub acuzaţia de "înaltă trădare.
Acum sosise timpul organizării politiei represive si au pornit
la drum cu 3.973 cadre care au urmat şcoli speciale de a teroriza populaţia
după metodele sovietice, neuitând să le ia si angajamentul:
"Jur sa urase din tot adâncul fiinţei mele pe toţi
duşmanii patriei si poporului muncitor."
Acestor circa 4.000 de cadre li se adăugau cei 42.187 de
agenţi informatori de care dispuneau în 1948. Tot acest personal a împânzit
întreg teritoriul ţării, înfiinţându-se 12 Direcţii regionale:
Regionala Braşov având ca director pe col. Iosif Kalbuşek
ajutat de maior Adalbert Izsak si având
în subordine 18 birouri de securitate.
Regionala Cluj condusă de col. Minai Patriciu ajutat de lt.
col. Cheorghe Cuteanu având 14 birouri de securitate în subordine.
Regionala Craiova cu maior Eugen Vistig ajutat de
maior Vasilescu si cu 18 birouri de securitate în subordine.
Regionala Galaţi condusa de col. Mauriciu Ştrul ajutat de
Gheorghe Babu cu 30 de birouri de securitate în subordine.
Regionala Iaşi cu Nicolae Pandelea ca director si maior
Aurel Ceia ca adjunct, cu 15 birouri de securitate în subordine.
Regionala Oradea cu lt .col. Ludovic Czeller cu şefi de
serviciu căpitanii Tom P. Elekis, Tiberiu Grad, N. Drentea si Ion Retezan cu 14
birouri de securitate.
Regionala Piteşti cu
col. Mihail Nedelcu, adjunct Mr. Ioan Martin si 21 de birouri de
securitate.
Regionala Ploieşti cu lt. col. Const. Câmpeanu ajutat de
Racovschi Mănescu si 118 birouri de securitate.
Regionala Sibiu lt. col. Gheorghe Crăciun având adjunct pe
căp. Lucian Moldor si 20 birouri de securitate.
Regionala Suceava, cu lt. col. Ioan Popic cu 19 birouri de
securitate.
Regionala Timişoara cu lt. col Coloman Ambru, având adjunct pe Aurel Moiş si
19 birouri de securitate.
Regionala Constanta având director pe căp. Nicolae Doicaru
si ajutoare pe loc Năstase Repi, Gheorghe Manolache si în subordine 18 birouri
de securitate.
Aceştia erau cei ce au dezlănţuit genocidul împotriva
neamului românesc în numele celei mai diabolice dictaturi condusă de la
Kremlin.
Ei erau cei care zi si noapte urmăreau tot ce mişcă, tot ce
se discuta în birouri, pe străzi, în autobuze, la cozi pana-n mijlocul
familiei.
Ei erau cei ce năvăleau în mijlocul nopţii ca bandiţii, care
semănau spaima, frica, groaza în sânul familiilor, al vecinilor, al întregii
societăţi care se afunda în haos.
Dacă nu găseau
"victima" luau ca ostateci membrii familiei, chiar pe copii.
Ei erau cei ce te băteau până leşinai, te jucau în picioare
si după aceia te întrebau cum te cheamă, ce ai făcut, şi in bătaie de joc ce
cauţi acolo?
Victima era obligată să se acuze, să inventeze vine
imaginare, absurde, să-si aducă membrii familiei, prietenii, alături de ei în
infern.
Prin metode de neimaginat pentru o minte sănătoase erai
mânat în pumni si-n picioare, prin hrube pe care nu le vedeai, legat la ochi si
cu cătuşe americane la mâni, si de multe ori si cu lanţuri la picioare,
strigându-ţi la ureche cele mai obscene înjurături, până ce iscăleai ceea ce
îţi puneau în fata.
Şi câţi n-au mai apucat să iscălească fiind omorîţi în zisa
anchetă?
Iar cei ce rezistaseră probei "focului" erau duşi
tot orbeşte, tot legaţi si plini de răni nevindecate, betegiti, ca vai de lume,
la fabrica de procese ce lucra zi si noapte, de foarte multe ori pană-n zori.
Era vai de tine dacă încercai să
negi declaraţiile date, si să-ţi scoţi cămaşa pentru ca oamenii nelegiuirilor
să vadă prin ce ai trecut! Şedinţa de "judecată" se suspenda si erai
dus ca din nou să te convingă anchetatorii să recunoşti neadevărurile evidente
sculptate în trupuri.
"Au fost mulţi care au îndrăznit să le spună călăilor
pe nume în faţa sinedriului noii anarhii instaurate.
Si aceşti pretinşi judecători după ce te ocărau, îţi luau si
cuvântul, multumindu-se să pronunţe cifrele înscrise în coltul
"dosarului", te aruncau
"legalizat" în infern, unde te luau în primire cerberii - Direcţiei a IlI-a.
LUMEA NECOMUNISTA
La poartă te aşteptau doi monştri:
Maromete Gh. Nicolae, născut pe 3 Mai 1912 în com. Topana,
satul Gherăiesti, jud. Olt, fost om de serviciu la Primăria Capitalei în timpul
generalului V. Dombrovschi, a ajuns în luna Mai lt. comandantul Jilavei unde a
tronat până în Aprilie 1952, având ca ajutoare o mulţime de călăi printre care
excela în excese Ivănică Ilie. Acesta,
se născuse pe 24 Feb.1910 în com. Prunişor, jud. Mehedinţi, cu gradul de
plutonier, comandantul subofiţerilor din paza penitenciarului Jilava, din
toamna anului 1949 până în 1954. El era cel care împuşca pe cei condamnaţi la
moarte prin "sentinţe", sau neoficial schingiuia si tortura până la
exterminare.
Aceste două figuri sinistre, înconjuraţi de ceilalti
colaboratori subordonaţi, te aşteptau în poarta Fortului 13 si te luau în
primire, întrecându-se în a lovi cu ciomegele şi proferând injuriile cele mai
obscene.
Miile de oameni, dintre cei mai reputaţi care i-a cunoscut România, au cunoscut trecerea
prin furcile caudine, ieşind schilodiţi, unii pentru tot restul vieţii, sau
supuşi la umilinţe dintre cele mai înjositoare.
Si câţi au fost omorîţi în astfel de condiţii numai Dumnezeu
îi mai stie.
Dacă genocidul se manifesta prin torturi si inanitie, el era
generalizat în toate închisorile de pe teritoriul tării. El se mai caracteriza
printr-o întrecere între închisori care-şi gaseau un titlu de glorie în
aruncarea în gropile comune, fără număr.
SUBORDONARE MOSCOVEI PANA LA MORMÂNT
După ce URSS se obligase, fără a fi rugată, să ne ducă pe
drumul fericit al socialismului, ne-a fixat obiective în toate domeniile, si
printre cel mai important era distrugerea "rămăsitelor" regimurilor
burgheze.
Doar Stalin indicase lichidarea opoziţiei, doar el ne
trimisese consilieri si tot el în 1947 dispusese să se treacă la construirea
Canalului Dunare-Marea Neagră care să fie mormântul reacţiunii.
Modelul sovietic dovedise eficacitatea exterminării prin
munca forţată, a acelora ce supravieţuiau anchetelor şi închisorilor.
In 1949 pe baza tehnică, a memoriului tehnico-economic
întocmit de comisia sovieto-român, s-a hotărît începerea lucrărilor canalului
lung de 38 Km. ce trebuia să facă un al patrulea braţ al Dunării, de la
Cernavoda la Capul Midia. Si, în mărinimia" lor rusii ne-au dat
specialişti, printre ei pe şeful comisiunii sovietice pentru proiectarea
canalului Saposnikov, pe consilierul
Vorobiov, niste utilaje cu defecţiuni care au produs accidente mortale,
porţile necorespunzătoare ale ecluzei de la Midia si multe alte rebuturi, pe
bani bineînţeles.
Românii în schimb pe 21 Sept.1949 cu o structură lucrativă
formată din director g-ral Gheorghe Hossu, prim director general adjunct Mayer
Grilnberg si doi directori generali
adjuncţi care erau ochii si urechile partidului: Vasile Posteucă si D. Antoci,
au trecut la treabă.
Restul, mâna de lucru, cu lopata, târnăcopul, ranga si
roaba, era formată din mii de deţinuţi la început si când numărul lor a crescut
la zeci si zeci de mii. Li s-a shimbat denumirea în "forte MAI", sau
"forte speciale" şi în sfârşit pe adevăratul lor nume de "forte
efective", fiindcă lor le era destinată munca în condiţii de exterminare.
De-a lungul celor 38 de Km. au apărut lagărele de muncă
forţată cu denumiri ca Midia, Luminiţa, Năvodari, Stânca, Culmea, Peninsula,
Galeş, Poarta Albă, Km.31, Medgidia, Constanta, Ovidiu, Km.4, Saligny,
Cernavoda, locuri pe unde treci trebuie să te închini si să aprinzi făclii,
fiindcă paşii îţi trec peste oseminte.
Era lucrare faraonică în care femeile si bărbaţii, cei mai
buni fii ai pământului românesc, trudeau zi si noapte, cu târnăcopul lovind în
pământul argilos sau pietros, de săreau scântei, ca-ntr-un foc de artificii si
cu jugul după gât, da, fără să se mai mire cineva, cărau poveri nemăsurate,
cădeau în genunchi, se ridicau si iar porneau, mânaţi de strigăte sălbatice:
dăi până mori, dăi până mori.
Toată această muncă a fost în zadar, fără obiectiv, sau, era
unul nemărturisit public dar stiut de toţi cei ce se încovoiau sub povară.
Numai o unealtă a lui Stalin, în demenţa ei, cu părul vâlvoi
şi pumnul ridicat striga pe 23 August 1949 începerea "uriaşei lucrări pe
care o construim fără burghezie si împotriva ei...". In turbarea ei îsi
contrazicea tătucul care spusese ca acolo să fie mormântul burgheziei si ea să
si-l sape.
Elementele constitutive ale genocidului erau prezente de la
plecarea spre canal în dube supraaglomerate, pe căldură toridă sau ger de
crăpau pietrele si până la exterminare
sau plecarea în lanţuri, se întâlneau la tot pasul si permanent
promiscuitatea, malaria, lipsa de apă potabilă ce duceau la dezinterii
cauzatoare de moarte, lipsa de medicatie, lipsa de alimente murindu-se de
inanitie, lipsa de îmbrăcăminte (lucrându-se iarna dezbrăcăti, lipsa măsurilor
de protecţia muncii, murind oameni sub surpări de maluri sau electrocutaţi pe
utilaje cu instalaţii neizolate, la care se adăugau bătăile barbare ale
miliţienilor, ale gărzii, continuate la întoarcerea în lagăr pentru
neîndeplinirea normei, chiar în poarta lagărului, sau pentru motive imaginare
pentru întreţinerea teroarei, sau pentru cereri îndreptăţite socotite proteste.
Munca pe ploaie în plin câmp, sau pe timp de noapte, munca pe ger de -20°.
Anul începerii Canalului morţii însemna, si începerea marii
represiuni sângeroase. Executarea partizanilor din munţii Banatului,
înăbuşirea în sânge a răscoalei ţărăneşti din Bihor si Suceava, aproape în
acelaşi timp si deportarea celor ce scăpaseră cu viată acelor măceluri, precum
si lupta cu partizanii din Muntele Mare conduşi de maiorul Dabija.
Pe 15 August fuseseră arestaţi în toată tara peste 5.000
naţional ţărănişti într-o noapte aşa cum avusese loc arestarea celor 5-000
legionari, cu peste un an înainte, în 15 Mai 1948.
DIRECŢIA IlI-a si a V-a înfrăţite în PERPETUAREA GENOCIDULUI.
Direcţia penală condusă de Misu Dulgheru si Mircea Lepădătescu cu şefii regionalelor primiseră sarcină de partid să inventeze motive pentru arestarea a cat mai mulţi "duşmani" si să urgenteze finalizarea înscenărilor pentru ca fabricile de procese să legalizeze munca organelor represive pentru a trimite "forţă de muncă" direcţiei penitenciarelor unde era aşteptată de mr. Coman Stoilescu, căp. Augustin Cosma si lt. Grigore Filipescu. Aceştia deja trecuseră amenajarea terenului prin încadrarea lagărelor de exterminare prin muncă forţată cu cele mai destoinice elemente. Să trecem în revistă câteva din aceste elemente care au organizat la fata locului si au condus acţiunile genocidului.
ALBON I. Augustin, n. 22-05-1910 la Turda, ceaprazar de
meserie, fost agent al siguranţei burgheze infiltrat între comunişti pe care-i
servise inspectoratului de la Oradea, a
ajuns după "eliberarea "tării director general al penitenciarelor si
inspecta mersul lucrărilor din avion. In Martie 1951 a venit pe un şantier de
la Tasaul si a început să strige la noi: Bandiţilor cu gamela sa săpaţi
canalul. Vă hrăneşte clasa muncitoare de pomană. Mă uit de sus si vă privesc
cum trândăviţi pe banii statului, bandiţilor! Scurt si a plecat. S-a dus la
finul lui Liviu Borcea, unul dintre cei mai fiorosi comandanţi, pe
care-l făcuse sef la Midia. De fapt lucraseră împreuna pentru Oradea Mare si
în toamna lui 1954 au ajuns în catacombele de la Jilava, cu câte 10 ani fiecare
sau poate mai mult.
COZMICI H. Eftimie, n. 10-07-1910 în com. Isaccea-Tulcea a
ajuns până la gradul de lt. col. îndeplinind funcţia de inspector cu atribuţii
de control si îndruma mare în penitenciare si lagărele de muncă forţată.
Lagărul PENINSULA:
Stan si Ghinea, educatori politici veniţi de la Cernavoda.
DOBRESCU, fost hamal, a fost comandant în 1950
ZAMFIRESCU, fost hamal a patronat crimele lui Ghirion si ale
studenţilor reeducati veniţi de la Piteşti.
COJAN Gheorghe, n. în 1922 la Hârsova, ajutor de comandant,
a bătut pe doctorul Traian Mihăilescu pentru că a scutit prea mulţi bolnavi si
a folosit la detinuti penicilina destinată "porcilor securitătii”. In 1952
a plecat maior la Midia.
BURGHISAN Petre, căpitan comandant scurt timp, plecat la
Galeş unde s-a dovedit un zbir, făcând pereche bună cu politicul
Serban.
CORNATEANU Eugen, n. 1905 la Brezoi-Vâlcea comandant,
căpitan.
LAZAR Tibo, fost şofer, comandant venit în 1952 de la
Făgăraş unde îngrozise pe deţinuţi. La Peninsula când bătea, devenea sadic
mergând până la desfigurare cum a fost cazul lui Minică si Maxim. Singurul care
l-a înfruntat a fost Radina Remus. Până la urmă Lazăr a ajuns tot şofer.
CHIRION, ofiţer politic, originar din com. Podeni-Prahova,
figură lombroziană, de o răutate feroce, care tortura, lucra cu studenţii
reeducaţi si a împuşcat în colonie deţinuţi. A fost si el dat afară, ajunsese
funcţionar la PECO-Buc.
VORNICU, locotenent, bătea. A ajuns comandant la Ovidiu.
Sălăjan ofiter;
SILISTEANU ofiţer politic;
Pârlea, ofiter politic.
VRAJITORESCU, sergent , din Buzău, bătea pe cei ce nu
munceau.
IONESCU Gh. Ion, sergent din corpul de gardă, bătea.
SERBAN, sergent din miliţie, o mare bestie, bătea si pe un deţinut,
Cioată din Dâmbovita, pe care după ce l-a jucat în picioare lâsându-l în
nesimţire, l-a aruncat în groapa cu var. Noroc că nu era var mult, dar a rămas
infirm pe viată.
GEORGESCU, lt. major, ţigănos, comandant, de o sălbăticie în
care putini l-au întrecut si care fusese anchetatorul răsculaţilor din Babadag
în 1950-51.
Somesan, Lăzăroiu, Gheorghiu, Florea si alţii erau figuri
odioase prin comportamentul lor ce au contribuit la tragedia canalului.
Lagărul MIDIA
Loc de exterminare prin munca forţată, aşezat la malul Marii
Negre în apropierea unde ar fi trebuit să se verse Dunărea în Marea Neagră.
Prin el au trecut acei cărora le expiraseră pedepsele, cei cu pedepse
administrative aduşi de la Ocnele Mari sau arestatii din 1951 si 1952 fără
sentinţe penale.
"Aici e Midia. Aici ati venit să muriţi", erau
cuvintele stârpiturii de ofiţer politic, ce purta pe deasupra si numele de
fiară :Lupu.
Figuri odioase care se
întreceau în terorizarea deţinuţilor politici:
TIMOFTE Gheorghe, n. 1914 la
Nicseni, jud.Botoşani, a fost primul comandat din 1949-1951. A ajuns până la
gradul de colonel datorită "realizărilor".
FILIP Ion, n. 1927 la Iclandu Mare, jud .Mureş, căpitan politic,
în 1951.
COJAN Gheorghe, căpitan
venit de la Peninsula în 1952, avansat maior
NAGHI Augustin, n. 1931 la Cluj,
ofiţer politic între 1952-53.
GHERASIM Vasile, n. 1925 în
sat Tâmăuca, jud.Mureş, locţiitor 1953-54.
CRACIUNESCU Miron, n. 1929,
din jud. Olt, prezent la Midia 1953-54.
ALEXANDRESCU Gheorghe,
colonel; FLORESCU, lt. major; POPESCU Vasile, sublt.; TALMACIU, sergent din
Tecuci; TAMPLARU, sergent; OANCEA Const., plutonier; TANASOV, plutonier de
langâ Hârsova; TUFA, plut. de lângă Harsova; VIDRASCU, căp. BOGDAN, plutonier.
BORCEA Liviu, locotenent, de pe la Turda, finu lui Albon,
care i-a depăşit pe toţi în monstruozităţi. Când oamenii se întorceau istoviti
după 12 ore de muncă el îi aştepta în poartă si le spunea: Si tu ai să
mori...Si tu ai să mori... La baracă îi aştepta o ciorbă lungă, apă fiarta cu
bălării, din când în când câteva grăunte de arpacas, sau sfeclă furajeră. In
lagăr mai crease o secţie speciala, izolata cu trei rânduri de sârmă ghimpată
în care erau duse scheletele periculoase care de abia mai făceau umbră
pământului si pe care le hrănea cu o jumătate de raţie. Ducându-se în mijlocul
lor, aceştia credeau că li se va îmbunătăţii regimul, dar pe un ton rastit i-a
întrebat de ce nu muncesc.
Uluiţi au răspuns :nu mai avem putere, nu avem mâncare.
Dar urletul lui i-a amuţit: "Nu vreţi să mai munciţi,
sabotaţi aruncând mancarrea în W.C-uri. Aici e mormântul vostru.
Invăţătorul Gheorghe Popa, învăţător din com. Băsesti-Bacău,
voluntar în primul război mondial decorat cu "Virtutea Militară"
pentru eroismul din - Triunghiul morţii -, descrie situaţia de la Midia în
1952: "Ajunsesem numai piele si os. Coastele se numărau si la baie se
vedeau de parcă erau tablă ondulată. Umerii obrazului deveniseră proeminenţi
ca la mongoli, fata se lungise, buzele se subţiasera si cu greu acopereau
dinţii care se clătinau ca mărgelele. La înălţimea mea de 1,80 m. aveam 59 kg.
si foamea ma chinuia..."
La tot acest genocid
a contribuit si doctorul deţinut Radu Liviu pe care toţi care au trecut pe
acolo îl arată la fel de vinovat, din cauza neacordării asistentei medicale si
nici a scutirii celor bolnavi. Executa ordinul lui Borcea: "Şi bolnavii
trebuie să-si câştige mâncarea."
In luna Ianuarie 1953 din cauza gerului si a inaniţiei
oamenii mureau pe carpete si i-a scos afara din infirmerie ca sa-i transporte.
Un caine de miliţian, în bătaie de joc a pus furtul cu apă pe cadavre, spunând
în deradere că îi scalda. Afară erau
-18°. Cadavrele udate au îngheţat imediat cu mâinile si picioarele, în
poziţii arborescente, spre râsul sadic al d-lui major.
Tot în Ianuarie 1953 dr. Radu Liviu a plecat la lagărul
Năvodari si s-a aranjat ca să rămână la infirmerie dr. Ion Jovin.
După ce sanitarul i-a
predat instrumentarul si inventarul infirmeriei l-a dus si la o magazie fără
sa-i spună de ce. Când s-a oprit în fata unei sure, sanitarul a descuiat
lacătul si a smucit usa, doctorul a îngălbenit si a întrebat: Ce este asta? In
fată avea o stiva de cadavre îmbrăcate sau dezbrăcate, aruncate unul peste
altul. Gerul îsi pusese amprenta pe acest tablou macabru. Sa tot fi fost 50-60.
Sanitarul a explicat că nu pot fi îngropaţi pană nu vine doctorul
circumscripţiei Năvodari pentru întocmirea procesului verbal. Si aceasta se
întâmplă din două-n două săptămâni.
Cu gândurile răvăşite, doctorul Jovin pleca de la acesta sura-Mausoleu,
cu sanitarul spre infirmerie, când s-a auzit strigând după ei:
- Ce umblaţi ca zănatecii, în loc sa fiţi la munca? Era
vocea lui Borcea însotit de politicul Lupu.
- Sa trăiţi, merg cu dom doctor la... si n-a apucat decât să
arate cu mâna în direcţia infirmeriei, ca Lupu a răcnit: Asta doctor? Cine l-a
pus? La roaba cu el...si comandantul a complectat "ii dam noi doctorat”.
Parca cerul s-a luminat şi o povară i s-a ridicat după
suflet lui Jovin.
Peste două zile s-a dat la adunarea brigadierilor o lista cu
120 de inapţi, făcută de dr. MAI Budu, făcuta la sfârşitul lui Decembrie
1952 si ţinuta secret. Au plecat la lagărul – Castelu - cu consemnul lui
Borcea, cine poate să nu mănânce de pomană. Dar ajunşi acolo în câteva zile, 7
dintre ei au dispărut fara să ridice vreun pai.
Daca ne reamintim, pe data de 9 Decembrie 1949, sub egida
O.N.U. s-a încheiat o convenţie pentru prevenirea si reprimarea crimei de
genocid. Ceea ce se petrecea în lagarele de munca forţată din România era la 4
ani după această hotârîre.
Lagărul de exterminare POARTA ALBA
Cel mai mare lagăr de pe Canalul Morţii, un fel de centru de
triere care avea o capacitate între 12-15.000 de deţinuţi, printre care se
găseau si cei de drept comun, o anexă am putea spune a administraţiei, dintre
ei folosindu-se ca brigadieri, şefi de echipe si elemente ce terorizau pe
politici. Dar nu toti erau asa de ticăloşi. Erau depăşi de cadrele
administraţiei, adevăraţii criminali fioroşi, ce inventau tot felul de metode
în scopul exterminării si prin muncă.
PAVEL, comandant în 1950 provenit din hamal în portul
Constanta.
SILISTEANU, lt. ofiţer politic făcea si pe ajutorul de
comandant.
Câmpeanu, sublt. politic în 1950, a trecut apoi la Constanta
si Piteşti.
DAMSA Bujor, căpitan, şeful pazei.
FECIORU Ion, n. 1928 la Cucerdea (lângă Târnâveni), venit în
1954, lt. Major de la Midia. comandant. Era o fiară cu misiunea de a extermina
inapţii rămaşi după închiderea Canalului si aduşi la Poarta Alba. Mai târziu a
fost maior supraveghetor la lagărele din Bălţile Dunării unde sărea cu calul
pe deţinuţi, ca si Maromente ajuns pe aceleaşi locuri.
MORARU, ofiţer politic, o brută plină de cruzime.
Pârlea, ofiţer politic trecut si pe la Peninsula.
NAZARU, ofiţer politic.
HARALAMBIE, colonel
MUSA PURICEL
CIUBOTARU Ghita a fost
om politic 1954-56.
RIPOSTA ÎMPOTRIVA MUNCII
DE EXTERMINARE
In fata sistemului de exterminare prin munca forţată după ce
oamenii erau epuizati prin foamete si bată s-au găsit deţinuţi politici care au
protestat prin refuzul de a munci, sau dacă erau scoşi forţat pe poarta
şantierului nu puneau mâna pe scule pentru a face norma. Unii continuau acest
protest prin declararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini, erau cu risc
pentru cei ce-si le asumau, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi si
reprezentau un sprijin moral pentru cei neputincioşi si oropsiţi a trudei
continui.
La lagărul Peninsula au fost deseori astfel de atitudini
pline de demnitate cu hotărîri de sacrificiu. Printre ei , număr o mică parte:
BRANESCU Bucur, profesor de istorie din Bucureşti care de la
începutul muncii fortate, s-a împotrivit si a fost în nenumărate rânduri
pedepsit cu carcera.
MIHADAS Teodor, profesor, macedonean de origine, adversar al
muncii forţate a avut de suportat vexaţiunile si rigorile administraţiei, dar
n-a cedat.
RADINA Remus, fost sublocotenent de cavalerie, s-a
împotrivit nu numai muncii forţate, dar si ai injosirii omului prin injurii si
bătăi, făcând nenumărate greve ale foamei si setei, reuşind să înfrângă
cerbicia călăilor. După înfiinţarea brigăzilor de pedepsiţi, izolat, la brigăzile
"0-1 si 0-2" unde a fost dus si el.
Pe data de 12 Septembrie 1952. De acolo au fost trimişi în lanţuri pe 1 Noiembrie 1952, din cauza atitudinii intransigente, 15 deţinuţi politici, la Poarta Albă, într-o închisoarea amenajata în acest scop de pedeapsă. Dar nu au ajuns bine acolo si din aceleaşi brigăzi de pedepsiţi conduse de torţionarii Muresan Gavrila si Zubrinschi Pavel (?) încă 7 deţinuţi au refuzat munca pe 11 Noiembrie. Radina Remus a anunţat că nu va mai lucra niciodată la Peninsula si a fost dus la carceră. A doua zi împreună cu Petre Gheorghe, Bănică Matei, Matei Hang, Tofoleanu Ion si Man Nistor, pusi în lanţuri au luat drumul închisorii Poarta Albă.
Cosereanu Alexandru, un tânăr de abia terminase liceul, după
trecerea prin securitatea Bacău si Galaţi a ajuns la Peninsula piele si os,
infometarea, conditiile si brigadierul Neagu Teodor îl forţa la muncă. Azi asa,
mâine asa până într-o zi când pe şantierul Mamaia si-a adunat toate forţele, a
ridicat ranga deasupra capului brigadierului, care a scăpat ca prin minune ca
să nu fie făcut una cu pământul. Şantierul si-a oprit activitatea, iar el
înfăşurat în sârmă ghimpată a plecat, fără să mai lucreze vreodată la Peninsula
si nici pe alte şantiere.
Personal am refuzat munca forţată, când eram scos cu forţa
pe şantier nu făceam nici un sfert de normă, am fost în nenumărate rânduri
pedepsit cu carcera, am reuşit să salvez peste 20 de intelectuali din brigada
tortionarului reeducat Lie Pompiliu si cu mine să se desfiinţeze brigăzile de
pedepsiţi, 0-1 si 0-2.
După aceia în Septembrie 1953 am fost dus, după o săptămână
de greva foamei, pe targa la Poarta Albă unde erau adunaţii toţi inapţii de pe
canal si comandantul Fecioru Ion încerca exterminarea lor prin înfometare si
lipsă de medicamente.
Alte crime oribile petrecute la Peninsula:
MADGEARU Mircea a fost împuşcat pe 17 Octombrie 1950 pe şantier la Peninsula.
Fusese sublocotenent condamnat în organizaţia "Valurile Dunării."
DUMITRACHE Ion, n. 11-09-1916, subofiter-tehnician din
Pietrosita-Dâmbovita a fost împuşcat în
noaptea 20/21 Aprilie 1951, în beciul de cartofi de Madan Constantin
(profesor-teolog-basarabean), împreună cu Bogdănescu Ion (student medicină,
reeducat la Piteşti, brigadier la 13-14 unde studenţii chinuiau), cu pistolul
dat de ofiţerul politic Chirion. Dupa aceia l-au târât cu lanturile la picioare
până la gardul de sârmă ghimpată, ca să simuleze o evadare. Dar legat.
SIMIONESCU Ion, doctor, fost ministru al Sănătătătii, dat de
politicul Chirion pe mâna studenţilor reeducaţi, a fost chinuit zi si noapte,
bătut, cu coastele rupte, forţat la muncă până pe 12 Iulie 1951 când a fost
împuşcat pe şantierul Cărămidăria de lângă Constanta, în plină zi.
NOAPTEA Sfântului Bartolomeu din 21 Iunie 1951, organizata
la 10 ani de când trupele române au reintrat să dezrobească Basarabia, a fost o
noapte de groază când 15-20 deţinuţi au fost adunaţi din barăci si duşi la
brigada studenţească nr. 13, unde au fost bătuţi în timp ce acordeoanele cântau
ca să nu se audă strigătele de durere. In zori leşinaţi, au fost aruncaţi în
şanţurile din jurul barăcii, uzi cu găleţi cu apă ca să se trezească.
Toate si altele ce se
petreceau în lagăr am avut o sansă si împreună cu Constantin Ionascu am reuşit
să le trimite în scris, printr-un civil,
postului de radio Ancara si am fost informaţi că s-au transmis.
In luna Septembrie a venit o comisie de la Bucureşti si pe
circa 10-12 tortionari i-au pus în lanţuri si au plecat din Peninsula. La
scurt timp au fost desfiinţate brigăzile studenţeşti si cei rămaşi împărţiţi la
alte brigăzi.
Nu trebuie uitat că în 1951
au fost arestaţi 80.000 de ţărani, cifră confirmată de autorităţi, care
erau socotiţi adversari ai colectivizării pe care i-au adus în Dobrogea si i-au
înghesuit în lagărele existente, în condiţii total inumane, care au mărit
numărul celor expuşi exterminării. La aceştia trebuie să adăugăm pe cei 40.320
majoritatea ţărani, ridicaţi pe 18 Iunie 1951 si duşi pe Bărăgan, sub cerul
liber, obligaţi să trăiască în cea mai neagră promiscuitate, în bordeie, fără
apă, mâncare si medicamente, descurcându-se cu ajutorul lui Dumnezeu, dar
mărind numărul exterminaţilor.
Valurile masive au continuat în Februarie-Martie cu cei judecaţi
de urgentă pentru "denigrarea" stabilizării monetare" si cei
peste 15-000 arestati pe 15 August 1952, intelectuali ai satelor si foşti
prefecţi, primari sau notari de după 1918 si care mai erau în viată, indiferent
de vârsta sau dacă erau bolnavi. Aduşi la "grămada", de subsuori, în
bastoane si fără nici un mandat.
Această situaţie era de-a dreptul dramatică pentru deţinuţi,
cu cât faraonica lucrare a canalului se apropia de eşec, dovedindu-se
nerealizabila, cu tot concursul genial al ştiinţei si tehnicienilor sovietici.
Finalizarea nu era posibilă nici din punct de vedere tehnic, vărsarea apelor
Dunării prin noul canal era îngreunată de curentul circular al Mării Negre
care ar fi împotmolit gura de vărsare, dar si din punct de vedere economic.
Ruinase economia tării. Soluţia salvatoare a conducerii de partid a fost să-l
însărcineze pe Pintilie să rezolve. Si
scolitul Moscovei a avizat: sabotaj. Toate fortele dure ale Direcţiei
securităţii au sărit să dea o mână de ajutor si au plecat la Constanta să-l
sprijine pe Nicola Doicarul, ajuns zbirul Dobrogei. Până la 1 August 1952 au
fost arestaţi peste 50 ingineri si tehnicieni, prin metode NKVD-iste
"convinşi" să-si recunoască vina de sabotori si au spus-o cu voce
tare, în procesul înscenat ce a început Vineri 29 August 1952 în care din
10 "inculpaţi" în primul lot,
5 au fost condamnaţi la moarte, dintre care 3 au si fost executaţi pe 14 Oct.1952. Sarcina de partid fusese
îndeplinita si cei ce o regizaseră nu erau alţii decât Alexandru Drăghici,
Iosif Chisinevschi, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru,
Misu Dulgheru, Gogu Popescu si Garabedian, asistaţi permanent de consilierii
sovietici MAXIMOV, MIHAILOVICI si
TIGANOV.
Când după doi ani înscenarea a fost casată si oamenii
eliberaţi sub declaratie că nu vor spune niciodată pe unde au fost si ce-au
văzut, morţii chiar nu au mai vorbit, ei au rămas morţi înscrişi în genocidul
românesc.
Paralel cu forţarea începerii lucrărilor de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, consilierii sovietici, care erau eminenta cenuşie a
comuniştilor impuşi în România au declanşat încă două acţiuni de răsunet, care
au fost sortite tot eşecului.
I. Stalin, în diabolica lui previziune de expansiune a
comunismului si de a "preîntâmpina" războiul pe care încerca să-l
arunce în spatele imperialiştilor, a trimis în România o grupă de consilieri
sovietici sub conducerea generalului maior AFANASIEV care să-i pună pe
comunistii români să ia măsuri împotriva "iminentului" pericol de
război imperialist si a "agresiunii teroriste" ce ameninţau
democraţiile populare. Sub concepţia strategica si tactic-operativă a Statului
Major General al armatelor sovietice, pe
1 Iunie 1950 au început lucrările de fortificaţii, de pe litoralul
Mării Negre, din Banat si Oltenia pe o lungime de 500 Km., executându-se
10.000 de obiective, turnându-se peste un milion M.C de beton armat si a costat
statul român circa 1,5 miliarde lei.
Cum totul era planificat în "geniala" concepţie
stalinistă pe data de 15 Iunie 1950 forţele nord-coreene au si trecut paralela
38° spre sud.
Riposta americană a fost promptă si pe 29 Iunie preşedintele
Truman a autorizat bombardarea aeriană si debarcarea forţelor terestre U.N.U.
Această confruntare a durat până pe 17 Iunie 1953 când s-a semnat acordul de armistiţiu,
rusii afirmând că este posibilă coexistenta paşnică între cele două sisteme.
Scopul lucrărilor din România era si justificarea menţinerii
trupelor URSS pe cheltuiala statului român. Deci lucrările de fortificaţie
nemaiavând obiectiv, rusii au motivat românilor că a fost o acţiune de sabotaj
si Gheorghiu Dej
..'.' a găsit vinovaţi pe
"ofiţerii proveniţi din vechea armată "burghezo-mosierească",
hotărând sancţionarea "vinovaţilor". Pe Sept. 15/19-12-1953 au fost
condamnaţi 10 ofiţeri superiori, în frunte cu generalul maior Grigore Ionescu.
Peste 2 ani, în 8-12-1955 dovedindu-se nevinovăţia, "sabotorii" au
fost gratiati.
II. Razboiul odată pornit trebuie alimentat cu muniţie.
Rusii practici au hotărît sa fie făcută în tarile de democraţie populară
fiindcă ele vor fi ţinta imperialistilor. Sarcina revenea în principal României
si Cehoslovaciei.
Inginerii români care lucraseră în timpul războiului la
fabricile de muniti au fost chemaţi si trimişi la Mărgineni-Plopeanca. Au sosit
si consilierii sovietici la început cu ing. Filin care în scurt timp a plecat
să organizeze fabricile din Cehoslovacia, rămânând la conducere generalul
Petrov care avea în subordine printre alţii pe Şeşerin, Nicolaev si alţii.
Numiseră ca director un ţigan basarabean, pe nume Silaev, care nu pricepea
meseria respectivă dar vorbea ruseste cu rusii care veneau numai în inspecţii
de la Bucureşti.
Au dat dispoziţie sa se confecţioneze obuze de 150 mm,
si bombe Brandt de 120 mm, sa se desfiinţeze tratamentul termic, care era capital
în buna reuşita si să se dea o producţie de 4 ori mai mare decât cea din
timpul războiului. Ing. Gheorghe Mazilu considerat piesa principală în această
producţie tehnică a fost dus în Februarie 1953 si la Tohan sa reorganizeze
procesul de producţie.
Moartea lui Stalin avusese loc pe 5 Martie 1953 dar metodele
lui erau vii.
Pe 21/22 Mai 1953 inginerii români care lucraseră la
fabricarea muniţiilor au fost arestaţi. Şapte cadre tehnice de valoare au fost
terorizata 2 ani pentru a se recunoaşte sabotori si nereusind să-i convingă, cu
toate metodele folosite, au înscenat un proces de discuţii duşmănoase spunând
despre unii că au calificat pe consilierii sovietici drept mărginiţi si
jerpeliţi, iar pe alţii că nu au denunţat. Era în anul când si inginerii cu
fortificaţiile au fost graţiaţi.
Am amintit că pe 5 Martie 1953 a murit călăul omenirii si la
această dată se găsea adus în Poarta Albă, după o grevă de la Galeş, împotriva
regimului de exterminare, Remus Radina bolnav de hepatită. La infirmeria de
acolo. doctorul Traian Mihăilescu i-a transmis în şoaptă vestea morţii lui
Stalin.
Tot doctorul Traian Mihailescu i-a arătat registrul cu
morţii din spitalul Poarta Albă, al căror număr te îngrozea. Numărul se ridica
chiar la 20 pe zi, în majoritate ţărani la vârsta de 40-50 ani, aduşi epuizaţi
de muncă si nehrăniti, prea târziu pentru a mai putea fi salvaţi.
Si cum numărul mare era si la celelalte lagăre de muncă
forţată si cum ideea de sabotaj doar o initiasera atunci consilierii sovietici,
noul ministru de Interne Alexandru Drăghici a pus-o în aplicare si în acest
caz, aruncând vina morţilor în spatele doctorilor deţinuţi politici. Si gata
instrumentarea procesului de sabotaj, fiind aduşi de pe şantiere doctorii cei
mai buni, Traian Mihăilescu de la Poarta Albă, Ştefan Brândusoiu de la
Peninsula, cele doua unităţi cu mortalitate mare si au găsit la comandă martori
ai acuzării în turnătorii Andronescu din Câmpulung Muscel, Blazian si alţii,
indicati de ofiţerii politici. Cu toate eforturile făcute nu s-a reuşit să se
însceneze procesul de sabotaj.
In această chinuitoare perioadă prin care treceam, pentru
mulţi fără de sfârşit , au apărut ca o certitudine semnele destinderii ce se
întrezăreau din discursul preşedintelui Statelor Unite D. Eisenhower ce s-a publicat
în presa română pe 16 Aprilie 1963 si care au ajuns si la cunostinta
deţinuţilor, prin intermediul civililor de pe şantierele canalului. O frază
semnificativă din discurs:
"Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie,
pentru ca vreun guvern să-si poata bate joc de speranţele oamenilor,
rezumându-se doar la cuvinte, promisiuni si gesturi."
In infernul comunist din România s-au petrecut acţiuni
spectaculare. Lipsiţi de legături între ei, deţinuţii politici erau uniţi în
acţiunile împotriva opresiunii si teroarei pe care administraţiile
închisorilor le duceau pentru exterminarea lor prin orice mijloace.
Când preocuparea Ministerului de interne era să aplice o
nouă armă a sabotajului pentru a-si acoperi eşecurile, atunci în acel an 1953,
în aceiaşi noapte de 6 Iunie s-au produs două evadări celebre în sistemul
concentrational din România, socotit până atunci o imposibilitate.
In aceiaşi noapte au evadat de la mina de plumb Cavnic, 14
deţinuţi, iar de la mina, tot de plumb. Valea Nistrului, 4 deţinuţi.
Prin HCM 2.404/17 Iulie 1953 s-a hotărît încetarea
lucrărilor Canalului.
Un alt document care arată grija de a şterge urmele
fărădelegilor săvârşite la Canalul Dunăre-Marea Neagră este Ordinul nr. 002582
al Marelui Stat Major din 9-10-1953 prin care se cere distrugerea prin ardere a
lucrărilor de mobilizare mână de lucru la D. G. C., precum si toată
corespondenta în legătură cu lucrările de mobilizare la lucru a personalului
din rezerva armatei. Răspunsul vine urgent prin procesul verbal din 16-10-1953
confirmându-se arderea cu martori si însirarea pe 3 pagini a pieselor distruse
de pe anii 1951,1952 si 1953, cuprinzand registre de evidentă, fise personale,
copii după caracterizări, drepturile concentraţilor, tabele cu cetăţeni
străinii. După noi potopul, cu alte cuvinte.
LUCRĂRILE CANALULUI AU ÎNCETAT DAR SUFERINŢELE DEŢINUŢILOR
AU CONTINUAT
Sa fi fost 19 Iulie 1953.
Brigadierii anunţa la Peninsula ca toată lumea cu bagajele
sa iasă pe platou.
Dinspre administraţie se îndreaptă spre infirmerie 7-8
miliţieni în frunte cu preacunoscutul col. Constantinescu Marin zis "dubă", fiecare cu câte un par în
mână. Si deodată vedem sărind pe ferestrele barăcii infirmeriei, pe cei bolnavi,
unii în cârje sau baston si loviţi pe la spate, că nu puteau fugi.
Erau trimişi la baracă sa-si ia bagajele si să se încoloneze
pe platou.
Cei de la grefă strigau pe pedepse si formau grupe de câte
40, si care odată constituite erau pornite pe poarta lagărului, spre mustaţă.
In curând ne-am lămurit că se găsea acolo un tren. Asa s-au format 20 de grupe
cu cei ce aveau pedepse peste 5 ani si au luat drumul Transilvaniei, jumătate
la Aiud, restul la Gherla, după criteriile pe care numai administraţia le ştia.
O altă dispoziţie aduna pe toţi bolnavi, inapţii canalului si-i
ducea la Poarta Albă, într-un fel de spitalizare, după cum vom vedea, dar să şi mai lucreze ceva.
La Peninsula cei rămaşi au trecut la treabă pentru lucrările
de demolare a liniilor ferate, baracamente, cu aceiaşi lozincă: Mai repede, dăi
până mori.
HOTARIREA DEFINITIVA: NU MAI LUCREZ
Am refuzat ieşirea la lucru. M-au dus în poartă ca alte dăti
si m-au împins cu consemnul dacă nu vrea, trageţi în el. Am ajuns pe şantier,
dar nu am lucrat. M-au pedepsit o săptămână de carceră. Era vară si era acceptabil.
După ieşirea de la carceră am refuzat în continuare ieşirea
la lucru, si am fost izolat. Am declarat greva foamei cerând plecarea la
închisoare. După 8 zile au venit doi ofiţer cu doctorul ca să mă alimenteze
forţat .Doctorul m-a consultat si le-a spus că am probleme cu inima si trebuie
să fiu dus. Mă aşteptam să mă ducă la infirmerie. Peste 2 ore m-au luat cu
targa si m-au suit într-o maşină dubă si m-a trezit la spitalul Poarta Albă. Am
fost dus în spital si doctorul Jovin m-a întrebat de ce fac greva foamei.
I-am spus că nu mai vreau să muncesc si am cerut să mă ducă la închisoare.
Foarte bine, aici unde te-au adus nu se mai munceşte. Aici
sunt adunaţi toţi bolnavii de pe canal care au supravieţuit si se încearcă
refacerea lor. Ai să stai 2-3 zile după încetarea grevei si după aceia mergi în
secţia de inapţi si vom face tot ce se poate ca să te punem pe picioare. Poţi
veni când vrei cu grupul ce vine zilnic la vizită, poţi să te odihneşti cât
vrei si nimeni nu te trimite la corvezi dacă nu vrei. In aceste condiţii am
renunţat la greva si după câteva zile am ajuns la secţia inapţilor.
Erau 6 barăci a câte 50-60 deţinuţi izolate într-un tare mai
mare, si unde am găsit o mulţime de cunoscuţi si de pe la alte lagăre de muncă
forţată, dar marea majoritate erau bătrâni, arestaţi administrativi din 15
August 1952. Mulţi de abia se mişcau si aşteptau eliberarea. Li se promiseseră
cărţi poştale ca să ceară medicamente si alimente sau îmbrăcăminte până la 5
kg.
Dar a mai trecut timp. Era doar comandant Fecioru Ion si
politicul Moraru preocupaţi numai de continuarea politicii de exterminare. Asta
le era meseria.
Incerc să redau numele acestor supravieţuitori ai muncii
forţate de la canal cu menţiunea că merită să fie menţionaţi fiindcă merită
deoarece asupra lor s-a încercat o nouă acţiune de exterminare prin foame, ger
si lipsă de medicamente. Acei care au murit în această perioadă, după
închiderea canalului si la Poarta Albă, îi voi trece la sfârşit si nu chiar pe
toţi.
ADUNAŢI DE PRIN LAGARILE DE EXTERMINARE SI SUPUŞI Unei
ALTE EXTERMINĂRI
ALBU Ion, doctor;
ALBU Vasile, preot; ANDREI ,
bijutier din Tecuci; BALAN Ştefan, preot greco-catolic, consilier la Episcopia
din Lugoj; BERNEA Ernest, profesor de filozofie, sociologie, o bibliotecă
ambulantă si de mare caracter; BRETAN Lucian, un ardelean cumsecade; BONTEANU
Ilie, student la politehnică; BOZDOC Ion, avocat, fost deputat, preşedintele
organizaţiei PNT din jud. Mureş, administrativ; BRATILA Petre, doctor din
Ploieşti, om de suflet care se dăruia pentru cei în suferinţă; BREJCAN, doctor
condamnat pentru sprijinirea partizanilor din Făgăraş continua să sprijine si
aici pe cei în suferinţă; BRATESCU Toma, preot ortodox din com. Negreni de
Vlasca, preşedintele organizaţiei comunale PNT, arestat administrativ, foarte
slăbit din cauza muncii forţate de la Galeş; CAPATÂNA Iuliu, căpitan; CARATAS,
colonel; CAZACU Marcel, elev ,bolnav de inimă din cauza muncii fortate, numai
suflet si dăruire pentru cei din jur, bucurându-se când putea face un bine si o
făcea de multe ori lipsindu-se pe sine; CELEA Ferdinand, profesor; CEPI Stere,
un macedonean solidar cu ceilalţi si tare slăbit; CHIRNOAGA, colonel; CALIMAN
Nicolae, doctor din Braşov, fruntaş PNT, candidat de deputat, arestat si cu soţia pentru activitatea depusă în
sprijinirea lui Iuliu Maniu; CHITTA Iulian, avocat, fost prefect de Maramureş,
un om de nădejde care a făcut mult pentru judetul lui, în primul rând scoaterea
judeţului de sub autoritatea rusească în 1945; CIOATA, tânăr din jud.
Dârabovita scăpat din încercarea de asasinat a sergentului Serban care-l
aruncase în groapa cu var. Acum era paralizat de picioare; CIGU Dumitru,
macedonean din Bistrita-Năsăud a murit în 1956 la închisoare la 75 ani;
COSGAREA Emil, doctor din Făgăraş, fost deputat PNT; CRIŞU, croitor din
Bucureşti; DEMIAN Titus, avocat din Satu Mare, preşedintele PNT al judeţului,
deputat; DEVE CH. umorist; DIMITRIU Lucian, maior de cavalerie, un adevărat
luptător din rezistentă, a făcut parte din mişcarea generalului Garlaont de la
Craiova; DRINCU Ion, avocat si secretarul org. PNT din jud. Arad; FRUMA
Ion-Bubu, avocat din Sibiu si Bucureşti, fruntas PNL; DUMITRU Ion-Nelu, tânăr din
Giulesti-Bucuresti, arestat în legătură cu grupul din jurul lui Ionut Stoica;
GALETARIU, doctor chirurg din Timişoara, membru P.N.L; GRORGESCU Ion-Serică,
doctor, primar al oraşului Urlaţi, paralizat din cauza unui securist care l-a
lovit cu cizma pentru că dăduse medicamente unui deţinut bolnav fără aprobare;
GEORGESCU Puiu, un tânăr din Câmpina arestat împreună cu fratele său; GHERMAN
Victor, ţăran din Râmeţi-Alba arestat în 1945 în grupul partizanilor maiorului
Nicolae Dabija; GHERGHEASA Vasile preot din com. Galu-Neamţ ; HAIDUC Iosif,
tânăr fotograf din Oradea Mare; HAIMOVICI Milan, preot protestant din Galaţi
care a trăit viata creştină dăruindu-se si solidarizându-se cu cei în suferinţa
purtând cu demnitate lanţurile; HERLEA Alex., profesor universitar de la
Cluj-Braşov condamnat ca P.N.T.; HOZAN Nicolae, doctor din Sibiu, cu studii la
Viena, a făcut parte din "Garda
Naţională" în 1918 la Alba Iulia, ataşat partidului agrarian al lui
Octavian Goga; ILIE Ioan, directorul
Şcoalei Normale din Craiova, presedintele org. judeţului Dolj la PNT, deputat,
un mare caracter, bolav de diabet, a sosit în al 7-a an de detenţie din
"sârmele" de la Midia;
IONESCU Stelian, avocat; IUSCO
Gavrilă, un tânăr din Maramureş, foarte inimos si gata de a acţiona împotriva
abuzurilor; JALBA, fost ofiţer din jud. Olt ; JINGA Victor, profesor
universitar, fost ministru arestat pentru activitate PNT în jud. Braşov, plin
de demnitate; JOVIN Ion, doctor (a îngrijit pe Iuliu Maniu), profesor
universitar, tot timpul s-a dăruit pentru salvarea deţinuţilor în timpul celor
7 ani cât a stat nejudecat; LAZEANU, asistent universitar la Academia
Comercială; LUNGULEAC Ion, cea mai negativă figură, student condamnat cu centru
Universitar Iaşi, a trecut prin reeducarea din Piteşti alături de Turcanu, a
ajuns la Peninsula în brigăzile de tortionări, si-a turnat unchiul care-l
crescuse si ajuns la Peninsula i-a încredinţat taina că are îngropaţi nişte
cocosei, a fost internat de TBC la spitalul civil de la Via unde a turnat infirmiera
pe care o rugase să-i anunţe mătuşa printr-un bilet. Aici era ocolit de toată
lumea; LAZAR Constantin; MARIN Nicolae fost comisar; MACIUCA, plutonier; MICLE
Alexandru, avocat din Satu Mare arestat ca PNT;
MARCU Toma, preot din Buftea, unul dintre cei ce duceau o viată de
apostolat în slujba salvării sufletelor; MARGINEANU Ion, student la Medicina
din Cluj; MICLE Iuliu; MICU Emil, conferenţiar
la Academia Comercială din Braşov; MOGA
M., student; MIHU D., fost prefect de Sibiu; METZ Ladislau, doctor de la
Timişoara; MOREANU Ilie(?) maior, după 1990 a ajuns general; MUCICHESCU, maior
de cavalerie din Râmnicul Vâlcea;
NÂSTASE Cornel, avocat din Braşov fost prefect al judeţului Trei Scaune
înainte de 1940; NECŞULESCU Constantin, preot din com. Pantelimon-Constanta
arestat pentru ajutorarea partizanilor din Babadag, un om de curai si săritor
în împrejurările cele mai grele; NASTASE Dumitru, din Drăgăşani stabilit la
Tg. Mureş; NICOARA Adrian, avocat din
Braşov; NICOLAESCU Marin, din Craiova, fost ofiter, foarte retras; OANTA,
avocat din Craiova, fost fruntas PNT în conducerea judeţeană; OROS, avocat din
Tasnad, fruntaş PNT; PASLARU Ion, teolog din jud. Romanati, condamnat în 1949,
bolnav de TBC; POPA, preot din Uioara, greco catolic; PERETZ; POP Cornel, preş.
org. PNT din jud. Năsăud; POPESCU Florea, preot ortodox din Bascov-Arges care a
onorat haina preoţească; POPESCU Ieronim, din Călugăreni-Prahova, inginer
constructor, om de mare caracter, distrus din cauza muncii de exterminare, dar
solidar în toate acţiunile de protest împotriva abuzurilor
administraţiei; POPESCU Alexandru Simi,
funcţionar la posta din Mehadia, condamnat din 1950; POPESCU Sergiu, din
Balş-Romanati condamnat în 1949 implicat în grupul Arnota, a rămas fără vedere
pe viată în urma unui accident montat de securitate în şantierul Midia; POPOVICI Victor, avocat; PRESECAN Ion, avocat
din Transilvania; RACHITEANU Valeriu, din Buziaş condamnat în 1950 s-a îmbolnăvit
din cauza muncii forţate la vârsta de 31 ani; RADULESCU Octavian, condamnat la
vârsta de 19 ani, a fost un adversar al muncii forţate, a protestat
împotriva abuzurilor administraţie făcând mai multe greva ale foamei; A fost
printre initiatorii celei mai mari greve de pe canal din Martie 1954; SANDU,
profesor la Scoală Normală din Sibiu;
SOCOL Bubi, student la medicină; STANILA
din Deva; STRATULAT Hristache, farmacist din Tecuci, între cei mai
temerari adversari ai administraţiilor de la închisori, grav bolnav de inimă a
făcut proteste si chiar greve ale foamei, fiind purtat în lanţuri; SUBŢIRE
Gheorghe, avocat, preşedinţele organizaţiei PNT din jud. Timiş Torontal; SOLDEA
Victor, doctor; SUCIU Ion, avocat din Braşov, membru marcant al delegaţiei
judeţene PNT; TEGA Vasile, macedonean născut la Veria în Pind, un om demn si
curajos; TOFOLEANU Ion, student ultimul an la medicina din Cluj, originar din
Cărei, un protestatar împotriva muncii forţate, a plecat în lanţuri de la
Peninsula, cu greviştii de la brigăzile de pedepsiţi, a trecut si pe la Midia
si a revenit în Poarta Albă cu inapţii de pe Canal; TOMA, fost ofiter, era brigadierul celor 6
barăci de inapţi, un om inofensiv; TETU Aurel, avocat, fost prefect si deputat
PNT din Sf. Gheorghe; VODĂ, avocat din Tg. Mureş; VLADESCU George, maior de
cavalerie un om de caracter, după eliberare a fost rearestat în 1959 si a murit
la Gherla; BUSAN Alexandru; CHITU Emil, doctor; PETRINGHEL Gheorghe; MOLDOVAN
V. Dumitrii-Bamfau (Mitru), un tânăr ţaran din satul Lisa, a jucat în picioare
tabloul lui Stalin si al comuniştilor români de la uzina Făgăraş si după
executarea unui an, revenit acasă ia calea muntelui având mai multe ciocniri.
Pe 24 Nov. 1951 a fost grav rănit în stomac ,în timpul luptei si bătut la
spital peste rană a continuat să fie chinuit si condamnat 20 de ani. Ajunsese
la canal, era prezent printre inapţi la 23 de ani. Găseai la el bunul simt al
omului de la tară caracter si demnitate, un autodidact.
Erau mult mai mulţi între aceşti supravieţuitorilor muncii
forţate, dar memoria după o jumătate de secol nu retine mai mulţi.
Lista se completează cu cei morţi aici în Poarta Albă după
încetarea canalului, demonstrând cât de epuizate erau organismele si cât de
dur regimul continuat de comandantul Fecioru Ion, fată de nişte oameni sfârşiţi
si în marea majoritate necondamnati, arestaţi pentru că rămăseseră oameni.
Acel caiet de care am amintit, cu numărul extrem de mare al
morţilor, mergând până la 20 într-o zi din luna Martie 1953, a fost ridicat
împreună cu dr. Traian Mihăilescu când au încercat să însceneze procesul de
sabotaj al medicilor si a disparut. Nu se mai ştie de soarta lui.
EXTERMINAŢI.... IN
POARTA ALBA
INAPŢI
Luna IULIE 1953
ŞAPTELEI M. Mitran, n. 5-09-1915 la Răsnet-Corabia, taran
mort la 35 de ani.
JAGĂR M. Alexandru, n. 22-07-1906 în com. Segarcea-Turnu
Măgurele a murit pe 22 Iulie 1953 la vârsta de 49 ani.
Luna August 1953
MOSCU D. Minai, n. 8-07-1904, la Corneşti-Vaslui a murit pe
-08-1953, la 49 ani.
MARICI R. Ion, n. 14-12-1912 la Satu Mare, ţăran mort
5-08-1953, la 41 de ani.
TUDOSE A. Anghel, n. 9-07-1911 la Mândreşti-Focşani, a murit
pe 13-08-1953.
SOFRONEA V. Dumitru, n. 28-09-1928 la Nicşeni-Botoşani, mort
13-08-1953 la 25 ani.
CONSTANTINESCU Gheorghe, inginer din Iaşi a murit pe
26-08-1953
Luna Septembrie
TRUŢESCU V. Nicolae, n. 13-12-1898 la Slatina, tipograf la
Bucureşti, mort 2-09-1953.
SEMEN G. Ştefan, n. 26-07-1928 în com. Băltaţii de Sus, jud.
Mehedinţi ,şofer la Piatra Neamţ, a murit pe 21-09-1953, la 25 ani.
BUJENIŢA P. Gheorghe, n. 1892, ţăran din com. Folesti, jud.
Galaţi, arestat pe 16 August 1952 a murit pe 29-09-1953 la vârsta de 61 ani.
PARVU I. Ilie, n. 25-02-1895 la Priboieni, jud. Arges,
muncitor a murit pe 29 Sept.
BALABAN C. Mitrache, n. 19-06-1906 în com. Răchita de Jos,
jud. Dolj a murit pe 30 Sept. 1953, la vârsta de 47 de ani.
La începutul lunii Octombrie a fost adus pe targa, în greva
foamei de la Peninsula, Remus Radina si internat în infirmerie. Tot odată cu el si tot pe targa a venit si
CIOATA, tânărul dâmbovitan paralizat din cauza loviturii sergentului torţionar
Serban.
Situaţia alimentară era deplorabilă; ciorbă de murături,
ciorba de ceapă si morcovi deshidratati aduşi din Bulgaria, si din când în când
arpacas.
Se dăduseră cărţi poştale la unii deţinuţi si acum se
aştepta sosirea pachetelor, care pentru mulţi constituiau un semn al
familiilor că au luat cunoştinţă că sunt în viată.
Dar lista celor ce ne părăseau, se lungea.
Luna Octombrie 1953
IORDACHE N. Mătâsaru, n. 1888 a murit pe 4-10-1953, la 65
ani, din Târgoviste.
SIMION Ion, n. 20-05-1932 în Brănesti-Pucioasa-Prahova mort
9-10-1953, la 21 ani.
AMBRUS D. Dănilă, n. 16-02-1914 la Viişoara-Turda, muncitor
mort 14-10-1953.
NAUM S. Aurel, funcţionar a murit pe 21 Octombrie 1953.
ROTARU N. Gheorghe, n. 4-03-1891 la Ariceni-Roman, arestat
15-08-1952 a murit pe 28 Oct. 1953, la vârsta de 58 de ani.
CHIORU Gh. Gheorghe, n. 20-02-1904, la Ciorbăreni-Mehedinţi,
arestat pe 26 Iunie1952 a murit pe 19 Oct.1953, la vârsta de 49 ani.
POPESCU Gh. Ceica, n. 1895, avocat si deputat, arestat pe
16-08-1952 a murit în Octombrie 1953 la vârsta de 58 de ani.
Luna Noiembrie 1953
CHIRILA I. Alexandru, n. 20-11-1899 la Blegeşti-Murgesti,
jud. Vaslui, arestat pe 26-06-1952, a murit pe 9 Nov.1953, în vârstă de 54 de
ani.
BANTAS C. Ion, n. 22-10-1882
la Bosia, jud. Iaşi, arestat pe 16-08-1952, a murit pe 13 Nov. 1953, în
vârstă de 71 de ani.
CIOANCAŞ I. Constantin, n.1900 în com. Tudora-Botoşani a
murit pe 16-11-1953.
GALER Ion, n. 2-02-1898 La Blanari, jud. Sibiu, preot
ortodox, arestat pe 15 August 1952 a murit pe 19 Nov.1953, în vârstă de 55 de
ani.
JELERIU Ion, Avocat din Ocna Sibiu, fruntaş al Partidului
National Ţărănesc a fost arestat pe 15-08-1952 si a murit pe 19 Noiembrie 1953.
MOLDOVEANU G. Sandu, n. 12-09-1911 la Buzesti-Bacău a murit
pe 28-11-1953.
Luna Decembrie 1953
COVRIG I. Gheorghe, n. 18-02-1900 in Tudora-Botoşani, ţăran
fruntaş în sat a fost arestat pe 15-08-1952 si a murit pe 12 Dec.1953, la
vârsta de 53 ani.
POTLOGEANU M. Lascăr, n. 07-1885 la Gura de Jos, jud. Argeş,
ţăran fruntaş în sat arestat pe 15 August 1952 a murit pe 6 Dec.1953 la vârsta
de 58 de ani.
In această lună având o criză de apendicită am fost dus la
infirmerie si mi-a făcut pe lângă operaţia de apendicită, în acelasi timp si pe
cea de hemoroizi.
Dar în acelasi timp cu mine a fost internat si Rădulescu
Octavian care a făcut trei operaţii în acelasi timp, în plus si operaţie de
hernie.
Doctorul care a făcut cele 5 operaţii în aceiaşi zi a fost
dr. Galetariu de la Timişoara, o adevărată mână de aur, în acele timpuri când
instrumentarul era facut de deţinuţi, iar medicamentele din mila cerească. Si
ne-am vindecat ca să putem merge la baracă în mijlocul prietenilor care ne
aşteptau să sărbătorim, după datină, cu cântece si urări din toate regiunile,
sfârşitul anului.
Se lăsase gerul si lipsa de îmbrăcăminte se simţea. Uitasem
de când nu mai făcusem baie. Ne spălam cu batista si o gamela de apă,
tremurând în jurul sobei care era mai mult de formă. Noaptea cei de sus
coborau, ne înghesuiam doi în pat sine acopeream cu saltelele lor.
La începutul lui Ianuarie ni s-a făcut o perchizitie la
piele căutând un nou testament si un caiet-vocabular cu cuvinte în limbi
străine. Două ore ne-au tinut dezbrăcati, dar nu au reuşit să găsească. Parcă
aveau orbul găinilor. Desigur a fost o turnătorie. In atâta puhoi de lume se
găsea si neghină. Ne-am ales cu o uşoară răceală.
Situaţia alimentară ca si încălzirea se înrăutăţiseră. Lumea
se văieta de foame, dar cine să audă.
Doi învăţători ne-au părăsit în această lună:
CONSTANTINESCU Dumitru, învăţător din Clinceni a murit pe
14-01-1954.
PETRESCU Nicolae, n. 1895, tot învăţător, a murit pe 28
Ianuarie la vârsta de 58 de ani, de inanitie.
De abia l-au dus la baie care devenise un fel de morgă. Nu
se ştie cât o fi stat neîngropat fiindcă se dezlăntuise iarna. O vijelie îngrozitoare
si în dimineaţa de 30 Ianuarie ne-am pomenit acoperiţi de zăpadă. Cu mare
greutate s-a săpat un tunel ca să se poată merge la W.C. Operaţiile noastre
încă nu se vindecaseră si gerul ne făcea necazuri.
Gardurile de sârmă ce înconjurau barăcile, nu se mai vedeau
Pâinea se aducea pe schiuri. Raţia se micşorase. Viscolul continua si nu erau
semne de îndreptare a vremii. Ni se da o masă pe zi. Ciorbă de ceapă sau
morcovi deshidrataţi.
Lemne de foc nu erau. Atunci, doi mai în putere din baracă
plecau spre stiva de lemne de la cuptoarele de var si se întorceau după o oră,
două de ceartă cu santinelele, cu câte o bucată de lemn târît pe zăpadă. Chinul
începea în baracă pana ce se reuşea spargerea lui fiindcă ne dăduse o toporişca
la cele 6 barăci.
Cei ce se duceau după mâncare si lemne, la întoarcere nu mai
erau de recunoscut. Aveau ţurţuri de gheată la ochi, gură, nas.
A fost o iarnă teribilă în toată ţara si la noi a durat
peste o lună.
In fata acestei situaţii extrem de grele într-un grup
restrâns se discuta declansarea unei greve pentru îmbunătăţirea situatiei.
Maiorul Lucian Dimitriu o preconiza în primăvară deoarece în condiţiile extrem
de grele ale iernii nu ar fi avut un rezultat pozitiv.
Spiritele erau încinse si nemulţumirile mocneau în fata
muţeniei administratiei căreia i se cereau la raportul deschiderii, ba
medicamente, sau mâncare.
In ziua de 12 Februarie a izbucnit un incident între
Cristache Stratulat si un gardian. In discuţie au intervenit Remus Radina si
Octavian Rădulescu care au luat apărarea lui Cristache Stratulat, care avea
dreptate. Dar miliţianul nu voia să-si piardă autoritatea si imediat a ripostat
ordonând 10 zile de izolare lui Remus Radina si 5 zile lui Octavian Rădulescu
ducându-i la închisoare. Condiţiile erau acolo groaznice, de exterminare.
Gheata pe pereţi de 2 mm. fiindcă niciodată nu se făcea foc, se dormea pe nişte
scânduri de lemn si mâncarea redusă. Era clar că administraţia urmarea prin
teroare să tină situaţia în mână.
După cele 5 zile si ieşirea lui Rădulescu din Izolare, ramas
singur, pe 17 Februarie 1954 Remus Radina a declarat greva foamei, pentru a nu
mai antrena pe nimeni in acea perioada extrem de grea. Declaraţia de grevă a
semnat-o cu sângele lui. După 5 zile a fost dus la infirmerie cu dispoziţia de a
i se face alimentaţia forţată, ţinut de 4 oameni si deschizându-i-se gura cu o
spatulă de fier pentru a i se pune căluşul si a-i introduce furtunul de cauciuc
pâna-n stomac
Comandantul Feciorul Ion s-a dus la infirmerie si i-a cerut
să înceteze greva că din cauza viscolului nu poate veni procurorul si un
reprezentant al Ministerului de Interne. A promis că vor veni cu primul tren
care va circula.
Dar refuzul lui Radina a fost categoricul NU.
Intre timp mai muriseră două Persoane:
BERILA V. Vasile, n. 9-03-1915 într-un sat de lângă
Moineşti, mort pe 2-02-1953.
CHIRILA Ion, preot din Crăsnăşeni, jud. Vaslui, al cărui fiu
fugise în străinătate si care va participa la atacul de la Berna, a murit în
Februarie 1954.
Noi la baraca am aflat despre grevă numai când a ajuns la
infirmerie.
După 16 zile de grevă, pe 4 Martie 1954 a sosit procurorul
cu un reprezentant, al Ministerului de Interne cărora le-a cerut asistentă
medicală, regim alimentar pentru distrofici, să se pună cruci pe mormintele
deţinuţilor, eliberarea.
In acel început de Martie a murit si SEVICI Traian, fost
deputat si primar al Lugojului, prieten de luptă cu Sever Bocu, iar pe 8 Martie
a murit Ionescu I. Gheorghe, pensionar, amândoi arestaţi pe 15-08-1952, fără
condamnare.
Administraţia simţind că este o agitaţie printre noi a
promis că imediat ce se va relua circulaţia trenurilor se vor distribui
pachetele ce vor veni si se vor distribui cărţi poştale, pentru a scrie
acasă. Unii nu mai aveam încredere în promisiunile administraţiei, mai ales că
se cunoştea faima de tiran a lui Fecioru, sprijinită de politrucul Moraru.
Oamenii bătrâni si bolnavi aşteptau cu "sufletul la
gură"
Intrasem în zilele "Babelor". A doua zi a fost mai
frumoasă. Oamenii erau mai voioşi, mai optimişti. Timpul dădea semne de îmbunătăţire.
In a treia zi pâinea s-a adus cu maşina. Până atunci o aduceau soldaţii cu
rucsacurile.
Zi de zi ochii erau aţintiţi numai spre poartă, mulţi voind
ca să fie primii care anunţă sosirea maşinii cu pachete, sau sosirea cărţilor
poştale promise...
Era ziua de "Mucenici", 9 Martie 1954. Soseşte o
maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârmele ghimpate priveau
spre poartă. Deodată unul a strigat: au sosit! Si acel "a sosit" s-a
răspândit ca un fulger, ajungând prin baracile unde scepticii si neputincioşii
nu ieşiseră. Si-ntr-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor, si nu ne
venea să credem.
Erau cărate pachetele de la poartă, în lagăr la locul
destinat distribuirii.
Peste o sută colete ajunseseră în lagăr când si-a făcut
apariţia comandantul Fecioru. Vine cu cărţile poştale s-a auzit un strigăt de
bucurie. Oamenii năpăstuiţi de mizerie si de boală mai credeau în cuvântul
comandantului.
Dar o tăcere generală s-a aşternut. Oamenii amuţiseră. Nu
mai puteau să articuleze, nu ştiau ce să mai creadă, ce se întâmplă. Vedeau
bine sau orbiseră. Se uitau unii la alţii si iar se uitau la poartă. Spectacol
de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase si
ofiţerul politic Moraru, pachetele au început să facă drumul invers, spre
maşina poştei, care reîncărcată, a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma
ghimpată. Rămăsese încremenită. Cinci-sase împreună cu Lucian Dimitriu si
Marcel Cazacu ne-am retras spre baraca din fund. Soluţia de rezervă trebuia
folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărît intrarea imediată în grevă.
Trebuia să fie una de amploare si continuă. Prima grupă de 4 patru s-a format,
ea urma să încaseze toate riscurile si era formată în ordinea vârstei de Iusco
Gavrilă, Dumitru NeIu, Rădulescu Octavian si Ionitoiu Cicerone. Restul urmau să
fie aranjaţi de Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu în asa fel ca zilnic să intre
alţii în grevă pentru a destabiliza administraţia în eventuala încercare de
spargere a grevei.
Cei patru ne-am luat păturile pe mână si am plecat spre
poartă trecând prin barăci, încurajând printr-un cuvânt pe cei obosiţi de
aşteptarea salvării. Pe fetele lor citeai disperarea, si parcă suspinând
spuneau: s-au dus.
Pe drum, curioşi, unii ne întrebau :unde vă duceţi?
- Să le aducem!
- Cum, după pachete?
- Da! fiindcă fără ele nu se mai poate trăi.
Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu facem vreo
glumă.
Am intrat într-o baraca, unde erau bătrâni si mai mulţi
bolnavi grav.
Voiam în fugă să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac sa
spere ca situaţia se va îmbunătăţi si în acelasi timp, nemărturisit, sa-mi i-au
rămas bun, de la unii fiindcă nu
prevedeam ce se va întâmpla după aceia cu noi. Aveam totuşi o certitudine că
se va rezolva problema.
Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust cafeaua
lui si să am grija că sunt operat. Am luat în schimb putină apă într-o gamelă
în care am dizolvat sare amară si le-am spus că aceasta e ultima mâncare, până
când ultimul om va obţine scrisoare, pachete si va începe eliberarea.
Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în
această acţiune si îmbrătisindu-mă, m-a întrebat ce să facă.
Ascultaţi ce va spune Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu, au
fost ultimele cuvinte .
Zvonul declansarii grevei se răspândise în toate barăcile si
oamenii ieşeau sa ne încurajeze.
Cristache Stratulat, farmacistul din Tecuci, se agita
printre ei cerându-le să nu fim lăsaţi singuri: "Ei sunt tineri. Nu au
nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor sa ne salveze. Sa-i urmăm până
la victorie."
Intre timp brigadierul a adus pe plutonierul de servici care
ne-a întrebat ce vrem.
"Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva
foamei si nu dorim să supravieţuim acestor muribunzi."
Ne-a luat si a plecat cu noi spre poartă. In urma noastră se
auzeau încurajarile. Cuvintele lui Stratulat le acoperea pe celelalte:
"Maeştrilor vă vom urma" ne-au însoţit o bucată de drum. Lumea si din
celelalte ţarcuri ieşise la sârme. Erau la ora aceia 5-6.000 de deţinuţi în
lagăr, unii si de drept comun.
Am fost duşi la izolare, în interiorul închisorii, într-o
cameră cu 4 paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul s-a închis, am hotărît ca
pe lângă greva foamei s-o facem si pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu
procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de servici care ne-a
întrebat ce vrem. Unul singur i-a spus că suntem în greva foamei si a tăcerii
si că nu discutăm decât cu procurorul de la Bucureşti şi cu un reprezentant al
Ministerului de interne. Si din acel moment nu mai discutam cu nimeni altcineva.
ASA A ÎNCEPUT CEA MAI MARE GREVA DE PE CANAL PENTRU SALVAREA
INAPŢILOR.
Toate încercările ofiţerului politic de a ne antrena în
discuţii au fost zadarnice. Gardianului de la usă i-am cerut un hârdău cu apă
si unul pentru necesităţile fiziologice.
La ora prânzului ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare
groasă, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină si sfertul de pâine. Nu
ne-am atins de ele. Seara au fost schimbate cu altă mâncare, tot consistentă.
Asa ceva nu se văzuse de când venisem pe moşia lui Fecioru.
Peste vreo două zile a intrat comandantul Fecioru, cu
politicul Moraru însotind alte două persoane dintre care unul era lt. major.
Ne-au întins cărţi poştale pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau
cărţile poştale pentru deţinuţi si se refuzase distribuirea lor pentru a se
savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât
în fata forţei si a presiunii. Ne-a întrebat ce vrem. Si nu a primit nici un
răspuns. Tot el a adăugat că mâncarea pe care o avem în cameră a fost dată
tuturor deţinuţilor, împreună cu cărţi poştale si că toate pachetele vor fi
distribuite. Unul dintre cei doi necunoscuti a adăugat către comandant:
"Cu asa mâncare mai fac si nazuri. Lasă-i să moară." Cuvintele mi-au
rămas în minte, dar si figura mi s-a întipărit precum si vocea. Cam după 20 de
ani l-am reîntâlnit pe un şantier. Era sudor si-mi era subaltern, il chema
Moldoveanu Ştefan, si din discuţie în discuţie, pe ocolite, am aflat că fusese
secretarul organizaţiei de bază în direcţia penitenciarelor. Am tăcut. In 1988
a venit în vizită la Paris si m-a vizitat. Atunci mi-a recunoscut totul si ca
să dovedească că-i de bună credinţă mi-a dat schema cu toţi pe care îi mai ştia
din M.A.I., cu unele amănunte.
Revenind la derularea mersului grevei eram tinuti la curent
prin grupele ce intrau zilnic în greva si erau aduşi tot la închisoare. Iusco
Gavrila care era: mai subţirel, îsi făcea loc printre gratii si după stingere
se ducea si lua legătura cu noii veniţi. A doua zi au intrat sase deţinuţi în
grevă si numărul se mărea, îngrosându-se până la 50 de persoane. In secţie ni
se spunea că s-a îmbunătăţit mâncarea, s-au dat cărţi poştale si în ultimele
zile începuseră pachetele. Ei cereau, ca si noi, o comisie de la Bucureşti să
examineze situaţia detenţiei, ca să fie eliberaţi.
In a 5-a zi de greva foamei, sublocotenentul Dan Anastasiase
din Brăila, născut în 1922 a murit în greva foamei, fiind bolnav de ficat.
Fusese arestat pe 15 Iunie 1952 si ajunsese inapt la vârsta tânără de 31 de
ani.
Printre cei 54 intraţi în grevă îmi mai amintesc de: Lucian
Dimitriu, Ilie Bonteanu, Ion Pâslaru, Cristache Stratulat, Mitru Moldovan,
Marcel Cazacu, Ion Tofoleanu, Ieronim Popescu, Emil Micu, Iosif Haiduc, George
Vlădescu.
In a noua zi, deoarece condiţiile de schimbaseră în mai
bine; am sfătuit ca se înceteze greva, rămânând ca împreună cu Octavian
Rădulescu să o continuăm până la sosirea comisiei de la Bucureşti.
Pe 18 Martie cei doi rămaşi am fost luaţi pe pătură si duşi
la infirmerie ca să ne alimenteze forţat. Eu aveam 48 de kg. la 1,76 m.
înălţime. Doctorii Bretcan, Petrică Brătilă si prof. Jovin care ne-au luat în
primire erau îngrijoraţi de sănătatea noastră.
Gardienii ne ţineau de mâini şi de picioare şi doctorii ne-au alimentat
pe furtun.
In aceste zile ne-a adus în cameră un bolnav grav de ciroză
II chema Garlati, de origine ungur de la Oradea, gogoşar de meserie şi nu ştia
nici o boabă româneşte. Prin semne ne-am dat seama că vrea un preot. Rădulescu
a luat legătura si a trimis vorbă preotului ortodox Constantin Negulescu să
vină la infirmerie, cât mai repede. Preotul
a reuşit să se strecoare prin sârme si a ajuns. Cu vin tonic si cu pâine
de puşcărie, după ce le-a sfintit, l-a împărtăşit pe Garlati. In timpul
acestei slujbe am luat măsuri prin prietenii din infirmerie să aiba grija să nu
fim deranjaţi. In aceste ultime clipe de rugăciune fata i s-a luminat si a
murmurat câteva cuvinte pe limba lui. După câteva ore a murit liniştit. Singurul
lucru ce l-am putut face a fost sa ţinem lumina tot timpul aprinsă.
In ziua de Buna-Vestire a sosit comisia de la Ministerul de
Interne formată dintr-un procuror, un ofiţer de la Ministerul de Interne,
doctorul BUDU care răspundea de lagărele canalului si încă un doctor militar.
Le-am expus situaţia disperată a bolnavilor, lipsa
medicamentelor, a alimentatiei si regimul inuman pe care ni-l aplică
administraţia. Am arătat că majoritatea celor bolnavi sunt cu pedepse
expirate, iar alţii fără nici o judecată, si am solicitat eliberarea lor pentru
a se crea condiţii mai bune celor rămaşi. De asemenea am subliniat că cei
judecaţi sunt nevinovaţi, condamnaţi pe baza unor înscenări ale securităţii. Ni
s-a spus că s-au luat măsuri de îmbunătăţirea situaţiei, că se vor primi
pachete, scrisori si se va examina situaţia fiecărui deţinut. După amiază ni
s-au adus listele prin care inapţii erau împărţiţi pe categorii de distrofici
si TBC-isti cu regim alimentar îmbunătăţit simţitor.
Lista celor TBC-isti începea cu Rădulescu Octavian, iar
aceea a distroficilor cu mine. Convingându-ne că cele spuse sunt reale, noi doi
am hotărît să încetăm greva după 17 zile. Am auzit că atunci s-a prezentat la
comisie Silberman care le-a spus, dându-si cămaşa jos: Aici e mai rău ca la
Auschwitz pe unde am trecut.
In acelasi timp cu venirea comisiei, în afară de moartea lui
Garlati, în noaptea de 24/25 Martie a murit preotul ortodox Toma Brătescu din
com. Negreni-Vlasca, fruntaş naţional ţărănist, arestat pe 15 August 1952 ajuns
piele si os, distrofic în ultimul hal.
Iar în ziua de Buna-Vestire si-a dat sfârşitul si preotul
greco-catolic Ştefan Bălan, consilier la Episcopia din Lugoj, deasemenea
istovit după 5 ani de închisoare, trecut si prin munca de exterminare.
Poate s-a întâmplat ca cei doi preoţi si cu ungurul Garlati
să se fi înfrăţit aruncaţi în aceiaşi groapă comună de la Poarta Albă. Au mai
murit în această perioadă:
Weidenfeld, refugiat din Bucovina la Bucureşti arestat
pentru că la locuinta lui veneau evreii fugiţi din Bucovina si Basarabia care se
văietau că o duc mai rau decât în timpul lui Antonescu. Arestat în 1949 si
condamnat pentru discuţii duşmănoase a ajuns la Peninsula unde a lucrat ca
zidar. La închiderea canalului a plecat pe şantierul de la Constanta si la
sfârşitul lui Martie 1954 venea paralizat, pe targa ,la spitalul de la Poarta
Albă. Probabil avusese o congestie cerebrală. Nu mai cunoştea si nu putea
vorbi. Pe 2 Aprilie 1954 a murit ca urmare a muncii forţate de exterminare.
Tâmpău Gheorghe, ţăran din Fundul Moldovei-Bucovina a murit
tot acuma.
ACŢIUNEA ÎMPOTRIVA ABUZURILOR CONTINUA
In aceasta perioadă din luna Martie, Remus Radina după
plecarea procurorului era izolat la infirmerie pentru refacere si personal se
ocupa prof. Ion Jovin si cu ceilalţi doctori. La sfârşitul lunii Martie după
ieşirea noastră din grevă, pe el l-au ridicat din infirmerie si I-au dus în
izolarea din penitenciar acuzându-l de "instigatia în masă" a
inapţilor ce declaraseră greva.
Spre sfârşitul lunii Aprilie a intrat în grevă farmacistul
Cristache Stratulat care a fost ameninţat de ofiţerul politic că va fi omorît
împreună cu Radina.
După 1 Mai a sosit o comisie care a început "analizarea" dosarelor ce lor
arestaţi si după 10 Mai s-a trecut la eliberarea lor care a durat până la
sfârşitul lunii.
Odată cu începerea eliberărilor, un ofiţer, a intrat în
celula lui Radina, de la închisoare, l-a insultat si provocator l-a lovit.
Imediat a declarat greva foamei si a setei până la venirea procurorului si în
a şaptea zi a fost adus la infirmerie pentru alimentaţie forţată.
Eu mă găseam internat în infirmerie si am cerut doctorilor
ca alimentarea să se facă în prezenta mea. Situaţia era gravă fiindcă declarase
si greva setei. Eu pregăteam ceea ce i se da si în plus aranjasem să se pună
mai multe întăritoare. Dar poţi să te joci cu Radin? Patru miliţieni îl ţineau
de membre si cu greu i s-a deschis gura. Când să mă pregătesc să
torn, s-a smucit o dată si pâlnia de sticlă a sărit si s-a făcut tăndari.
A doua zi s-a folosit o pâlnie de
metal. După alimentaţie Radina ne-a facut figura. S-a dat jos din pat, si-a
băgat degetele pe gât si a vomitat tot ce-i introdusesem în stomac. S-a uitat
la mine ca si cum ar fi zis "si tu mă chinuiesti?”. Ziua următoare a fost
ţinut mai mult de mâini si de picioare după scoaterea furtunului. Si asa a fost
chinuit până în a 25 zi când mi-a spus că nu mai poate, suporta nici o
alimentaţie forţată. De la soba de
cărămidă, care era încinsă cu sârmă, de la un colt, a scos un cui si l-a
introdus în gaura cheii blocând broasca, si a mai pus si patul în uşă ca să nu
se mai poată intra nici spărgând usa.
Când totul a fost gata m-am dus la poarta infirmeriei si
i-am spus gardianului că cel din grevă s-a sinucis, văzându-se sânge pe jos.
Miliţianul s-a dus puşcă la poartă să anunţe. Eu am anunţat pe cei din ţarcuri
să fie atenţi că situaţia lui Radina este foarte gravă. Doctorilor nu le-am
spus nimic.
Nu după mult timp sosit comandantul Fecioru însoţit de
Moraru si vreo trei miliţieni. Au încercat să intre pe usa. A fost imposibil.
Atunci au ieşit în curte au spart un ochi de geam si apoi unul câte unul au
intrat în camera lui, in timp ce lumea
din ţarcuri privea de la distanţă scena. A doua zi i-au ridicat pedeapsa de
izolare aducând doi prieteni, pe maiorul I. Moreanu si Marcel Cazacu pentru a-i
dovedi ca izolarea încetase după aproape patru luni.
Eliberările administrativilor erau pe terminate. Dar Fecioru
era pus într-o situaţie grea pentru
"prestigiul" lui. In August 4 persoane dintre grevişti trebuia
să ne eliberăm la expirarea pedepsei si el era în situaţia să semneze biletele
de eliberare si mai ales lui Radina care-i făcuse atatea zile grele.
In acea perioadă situaţia internaţională ne era favorabilă
fiind informaţi pe căile "subterane" că la Geneva începuseră
tratative între marile puteri.
Atunci ca să-i dea o oarecare satisfacţie lui Fecioru, s-a
hotărît de către Ministerul de Interne să ne transfere la cel mai îndepărtat
penitenciar si acesta nu era decât Oradea Mare.
Spre jumătatea lui Iulie 1954 am fost luaţi cu bagajele
40-50, lui Radina si Stratulat li s-au pus lanţuri la picioare si porniţi la
drum, spre necunoscut.
La poartă ne aştepta Fecioru - ca să ne dea onorul -
surâzând. Radina cu mâna i-a arătat castru roman de pe deal spunându-i:
"Domnule Fecioru, ne plâng strămoşii noştri din castru, pentru halul de
decădere în care am ajuns!".
POPAS LA JILAVA
Zi dogoritoare de Iulie. Suiţi grămada în dubă si plecaţi la
ora prânzului când soarele dogorea cel mai puternic am călătorit ca în infern,
dezbrăcati la slip si cu apa şiroaie curgând pe noi. Asa am ajuns la Bucureşti
în gara Basarab si de acolo în alte dube si mai ermetic închise pana la Jilava.
Am fost despartiti de Pâslaru Ion, Radulescu Octavian si cei
destinaţi la penitenciarul de T.B.C. de la Tg. Ocna si am rămas dintre
greviştii Porţii Albe cu Cristache Stratulat, Remus Radina, Iosif Haiduc si
alţii cativa pe care ne-au dus în "cavoul de la nr. 6" care era
arhiplin, si cu o jumătate "de fereastră.
A doua zi ne-au dus la baie. Radina avea picioarele asa de
subţiri că reusise sa si le scoata. La intoarcere în celulă era un aer
insuportabil si au mai băgat si hârdăul cu ciorba fierbinte; aburii aproape
sufocându-ne. Lui Stratulat, fiind bolnav de inimă i s-a făcut rău, a leşinat.
Cu greu au deschis uşa si cu mai mare greutate au acceptat să-l întindem pe o
rogojină, pe hol. A stat până la închidere, după masa de seară.
Prevăzând ce se va întâmpla, lângă usă ne-am aşezat eu si cu
Radina. A venit plutonierul si ne-a scos afară ducându-ne lângă Stratulat si
ne-a spus sa-l ducem în celula. Noi am răspuns că l-am scos de acolo fiindca
era pe moarte si noi nu-l putem duce să moară. Dacă vor să-l ducă, sa-l aibă pe
conştiinţă ei.
A plecat să raporteze si au venit cu maiorul Czaki, noul
comandant al "Jilavei care ne-a ordonat să-l ducem în celulă. I-am spus
acelasi lucru. A trimis să vină fierarul cu lanţuri si ne-a pus si nouă lanţuri
la picioare. Radina era proprietarul a două perechi, unele lăsate sub pat în
camera 6.
In acest timp l-am auzit pe Stratulat spunând comandantului:
"Nu vă este ruşine să vă purtaţi asa când Molotov umbla
cu căciula în mână la Geneva să cerşească pacea?! (Făcea aluzie la Conferinţa
care se încheiase pe 21 Iulie în legătură cu pacea din Coreea si Indochina). Am
văzut unul mai grozav, cu două stele mai mult (arătând cu mâna spre epoleţi) si
acum e alături în celulă, aici în Jilava." (De data aceasta făcea aluzie
la Albon arestat cu Borcea).
Am fost duşi într-o celulă, cu trei somiere de pat, fără
aerisire, fără lumină si cu apă pe jos de câteva degete. Cu toate aceste
condiţii mizerabile, aici era răcoare si aveam mai mult aer. Noi trei speram să
ne eliberăm din Jilava fiindcă pedepsele începând de la 15 August până la 10
Septembrie, ne expirau. Dar în mai puţin de o săptămână am fost puşi pe dubă,
pe o căldură la fel de înăbuşitoare si după un drum destul de greu, cu opriri
pe traseu pentru "încărcări si descarcari" de deţinuţi, am ajuns la
Oradea Mare.
Cred că Fecioru era mulţumit că ne purtase, pe o căldură
toridă, aproape 8-900 de kilometrii, unii cu lanţuri la picioare, sclavi ai
secolului 20.
Aici închisoarea ne-a primit rece. Cu aceiaşi ameninţare.
Aici e Oradea. Nu vă mai merge. Aici e puşcărie.
Noi cunostinte, noi vesti. Aici am stat cu Mircea Ionescu
inginer de la Resita condamnat în lotul rezistentei naţionale Pop-Bujoi, si cu
preotul Eusebiu Cutcar (greco-catolic), confesor si organizator al unei grupe
de partizani din munţii Tipşor si Seculiţei din Mai 1949 până-n Decembrie 1950.
Paralel cu această organizaţie mai
fusese o alta condusă tot de un preot, Dumitru Matei de la Iaşi care a
pierit executat la Jilava pe 21 Februarie 1951.
Tot la Oradea se găseau arestaţi cei din grupul celor
evadaţi de la mina de plumb Valea Nistrului care evadaseră în aceiaşi noapte de
6 lunie 1953, odată cu cei de la mina Cavnic. Erau la Oradea, Nicolae Miron din
Tg. Trotus (fusese dat din Iugoslavia), Petru Românu (din lotul Partizanilor de
la Teregoca) si Ion Cotofan din Arad. Şeful grupului, sublocotenentul de
artilerie Marin Tucă, cel care organizase evadarea, se găsea separat si a fost
executat în 1955 la Cluj.
Tot aici am aflat si de evadarea de la Aiud din 21 Dec.1952
organizată de comandorul Teodor Greceanu în care Valeriu Sirianu si Gheorghe Spulbatu
au fost executati la Aiud în 1953.
La Oradea, va veni si lotul evadaţilor de la mina Cavnic
după ce se va întocmi dosarul la securitatea din Baia Mare si aici va avea loc
procesul.
Pe 10 August 1954 stăm liniştit în timp ce ceilalţi erau
frământaţi să vadă cum va reacţiona administraţia fiindcă mie îmi expira
pedeapsa în aceiaşi zi.
Cristache Stratulat a început să bată în usa tot mai
insistent.
ELIBERAREA
Ce este, ce s-a întâmplat, întreabă gardianul.
Să vină cineva de la grefă fiindcă aici stă încarcerat un om
liber, căruia i-a expirat pedeapsa, a răspuns Cristache Stratulat. Dar mai mult
era curiozitatea pentru că si lui îi expira peste o lună si mai repede lui
Radina.
Mi-a luat numele si după o oră aproximativ a sosit de la
grefă cu dosarul, m-a întrebat, tata, mama, data arestării si pedeapsa. A
plecat. Toţi erau convinşi că voi pleca. Ne-am schimbat ultimele informaţii
pentru familii, adresele si nu peste mult, înainte de prânz a venit si m-a luat
cu bagajul. De la penitenciar m-a însoţit un miliţian, am fost dus la
securitate si m-a predat cu un plic.
După ce am mai stat puţin a venit un maior, m-a întrebat ce
intenţii am si unde vreau să mă stabilesc, după care mi-a întins biletul de
eliberare si un CEC cu 169 de lei, plata muncii efectuate timp de 4 ani cât am
stat la Canal. Nu mă aşteptam la nici un leu după felul cum muncisem.
Am plecat si după vreo 50 de metri m-am uitat înapoi să văd
daca cineva mă urmăreşte si la primul colt am întrebat pe cineva unde este
CEC-ul. Mi-a explicat. Era în apropiere. Am intrat si m-am aşezat la rând. Dar
de la casă o voce feminină m-a strigat să vin în faţă. Mai erau 5-6 în fata
mea, ma întrebam eu. Da d-voastră poftiţi în faţă, nu e nevoie să aşteptaţi.
Probabil m-a văzut tuns si slăbit. Am înmânat CEC-ul si m-a întrebat cât scot?
Tot am răspuns. A zâmbit si mi-a numărat până la ultimul leu. Probabil
casieriţele se obişnuiseră cu astfel de apariţii la ghişeu si vroiau si ele
să-si manifeste într-un fel simpatia.
Poate să fi fost ora 13. M-am trezit după câţiva paşi că
eram în centru, după aspect. Am luat o birje si am spus adresa lui Haiduc
Iosif, care rămăsese în celulă si-i promisesem că primul drum îl fac la el, ca
în prima Duminică familia să-i ducă un pachet, după indicaţiile date, ca astfel
să ştie de soarta mea, fiindcă era posibil să mă trimită pe Bărăgan. Ajuns la
familia Haiduc le-am spus de unde vin, le-am arătat o batistă de-a lui ca să
se convingă. Nu ştiau că el sosise la Oradea, la doi paşi de ei. S-au bucurat
si au spus că se vor duce Duminică la închisoare întroducând în pachet
consemnul nostru.
Seara m-au condus la gară si am plecat prin Timişoara ca să
fac o întrerupere de 48 de ore la Craiova să-mi văd mama. Pe drum lumea si-a
dat seama si mă în conjurau cu simpatie, ba un CFR-ist mi-a spus că a lucrat
pe "mustaţă" la Peninsula si
mi-a spus numele inginerului Nicola pe care-l cunoscuse în timpul descărcărilor
vagoanelor. Probabil îi făcuse si vreun serviciu de-l ţinea minte.
Am ajuns si la Craiova, unde am avut mai multe comisoane si
desigur mama s-a bucurat foarte mult, povestindu-mi drumurile la Canal unde nu
i se dăduse voie să mă vadă, mi-a arătat avizele pachetelor trimise si
returnarea lor.
Ajuns la Bucureşti, după Sf. Mărie am fost nevoit să mă prezint
la miliţie să-mi dea buletin si pentru că adresa mea de prin 1946 era într-un
cartier socotit rezervat (adică aproape de Mănăstirea Casin) mi s-a refuzat.
Atunci eu am rămas pe loc si le-am spus ca eu n-am cerut să mă elibereze si
n-am unde să mă duc iar buletinul mi se luase la Ministerul de interne, odată
cu arestarea. Le-am arătat că vin de la gara cu o mică valijoară si nu pot
merge la nimeni, ca să aibe necazuri din cauza mea, că nu am forme de la
politie. Si am stat liniştit.
După 3-4 ore de aşteptare, probabil între timp ei
discutaseră cu Ministerul de interne, m-a chemat comandantul si m-a întrebat
dacă n-am pe cineva cunoscut care să mă primească. Le-am spus că as avea un
unchi bătrân dar nu vreau să-i fac necazuri, fiindcă am văzut atâtea cazuri de
găzduire fără anunţarea politiei.
M-a întrebat unde, numai în cartierul interzis să nu fie.
Le-am spus că e în spatele cimitirului Sf. Vineri. A pus mâna pe telefon în
fata mea si a spus că voi veni si să-mi facă buletin de intrare în spaţiu fiindca
au aprobarea Ministerului de Interne.
M-am dus acolo si într-o săptămână mi s-a făcut buletinul
populaţiei.
Necazurile erau cu lucru. Nu voiau să angajeze. Numai munci
necalificate si provizorii. Am fost
vopsitor, cazangiu, zugrav, manipulant, dulgher. Mă descurcam fiindcă eram mai
tânăr.
In urma mea se eliberaseră si ceilalţi rămaşi, la Oradea:
Radina Remus, Stratulat Cristache, Ionescu Mircea, pe ei îi văzusem la
Bucureşti. Asa că era o atmosferă de destindere, dar numai temporară. Ochii
erau asupra noastră.
In aceea toamnă târzie, într-o dimineată pe la ora 6,30
ajunsesem la Politehnică pe Calea Grivitei si mă îndreptam spre Piaţa Matache
Măcelaru. Pe partea hotelului "Nord" de azi erau fel de vel de
magazine mici si câteva hoteluri.
In fata vitrinei unei prăvălii era
întins un om cu un ziar pe faţă. M-am apropiat curios să văd ce-i cu el, poate
are nevoie de vreun ajutor. N-am apucat decât să observ că nu avea şireturi la
bocanci si o voce după un gang, de la vreo zece
metri, răstită, mi-a strigat, circulă si vezi-ti de drum. .
Am plecat îngândurat. De parcă eram pe vremea lui Alimănescu
din 1945-46 când erau împuşcaţi, mai
ales în groapa Floreasca. Dar acum era în plin Bucureşti si în faţa unei
vitrine, si omul fără şireturi.
Pe la ora 8 întorcându-mă spre casă, de data aceasta pe
bulevardul Filantropia, lângă o Alimentară în apropierea Spitalului, colt cu
Banu Manta, un alt om zăcea pe trotuar, păzit de un miliţian. O femeie
trecând, când la văzut si-a pus mâna la falcă clătinând din cap: nimeni nu mai
ştie de el nimic. Mişcă, mişcă, vezi de drum. Prin dreptul spitalului
întrebând-o altcineva, a adăugat plină de durere: era student, de la noi din
Făgăraş.
Până seara s-a mai auzit în Bucureşti si de alţii împuşcaţi
pe la colturi, ba prin Crângasi, ba prin cartierul Elefterie.
Cu siguranţă fusese o acţiune de intimidare a populaţiei
fiindcă au fost lăsaţi câteva ore ca să poată fi văzuţi si să se ducă vestea.
ALTE CURIOZITĂŢI SI NU ÎNTÂMPLĂTOARE FIIND LIBER
In primăvara anului 1956, deşi îmi schimbasem adresa, am
primit o invitaţie să mă prezint la un birou A. I. din Galeriile Kretulescu.
M-am prezentat si de acolo m-a luat un civil si m-a trecut
prin Piaţă si am intrat în Ministerul de interne, la etajul 4. Intr-un birou
erau doi ofiteri. După ce m-au întrebat unde lucrez, cum mă simt, mi-au întins
un teanc de 50-60 fotografii spunându-mi să le privesc cu atenţie si să spun
pe cine recunosc. Mi-am dat seama imediat că a recunoaşte pe cineva însemna a
rămâne acolo.
Le-am luat în mână si foarte calm am luat una, câte una si
le puneam deoparte
Imi dădeam seama că ochii sunt aţintiţi asupra mea să vadă
cum reacţionez.
M-am concentrat în asa fel, încât priveam fotografia fix,
dar nu vedeam nimic. După ce le-am terminat am spus că n-am recunoscut pe
nimeni. Chiar pe nimeni.
Da, pe nimeni cunoscut.
Mai priveste-le odată.
Le-am luat si parcă mai rar, mă uitam si nu vroiam să văd
nimic. Şi nu vedeam nimic.
După ce le-am terminat, unul dintre ei mi-a spus. Ai reţinut
figurile.
Da, am răspuns. Dacă îti reaminteşti de vreunul dinte ei, să
vii la biroul din Galeriile Kretulescu si să ceri să vii să ne spui.
Bine, am spus. A sunat si am fost scos din Minister.
Ce o fi fost, nici astăzi nu-mi dau seama.
Toamna lui 1956 era agitată. Nemulţumirile din Polonia si
mai ales din Ungaria aveau ecou si în mediile universitare din România.
Studenţimea se agita, începuseră să circule chemări la manifestaţii, ba chiar
si unele manifeste.
Pe 24 Octombrie, după câte îmi mai reamintesc am fost chemat
de urgentă pe strada Izvor, aproape de Podul Mihai Vodă, în spatele Arhivelor
Statului. Era o casă boierească veche, în care nimeni n-ar fi bănuit că ascunde
un loc de supliciu, înainte de a mă duce acolo am anunţat trei persoane: Remus
Radina, Gabriela Ionescu si pe soţia mea. Toate trei au fost prezente în
împrejurimi si au "patrulat" câteva ore.
Profitând de sezon mi-am luat paltonul si servieta în care
aveam două schimburi de lenjerie, sapun si prosop. In plus un codru de pâine.
La ora 8 dimineaţa conform invitaţiei m-am prezentat. In curte nu era nimeni.
Numai în hol mă aştepta un civil de circa 30 ani, brunet, cu un umăr lăsat,
care mi-a aruncat o privire încruntată si m-a introdus într-un birou cu două
scaune.
Au urmat întrebările de rigoare:
tata, mama, politica, condamnările, pe unde am trecut, pentru ce am fost
condamnat.
Uite ce vreau, să reconstituim trecutul din 1946, cu oameni
si locuri.
Văd ca eşti umblat, cunoşti locuri si oameni si putem face o
treaba bună.
Cu cine ai acţionat înainte de a fi condamnat?
Cu nimeni. Am fost condamnat în lipsă cu vreo 20 persoane
necunoscute si atunci mi-am schimbat locurile si numele.
Dar în 1947?
Pentru delict de presă, un articol refuzat de cenzură si
publicat ca manifest de protest împotriva arestărilor.
Si cu cine ai făcut manifestele?
Deşi bănuiam, imediat mi-am dat seama unde vrea să ajungă.
In acele zile apăruseră prin facultăţi manifeste. Ştiam că la Fac. de
litere si drept le pusese Remus Radina.
Si pentru că eu făcusem Fac. de litere si fusesem condamnat pentru manifeste
vroiau să facă legătura. In primul rând desigur aveau manifestul-chemare si
vroiau sa vadă scrisul.
I-am spus că dacă mi s-ar fi spus la eliberare să ţin minte
pe cei pe care-i cunoscusem, atunci i-asi fi scris pe o listă si-i aveam la
îndemână. Ori preocuparea mea este existenta si viitorul, nu trecutul atât de
păgubos.
Spune-mi ce oameni cunoşti, de exemplu, din perioada când ai
făcut manifestele, din 1947.
Am stat pe gânduri, si cu greu am scos 7-8 nume, bineînţeles
toţi foşti turnători, unii deveniţi agenţi notorii: Paul Sava, Alexandru
Drăculănescu, Constantin Bălaceanu, Stănescu, Constantin Popescu, Costea, cu
greu îmi aduceam aminte de câte unul.
Si unde sunt?
De unde să ştiu eu. Nu i-am mai văzut. Dar d-voastra care văd
că m-ati găsit pe mine, cred ca îi aveţi în evidentă pe toţi, si-i stiti pe
fiecare pe unde sunt
Văd că merge greu. Cu mine nu discuţi. Uite ce este, ai aici
hârtie, apucă-te si scrie tot, dar tot ce ai facut, si cu cine. Dacă termini
hârtia bate în usă si-ti mai aduc, numai să lămurim. Si a plecat. Lăsase peste
50 de coaie de hârtie.
Am stat ce am stat, m-am gândit profund, fiind convins că mă
urmăreşte printr-o gaură, sau prin gaura cheii. Au specialitate.
Intr-un târziu m-am apucat si am scris datele biografice,
după care am înşirat cele 7-8 nume amintite si iar am stat pe gânduri.
La un moment dat am scos codrul de pâine si am început să
rod din el, încet, si la un moment dat se deschide usa si mă întreabă ce fac,
mai ai nevoie de hârtie?
I-am spus că nu am nevoie, dar deocamdată mănânc ceva că
sunt bolnav si de ulcer si stomacul simte nevoia să-i dau ceva să nu mă apuce
durerea.
Văd că eşti încăpăţânat. O să rămâi aici, o să te facem noi
să scrii.
Domnule eu am venit cu cele necesare si i-am arătat servieta
cu schimburile.
Mi-a mai lăsat hârtie si mi-a zis să mă apuc să scriu.
A plecat si eu am continuat să mă gândesc la cei de afară
care erau îngrijoraţi asteptându-mă.
Spre ora 5 si jumătate a venit să-mi ia hârtiile din care
numai una era începută.
Hai, mi-a ordonat.
M-am sculat, am luat servieta si am ieşit în hol. Mă
aşteptam să mă ducă în subsolul
clădirii. Dar mi-a întins buletinul si mi-a arătat usa de ieşire spunându-mi
să-mi bag minţile în cap.
Afară nu mă mai aştepta nimeni. Pe la orele 15 au bănuit că
sunt arestat şi au plecat fiecare spre casă.
In sfârşit am ajuns acasă. Soţia era disperata. Bucuria a
fost mare. Mi-am dat seama ca nu mai
este de trăit în Bucureşti. Trebuia să
caut să plec pe şantiere, să mi se piardă urma. Si asa am reuşit să colind
peste 4 ani până la altă arestare, o altă înscenare.
Peste câteva zile m-am întâlnit cu Radina. Era preocupat să
contacteze centrele universitare să încerce încurajarea studenţilor si a unei
manifestaţii. A fost la Iaşi, Cluj, Braşov si s-a reîntors la Bucureşti.
Pregătise un memoriu pe care voia să-l înainteze Organizaţiei Naţiunilor Unite,
pe 10 Decemb.1956.
La începutul lunii Decembrie, trei tineri naţional ţărănişti
ne-am întâlnit cu Radina la Ploieşti unde ne-a citit memoriul. Punctele
principale, după câte îmi amintesc erau: eliberarea deţinuţilor politici,
alegeri libere în toate ţările din lume sub control internaţional, retragerea
trupelor sovietice.
Am ascultat o relatare plină de demnitate româneasca, un
corolar al unei suferinţe de peste un deceniu sub crunta dictatură comunistă.
Ascultându-l simţeai durerea unui neam chinuit de veacuri, cedat pe nedrept
asupritorilor si care prin sângele lui vărsat pe altarul libertăţii si
democraţiei, căuta să trezească lumea liberă ameţită de conferinţe şi de
"spiritul coexistentei paşnice".
Dându-şi seama de pericolul la care se expunea, întorşi la
Bucureşti s-a fotografiat si mi-a încredinţat bonul ca să le ridic si să le
expediez familiei.
Pe 10 Decembrie a intrat la Ambasada
Americii, a înmânat memoriu si la ieşire fiind urmărit a reuşit să se eschiveze
si sa-l piardă prin centrul Capitalei pe urmăritori .
Peste câteva zile m-am despărţit de el la Km. "0"
de la Sf. Gheorghe inarmat cu o busolă, un cleşte de cuie şi ardei iute a plecat
spre lumea liberă.
In Ajunul Crăciunului, ca un Mag al Răsăritului a ajuns în
Iugoslavia pentru a vesti Occidentului pericolul ce vine din partea
"irozilor" de la Kremlin, iar
în ziua de Crăciun 1956 intra în lanţuri la securitatea din Timişoara.
Cicerone Ionitoiu