Se cuvine ca înainte de a trece în revistă
persecuţia Bisericii România să aruncăm o privire asupra genocidului din sânul
Bisericii ruse dezlăntuit de bolşevici
după instaurarea lor prin forta, în 1917, la conducerea statului.
Creştinarea poporului rus a coincis cu
unificarea statului şi s-a dezvoltat sub influenta bizantină. După
creştinarea prinţului Vladimir în 988
rusii au intrat în al doilea mileniu ca un popor profund creştin. Invazia
mongola a găsit o rezistentă înverşunată în creştinismul poporului rus, iar Alexis (1293-1378) devenit mitropolit al Moscovei si regent a fost sanctificat fiind socotit ca
simbol al reinvierii spirituale, naţionale si politice.
Prestigiul Rusiei ţariste din ultimele secole
s-a datorat si influentei religioase a patriarhiei Moscovei care
s-a rasfrânt asupra slavilor din Balcani, nutrindu-i dorinţele expansioniste,
erijându-se ca protectoare a creştinilor. Bulgarii în liturghiile lor comemorau
numele tarului Alexandru II, liberatorul ţarii de sub turci iar Sârbii nu au
putut uita alianţa rusă la izbucnirea primului război mondial. Rusia era
considerată ca protectoare a "Locurilor Sfinte" contra pretenţiilor
islamice si catolice, în timp ce scopul
ei era sa ajungă la Marea Mediterană prin Dardanele si la Oceanul Indian
prin golful persic. Grecii au descifrat visul imperialist al Moscovei spre
dominaţia Balcanilor si a strâmtorilor, si nu s-au înşelat.
Cu tot prestigiul religios exterior care nu era altceva decât sâmburile
ecumenismului, cu toată viată creştină originală dominată de viata monastică
extinsă pe vastul teritoriu ţarist ce-si găsise prin sihastrii adevăraţi propavaduitori ai umilinţei până în
străfundurile pădurilor de nepătruns, cu toate că preotul, servitor al lui
Dumnezeu transformat si-n ultimul slujbaş al statului cu toate acestea nemulţumirile
interne erau alimentate si de scandalurile continui si corupţia generalizată.
Atmosfera despotica care nu era numai în
Rusia, dar aici si-a găsit un terne mai fertil si focul anarhiei a fost pus de
trimiterea unui vagon blindat, din occident până în aceea Rusie muribundă, din
care a descins Lenin numai cu o mână de tortionari marxişti.
Si cum noua schizofrenie marxistă urmărea să
revoluţioneze omenirea bazându-se pe minciună, furt, delaţiune, crimă, toate
viciile de destrămare a societăţii, fără ca acestea să fie sancţionate pe
pământ, comunismul a început lupta pe viată si pe moarte împotriva clasei vechi
conducătoare, împotriva intelectualităţii si împotriva Bisericii.
Dincolo de Nistru, până la Vladivostoc s-a
instaurat un imperiu al barbariei, într-o societate artificială lipsită de
substanţa umană, în care nu va exista
nici familie, nici Dumnezeu, unde se urmărea colectivizarea femeii,
creşterea copiilor la crese precum puii de găina la incubatoare după care să
cutreiere maidanele, transformarea satelor în cazărmi, în jurul obiectivelor
economice impuse si în care omul "cel mai preţios capital" să fie
controlat si dirijat.
Oamenii au ajuns sclavi si flămânzi, o turma
condusa de cei ce aveau bata in mana.
Biserica alături de familie si scoală
reprezentau factorii de educatie ai poporului. Mai mult, biserica avea o sferă
de acţiune si mai mare, ea asumându-si rolul de a se ocupa de om de la naştere
până la moarte, deci un rol predominant fată de familie si scoală (care le
aveau limitate în timp).
După ce teroriştii în frunte cu Lenin, prin
forţă au pus mâna pe conducerea statului au căutat imediat să excludă radical
ori ce opoziţie individuală sau organizată.
Toate acestea s-au făcut sub privirile
îngăduitoare ale celor ce se străduiau să conducă omenirea spre o societate mai
bună, mai îndestulată, care să respecte pe om si libertăţile de manifestare
spirituală, spre progresul ei.
Sub aceste priviri, în infernul URSS au fost exterminaţi 25% din populaţia prinsă ostatică, adică circa 50 de milioane de fiinţe umane. Dintre aceştia 200.000 au fost preoţii ruşi care propăvăduiau dragostea între semeni.
Chiar din primele
momente ale instaurării revoluţiei bolşevice, Biserica ortodoxă rusă a
reacţionat împotriva violentelor si în mesajul adresat pe 11 Noiembrie 1917 se
spunea:
„... Din toate colturile Rusiei ne vin vesti
în ceea ce priveşte violentele de neimaginat fată de biserică, făcute de
diverse organizaţii sau persoane de la putere. Sub pretextul separării Bisericii
de stat, consiliul comisarilor poporului se forţează de a face imposibilă
existenta Bisericii, a instituţiilor eclesiastice si a clerului. Sub pretextul
confiscării bunurilor bisericeşti se urmăreşte distrugerea cultului si a
slujbelor. Prin confiscarea imprimeriilor, posibilitatea unei publicaţii
libere a bisericii sau a cărţilor liturgice cu toată curăţenia si integritatea
cuvenita, au devenit imposibile."
In fata persecutiilor
din ce în ce mai puternice împotriva bisericii, Patriarhul Tikhon a
excomunicat pe bolşevici pe 19-01-1918.
A doua zi a fost făcut public decretul prin
care Biserica era separată de Stat si i se confiscau toate bunurile, fiind
lipsita de toate drepturile juridice, deci scoasă în afară de lege.
Războiul civil bolşevic a continuat mână-n
mână cu lupta fără milă împotriva Bisericii ortodoxe, la început. De la
aceasta dată până la sfârşitul anului 1922, un număr de 25 episcopi si
arhiepiscopi au dispărut fie executati de politia secreta, fie morţi în
temniţe. Numai în noaptea de 12/13 August 1922 episcopul Veniamin al Leningradului,
după ce se opusese unei divizări a bisericii făcută din dispoziţia lui Lenin,
împreună cu alţi 3 preoţi au fost împuşcaţi în apropierea Leningradului. Si
până la sfârşitul anului au mai fost executaţi 2.691 preoţi, 1.962 călugări si
3.447 călugărite.
Patriarhul rămăsese pe poziţie intransigentă.
în anul 1922, sub pretextul ajutorării
populaţiei înfometate de pe malurile Volgăi, Lenin dăduse dispoziţie să se confisce
toate obiecte le de cult pentru cumpărarea de alimente. S-a refuzat primirea
contra valorii acestor obiecte oferită de credincioşi. S-a dovedit că totul a
fost numai jaf. Numai un milion de ruble au fost folosite în scopul
ajutorării, restul de 2,5 miliarde de ruble aur au luat drumul băncilor
capitaliste, în conturile şefilor comunişti pentru sprijinirea revoluţiei
mondiale, în timp ce Lenin se adresa proletariatului dornic de sânge:
"Suprimarea trebuie cât mai rapidă si fără milă...".
Arestarea Patriarhului Tikhon a dat naştere
la multe proteste în occident din partea Bisericilor Catolice si Protestante
mergându-se pâna la ameninţarea cu ruperea reiaţilor dintre Anglia si Rusia.
Invinuit de activitate antisovietică,
patriarhul a găsit calea plecăciunii folosita de foarte mulţi care au trecut
prin fata instanţelor comuniste:
"...Recunosc întemeiate acuzatiile de
activitate antisovietică si regret greşelile făcute contra regimului instalat
si cer Tribunalului să-mi comute pedeapsa, adică să mă elibereze din
închisoare..." Cu toate acestea a continuat să trăiască ca si arestat cu
tot anturajul lui; iar în luna Decembrie secretarul lui a fost asasinat. în
luna Ianuarie 1924 a fost "nevoie" ca să fie internat în spital, iar
pe 7 Aprilie din acelasi an, a trebuit să moara, nu înainte de a i se pune în
sarcină că ar fi adresat un mesaj credincioşilor invitându-i "să se
convingă că puterea sovietică este cu adevărat puterea populară a muncitorilor
si ţăranilor si din acest motiv e solidă si de neclintit."
Cei care au cunoscut circumstanţele si
mijloacele în care se dau astfel de declaraţii îsi dau seama de autencitatea
lor, iar pe cei ce i-a ferit Dumnezeu să cunoască aceste metode, dacă sunt de
buna credintă pot să deducă din dezastrul ce a rămas după 7 decenii de comunism
din Rusia.
După indicatiile "preţioase" ale
lui Lenin, au fost exterminaţi fără milă, între 1923-1926 17 episcopi dintre
cei 24 deportaţi în insula Solovski din
Marea Albă.
Din 1922 s-a creat editura "Ateul"
si începând de la Crăciun pus în practică mijloace de combatere a
creştinismului prin manifestări obscene contra Naşterii Domnului, un fel de
carnavale ce cutreierau străzile si obligau pe elevi si studenţi să participe
în anul următor începe sa se dezvolte presa antireligioasa si să apară broşuri.
Propaganda desenţată
duce la crearea unei "Ligi a celor fără Dumnezeu" pe 7 Decembrie
1925 sub conducerea lui Emilian Iaroslavsky, pe adevăratul nume Gubelmann.
Dacă în 1918 printr-un decret se separase
Biserica de Stat, prin constituţia din 1924 se legifera separarea
proclamându-se "libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii", cu alte
cuvinte credincioşi sau necredincioşi se bucurau de aceleaşi drepturi, în teorie,
dar în practică acest articol 4 a fost
modificat în 1929 în sensul următor:
"In scopul de a asigura muncitorilor o
adevărată libertate de credinţă se separă biserica de scoală si Stat;
libertatea cultului si dreptul la propaganda antireligioasa sunt recunoscute
tuturor cetăţenilor."
Statul comunist urmărea
prin supunerea bisericii, distrugerea ei. Astfel succesorii numiţi de
patriarhul Tikhon au fost arestaţi si deportaţi, ultimul dintre ei, Petru
Poliansky pe data de 10 Decembrie 1925, după ce a afirmat credinţă
predecesorului său.
Mitropolitul Serghie arestat si el în 1926, după trecerea prin
lagărele de exterminare din insula Solovski (Marea Albă), a fost eliberat
subordonându-se regimului, opinie ce si-a exprimat-o cu fermitate, în scris, pe
16 Iunie 1927:
"...fiecare
lovitură îndreptată împotriva Uniunii sovietice, fie război, boicot,
manifestări de nemulţumiri publice, un singur mort la colt de stradă ca cel de
la Varşovia, este resimţit de noi ca o lovitură îndreptată împotriva noastră
însăşi."
Linia proclamată de
noul patriarh Serghie n-a fost urmată de mulţi ierarhi si unii au protestat în
scris cum a fost cazul celor din insulile Solovski care în 1926 adresându-se
guvernului subliniau printre altele:
"...Este o minciună incompatibilă cu
demnitatea Bisericii si nu va convinge pe nimeni în condiţiile actuale ca
să afirmi că nu exista nici o divergentă între Biserica
ortodoxă şi puterea sovietica. Această divergentă constă în incompatibilitatea doctrinei religioase a
bisericii cu materialismul care este doctrina oficială a partidului comunist
si a guvernului republicilor sovietice dirijate de acest partid. Guvernul a
trecut de partea ateismului folosind toate mijloacele si implicându-se alături de acesta ca o
contrabalansare împotriva tuturor religiilor. Politica guvernului este de a lua
toate măsurile pentru oprimarea bisericii. A încurajat schisma
amestecându-se si asigurându-i
protecţia."
Alţi preoţi au refuzat
să introducă în slujbe rugăciuni în favoarea conducătorilor comunişti si au
sfârşit în temniţe.
Printre atitudinile pline de demnitate se
numără grupul celor peste 30 de maici de la o mănăstire din preajma sihăstriei
Optina care au fost arestate în 1929 si duse
în lagărele de exterminare, prin muncă forţată, din arhipelagul Solovki.
Acolo au refuzat să lucreze pentru
puterea lui Anticrist si au adoptat tăcerea totală fată de administraţie. Până
la urma le-au dispersat, una câte una si au dispărut în infernul comunist.
La 10 ani după
instaurarea bolşevicilor la putere, un nou val de cruzime s-a năpustit asupra
bisericii ortodoxe ruse.
Pe lângă mascarada anticreştină din
publicaţii si conferinţe atee s-a forţat educaţia copiilor în spirit
anticreştin mergând până acolo ca să-i transforme în delatori ai celor ce se
rugau, chiar si a părinţilor si preoţilor, folosindu-i si în biserici pentru a
nota numele celor ce le frecventau.
Anul 1929 a atins culmea nebuniei
antireligioase începând cu transformarea bisericilor în muzee antireligioase,
magazii, săli de reuniuni sau distractii. Prin lege, în acel an au interzis
viata monahală, au distrus capelele creştine trecându-se la închiderea a 540
biserici printre ele numărându-se 63 sinagogi si 18 moschei. A urmat dărîmarea bisericii "Sf. înălţări din Odesa si a catedralei "Sf. Nicolae"
din acelaşi oraş.
Tot în acel an 1929 pe tot cuprinsul Uniunii
sovietice s-au înscenat sute de comploturi de
câtre politia secretă iar episcopii de Iaroslav si Kindisna au fost
împuşcaţi printre sutele de ofiţeri si ţărani înfometaţi, care se revoltaseră
disperaţi.
Revoltele si represiunile erau neîncetate, în
această perioadă scriitorul român Panait Istrate n-a putut vizita regiunea
muntoasă a Caucazului decât sub protecţia unei puternice escorte militare. In
cele 16 luni petrecute pe teritoriul URSS, Panait Istrate s-a lămurit si-a
revizuit crezul politic. Era perioada teroarei demenţiale când se urmărea
lichidarea nu numai a clerului dar si a ţăranilor, confiscându-le totul,
împuscându-i pe loc sau deportându-i expuşi exterminării prin foame, frig sau
tifos.
Peste un milion de familii au fost trimise în
lagărele de exterminare,numărul deportaţilor ridicându-se după cifre
neoficiale la 5 milioane, în timp ce numărul clericilor împuşcaţi era înspăimântător
de mare.
Stalin reuşise să-si consolideze puterea
înlăturându-si toţi colaboratorii si chiar pe cei apropiaţi. începutul a fost
cu Nadia Alliluieva, soţia lui, care îngrozita de ce auzea de la colegii ei,
s-a sinucis văzându-se că devenise delatoarea lor fără să-si dea seama. A
urinat conducerea partidu-lui, în frunte cu şeful NKVD-ului, Yagoda judecat ca
trădător si care întrebat de procurorul general Visinski dacă regretă, a reuşit
să-i mai răspundă înainte de execuţie "Regret mult că nu v-am împuşcat pe
toţi atunci când aveam puterea s-o fac!!' Şi în aceasta atmosfera de
"colegială răfuială", în 1936 Buharin a strigat în fata plutonului de
execuţie: "Are să vină si rândul tău, călăule Stalin!"
Nimeni n-a scăpat de ura si furia lui Stalin.
URSS-ul devenise un mare abator. Măcelarul
Stalin într-o telegramă datată 25
Septembrie 1936 câtorva apropiaţi din biroul politic cere înlocuirea lui Iagoda din fruntea GPU-ului ca incapabil,
deoarece a întârziat cu 4 ani lichidarea grupului "Trotski-Zinoviev, si în
plenara din Februarie-Martie, tot Stalin cere capul tuturor ipocriţilor în
numele luptei de clasa si a avansării
spre socialism.
Astfel în mare grabă au căzut capetele a 98
de delegaţi aleşi în Comitetul central din 139 (adică 70%) si 1.018 persoane
din cei 1966 delegaţi la Congres. Noul sef
al GPU-ului si-a îndeplinit prima sarcină. Nichita Hrusciov în raportul
său din 14-21 Februarie 1956 se adresează
congresului XX-lea:
"Nimicirea de către Stalin a numeroşi
comandanţi militari si functionari politici între 1937-1941, datorită
suspiciunii sale şi acuzaţiilor calomnioase, au avut deasemenea consecinţe
foarte grave, mai ales în prima fază a războiului. în cursul acestor ani
represiunea a fost îndreptată împotriva unui important număr de cadre militare,
începând cu comandanţii de companie si de batalioane până la nivelele cele mai
înalte ale armatei. In timpul acestei perioade, cadrele care dobândiseră o
experienţă militară în Spania si Extremul Orient, au fost aproape în întregime
lichidate.”
Dar lejov învestit cu puteri depline şi-a
extins teroarea si asupra clerului. Numai în 1937 au fost arestaţi 136.000 de
clerici dintre care 85.000 de mii au fost exterminaţi. In această vărsare de
sânge creştin au pierit peste 40 de episcopi, dintre ei amintim câteva nume:
Mitropolitii Procopie (de Kerson), Serafim (de Bakinsk), Sofronie (de Irkutsk),
Andrei (de Tomsk), Stefan (de Vologda), Inochentiu (Klin), si o mică parte
dintre episcopi: Teofan (de Nijni-Novgorod), Ambrozie (de Petrograd), Iuvenal
(de Kursk), Paul (de Serdobsk), Petre (de la mănăstirea Simonov), Amfilochie
(de Ienisei), Gleb (de Perm) si mulţi alţii.
Peste 60 călugărite de la mănăstirea Pokrov
de lângă Kiev au fost deportate tocmai pe una din insulele oceanului Pacific,
din aproprierea peninsulei Kamceatca, de unde li s-a pierdut urma.
După arestarea si deportarea celor 5
mitropoliti din regiunea Poltava, arestările nu au contenit si în Februarie 1938 au luat drumul
deportării toţi preoţii, diaconii si cei apropiaţi bisericii în frunte cu
episcopul Teodosie. In luna Mai li s-au trimis hainele acasă, semn că au fost
împuşcaţi, de ei nu a mai auzit nimeni, niciodată.
în anul 1939 a
continuat vărsarea de sânge creştin si din cei circa 28.000 de preoţi arestaţi
au fost exterminaţi 21.500.
Dar începerea războiului
mondial din 1939 nu a stopat persecuţiile creştine. Si odată cu prima invazie
spre apus încep ridicările de preoţi din Ţările Baltice, Polonia, Bucovina si
Basarabia.
După 1939 scopul Patriarhiei ruse, pe care
regimul o crease si o tolera, a fost de a îndrepta ochii ortodoxiei spre
Moscova iar diplomaţia rusa a folosit cu abilitate Biserica pentru a-si impune
influenţa în Balcani si Orientul Mijlociu, paralel cu neutralizarea emigraţiei
ruse din tarile occidentale.
Aceasta politica duplicitara, una in interior
si alta pentru adormirea străinătăţii, a fost din totdeauna în mâna atee a
Moscovei.
Astfel
în Octombrie 1939 după ocuparea Galitiei si anexarea ei la Ucraina, după
ce cumnaţii Nichita Hrusciov si generalul Ivan Serov exterminaseră Comitetul
central al acestei provincii si pe deasupra încă vreo 50.000 activisti, tot ei
fuseseră însărcinaţi sa deporteze peste 1.200.000 polonezi, printre ei
numarăndu-se si preoţi. Mitropolitul greco-catolic de la Liov s-a opus
ocupantului care urmarea sa-i treacă la ortodocşi. Ca urmare a pactului
Ribentrop-Molotov peste 12 milioane de
catolici erau luaţi ca ostateci în graniţele sovietice si deveneau o problema
fiindcă Vaticanul reprezenta obstacolul răspândirii comunismului în omenire. Dar cum Stalin a dat ordin
NKVD-ului, trecut acum în mâna lui Beria, ca sa rezolve problema, acesta a
inchis cea mai mare parte din biserici si a trecut la deportarea populaţiei
din Tarile Baltice. Catolicii din interiorul Rusiei fuseseră lichidaţi după
revoluţia din 1917 nemairamanînd în 1934 decât 3 biserici din 980 si 10 preoţi
din 912, fără nici un episcop.
Tot timpul după marele măcel din 1938-39 au
continuat arestările si execuţiile la scara mai mica a clericilor, dar barbaria
împotriva oamenilor s-a manifestat în deportările masive, aproape în totalitate
a unor popoare cu conducătorii lor spirituali, cu tot ce le-ar mai fi putut
trezi conştiinţa naţionala. Astfel după Stalingrad, în 1943 au fost deportaţi
Karacii din Caucaz, iar în Decembrie 1943 a venit rândul Kalmucilor. La 23
Februarie 1944 toţi Cetnicii si Ingusii au fost exterminaţi iar în Aprilie
acelaşi an a venit rândul Balkarilor ca sa fie deportaţi. Nu pot fi trecute cu
vederea execuţiile din Armenia urmate de masive deportări (1938), precum si
deportarea Tătarilor din Crimea în Asia Centrala si Siberia (1944).
Despre monstruozitatea sistemului de
deportare s-a depistat "Planul de munca" din Ianuarie 1941, din care
reiese metoda diabolica: dupa ce se infiltrau echipe de 3 persoane (doi bărbaţi
si o femeie) în comune, aceştia întocmeau listele nominale după criteriu:
"Este necesar sa deportam fiecare membru
al familiei, ca pe un principal deportat, împreuna fara sa-i informam de
separarea care urmează. Toata familia în aceiaşi maşină, până la vagoane. Abia
acolo îl separăm pe" capul familiei', apoi' pe ceilalţi, sub pretextul
inspecţiei sanitare, dar numai după ce ne-am asigurat ca si-au luat bagajul
în mână."
După 1940,peste 100.000 români basarabeni si bucovineni au
fost deportaţi pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma.
Stalin a hotarît în 1943 desfiinţarea Internaţionalei
III Cominternul pentru a dovedi ca Rusia nu mai reprezintă coordonarea mişcării
internaţionale lăsând fiecare tara să acţioneze independent.
In realitate fusese însărcinat Gh. Dimitrov
să circule prin ţările cu partide subordonate si să le convingă că e o schimbare doar de tactică, unirea
proletariatului din toata lumea rămânând preocuparea permanenta a Moscovei, iar
Stalin îi spunea lui Tito ca acolo unde armata rosie pune piciorul se impune
si sistemul social comunist.
Si dacă din punct de vedere politic problema
ajunsese duplicitara, acelasi lucru s-a întâmplat si din punct de vedere
spiritual, patriarhul Moscovei fiind subordonat puterii sovietice.
Urmând directivele primite, patriarhul
Moscovei a invitat într-un Conciliu, în 1945 pe şefii bisericilor ortodoxe din
lume. Patriarhii Antiohiei si al Alexandriei au fost în persoană. Iar acesta
din urma (Cristofor) a adus un elogiu guvernului sovietic si în special lui
Stalin "unul din marii oameni ai timpului nostru care are încredere în
biserică si simpatizează cu ea". Dar se făcea ca nu ştie ca pe 11 Aprilie
1945 toţi episcopii greco-catolici din Galitia si 500 de preoţi care au
refuzat supunerea au luat drumul gulagului sovietic.
Restul reprezentanţilor au fost înlocuiţi
prin demnitari de seamă care trebuiau sa fie de acord cu hotararile ce urmau
sa fie luate.
Astfel la sfârşit s-a semnat o
"Chemare" către creştinii din lumea întreaga îndemnandu-i la lupta
contra fascismului si contra Vaticanului în persoana celor "care
îndrăznesc sa se numească creştini"
Deci războiul pe plan
spiritual era deschis dovedind numai după 2 ani farsa cu desfiintarea
Cominformului, care după cum ştim a fost numai o suspendare până la
defecţiunea lui Tito.
Diviziunea s-a văzut si în mijlocul bisericii
ortodoxe. Cu toate eforturile patriarhiei roşii de a strânge legaturile cu
bisericile ortodoxe din lume s-a văzut stânjenită de Biserica ortodoxă a emigranţilor
ruşi care dovedeau documentar lipsa libertăţii creştine în Uniunea sovietica.
Episcopul de la Shanghai a rămas credincios Sinodului emigraţiei ruse.
Biserica ortodoxa finlandeza în Septembrie
1945 s-a desprins de patriarhatul Moscovei deoarece i s-a refuzat libertatea de
acţiune.
In ţările ocupate de
armatele ruseşti, zisele democraţii populare, nu a existat nici o opoziţie,
toate s-au încolonat si au primit ordine.
Biserica ortodoxa din Cehoslovacia a fost
unita sub episcopul de Rostov (pe Don) căruia i s-a dat si titlul de exarh al
Moscovei.
Biserica din Rusia subcarpatica aparţinea
Serbiei care i-a cedat Moscovei jurisdicţia eclesiastica, în Aprilie 1947.
Patriarhul Serafim al Bulgariei s-a prea
plecat Moscovei.
Bisericii ortodoxe poloneze după ce a rupt-o
de Constantinopole, i-a acordat Moscova autocefalia si i-a pus în frunte un
Patriarh de încredere asa cum i-a dat si pe mareşalul Constantin Rokossovski ca
mareşal al armatei poloneze si ministru al Apărării statului.
In Albania, după ce a
rupt-o de patriarhul Constantinopolului, Moscova i-a recomandat un episcop
docil, pe deasupra analfabet, si a trecut-o sub jurisdicţia sa, dezlantuind o
cruntă teroare.
Cu toate eforturile de a se impune în afara
"lagărului" socialist patriarhul Moscovei a început sa piardă teren,
lumea lamurindu-se ca biserica ortodoxa
rusă executa ordinele politice ale lui Stalin. In acelasi timp se
deslantuindu-se teroarea impotriva clerului şi-n interiorul lagărului
socialist după directivele Iui Beria.
Persecuţia se dezlantuise si asupra clerului
catolic din tarile ocupate. In Letonia un singur episcop a scăpat cu viata în
1945 iar în Lituania: episcopul Matulionis arestat de doua ori până în 1945 a
fost rearestat între 1946-1954, episcopul Ramanauskas arestat între 1946-1956,
iar episcopul Borisevicius condamnat la moarte pe 3 Ianuarie 1947 în timp ce
din cei 1470 preoţi arestaţi în acelaşi timp au mai supravieţuit în 1954 doar
741 preoţi.
In Februarie 1946 oamenii de "mâna"
ai patriarhului Alexis au reuşit sa "convingă" 214 preoţi
greco-catolici din Galitia să ceara de buna "voie" unirea cu Moscova.
Si curios că episcopul Kostelnic care a fost împins să facă acest pas, a căzut
asasinat pe 20 Septembrie 1948 pe străzile Liovului, perioada în care vom vedea
ca si în România începea persecuţia greco-catolicilor după acelasi scenariu.
Cardinalul Mindszenty (Ungaria) a fost arestat
pe 27 Dec. 1948.
In aceste condiţii "tovarăşul"
Alexis a convocat o noua reuniune a şefilor ortodocşi, la Moscova, cu ocazia
jubileului autocefaliei bisericii ruse urmată de o conferinţa pan-ortodoxa.
Chemarea la ordine nu a găsit înţelegere la patriarhii Ierusalimului, Alexandriei si Ciprului .
La sfârşitul "kermezi" Alexis a dat
citire unei moţiuni foarte violente prin care se ataca Vaticanul învinuindu-l
de toate relele din lume: de adversari ai proletariatului, de centru al
fascismului, de instigatorul celor 2 războaie imperialiste si pregătirea celui
de al treilea, de intrigi împotriva popoarelor si mai ales a celor slave. Dar
tot cu aceasta ocazie "patriarhul" României a primit dispoziţie sa
termine cu bisericile ce aparţineau de Vatican. Si prea plecat Justinian
Marina, întors luminat de la stăpâni, a trecut la acţiune dezlanduind, după cum
vom vedea cea mai crunta teroare anticreştină din lagărul socialist, depaşită
doar de stăpânii sai.
Rolul patriarhiei de la Moscova a continuat
în a lansa "Apeluri" pentru pace în timp ce stăpânul său Stalin se
pregătea de război strigând cât putea ca imperialiştii sunt cei ce-l pun la
cale.
Desfăşurarea evenimentelor ne-a dovedit
perfidia rusească.
Astăzi când începe sa iasă la suprafaţa adevărul
aflăm chiar din surse ruseşti ca în timp ce Stalin exporta genocidul împotriva
creştinilor pe teritoriile ce le răpise vecinilor si autoriza reconstruirea
parţiala a structurilor bisericii ortodoxe, pregătind o schimbare la fată a
comunismului, în imperiul lui satanic continua să ucidă anual sute de preoţi,
încă decenii, după terminarea războiului.
Alexandr Iakovlev, preşedintele comisiei
însărcinata cu reabilitarea victimelor represiunii politice, intr-o conferinţa
ţinuta pe 27 Noiembrie 1995 spunea referitor la genocidul împotriva clerului:
„Preotii au fost crucificaţi pe uşile propriilor biserici, împuşcaţi, spânzuraţi,
aruncaţi în apa pentru a se preface în statui de gheată."
Alexandr
Iakovlev, care este considerat drept unul dintre părinţii perestroickăi,
nu a uitat să precizeze ca "după ce au distrus 40.000 de biserici si mai
mult de jumătate din moscheele si sinagogile ţării, dupa ce au împuşcat
milioane de credincioşi", comuniştii încearcă astăzi să-si amelioreze
propria imagine, apropiindu-se de Biserica "fără să-si exprime nici cele
mai mici regrete", ceea ce constituie, adaugă el, "un semn al
extremului declin moral si al cinismului acestui partid."
Iar în 1944 "sora
noastră cea mare" ne-a trimis specialist NKVD pentru distrugerea Bisericii
după metodele înaintate sovietice.
Vom vedea că ce a urmat
la noi a fost aidoma. Un Serghei si un Alexis s-au găsit si în România, după
cum cozi de topor romaneşti s-au aflat peste tot care sa lovească fara cruţare
în stejarul altarului strămoşesc.
Cicerone Ionitoiu
Bibliografie:
Les
Nouveaux martirs de la terre russe, de arhiepiscopul Michel Polsky,
Ed.Resiac,1976
Les chretiens en U R S S, de Nikita Struve;
Ed. Seuil, 1964
Au
fonde de l'abîme, de Sergiu Grossu, Apostolat des
Editions
Dix sept ans dans les camps sovietiques, de
Andree Sentaurens-Gallimard
Les grandes enigmes du Kremlin, Edition
Cremille,1973
Catacombes,revista lunară editata de Sergiu
Grosu
Le Rapport
Khruchtchev et son histoire, Edition du Seuil, 1976
Le martyre de l'eglise en Roumanie, de
C.lonitoiu, Ed.Resiac 1986