SOŢIA MEA, COLETA
14 Ianuarie 1996 - 14 Ianuarie 2003...
S-au scurs, prin urmare, şapte ani de când
s-a stins din viaţă iubita sufletului meu şi unica tovarăşă de drum şi de suferinţă, de luptă misionară şi de minunate împliniri duhovniceşti...
Întâlnirea cu Nicoleta-Valeria
Bruteanu (eu îi spuneam Coleta) a avut loc, mai
întâi, în primăvara anului 1949, când locuia la prietena ei Sabina Wurmbrand,
în strada Colonel Orero, din Bucureşti, fiindcă
proaspăta Securitate i-a dat familia afară din locuinţa de pe strada Visarion, cât şi din a doua locuinţă din strada
Sapientei. Ea mă urmărea în activitatea mea din
sânul organizaţiei ortodoxe Oastea Domnului şi-mi admira predicile de
Duminică după-amiază, de la reuniunile
ostăşeşti de la biserica Sfânta Ecaterina, din apropierea Institutului Teologic Universitar. Apoi a
fost arestată, în dimineaţa zilei de
24 August 1949.
După eliberarea sa, în urma celor patru ani de închisoare,
fără a fi condamnată, ne-am întâlnit
adeseori, discutând problemele spirituale
ale trăirii creştine într-o ţară cu regim comunist şi căutând
rezolvarea lor după soluţiile Sfintei Scripturi. La 31 Martie 1957 ne-am logodit la mănăstirea din Sinaia, iar
la 26 Aprilie va deveni soţia mea, ca
o încununare a unei iubiri „mai tare ca moartea".
Frumuseţea comportamentului său creştin în anii de
detenţie (fiindcă a fost, pe linie maternă, nepoata
marelui om politic Iuliu Maniu şi
colaboratoarea lui, împreună cu Corneliu Coposu, încă din ilegalitatea anilor
de război), adâncimea trăirii, puritatea gândirii şi revărsarea de generozitate m-au îmbogăţit sufleteşte. Acum nu mai luptam singur „lupta cea bună a credinţei »,
ci eram două suflete, două minţi, două voinţe
aprinse de acelaşi dor: de a respecta „drepturile
lui Dumnezeu" într-o ţară subjugată de ateismul impus de Uniunea Sovietică. Stăpâniţi amândoi de grija irezistibilă a
slujirii aproapelui „cu fapta şi cu adevărul", sugerată de evanghelistul Ioan într-una din epistolele sale,
având antenele sufletului resfirate
spre toate punctele cardinale ale nevoilor spirituale din România
comunistă, noi am încercat - Coleta şi cu mine - să ne apropiem, pe toate căile, de semenii noştri în dificultăţi materiale, căzuţi între tâlharii luptei de clasă. Această
agitaţie interioară voită, noi eram conştienţi că se va încheia cu biruinţa
Duhului Sfânt asupra firii pământeşti,
cu acel dumnezeiesc să nu ne plăcem nouă înşine, ca
treaptă finală în evoluţia unui proces spiritual
inferior şi ca moment iniţial al unui ciclu superior de viaţă, inexistent în
doctrinele pedagogice învăţate de mine la facultatea de Filosofie. Expulzarea egoismului coincidea,
pentru noi, cu ivirea şi statornicirea uneia din cele mai alese
dispoziţii psihice: altruismul, prin împreunarea eului cu non-eul, cu alţii. Iar
maximalizarea altruismului luă forma
preocupării permanente de soarta
altora, de problemele veşnice ale Neamului, reuşind să ajungem să avem „aceleaşi simţăminte unii faţă de
alţii", bucurându-ne cu cei
ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.
Aceste stări excepţionale le-a trăit
Coleta, în închisoare, prin rugăciune. „Nu
găsesc cuvinte - îmi mărturisea la începutul vieţii noastre conjugale - care să poată exprima uşurarea pe
care mi-a adus-o murmurul rugăciunii mele. Mă
simţii deodată atât de liberă! Da, păcii
şi bucuriei care mă copleşiseră, se adăuga şi senzaţia libertăţii interioare, cea pe care o resimţi când te-ai împăcat cu
Dumnezeu. Cel care se oferă lui Iisus, prin convertire, păşeşte peste diferitele etape ale încercării, pe măsura trăirii
sale în conformitate cu adevărata învăţătură.
Treceam prin momente de extaz şi murmuram:
«Doamne cum aş putea să împărtăşesc aceasta cu alte deţinute?» îmi dădeam seama, din ce în ce mai mult, că închisoarea
era o favoare pe care Dumnezeu mi-o acorda ca să mă pot reabilita, pentru ca
suferinţele care vor urma să mă găsească în
pace cu mine însămi şi cu El. Arestarea mea nu era, de fapt, decât o
întâlnire, la care Iisus mă invita pentru a mă ridica în culmea fericirii..."
Aceasta a fost soţia mea, Coleta, şi în bezna închisorii şi
mai târziu, în căsnicie, după arestarea mea
din noaptea de 7 Martie 1959 şi condamnarea la 12 ani de detenţie. Eliberat în
cele din urmă, datorită unui decret
de graţiere, am fost nevoit să lucrez în posturi cu totul inferioare faţă de diplomele mele universitare, luptându-mă cu o sănătate şubredă, consecinţă a unei
robii negre în Delta Dunării, la
stuf. în ciuda graţierii, libertatea religioasă nu era respectată, aşa cum pretindea minciuna
constituţională, deoarece trăiam o
interdicţie totală în ce priveşte reuniunile religioase şi orice activitate în această direcţie. Atmosfera
devenea tot mai grea - va scrie Coleta în cele câteva pagini găsite
într-un sertar uitat de birou. Căci
pentru Sergiu, singurul ideal era lucrarea pentru Dumnezeu. Ori
totul devenise aproape imposibil de realizat. Bineînţeles
că rugăciunea a fost refugiul nostru şi am cerut Domnului să ni se deschidă o cale, pentru a avea
libertatea de acţiune, încrederea că Iisus ne va trasa un drum nu ne-a părăsit
niciodată. După câţiva ani de
aşteptare, în care începuserăm să întrevedem care este voia lui Dumnezeu, veni ziua hotărâtoare a plecării noastre în Franţa."
Din clipa în care am poposit pe
malurile Senei, ne-am hotărât să ne consacram viaţa
noastră, de oameni în sfârşit liberi, cauzei creştinilor
persecutaţi în ţările din spatele cortinei de fier şi de bambus, inclusiv România. Eram pur şi simplu
obsedaţi de cuvintele sfântului apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de cei ce
sunt în lanţuri, ca şi cum
aţi fi şi voi legaţi de ei" (EVREI,
13.3). Dar cum să procedăm într-o
ţară străină, în care Biserica şi intelectualitatea alunecau vertiginos spre stânga marxistă? Cu
toate acestea, trebuia făcut ceva; şi
repede, cât „mai este ziuă". Trebuiau zguduite conştiinţele
adormite, sufletele pervertite, minţile dezorientate. Trebuia să se strige adevărul Evangheliei „de
pe acoperişuri", precum ne
îndeamnă Mântuitorul.
Activitatea mea şi a Coletei în favoarea drepturilor omului
la libertate religioasă şi de conştiinţă în
ţările comuniste a început în primăvara anului 1971 şi prezintă cinci
aspecte esenţiale: publicistică,
editorială, radiofonică, de ajutorare şi conferenţială. Astfel, între anii 1971 - 1992, am lansat la Paris revista
lunară Catacombes,
având alături de mine pe
soţia mea, care scria cu regularitate
„Notele de lectură", ţinea fişierul abonaţilor, răspundea la scrisorile primite şi se zbătea să răspândească
publicaţia nu numai în Franţa, ci în
tot Occidentul creştin (Statele Unite, Canada şi chiar în Africa). Cu
ajutorul ei neprecupeţit, după Revoluţia din 1989,
se trimiteau în România cam 3.500 - 5.000 exemplare Catacombes spre a fi răspândite
gratuit. în 1976 am editat, timp de un an,
foaia religioasă Iisus Biruitorul, în vederea atragerii Românilor
din Exil la idealurile Oastei Domnului.
Paralel cu publicarea revistelor
sus-amintite, am pus bazele editurii „Catacombes", prima editură
din Franţa consacrată în întregime creştinilor persecutaţi dincolo de ruşinoasa cortină de fier.
Ţinând cont de impactul emisiunilor
radiofonice, am fondat la sugestia Coletei asociaţia „La Chaîne"
(Lanţul), organizând două feluri de emisiuni
(cu sprijinul financiar al misiunii germane H.M.K.), prin radio Trans Europa-Lisabona: una în limba franceză, iar alta în limba română – “Duh şi
adevăr". La început de două ori pe
săptămână, apoi numai o singură dată, se auzea vocea Coletei, anunţând pe ascultătorii din România: “Aici radio Trans-Europa Lisabona. Iubiţi ascultători, transmitem, cu
ajutorul lui Dumnezeu, emisiunea «Duh şi
Adevăr» pe care o puteţi auzi în fiecare
Sâmbătă, seara, între orele 21:30 şi 21:45 ora României, pe
lungimea de unde scurte de 31 metri. Vă vorbeşte fratele Sergiu." Şi tot cu
vocea ei se încheia emisiunea: « Aţi auzit iubiţi ascultători, emisiunea religioasă «Duh şi Adevăr»,
transmisă de radio Trans Europa-Lisabona.
Vă rugăm să urmăriţi şi să faceţi cunoscute
emisiunile noastre. Suntem bucuroşi să primim scrisori de la D-voastră, pe adresa «Duh şi Adevăr», oficiul poştal 118, post restant, 75008 Paris-Franţa. Vă dorim
din toată inima, tuturor, noapte bună. Slăvit fie Domnul!"
La 9 Mai 1978, canalul de televiziune FR3 ne-a invitat, în
cadrul rubricii „Tribuna Liberă", să
vorbim despre problema persecuţiilor religioase în ţările comuniste.
Din ceea ce a spus Coleta, redau aceste cuvinte:
„Mulţi dintre Dv. nu ştiu nimic sau aproape nimic despre Biserica Tăcerii. Unii o confundă cu
organizaţia catolică «Les silencieux
de l'Eglise» (Tăcerea Bisericii). Alţii gândesc, probabil, la un fel de organizaţie subversivă, la o nouă confesiune sau congregaţie, ba chiar la un simplu joc
de cuvinte «fabricate» - cum susţine
presa sovietică - «în Occident, printr-o diversiune antisovietică.» Şi totuşi, Biserica Tăcerii există! Ea nu-i de loc fructul imaginaţiei unui pumn de
«denigratori» refugiaţi în Vest.
Biserica Tăcerii este o realitate, însă o realitate prea necunoscută, neglijată şi, destul de des, prea
contestată în lumea liberă."
Mii de persoane au participat la
nenumăratele conferinţe organizate de Coleta, în
care le-am arătat creştinilor din Franţa care este situaţia drepturilor
religioase ale fraţilor lor din Europa de Răsărit şi din România lui Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu, denunţând în conferinţele mele comunismul ca duşman al
cauzei lui Hristos în lume.
În 1976, editura Pion din Paris va
publica mărturia de credinţă a Nicolei
Valery (respectiv a Coletei), intitulată „Benie sois-tu, prison" {Binecuvântată fii, închisoare), care a avut un mare succes în Franţa, tradusă şi în limbile engleză,
germană, italiană, norvegiană, în
România post-revoluţionară n-a fost tradusă şi editată decât în luna
Noiembrie 1997 (Editura Univers). în prefaţa Anei Blandiana, intitulată “Închisoarea, ca experienţă mistică", citim:
„Pentru Nicole Valery-Grossu,
închisoarea este spaţiul unde îl descoperă şi îl întâlneşte pe Dumnezeu
- se întâlneşte cu Dumnezeu, ar fi poate mai exact spus -, într-un fel de-a
dreptul miraculos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie.
Astfel, primul sfert al cărţii - descrierea primelor trei luni de anchetă şi
izolare - este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu
cele ale marilor mistici, al unei străluminări petrecute la limita suportabilului şi a normalului, atât de orbitoare încât şterge
contururile circumstanţiale... în orice caz - subliniază Ana
Blandiana - cartea scrisă de Nicole
Valery-Grossu, în limba franceză, spune mult. Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea
de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă
de cel ce le săvârşeşte".
***
In viaţa noastră conjugală, Sfânta
Scriptură avea o importanţă deosebită: orice
întâmplare familială, orice eveniment pe plan naţional, îl judecam, îl verificam în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Iată, de pildă, câteva din referinţele biblice, de care
am ţinut cont în rezistenţa noastră spirituală faţă
de ateismul comunist şi puterea diabolică a
regimurilor totalitare: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în
nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar
zgudui pământul şi s-ar clătina munţii
în inima mărilor" (PSALMUL 45. 1-2).
Sau: „Dreptatea Mea este aproape şi
braţul Meu va face dreptate popoarelor... Curând cel ferecat în cătuşe va fi dezlegat şi nu va muri în temniţă" (ISAIA, 51.
5,14). Iar în Decembrie 1989, în plină Revoluţie, Coletei îi
plăcea să citească, cu ochii înlăcrimaţi, gândindu-se la execuţia cuplului Ceauşescu: „Cum s-a sfârşit
cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! Domnul a zdrobit
toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor
apăsători! Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie! Toţi iau cuvântul şi îţi zic: «în iad s-a pogorât mărirea ta... Sub tine
se vor aşterne viermii şi viermii vor
fi acoperământul tău...»" (ISAIA,
14.4-10).
Din nefericire, un eveniment grav a
intervenit în viaţa noastră conjugală, spre
sfârşitul anului 1995: îmbolnăvirea Coletei. A început să se simtă rău cam pe la 24 Octombrie, când întorcându-se de la
cimitirul unde se afla înmormântat fratele ei Sandu, îmbrăţişând-o, mi-am dat
seama că are gâtul niţel umflat - ganglionul din partea dreaptă - apoi
a început să se umfle şi cel din partea stângă. Răul Coletei luând proporţii
nebănuite, umflătura mărindu-se tot mai mult,
după ce am făcut apel la trei doctori, vechi
cunoştinţe, cel de pe urmă ne-a îndemnat să mergem la spitalul Foch din Suresnes, nu prea departe de noi.
Acolo s-a constatat că este bolnavă de limphome, adică de cancer la
ganglioni, că este o formă malignă foarte primejdioasă, dar că prin
tratament (chimioterapie) se va face bine. A suferit mult, biata Coleta,
chinuri teribile din cauza puncţiilor, a
scanerului; biopsiile i-au atins nervul
sciatic, provocându-i mari dureri. Pe data de 18 Noiembrie a început tratamentul lunar, prima chimioterapie.
Ne-am întors acasă pe data de 19 Noiembrie, când în fiecare zi o infirmieră venea
să-i facă injecţia anticoagulantă. Coleta sta toată ziua bolnavă în pat, nu avea poftă de mâncare şi slăbea,
constipată şi cu scăderea
leucocitelor şi a hematitelor. După vreo două săptămâni, ganglionii au început din nou să se umfle, aşa că
pe 13 Decembrie am internat-o iarăşi
la spitalul Foch, unde doctoriţa secţiei de oncologie i-a spus că trebuie să schimbe tratamentul, deoarece s-a constatat, la analizele ce i se făceau mereu, că a
contractat, cu 20-30 ani în urmă, un virus (HTLV1). De aceea s-a trecut
la un tratament antiviral, ca extrem de activ
în ce priveşte boala ei. , Acest
tratament - mi-a scris doctoriţa
- n-a fost eficace" şi Coleta a decedat datorită „absenţei de regresiune a limfonului", care
a evoluat şi i-a grăbit sfârşitul,
deşi cu numai cinci zile înainte toţi doctorii
o asigurau că se va face bine, că va fi trimisă la o casă de odihnă şi de refacere, împreună cu mine. Fiindcă
eu n-am părăsit-o nici o clipa, dormind alături de patul ei, într-un şezlong.
De aceea îmi tot spunea: „Cum
să-ţi mulţumesc, Sergiu, că ai fost aşa de bun cu mine?". Ea, bolnavă de cancer şi cu dureri teribile, când
se scula noaptea, din cauza durerilor, mă întreba plină de dragoste: „Ţi-e rău? Te doare ceva?". De Crăciun şi de Anul Nou am fost acasă, însă era foarte slăbită, nu putea mânca,
slăbise 10 kg şi-i căzuse tot părul
din cap. Nu vroia să vadă pe nimeni, de jenă. Toată ziua de 14 Ianuarie 1996 a fost în comă. Văzând-o
cerând doctoriţei Baumelou, care o
îngrijea, că vrea să moară în România şi să fie îngropată lângă părinţii
şi strămoşii săi, la cimitirul Sfânta Vineri
din Bucureşti, îi şopteam la ureche şi o mângâiam şi o sărutam: „Te duc la Bucureşti, iubita mea Coleta, te
duc acasă, în ţară... Nu te
las aici..." Plângeam şi o
sărutam, şoptindu-i într-una: „Te
iubesc, Coleta, şi te-am iubit de când te-am cunoscut, fără nici o umbră de păcat...". La ora 19 şi 45 de minute, respiraţia i s-a oprit: a trecut, ca o boare, liniştită, pragul
veşniciei, ea, care mereu îmi spunea,
înainte de a se îmbolnăvi: „Mor de curiozitate să ştiu cum este dincolo...". Una din cele două infirmiere, care se aflau la
căpătâiul ei, i-a apăsat pe pleoapele ochilor, care erau închise tot timpul cât a durat coma, şi o lacrimă i s-a
prelins din ochiul stâng. O fi auzit
oare, ce-i spuneam, cuvintele mele de dragoste şi promisiunea de a-i
duce trupul la Bucureşti? Numai Dumnezeu ştie...
Ce credeţi că am găsit în biblia ei,
notat la sfârşit, pe o pagină albă? Cu data de
30.10.95 şi 2.11.95, în paranteză, „ganglionul" şi „Barzilai", cu trimitere la 2 SAMUEL, 19. 34-40, unde scrie aşa: „Dar Barzilai a
răspuns împăratului: Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim?". Pentru Coleta, Ierusalimul era Bucureştiul
şi de aceea îmi tot vorbea, înainte de îmbolnăvire, că trebuie să mergem
la Bucureşti, că prea ne-am îndepărtat de ţară, etc.
Continui din Barzilai: „Si pentru
ce să mai fie robul tău o povară pentru
domnul meu, împăratul?" (Mie îmi spunea
mereu că dacă s-ar îmbolnăvi grav, s-o duc la
spital, ca să nu fie „o povară" în activitatea mea!) Şi versetul 37: „Să se întoarcă robul tău, şi să
mor în cetatea mea, lângă mormântul
tatălui meu şi mamei mele!". Aşa se explică dorinţa sa din spital, pomenită mai sus: „Vreau
să mor acasă, la Bucureşti..." Ea era tot timpul obsedată de clipa plecării
la Domnul". Tot în biblia sa am mai găsit notat „EZECHIA", 2 ÎMPĂRAŢI, 20. 2-6: respectiv boala şi rugăciunea către Dumnezeu, când i s-a răspuns: „Ţi-am auzit rugăciunea şi
ţi-am văzut lacrimile. Iată că te voi face
sănătos... Voi mai adăuga 15 ani la zilele
tale..." La 1 Iunie 1987, după ce a citit psalmul 143, scrie: „Duminică tristă şi cu inima uscată de dor şi
nevoie de Iisus..."
De altfel, într-o scrisoare din 25
Martie 1985, pe care a adresat-o Dinei Lingu, una din cele trei fiice ale
părintelui Toma Chiricuţă şi pe care Dina
mi-a arătat-o după înmormântarea Coletei (ea neputând veni, fiind bolnavă), am citit aceste rânduri zguduitoare: „Scumpa mea, vin Paştile şi deşi cerul este
încărcat de nori, sunt sigură că şi
tu, ca toţi cei ce au nădejde în înviere, reuşeşti să te agăţi de o rază de lumină şi de bucurie, în
aşteptarea Marei Sărbători. Mă întreb
de multe ori ce ne-am fi făcut fiecare - în universul lui -fără credinţă într-o lume mai
justă, adică în adevărata viaţă,
spre care ne îndreptăm şi în care vor dispare lacrimile, suspinele, dorurile şi nedreptăţile. Draga mea, în ce
mă priveşte, încerc, cu smerenie, să
mă pregătesc pentru ziua în care voi trece pragul spre adevărata viaţă... Sunt foarte singură. împart cu (a scris întâi Sergiu, apoi a şters şi a scris
«soţul» ca să deruteze o eventuală
cenzurare a scrisorii) durerile tuturor şi foarte rar, câte o bucurie, căci
rareori mi se dau veşti bune... Prietene nu am. Tot ce am, este în ţara în care m-am născut şi în
cimitirul unde zace Sandu. Sunt mereu cu gândul între voi, cei dragi din
ţară, şi cei plecaţi în ţara veşniciei şi a
luminii. Într-o zi vom fi cu toţii acolo. Ne vom iubi fără de sfârşit şi
despărţiri..." .
***
Să revin la ce s-a mai întâmplat după
trecerea Coletei la Domnul, pe care L-a iubit şi L-a slujit cu
un devotament ireproşabil. Am aranjat cu
pompele funebre din Suresnes (prin intermediul nepotului meu Alexandru, care a făcut totul, eu nefiind capabil de aşa ceva) şi a doua zi, la 15 Ianuarie, sicriul a
fost depus la Biserica ortodoxă din Paris, unde au venit câteva din
persoanele care au cunoscut-o şi i-au
apreciat atât nobleţea sufletească cât şi uriaşa ei generozitate. Apoi la 18 Ianuarie, cu Air France, am plecat amândoi la Bucureşti, după o absenţă de 27 de ani.
Până şi vameşii neocomunişti au rămas
impresionaţi de faptul că a dorit să fie îngropată în pământul ţării în care s-a născut şi de care i-a fost dor.
Sicriul a fost depus la capela
cimitirului Sfânta Vineri, iar a doua zi, la ora 13, avea loc
înmormântarea. La aeroportul Otopeni ne aşteptau,
în afară de nepotul din Bucureşti, nenumăraţi prieteni şi fraţi de credinţă din Oastea Domnului. în
dimineaţa zilei de înmormântare, de
pe la orele 10-11, capela s-a umplut de fraţi ostaşi, veniţi din toate colţurile ţării, între care se aflau
fraţii Moise Velescu, Ghiţă
Precupescu, Mircea Andronic, Ioan Vâtcă, Măria Rusu, Vaier Irinca, precum şi foştii tineri din Ghencea,
îmbătrâniţi acum, cu care mă
întâlneam odinioară, fie în casa fraţilor Constantinescu şi Spânu, fie pe câmpia din apropierea
cartierului Ghencea. S-au cântat
cântece potrivite momentului, s-a vorbit frumos despre „sora Coleta" şi sufletul ei bun... Eu am aranjat cu un prieten
basarabean, care locuia aproape de
cimitir, ca slujba înmormântării să
fie făcută cu trei preoţi din cartier şi cu patru corişti. Când colo, la ora 13 fix (ora anunţată în ferparul publicat
în ziar) ne-am pomenit cu un întreg cortegiu de preoţi în frunte cu episcopul
vicar Snagoveanu, care au fost
trimişi fie de patriarh, fie de Sfântul Sinod, să oficieze slujba cuvenită care a durat până la ora 15:30. A fost
o înmormântare foarte cutremurătoare, asistând şi părintele Galeriu, deşi nu a fost anunţat, ştiindu-1
apărător al ierarhiei pe care eu am
denunţat-o că a slugărit puterea comunistă. Am aflat misterul acestei
participări neaşteptate: I.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, cu care sunt în corespondenţă din 1990 şi care
recunoaşte slugărnicia ierarhilor ortodocşi, aflând de la fraţii din Sibiu de dispariţia Coletei, a telefonat la
Bucureşti, îndem-nându-i, probabil,
la gestul acesta frumos, ca să se oficieze de către un prelat slujba de
înmormântare. Şi nu numai atât. Episcopul a vorbit
despre Coleta, fără s-o fi cunoscut, iar părintele Galeriu, prin cuvântul său înaripat, a fost la înălţime,
subliniind, în grăirea sa, că noi,
creştinii, nu îngropăm cadavre, ci biserici, temple de lumină, ştiut fiind că trupurile noastre, ale
credincioşilor, sunt temple ale
Duhului Sfânt. După el au mai vorbit scriitorul şi fostul ziarist Ernest Verzea, care a cunoscut-o pe
Coleta, după eliberarea mea din
puşcărie, iar ultimul cuvânt a fost al scriitorului Pan M. Vizirescu, citit de
un prieten doctor, el fiind slăbit şi prea înaintat în vârstă.
Cât am stat în Bucureşti, unde mă duc
în general de patru-cinci ori pe an să sărut
crucea de pe mormântul Coletei, am hotărât să realizez din
ceea ce visa ea să facă, odată întorşi în România.
Recăpătându-mi cetăţenia română, pierdută din cauza
refugiului, mi-am dat toată silinţa să fiu prezent
în viaţa patriei mele, nevindecată încă pe deplin de pacostea
comunismului, prin crearea Fundaţiei foştilor
deţinuţi politici ,Nicoleta-Valeria Grossu", cu scopul de a ajuta material pe victimele nevoiaşe ale
călăilor comunişti; prin lansarea unei edituri de
spiritualitate creştină „Duh şi Adevăr", aşa cum se numea
emisiunea radiofonică în limba română de la Lisabona, atât de îndrăgită
de soţia mea; prin înfiinţarea „Centrului
de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu". Tot ce-am pus la cale în România, a fost gândit şi
dorit în primul rând de Coleta. Căci dispariţia „mesagerului
supraconfesional al Bisericii Tăcerii", cum era
subtitlul revistei Catacombes, reprezenta pentru Coleta o permanentă frământare sufletească. „Şi
ce mai facem de azi înainte,
ca să deschidem ochii naivilor care îşi închipuie că de la căderea zidului Berlinului, comunismul nu mai este primejdios, că s-a terminat cu
marxism-leninismul?", mă întreba
mereu, pentru ca într-o seară să-mi declare plină de hotărâre: „Să înfiinţăm în Franţa o asociaţie care să se
numească: «Le devoir du souvenir»
(Datoria amintirii),
continuându-ne astfel lupta contra
amneziei de care a suferit şi mai suferă, din nenorocire, aşa-zisă lume liberă. Era cu totul normal ca,
întru cinstirea memoriei aceleia
care a fost inspiratoarea acestei asociaţii, al cărei preşedinte sunt, să public şi un magazin trimestrial care
să se conformeze articolului 2 din Statut, şi anume să aducă la
cunoştinţa Occidentului ceea ce s-a
petrecut şi se mai întâmplă în ţările fostului univers concentraţionar sovietic şi asiatic, dând în vileag orice încălcare violentă a drepturilor omului şi
orice injustiţie care loveşte, din
când în când popoare sau indivizi, sub privirea indiferentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Noi,
adică soţia mea şi cu mine, ne-am însuşit întotdeauna vaietele celor
oprimaţi de călăii KGB-ului bolşevic sau ai
Securităţii dejisto-ceauşiste.
La sfârşitul lunii noiembrie 1997,
editura Univers a publicat traducerea în limba
română a cărţii ,Benie sois-tu, prison" (Binecuvântată fii închisoare). Cu ocazia lansării acestei zguduitoare mărturii a soţiei mele, pe care Ana Blandiana o socotea
a fi „jurnalul unei experienţe spirituale comparabile
cu cele ale marilor mistici", scriitorul Pan M.
Vizirescu, adresându-mi-se, a spus: „Ar trebui să se
facă un film, Domnule Sergiu Grossu, un film care ar atrage multă lume, în special tineretul, şi care ar fixa un moment de
mare semnificaţie istorică, arătând modelul de viaţă al aceleia care a fost Nicoleta-Valeria Grossu..." Propunere
interesantă, duioasă, pe care am legănat-o mereu
în tainiţele mele sufleteşti din toamna anului 1998,
când a avut loc la Bucureşti Romfest-ul românilor
de pretutindeni şi când Dumnezeu a pregătit întâlnirea cu binecunoscutul
cineast Nicolae Mărgineanu, directorul societăţii Ager Film, şi cu soţia sa, actriţa Maria Ploae, amândoi extrem de dornici să realizeze ecranizarea cărţii „Binecuvântată
fii, închisoare". După trei ani de tentative
nereuşite, minunea s-a produs la 31 mai 2001,
pentru ca la 2 iunie să pot citi următoarele rânduri pe care mi le-a expediat în Franţa Dl. Mărgineanu: „Vom începe pregătirea de săptămâna viitoare, la sfârşitul
lunii vom termina prospecţiile, iar primele filmări
le vom face la Canal şi la Roşia în luna
septembrie. Filmările se vor termina în decembrie, iar copia finală a filmului va fi gata în aprilie... Am toată încrederea că
Dumnezeu ne va ajuta."
„Binecuvântată fii, închisoare" nu e nicidecum un film politic, ţine să precizeze Ion Zubaşcu în cotidianul România Liberă, din 11 noiembrie 2002. Tema rezistenţei anticomuniste rămâne
în subsidiar, în relaţie cu cea a rezistenţei prin
credinţă în catacombele tuturor epocilor istorice sumbre, până la întunecatul
ev comunist contemporan. Dragostea pentru aproapele
torţionar, sacrificiul pentru celelalte condamnate, frângerea
pâinii pentru surorile de suferinţă, salvarea Bibliei cu preţul torturii şi al
carcerei, nenumărate alte scene din închisorile
prin care a trecut eroina, până la spaţiile
apocaliptice ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, culminând cu imnul pascal „Hristos a înviat din morţi", cântat de un întreg
penitenciar de femei, condamnate politic fără nici o vină, trimit la generalitatea ideii de Jertfă şi
Înviere din toate catacombele lumii, în care au fost persecutaţi creştinii din
primele secole de după Hristos, până
la martirii, cu nimic mai prejos, din temniţele comuniste..." Iar Maria Ploaie, care joacă rolul Coletei în film, mărturiseşte: „Numai cunoscând şi trăind Cuvântul
lui Dumnezeu, inimile noastre se pot
transforma învăţând mila, iubirea. A cunoaşte pe Hristos, a-L găsi, înseamnă a şti că El este Mântuitorul nostru, că numai prin El putem trăi. Experienţa
acestei cunoaşteri, la care cu toţii
ar trebui să tânjim, o trăieşte din plin autoarea cărţii „Binecuvântată fii, închisoare", Nicole
Valery-Grossu. Pentru ea închisoarea
apare ca un loc unde suferinţa întăreşte spiritul făcând loc bunătăţii,
solidarităţii, un loc unde îl descoperă pe Dumnezeu. Această descoperire a lui Dumnezeu este trăită de
autoare la o intensitate atât de
mare, încât nu se mai simte graniţa între miracol şi real... Aşa cum cartea „Binecuvântată fii,
închisoare" este un izvor de
apă vie, de credinţă, de iubire, sperăm că şi filmul, inspirat de această tulburătoare mărturie, să transmită
acelaşi mesaj puternic, binefăcător. Slavă Ţie, Doamne, că faci să mai existe oameni
care ne ajută să ne îndreptăm spre lumina Ta...".
***
Cam aşa se prezintă viaţa mea de la „plecarea”
Coletei. Trebuie să înving durerea -
enorma durere ce mă stăpâneşte încă -printr-o activitate spirituală intensă,
dorită de ea. După cum am cunoscut-o,
pot repeta şi eu ceea ce a scris academicianul francez Jacques de Bourbon
Busset, în cărticica publicată la Gallimard în 1987, ,Letre a Laurence"
(Laurence fiind soţia lui, decedată după 40 de ani de splendidă viaţă conjugală): „Tu nu eşti trecutul meu, tu eşti viitorul meu. Orice mi s-ar întâmpla,
oriunde m-aş găsi, voi fi călăuzit de
privirea ta inocentă şi cutezătoare... Absenţa prezenţii tale mă deznădăjduieşte; prezenţa absenţei tale îmi descoperă
eternitatea... Tu mă ajuţi să trăiesc zi de zi... Pe căile invizibilului, noi
continuăm să mergem mână în mână şi simt în preajmă-mi
freamătul iubirii tale, ziditoare de lumină."
Gândindu-mă la soţia mea Coleta,
dintr-o pornire de dragoste „mai tare ca
moartea", repet şi eu aceste splendide licăriri
de gând, ce i se potrivesc în totul celei care
s-a stins acum şapte ani: „Tu n-ai fost un
suflet frumos, tu ai fost un suflet mare. Şi cum zice Pascal, «într-un suflet mare, totul este măreţ» ". De aceea mă încumet şi eu să
spun, imitând pe autorul cărţii Scrisoare către Laurence": Iţi mulţumesc Coleta, de a fi fost, de-a lungul anilor, şansa unică a vieţii mele, sursă de curaj exemplar şi
forţă inocentă, tu, raţiunea mea de a exista şi
protectoarea amurgului trăirii mele solitare...