CERŞETORII DE IUBIRE

 

Un cerşetor întinse mâna spre mine, cerându-mi de pomană. I-am strecurat în palmă câţiva bănuţi. Cerşetorul îmi spuse: „Vă mulţu­mesc, vă mulţumesc! Ştiţi că oamenii se opresc rar din drumul lor ca să dea ceva de pomană? Mai ales acum că se apropie vacanţa... Nu mai au timp să mă vadă şi trec grăbiţi, indiferenţi... Da, poate că au dreptate... Sunt atât de multe lucruri de pregătit şi de cumpă­rat... încă o dată, mulţumesc!".

îmi spun că e o mare asemănare între ceea ce am văzut şi am auzit mai înainte şi situaţia dramatică a fraţilor noştri puşi în lanţuri de către comunişti! Şi ei îşi întind mâinile spre noi, scriind scrisori adresate fraţilor lor din lumea liberă; şi ei trimit cereri adresate înaltelor autorităţi occidentale. Dar, din nefericire, majoritatea „fraţilor" din această lume occidentală sunt prea preocupaţi de pro­priile lor probleme şi nu mai au timp să asculte, să citească, să descopere şi să-1 înţeleagă pe aproapele lor care suferă ne nedrept.

Orbul cerea de pomană ca să mănânce o bucată de pâine.

Credincioşii din ţările comuniste cer libertatea religioasă.

„Suntem prea solicitaţi, avem şi noi grijile noastre...", această frază îmi vine în minte, pentru că am auzit-o de nenumărate ori.

„Lăsaţi-ne în pace, sunt lucruri perimate", mi-au răspuns unii oameni în faţa cărora îmi descărcăm sufletul, spunându-le că nenu­măraţi creştini îndură cele mai îngrozitoare persecuţii doar pentru că cred în Hristos...

„Ce spuneţi?... Creştinii ne adresează cereri şi scrisori. în pri­mul rând, este problema lor; au acceptat regimul, n-au decât să-1 suporte..."

E prea complicat de înţeles „cum" au acceptat regimul. Am obosit explicând aceasta unor oameni care trec cu atâta superfi­cialitate peste nişte pagini de istorie unice, poate, în lume.

Biet cerşetor! Oamenii nu mai au timp să te vadă, să te asculte şi să înţeleagă singurătatea vieţii tale nefericite. „Ştiţi, spun occi­dentalii, noi trăim clipă cu clipă. Viaţa e scurtă, muncim ca să avem o existenţă confortabilă... Fiecare cu soarta sa." Da, iată un răspuns deschis. Fiecare cu soarta lui, aici, pe pământ. Şi apoi?

Fraţii noştri care trăiesc în ţările întunecate de prezenţa Satanei, vi se adresează vouă, fiecăruia dintre voi, vouă, care sunteţi pen­tru ei fraţii lor dintr-o lume luminoasă şi puternică. Ei vă roagă  - fără să cunoască ecoul strigătelor lor de ajutor în inimile voastre - să-i susţineţi în lupta crâncenă pe care o duc contra forţelor întu­nericului! „Adresaţi-vă în scris ambasadelor ţării noastre! Cereţi-le să ne acorde libertatea religioasă!"

Acesta este actul de milostenie pe care ni-1 cer sutele de mii de creştini torturaţi fără milă... Când vă imploră să-i ajutaţi, ei speră că O.N.U., C.O.E., Vaticanul şi Biserica în ansamblul ei vor simţi sprijinul maselor creştine, sprijinul vostru, al tuturor, şi vor între­prinde acţiuni importante şi perseverente pe lângă autorităţile comuniste, reprezentate de toate ţările occidentale.

Rugaţi-vă pentru ei, fraţii voştri contează pe intervenţia voastră.

Ascultaţi vocea martirilor secolului XX! Citiţi-le mărturiile, scrisorile, cererile!

Nu vă lăsaţi prinşi în vârtejul mulţimii egoiste: opriţi-vă lângă sfinţii cerşetori de iubire care vă cer o părticică din inima voastră.

 

Iulie-August 1972  

 

 

***

 

 

DESPRE EROISMUL CREŞTINILOR PERSECUTAŢI ÎN EST

 

Se ştie că în U.R.S.S. şi în toate ţările comuniste, Biserica este persecutată, deoarece comunismul ateu sau „anti-teist" - pentru a folosi termenul colaboratorului nostru Michel Garder - înlocuieşte toate dogmele şi cultele, toate tendinţele mistice, prin dogmele „infailibile" ale marxismului şi leninismului, prin propria lor strălucire mistică şi prin cultul nemăsurat al lui Lenin, care a de­venit în mod efectiv un „obiect de cult".

Citim în „Un observator la Moscova" (Ed. du Seuil): „...Din ziua morţii sale (...) campania de sacralizare uluieşte prin pro­porţiile ei; nu auzi decât apeluri la milă, la fervoare (...) fiecare dintre relicvele sale, fiecare dintre cuvintele sale (...) sunt tot atâtea comori sacre, păstrate cu cea mai mare grijă în sanctuarul partidu­lui (...). Lenin este cu noi!" (...) „Lenin este cel mai viu dintre noi!" (...) „Lenin este o icoană, purtată foarte sus de propaganda ofi­cială..."

Avem în faţa ochilor noştri numeroase cărţi care stau drept mărturie: studii scrise de occidentali, care îşi dau seama cu lucid­itate de primejdioasa problemă a comunismului ateu. Printre aces­tea: „Credincioşii în U.R.S.S." de Andre Martin; ,Presa clandes­tină în U.R.S.S" de Michel Slavinsky; „Creştinii în U.R.S.S." de Nikita Struve; Rezistenţa în Uniunea Sovietică" de Pastorul Hoff-mann; „Violarea drepturilor omului în Ucraina şi în U.R.S.S." de W. Kosyk şi atâtea altele.

Din cartea lui Andre Martin se desprind figuri eroice, ca arhie­piscopul Hermojen, destituit din scaunul episcopal, o figură de anvergura patriarhului Tihon, cei doi preoţi din Moscova, Eşliman şi Yakunin, Boris Talantov, Timciack, Horev, Borusko, Vins etc.

În cartea lui Michel Slavinsky, unul dintre personajele cele mai admirabile este tânăra Aida Skripnikova, al cărei răspuns la scri­soarea ,JVufi un mort printre cei vii" reflectă atitudinea curajoasă a acestei creştine faţă de regimul ateu care a condamnat-o, de altfel, la mai mulţi ani de închisoare. Nikita Struve ne vorbeşte despre mulţi eroi creştini care s-au împotrivit propagandei ateiste, discri­minării religiei şi mai ales înverşunării cu care conducătorii comu­nişti urmăreau să cucerească sufletele copiilor.

Cine ar putea să o uite pe mama eroică Feodosia Varava, care se adresase autorităţilor, cerându-le să nu-i mai împiedice pe copii să se ducă la biserică? Sau pe fetiţa de 12 ani care îşi implora părinţii să-i scrie lui Hruşciov să-i lase să plece din ţară? „Stăpânii, spunea ea, vor să ne silească să ne lepădăm de credinţă şi ne bat ca să nu ne mai rugăm..."

Avem şi mărturiile celor care au evadat din ţările comuniste.

Pastorul român Richard Wurmbrand a păşit în lumea liberă după paisprezece ani de închisoare. Mărturiile sale ,J3iserica Tăcerii torturată pentru Hristos" şi închisorile mele cu Dum­nezeu", ca şi cartea soţiei sale „Soţia Pastorului" fac dezvăluiri îngrozitoare care se adaugă şi se completează cu alte mărturii din acest domeniu. Copleşit de suferinţa omenească din lagărele de muncă silnică sau din carcere, cititorul va cunoaşte momente lumi­noase datorită portretelor schiţate de aceşti autori, portrete care îi prezintă pe eroii români întâlniţi în închisoare: Abatele Iscu, docto­rul Aldea, părintele Şuroianu, „în faţa căruia te simţeai îndemnat să spui tot adevărul", sau fostul antisemit Valeriu Gafencu, unul dintre deţinuţii cei mai vechi, care a trăit şi a murit ca un sfânt.

Situaţia tragică a preotului greco-catolic Tăutu, atât în închisoare, cât şi după aceea, în viaţa „liberă", este magistral descrisă de părin­tele Werenfried van Straaten în cartea sa „Acolo unde Dumnezeu plânge". De asemenea, din povestirile Măriei Winowska („Cu  sânge pe mâini") ţîşnesc portretele părintelui Vaier, care a con­vertit la creştinism în Siberia pe tânărul derbedeu Ciuma, sau cel al lui Rostovcev, actor de teatru, care şi-a mărturisit iubirea pentru Hristos pe scenă şi în faţa unui imens public, în timpul unei repre­zentaţii.

Din U.R.S.S., din China, din Cuba, de pretutindeni ne sosesc ştiri triste, dar în acelaşi timp atitudinea curajoasă a fraţilor noştri întru Hristos ne înflăcărează şi ne instruieşte. Câţi eroi ai credinţei există în China? Putem oare să ştim cu exactitate? Citiţi Recviem pentru Biserica din China" de Pierre Darcourt! Descoperiţi-i în paginile cărţii „Trăsnetul din China" de Alois Regensburger! Veţi întâlni acolo numeroşi martiri şi sfinţi. Părinţii Su, Fong şi Wang, preotul Tung, monseniorul Kiung, Beda Tsang... Aceeaşi „puz­derie de martori" defilează în cartea lui Dries van Coillie: , "Am fost supus la spălarea creierului", în cea a lui Andre Athenoux: , "Hristos crucificat în ţara lui Mao". Lai-Ying, în cartea sa închisorile lui Mao", descrie ce înseamnă să trăieşti în cadrul cultului comunist al personalităţii. Iar Andre Stihie (preotul şi comisarul") ne tulbură cu mărturiile despre atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor în Vietnamul de Nord.

Nu putem să terminăm această prezentare foarte succintă a cărţilor care vorbesc despre martirii creştini, fără să-i scoatem în evidenţă pe eroii ruşi care trăiesc în U.R.S.S. şi care, riscând totul, scriu cărţi şi le fac să ajungă în Occident sau adresează conducă­torilor Partidului Comunist plângeri ce conţin reproşuri grave. Ei luptă astfel pe baricadele tenacităţii lor creştine, împotriva ateis­mului şi a perversei sale dictaturi antiumane. Este vorba de marele scriitor Soljeniţân, laureat al premiului Nobel pentru Literatură din 1970, de Vladimir Bukovsky, de G.M. Şimanov, de Natalia Gorbanevskaya, de A. Levitin-Krasnov etc.

Apostolatul lor creştin este numit de tiranii sovietici „maladia mentală" şi de aceea mulţi dintre ei sunt închişi ani îndelungaţi în spitalele de psihiatrie, printre adevăraţii nebuni. Dar toate aceste acuzaţii şi minciuni sunt zadarnice: vocea lor şi cauza lor dreapta sunt privite cu cel mai mare respect în Occident, bineînţeles de către cei care consideră comunismul drept una dintre manifestările uriaşe ale lui Satan pentru că, pretutindeni unde a venit la putere, procedeele au fost aceleaşi: minciună, perversitate, persecuţie şi distrugere a tot ceea ce este mai pur în sufletul fiecărei fiinţe umane. Dar creştinii, încercaţi de soartă în aceste ultime decenii ale secolului XX, aşteaptă victoria şi noi credem că ea va veni.

 

Octombrie 1972

 

***

 

 

ÎN ŢĂRILE LUI IROD CEL ROŞU

 

Se numeşte „Moş Gerilă". Poartă o mantie roşie şi are barbă albă. Vizitează şcolile şi casele de copii. întreprinderile de Stat îi adună pe copiii salariaţilor lor în jurul unui mare brad verde, în­cărcat cu bomboane şi tablete de ciocolată. Şi copiii privesc minu­naţi la darurile pe care li le dă „Moş Gerilă".

Pretutindeni unde apare „Moş Gerilă", copiii îi cântă cântece şi îi recită poezii prin care îi mulţumesc Partidului Comunist şi îl slăvesc pentru că 1-a invitat pe acest moş care - fără consimţă­mântul secretarului general al Partidului - n-ar fi putut să se pre­zinte în faţa lor... Căci „Moş Gerilă" nu-i altceva decât un om, un om care, datorită Partidului Comunist (care îl încarcă cu toate aceste bunătăţi), vine să li le ofere celor ce au fost cuminţi şi har­nici. Da, „Moş Gerilă" ştie tot ce s-a petrecut în timpul anului. De aceea vrea să-i întâlnească pe copii la 1 ianuarie. Şi, dacă într-o zi, micuţul Ivan nu-i povesteşte învăţătoarei ce se întâmplă acasă la el, ce îi spun lui părinţii, ce îşi spun părinţii între ei sau ce spun ei altora, s-ar putea ca el să nu primească nimic de la „Moş Gerilă", care îl va trage de limbă. Căci „Moş Gerilă" este creaţia Partidu­lui şi Partidul este, la urma urmei, tatăl tuturor, şi chiar şi al lui „Moş Gerilă". Micuţul Volodea va învăţa la şcoală că un copil datorează totul Partidului şi că adevărata sa familie este societatea comunistă. „Moş Gerilă" îşi descarcă la 1 ianuarie sacii plini cu bună­tăţi doar pentru copiii care îşi arată devotamentul faţă de Partid... Oare copilul ştie că aceste jucării sunt nişte fleacuri faţă de jucăriile pe care le primesc alţii, cei din lumea liberă? Oare ştie că, în lumea liberă, copiii îl aşteaptă pe Moş Crăciun la o altă dată şi în faţa ieslei sfinte? Că sărbătoarea Crăciunului are o cu totul altă semnificaţie pentru ei? Oare ştie el că bomboanele şi ciocolata nu sunt decât „otrava" ce i se picură în sufleţelul lui nevinovat?

Da, uneori el ştie asta. Acolo unde familia, înfruntând toate riscurile şi primejdiile, practică adevăratul creştinism, acolo unde copilul învaţă viaţa lui Iisus şi cunoaşte semnificaţia Crăciunului.

Dar acest copil, ca şi toţi membrii familiei sale, ca de altfel toate familiile din Biserica Tăcerii, ştiu că, după bucuria Naşterii lui Iisus urmează represaliile.

Irodul de odinioară mai este încă pe tron...

Decembrie 1972

 

 

O  ÎNTÂLNIRE   FOARTE   NECESARĂ

 

Centrul de Studii „Rusia Cristiana''' a organizat în acest an, în 27-29 august, o întâlnire cu organisme şi persoane care lucrează pen­tru fraţii noştri creştini din Uniunea Sovietică persecutaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu. întâlnirea a avut loc în Italia, la Seriate (în apropiere de Milano), într-un cadru minunat şi într-o atmos­feră frăţească.

Scopul acestui congres a fost un schimb de puncte de vedere şi de experienţă între participanţi.

Părintele Romano, care a deschis discuţiile, a prezentat pe scurt activitatea Centrului: o revistă bimestrială de studii ,Jiussia Cris­tiana''' şi editarea de către Centrul de Studii a mai mult de 60 de lucrări în italiană, pentru a informa opinia publică din ţară despre adevărata faţă a comunismului în ceea ce priveşte activitatea reli­gioasă din Uniunea Sovietică.

Profesorul Nikita Struve, editorul publicaţiilor „Mesagerul Ortodox" şi „Vestnic", a vorbit despre „Creştinismul în creaţia lite­rară şi în literatura Samizdatului". El a făcut o prezentare a celor mai importanţi scriitori ruşi, evocându-i chiar şi pe cei născuţi înainte de Revoluţie, printre care şi pe Boris Pasternak, care „îşi expune în poemele sale preocupările sale spirituale, exprimându-se în termeni moderni despre temele Evangheliei". Romanul doc­torul Jivago" este şi un roman creştin, a spus el; cu acest roman, spiritul creştin intră în literatura rusă.

După ce a menţionat un mare număr de scriitori contemporani cu Pasternak, N. Struve trece la cei ai Samizdatului, dintre care cel mai important este Alex. Soljeniţân. Analizând ultima sa lucrare Ag 1914", conferenţiarul a spus că scriitorul înscrie în moartea generalului Samsonov tema episodului de pe Muntele Ghetsemani. El îl numeşte, de altfel, mielul. Este imaginea lui Hristos, a Rusiei creştine cu greutatea-i istorică şi cu baza sa spirituală.

Am avut plăcerea de a-1 revedea, la această întâlnire, pe dom­nul Meerson-Akseonoff-prietenul lui Levitin-Krasnov-, fugit recent din U.R.S.S. Acesta a luat parte activă la discuţiile ce au urmat după fiecare disertaţie. Nu avem destul spaţiu pentru a da detalii cu privire la tema pe care a tratat-o: Exigenţe ale mediilor creştine din Rusia", o expunere detaliată a situaţiei şi a exigenţelor creştinilor ruşi, interesantă, printre altele, prin actualitatea infor­maţiilor. Graţie domnului Meerson-Akseonoff, ne-am dat seama că Occidentul primeşte informaţii foarte exacte despre starea biseri­cilor din U.R.S.S.

Doamna Irina Posnoff şi Părintele Anton Ilie, reprezentând „Căminul creştin oriental", ne-au informat despre activitatea lor în domeniul emisiunilor de la radio şi în domeniul editărilor. Pu­blicaţia lor „Mesagerul catolic rus", editată pentru lumea liberă, este tradusă acum în ruseşte sub titlul de ,Logos".

Reverendul anglican domnul Bourdeaux, directorul Centrului pentru Studiul Religiei şi al Comunismului, a zugrăvit admirabil situaţia Samizdatului şi progresul său continuu, ca şi posibilităţile de viitor, în conferinţa sa: „Samizdatul religios: tendinţe, flux şi perspective de dezvoltare". Religia în zilele noastre are importanţă chiar şi în ochii necredincioşilor, a spus în concluzie oratorul. Li­bertatea religioasă este înglobată acum în problema dificilă a Drepturilor Omului.

Părintele Bernard Dupire, reprezentând „Căminul cultural franco-rus" din Paris, în expunerea sa „Cum să-i ajutăm pe occidentali să-i înţeleagă mai bine pe sovietici", a vorbit foarte pe scurt despre activitatea „Căminului" său. El a spus în mod impresionant: „Noi, care nu suntem nici ortodocşi şi nici ruşi, suntem gata să-i ajutăm pe fraţii noştri ruşi" (ei o fac, bineînţeles, în mod eficace, dar cu mare discreţie). El a propus o serie de noi posibilităţi datorită cărora occidentalii, cunoscând mai bine situaţia creştinilor din U.R.S.S., vor putea să-i ajute: preoţi, jurişti, oameni de afaceri ar putea juca un rol foarte mare ducându-se în U.R.S.S. - acela de a se afla în Samizdatul viu. Această întâlnire dintre sovietici şi occidentali ar îngădui celor două părţi să se cunoască mai bine.

Am mai putut asculta intervenţiile grăitoare făcute de Părintele Skoda, reprezentantul Secretariatului pentru necredincioşi care editează publicaţia italiană ,Ateismo e dialogo", de doamna Nadejda Theodorovici, de prof. Pot (amândoi lucrând în Germania Federală pentru cauza Bisericii Tăcerii din Rusia) şi pe domnul Sergiu Grossu, editorul publicaţiei„Catacombes".

Le mulţumim părinţilor Romano şi Nilo, domnului Bruno Negri şi tuturor colaboratorilor Centrului, pentru impecabila organizare a acestei reuniuni, ca şi pentru amabilitatea cu care i-au înconjurat pe participanţi.

 

Septembrie 1973

 

***

 

 

LAGĂRELE MORŢII

 

Printre cei care iau cunoştinţă de îngrozitoarele persecuţii la care comuniştii îi supun pe toţi cei care îşi apără credinţa sau drep­tul lor la libertate, există unii care consideră că aceste persecuţii sunt perimate şi uitate, căci ele ar aparţine epocii lui Stalin; prin urmare ele sunt inexistente în zilele noastre, când valul „liberalis­mului" se întinde din U.R.S.S. şi până în China, trecând prin toate ţările satelite.

„Drepturile omului, libertatea religioasă sunt garantate de Con­stituţiile acestor ţări, spune perversa propagandă comunistă. După moartea lui Stalin, totul e din nou în ordine: veniţi să vedeţi!" Să vedem, dar ce? Oraşele şi satele-expoziţie, arterele principale şi magazinele destul de bogate în mărfuri, bisericile deschise şi pline până la refuz, toate aceste lucruri presărate de-a lungul celor câtor­va drumuri pe care eşti obligat să le parcurgi?

Nu, nu ţi se va arăta adevărata faţă a comunismului. Adevărata sa faţă actuală sunt închisorile, casele speciale de tortură, car­cerele, spitalele psihiatrice şi lagărele de muncă forţată, unde mai zac încă - da, acum, în ciuda valului de „liberalism" - milioane de fiinţe supuse unei vieţi barbare, istovite de o muncă inumană, tor­turate, puse la grele încercări, lipsite de orice ajutor medical (lui Avram Şifrin, a cărui mărturisire am publicat-o, i s-a amputat un picior din pricină că un medic nu fusese la timp lângă el), epuizate de foame şi care adeseori mor pentru că nu pot suporta acest jug. Cine este Avram Şifrin? Fugit din U.R.S.S. în 1970, el declara în faţa subcomisiei de Securitate interioară a Senatului Statelor Unite care 1-a audiat la 1 februarie 1973, că situaţia din lagărele ie muncă forţată este tragică în continuare, că aceste lagăre n-au „îcetat niciodată să existe şi că ele se umplu în permanenţă; că femeile lucrează cot la cot cu bărbaţii şi că, pe scurt, totul se pe­trece la fel ca pe timpul dictaturii lui Stalin: nu s-a schimbat nimic.

In lucrarea Afacerea Ghinzburg-Galanskov" (dosar întocmit şi prezentat de Jean-Jacques Mărie şi Carol Head), se vorbeşte despre lagărele de muncă forţată din anii 1968-1969, deci după mult timp de la moartea lui Stalin... Era, ca să spunem astfel, în timpul perioadei de „deschidere", când Occidentul, după ce primise „asi­gurarea" că fusese restabilită Cartea Drepturilor Omului în ţările comuniste, saluta „coexistenţa paşnică" şi vizitele reciproce ale înalţilor demnitari politici din Est şi din Vest, în timp ce milioane de oameni sufereau în lagărele blestemate, mureau de foame şi de frig, în dureri insuportabile şi înfruntând cele mai abjecte umilinţe.

Marcenko, muncitorul avid de libertate, care se pomeneşte în­chis din nou şi care vrea atât de mult ca „mărturia sa despre lagă­rele şi închisorile sovietice pentru deţinuţii politici să fie cunos­cută de oamenii animaţi de idei umanitare şi progresiste din alte ţări, de cei care luptă pentru deportaţii politici din Grecia şi din Portugalia, din Africa de Sud şi din Spania", descrie viaţa mizeră a deţinuţilor în felul următor:

„Închisoarea de tranzit din Novosibirsk colcăie de şobolani care aleargă pe podea printre picioarele deţinuţilor, se plimbă pe tru­purile lor întinse pe pământ, se caţără pe ei. Aici am întâlnit, pe culoar, un grup de opt deţinuţi, sprijiniţi cu spatele de zid, cu feţele ciudat de emaciate. (...) Erau credincioşi, nişte «oameni ai religiei», ce refuzaseră să meargă să voteze: fuseseră arestaţi, judecaţi cu uşile închise şi condamnaţi la deportare pentru «trândăvie» (...) - Sufe­rim pentru credinţă, mi-au declarat ei." (A. Marcenko, „Mărturia mea", p. 156).

Mărturia lui Marcenko, un vechi deţinut purtat prin lagăre, este plină de învăţăminte. Alături de „ceilalţi", există nenumăraţi cre­dincioşi care sunt condamnaţi doar pentru că şi-au manifestat credinţa în Dumnezeu. Suferinţa lor este oferită cu bucurie Domnului, căci ei sunt aici tocmai pentru a-şi mărturisi credinţa în Dumnezeu şi pentru a face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu celor care îl ig­noră! Printre deţinuţii necredincioşi au avut loc numeroase conver­tiri, fruct minunat al suferinţei creştinilor! Fratele Hrapov (28 de ani de închisoare) nu s-a lăsat doborât de monstruoasele pedepse din lagărul unde se afla: el a convertit mulţi deţinuţi atei, printre care şi pe vestitul tâlhar V. Kozlov, a cărui confesiune a fost pu­blicată în întregime în „Catacombes".

Cărţile cuprinzând mărturii, declaraţiile celor fugiţi şi docu­mentele recente ajunse clandestin din ţările comuniste şi mai ales din U.R.S.S., demonstrează - ca de altfel, şi declaraţiile lui Avram Şifrin - că ţările comuniste nu s-au schimbat, că Drepturile Omu­lui, inclusiv dreptul la libertatea religioasă, nu sunt respectate, şi că guvernele care s-au succedat după moartea lui Stalin au dus aceeaşi luptă crudă pentru a distruge personalitatea umană şi cre­dinţa celor credincioşi.

Nu vă lăsaţi influenţaţi de cuvintele frumoase ale propagandei comuniste, făcută pe scară atât de largă în Occident! Refuzaţi să credeţi în minciunile diabolice ale Roşilor, rugaţi-vă pentru fraţii noştri care sunt torturaţi cu sălbăticie, şi nu uitaţi să-L rugaţi pe Dumnezeu să ferească Franţa de dictatura celor fără de Dum­nezeu...

Mai 1973

 

***

 

DESPRE ARTICOLUL „PEDAGOGIA SECTARĂ ŞI LEGEA SOVIETICĂ" DE I. BRAJNIC

 

În U.R.S.S., „Biserica este separată de Stat şi Şcoala de Bise­rică". Infracţiunile detaliate privitoare la acest subiect sunt stipu­late de articolul 142 din Codul de instrucţie criminală şi comen­tate de specialiştii în materie şi de presa sovietică. Doctrinarii, ca A. Puzin, declară că „Statul nu poate să-şi asume educaţia reli­gioasă a copiilor... Amestecul său în această educaţie ar însemna o constrângere, o violare a libertăţii de conştiinţă a copiilor... Dacă vor, cetăţenii sovietici pot să predea şi să înveţe religia în mod pri­vat..." Mai mult, U.R.S.S. a ratificat „Convenţia privitoare la lup­ta împotriva discriminării în materie de educaţie (religioasă)", adoptată în 1960 de U.N.E.S.C.O.

Iată nişte cuvinte frumoase, mai mult încă, o legislaţie dreaptă şi liberală! Dar atunci, de ce au loc persecuţiile cele mai dure şi mai rafinate împotriva părinţilor şi a copiilor credincioşi? De ce se procedează la ridicarea copiilor din sânul familiilor, la arestarea tatălui sau a mamei care dau o educaţie religioasă copiilor? La puţinele şi slabele interpelări ce vin din Occident, autorităţile sovie­tice răspund că libertatea religioasă este garantată de Constituţie şi că poveştile în care se spune că credincioşii sunt băgaţi la închisoare nu sunt decât nişte zvonuri mincinoase răspândite de duşmanii coexistenţei paşnice... Şi asta nu-i împiedică nicidecum să continue şi chiar să amplifice acţiunea de urmărire a creştinilor.

între zidurile tăcerii, pe care le-a construit pentru ca problemele interne să nu poată ajunge în afară, Legea nu se aplică niciodată. Uneori, ea este interpretată: „Da, educaţie religioasă, dar educaţie fără instruire". Or, cazul baptiştilor dizidenţi despre care vorbeşte sovieticul I. Brajnik în articolul său, se încadrează exact în aceste câteva cuvinte perverse, care arată falsa libertate în materie de edu­caţie religioasă. V.I. Ciamler, ocupându-se de metodele de edu­caţie religioasă practicate de Grupul de iniţiativă al baptiştilor, citează câteva exemple: lecţii şi chiar predici adaptate pentru copiii de 3-4 ani; exerciţii religioase (citirea zilnică a Bibliei şi a textelor religioase, rugăciuni, cântări); şcoala de duminică; activitatea dra­matică şi muzicală; plimbări în grup; eforturi de a menţine la un loc pe copiii şi pe tinerii ce provin din familii baptiste.

în „intimitatea" proceselor intentate părinţilor creştini, şi chiar profesorilor credincioşi, pe scurt tuturor celor care nu fac altceva decât să se bucure de „drepturile" pe care li le făgăduieşte (!) Con­stituţia sovietică, se aduc cele mai neruşinate acuzaţii şi lipsa de libertate religioasă iese la iveală în toată amploarea ei...

Septembrie 1979

 

***

 

 

 

ÎN ROMÂNIA AU LOC PERSECUŢII

 

Revista noastră publică în acest număr, la pagina 10, cazul emo­ţionant al curajosului preot ortodox român, profesorul Gheorghe Calciu, om al lui Dumnezeu, demn de toată admiraţia pentru ati­tudinea şi pentru lupta lui creştină, care a fost persecutat pentru că a mobilizat în jurul lui numeroşi tineri pentru a le predica Sfânta învăţătură, atunci când aceştia, dezgustaţi de învăţământul marxist-ateu, căutau adevărul.

Trezirea conştiinţei este un proces care se amplifică în ţările din Est, în România, de exemplu. El se manifestă atât printre tineri, educaţi cu forţa în doctrina marxist-ateistă, cât şi în rândurile preo­ţilor ortodocşi care se abat de la linia impusă de regimul comunist şi predică Evanghelia, cu orice risc.

Să luăm un alt caz, cel al preotului Ştefan Gavrilă, care a izbu­tit să creeze o comunitate numeroasă şi vie în parohia sa de la Văleni. Partidul comunist nu a putut suporta activitatea sa şi nici faptul că Biserica era înţesată de oameni şi mai ales de tineri. Urmară tot felul de persecuţii şi, în final, avu loc excomunicarea ! sa. Părintele Gavrilă continuă totuşi să se ocupe de oile sale, fă­când întruniri la domiciliul său. A fost judecat şi condamnat. După ce îşi ispăşi pedeapsa, el îşi continuă lupta trimiţând plângeri con­ducătorului departamentului Cultelor şi chiar patriarhului. El se prezentă şi la ambasada Statelor Unite, ca să ceară azil politic şi dreptul de a emigra în S.U.A.

În cele din urmă, autorităţile l-au integrat în postul său de preot. Era prea cunoscut şi prea perseverent: asemenea elemente reprezintă o primejdie pentru comunişti. Până la noi ordine, i s-a dat câştig de cauză.

Preotul Costică Maftei, fost paroh în parohia Titan din Bucureşti, a fost suspendat din funcţiile sale pentru că ceruse cu insistenţă aprobarea de a construi o biserică pentru zecile de mii de creştini din cartierul său. După ce i se făcură tot felul de şicane (primi lovi­turi din partea vicarului) a fost expulzat, la 4 aprilie 1978, în Austria. Era o altă metodă de a scăpa de inoportuni...

Un număr mare de preoţi, bănuiţi că simpatizează cu mişcarea misionară ortodoxă ilegală „Oastea Domnului" (mai mult de 300.000 de membri activi), sunt tot timpul supravegheaţi, ame­ninţaţi şi primesc mereu avertismente din partea instanţelor teri­toriale ale departamentului Cultelor. Ei se află în permanenţă în primejdie de a fi arestaţi şi duc o activitate clandestină.

Octombrie 1978

***