Şocul arestării fusese atât de tare, încât mă îndepărtase
nici nu mai ştiu pentru câte ore de Acela căruia îi predasem viaţa cu un an în
urmă. Teama, gândurile grele şi, poate chiar, zadarnice mă separaseră, în tot
acest timp, de El. Ce slabă este natura umană! Cum am putut, în loc să-L chem
pe Dumnezeu şi să-I cer ajutorul, să irosesc atâtea ore în starea aceasta de
prostraţie şi să mă las în voia a tot felul de cugetări nechibzuite? Căci acum,
celula mea era plină de sfinţii Săi îngeri. Insă nu datorită unui strigăt, a
unei chemări trăiam acest sentiment al prezenţei divine: ea venise de la sine,
în chip misterios, în sprijinul meu! încă o dată slăbiciunea mă învinsese,
întunecându-mi starea de beatitudine în care mă găseam...
Uitând lumea de afară, căzui în genunchi pentru a mă ruga:
„Iisuse, Dumnezeul meu, în puţinătatea mea sufletească Te-am părăsit atunci
când ar fi trebuit să strig către Tine din cea dintâi clipă a captivităţii
mele! M-am lăsat furată de sărmanele mele simţăminte omeneşti, neglijând faptul
că Tu erai lângă mine, la dispoziţia mea, pentru a mă întări, a mă consola,
a-mi da curaj şi speranţă! Iartă-mi lipsurile şi credinţa mea şovăitoare! Tu
ştii ceea ce-mi trebuie acum. Tu-mi cunoşti slăbiciunea şi-ai venit la mine
Doamne, ca să-mi înmiresmezi celula, sufletul, duhul cu prezenţa Ta
binefăcătoare. Ajută-mă să-mi înfrâng suferinţa, fiindcă sunt şi săracă, şi
nevrednică, eu, copilul Tău!"
Nu găsesc cuvintele care să poată exprima uşurarea pe care mi-a
adus-o murmurul rugăciunii mele. Mă simţii, deodată, atât de liberă! Da, păcii
şi bucuriei care mă copleşiseră, se adăuga şi senzaţia libertăţii interioare,
cea pe care o resimţi când te-ai împăcat cu Dumnezeu. Cel care se oferă lui
Iisus, prin convertire, păşeşte peste diferitele etape ale încercării, pe
măsura trăirii sale în conformitate cu adevărata învăţătură. Momentul culminant
este acela când te simţi definitiv eliberat de păcatele trecutului, atunci când
trăiai după poftele lumeşti, urmând o cale trasată de tine însuţi,
încrezându-te în spiritul tău infirm şi în felul de a vedea în mod denaturat
această lume. Întâlnindu-L pe Iisus, deplin conştient de sărăcia şi de
amăgirea unei vieţuiri vinovate, iar El devenind unica ta nădejde, crezând în
puterea iertării dobândite prin sângele Său vărsat pe lemnul Crucii pentru
izbăvirea întregii umanităţi, îl rogi să te primească în rândul acelora pe care
jertfa Sa i-a purificat, şi această întâlnire cu Hristos îţi aduce, înainte de
toate, o intensă senzaţie de libertate. Insuportabila greutate a păcatelor, pe
care duhul Său ne-a ajutat să le recunoaştem, încetează pe neaşteptate să apese
pe umerii noştri umiliţi, încât putem, de aici înainte, să respirăm
nestânjenit. Mărturisirea şi iertarea păcatelor ne-au făcut liberi...
Trăisem despărţită de Iisus din momentul arestării până în
clipa când, graţie harului divin, simţii prezenţa Sa. Toate orele petrecute
departe de El, le vedem irosite, pierdute, inutile. O, cum le regretam, nu
numai în rugăciunea mea, ci amintindu-mi fără încetare, de primul meu contact
cu acest nou mediu reconfortant. Şi astăzi, încă, regret că n-am păşit pragul
celulei mele ţinându-L pe Iisus de mână. Cu El, tot acest timp ar fi fost plin
de fericire şi de stăpânire de sine. Eu ştiam, totuşi, simţeam c-am fost
iertată, că o nouă etapă a eliberării a început în viaţa mea creştină. Chiar
dacă, dăruindu-te lui Iisus, aluneci şi cazi,, graţie iubirii Sale,
recunoscându-ţi greşeala, chemându-L în ajutor, El îţi redă, prin iertare,
aripile libertăţii, mutilate pentru o vreme.
Există, oare, cuvinte care să exprime fericirea
desăvârşitei părtaşii cu Iisus?
Treceam
prin momente de extaz şi murmuram: „Doamne, cum aş putea să împărtăşesc aceasta
cu alte deţinute? Nu ca să mă fălesc, dar aş fi vrut atâta să le îndemn să se
arunce şi ele în braţele Aceluia care este sfânt!" Când lumina cuprinse
sufletul şi inima mea, devenii asemenea unui copil care primea minunate cadouri
fără să le fi meritat, şi mă ruşinai de lipsurile începutului meu de viaţă
captivă...
Îmi dădeam, din ce în ce mai mult, seama, că închisoarea
era o favoare pe care Dumnezeu mi-o acorda ca să mă pot reabilita, pentru ca
suferinţele care vor urma să mă găsească în pace şi cu mine însămi şi cu El.
Arestarea mea nu era, de fapt, decât o întâlnire la care Iisus mă invita pentru
a mă ridica în culmea fericirii! Murdăria patului, foamea, chiar şi gândul la
ai mei, rămaşi acasă, nu mai constituiau o povară.
Cum aş fi fost în stare să mai acuz pe cei care m-au
arestat? Trebuia, dimpotrivă, să-i binecuvântez pentru că nu erau decât o
unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru a mă atrage la El şi a mă purifica. „Nu,
nu voi m-aţi arestat! vorbeam cu mine, gândindu-mă la poliţişti: Nu sunt
vinovată cu nimic faţă de voi. Hristos este Cel care m-a învitat în această
închisoare, ca să parcurg, împreună cu El, o bucată de drum, ca să-mi descopere
ce înseamnă veritabila iertare a păcatelor şi fericirea de neşters a împăcării
cu Dumnezeu. Voi nu mi-aţi făcut nici un rău şi nu-mi puteţi face, nicicând.
Deoarece sunt gata să sufăr trupeşte. Puteţi, chiar, să mă ucideţi, însă
sufletul meu aparţine lui Iisus."
Am ajuns la concluzia biblică şi anume că „Domnul este de
partea mea", prin îndurarea Sa şi prin dragostea Sa nemărginită, iar eu,
la rândul meu, îmi luai angajamentul să nu-L mai părăsesc, căci, dacă El este
„locul meu de scăpare şi cetăţuia mea", se cade să-mi aleg eu însămi, în
mod liber, urcuşul pe stâncă şi intrarea în cetăţuia ocrotitoare. Totul ne stă
la dispoziţie, însă depinde de noi ca să profităm de ceea ce El ne oferă. Or,
eu mă aflam, într-adevăr, „sub ocrotirea Celui Prea înalt" (PSALMUL 91,
1-2) De aceea, eram hotărâtă să-I rămân credincioasă, să nu mă sprijin decât pe
El, să accept binele şi răul ca pe un dar din partea Sa. Doream ca timpul pe
care-1 aveam de trăit de aici înainte să fie o şcoală pentru a-L cunoaşte şi a
crede în El mai mult, în scopul purificării mele, prin suferinţă, de toate
urmele unui trecut ruşinos.
Întinsă pe pat, nu puteam să aţipesc, deşi ştiam că a doua
zi va trebui să-mi continui „manejul", umblând cu paşi mari, fără oprire,
de-a lungul celulei, fără să am dreptul să mă aşed, cu excepţia orelor de masă.
Speram să rezist, căci sufletul îmi era liniştit în certitudinea pe care o
aveam că nu mai sunt singură, ci sub ocrotirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea,
o voce îmi bâzâia neîntrerupt la ureche: „Cum socoteşti, tu, să capeţi ajutorul
Domnului, cât timp n-ai făcut altceva decât să suporţi urmările fidelităţii
tale faţă de lume? Pentru ceea ce ai făcut din motive politice vei fi întrebată
la anchetă. Tu nu eşti din rândul celor care au fost închişi, interogaţi,
pedepsiţi pentru că au stăruit să-L mărturisească pe Hristos şi să-I vestească
învăţătura... Aceştia pot să implore ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă L-au
glorificat... Dar că tu vrei să te arunci în braţele Sale... îţi trebuie o
oarecare doză de obrăznicie!..."
Aceste deznădăjduitoare tentaţii
îmi stăpâneau inima şi-o răneau. Eram, pur şi simplu, împărţită între
convingerea profundă că Dumnezeu mi-a iertat totul şi un sentiment care,
infiltrându-se ca un şarpe veninos, izbutea să-mi otrăvească bucuria libertăţii
totale, dăruită de Dumnezeu, îndeosebi după agitaţia celor două nopţi de
nesomn, când reuşii să scot în evidenţă tot răul care era în mine. „Doamne, cu
toate că nu sufăr pentru cauza Ta, ajută-mă să mă comport creştineşte, deşi nu
Te-am mărturisit în zilele libertăţii, timp de atâţia ani; să pot, măcar acum,
să Te proslăvesc, până la capăt, în puşcărie, înaintea tuturor, de la gardianul
care mă supraveghează până la tovarăşele mele de nenorocire pe care le voi
întâlni într-o zi, căci n-am să rămân, fără îndoială, veşnic singură, într-o
celulă..."
Dacă putui rezista, la torturile folosite de anchetatorii
Securităţii, cu perseverenţă, cu dibăcie şi, mai ales, cu o cruzime rară,
aceasta se datorează numai şi numai rugăciunii. Mă scăldam, ca să zic aşa, în
rugăciune şi în cuvintele sfinte ale Scripturii, ceea ce mi-a permis să îndur
toate chinurile, fără să implic alte persoane, pe care satrapii mei nocturni îi
vroiau incriminaţi prin „declaraţiile" mele.
Un alt lucru m-a susţinut: încredinţarea că numeroşi
credincioşi români stăruiau în rugăciune pentru mine. Le simţeam gândurile
pioase împreunându-se cu ale mele şi, în mare parte, graţie lor, veneau îngerii
să mă îmbărbăteze. Da, toate aceste strigăte către Dumnezeu au fost ascultate:
rugile măicuţei mele (am aflat aceasta mai târziu, după eliberare, că ea se
ruga, noaptea, ore în şir) şi cele ale unui grup de credincioase, care posteau
în fiecare Vineri şi se întruneau să se roage pentru mine...
Cel rău, Ispititorul, încercă în multe rânduri să mă
îndepărteze de la calea cea dreaptă prin oboseală şi nenumărate frământări.
Dar, slavă Domnului, totul a fost în van! Parcă pluteam neîncetat, dincolo de
zidurile puşcăriei, ridicată de îngerii mei păzitori deasupra durerilor şi-a
depresiunilor trupeşti. Devenisem un punct de întrebare pentru conducerea
închisorii, care se întreba, probabil, de unde provenea rezistenţa mea. Nu pot
să nu mărturisesc că îngerii mei păzitori nu m-au auzit plângând, câteodată.
Ba, uneori, protestam la interogatorii contra mijloacelor folosite ca să mă
facă să vorbesc...
Nu pot nega de a fi fost, în anumite momente, deprimată,
după ce zile întregi eram supusă „manejului" şi anchetelor, sau altor
„metode", în vederea denunţării persoanelor inocente. De câte ori m-am
prăbuşit pe cimentul celulei, plângând în rugăciunile mele şi cerând ajutorul
Celui de Sus! Şi acest ajutor indispensabil venea întotdeauna. O putere
supraomenească îmi invada sufletul, permiţându-mi să continui itinerariul pe
care l-am ales de bunăvoie...
(Areopagul
Luminii, Nr. 2/2001)
In închisoare sau în viaţa de aşa zisă „libertate",
creştinii din ţările comuniste se străduiau să se bucure mereu, să cânte Domnului
cântări de proslăvire. Cu toată marea dificultate în vederea realizării acestui
comandament evanghelic, el poate fi săvârşit, totuşi, datorită puterii
rugăciunii şi a însufleţirii pe care o dă cântecul religios.
La începutul detenţiei mele, parcurgeam cei trei metri ai
celulei, rugându-mă şi cântând pentru Domnul. Bineînţeles nu cu voce tare,
lucru interzis de altfel, ci în surdină, ca pentru mine însămi. Psalmii şi
imnurile binecunoscute răsunau în capul şi în inima mea.
Paznicul - care vedea, prin vizetă, mişcarea buzelor mele
-întredeschise, într-o zi, uşa şi-mi şuşoti:
- Ce faci,
vorbeşti singură?
- Nu, eu
cânt, i-am răspuns.
De atunci (şi-am aflat aceasta câţiva ani mai târziu), când
era vorba de mine, el zicea, în chip automat: „Nebuna din celula 24".
Într-adevăr, „nebuna aceasta de la 24"şi ca mine, atâtea alte „nebune"
care umpleau diferitele închisori politice, se rugau şi proslăveau, fără
răgaz, pe Cel Atotputernic. Aşa se explică puterea şi bucuria care ne inundau
sufletul, deşi maltratate, torturate, batjocorite fără milă de călăii
comunişti.
Eu am compus, încă înainte de arestarea mea, muzica pentru
psalmul 1, versificat în acest scop de un foarte scump prieten. Ce mare ne-a
fost bucuria când am putut să ne întâlnim pe ascuns şi să cântăm acest psalm
„cu curăţie de inimă", animaţi de acelaşi duh şi de aceleaşi simţăminte.
Murmurându-1 în celulă, singurătatea se îndulcea şi mă regăseam
- purtată pe aripile melodiei şi cuvintelor - cu fraţii şi surorile mele de
credinţă, retrăind minunatele clipe petrecute împreună, cu Dumnezeu în
mijlocul nostru. în felul acesta, cu ajutorul credinţei şi copleşită de pacea
care se cobora de Sus, suferinţa o acceptam ca pe o încercare sau o penitenţă,
ca pe o edificare sau o fortificare a personalităţii mele spirituale.
Văzute sub acest unghi, necazurile nu ne mai puteau
înfrânge. Dimpotrivă, ele ne făceau fericiţi şi ne cufundau într-o fericire
inexprimabilă prin cuvinte omeneşti. Această stare euforică imensă se
materializa sub forma de poeme şi cântări religioase.
Aproape fiecare creştin, care a trecut prin puşcărie, a
resimţit această nevoie de a compune versuri sau cântece de slavă pentru
Domnul. Era un mijloc de a se descărca de fericirea care îi inunda sufletul.
Cele mai multe din aceste realizări sui generis nu puteau avea pretenţia de a
fi considerate „opere". Gloria lor nu era lumească; ele aparţineau
tărâmurilor veşniciei. Noi simţeam cum le cântă cetele îngereşti, ca în sfânta
noapte a Naşterii; că Domnul este acela care le acorda premiul, după criteriile
Sale cereşti.
Reproduc mai jos un cântec compus într-un lagăr de muncă
forţată, în timp ce ne întorceam de la câmp spre barăcile situate la 7 km
distanţă. Apusul soarelui şi semi-obscuritatea ne permiteau să zărim apariţia
primelor stele...
DOAR CU EL
Intr-o
seară inima,
Ochii
prinşi pe cer de-o stea
Steaua
parcă asculta:
„ Ce m-aş fi făcut în viaţă fără
El?
Viaţa nu ar fi avut nici sens,
nici ţel!
Sub povara de păcat şi de dureri,
Fiecare zi mai grea ca cea de
ieri,
Istovit în lupte, deznădăjduit,
Singur, fără nimeni, singur,
părăsit,
Ce m-aş fi făcut în chinuri fel
defel, Fără El?"
Să vă
spun ce răspundea
Steaua
cepe cer sclipea,
Raza-i
spaţii străbătea
Şi în
inimă cânta:
„Niciodată să nu te desparţi de
El!
Dragostea-ţi să I-o reverşi cu
foc şi zel!
Nu uita ce-nseamnă El în viaţa
ta,
Nu uita ce sprijin este dreapta
Sa!
Mână-n mână să-L urmezi neşovăit,
Credincios să II slujeşti
necontenit,
Fericită-n orice clipă-n orice
fel
Doar cu El..."
***
Când trăieşti astfel de minuni în închisoare şi când ai
ochi ca să vezi binefacerile Duhului lui Dumnezeu, pot oare durerile omeneşti
să-ţi mai producă sentimente apăsătoare? Te mai poţi plânge de istovire fizică,
de dureri în trup, de dorul faţă de cei dragi, când trăieşti zilnic în prezenţa
mângâietoare a lui Iisus şi realizezi că El este cu tine şi cu oricine îl
caută? Că el este gata să-ţi dea pentru totdeauna dragostea unică, bucuria
unică şi nădejdea unică? Poţi, oare, compara suferinţele acestei vieţi, ba
chiar şi bucuriile ei, cu darul de nestemat care este acela de a fi considerat
de către împăratul împăraţilor drept un copil al Său? Pot, oare, cruzimile
unei anchete să-ţi ciuntească din fericirea că - datorită lor - ai putut salva
un suflet de la moartea eternă?
Trăind, suferind şi fiind gata
să-ţi dai viaţa pentru Salvatorul tău, iată singurul scop adevărat al unei
existenţe pe acest pământ. Restul este nimicnicie. Desigur, un
creştin nu poate trece ca o nălucă prin viaţă. El se loveşte de vicisitudinile
ei; el participă la evenimentele ei; el este preocupat de evoluţia ei, de
mersul Istoriei, de creşterea civilizaţiei. El trebuie să fie preocupat de
decadenţa epocii pe care o traversează. Dar toate vor fi privite prin prisma
învăţăturii şi a Adevărurilor pe care ni le-a lăsat Mântuitorul şi Apostolii.
Fără această optică, oricât de bineintenţionaţi am fi faţă de aproapele nostru
sau faţă de societatea în care trăim, dăm greş, alunecăm cu gloata spre
prăpastia spre care se îndreaptă toţi cei care-L neagă pe Dumnezeu. Ori rostul
unui creştin adevărat este de a urca şi a trage spre Cer şi pe ceilalţi...
(Areopagul
Luminii, Nr. 3/2001)