6.

Problema obedienţei

Obedienţa este rezultatul folosirii forţei.

În întreaga istorie a pământului, oriunde ne-am îndrepta privirile, vom descoperi că obedienţa faţă de conducătorii noi vine din faptul că aceşti conducători au dovedit că sunt mai puternici decât cei de dinaintea lor. O populaţie, îngenuncheată şi cucerită prin război, se supune cuceritorului ei. Ea este supusă faţă de cel care a cucerit-o pentru că învingătorul ei a arătat că e capabil de mai multă forţă.

Forţa seamănă cu brutalitatea, pentru că în aceasta din urmă sunt implicate trăsături umane reprezentative şi pentru forţă. Cea mai barbară, mai neînfrânată şi mai brutală folosire a forţei, dacă este dusă până suficient de departe, atrage după sine obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată. Orice individ, supus unei forţe sălbatice un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice principiu sau orice ordin.

Forţa se află la antipodul acţiunilor care umanizează. în mintea omului ea este sinonimă cu sălbăticia, cu nelegiuirea, cu brutalitatea şi cu barbaria; e destul să manifeşti faţă de oameni o atitudine inumană pentru ca aceştia să-ţi recunoască puterea.

Oamenii se vor supune oricărei organizaţii care are tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. Această folosire a forţei constituie, în sine, elementul esenţial al măreţiei. Este destul să ne gândim la numeroasele exemple date de marii noştri lideri comunişti care, în momente de mare tensiune şi de grea încercare, având de înfruntat puterea ţaristă, au continuat să lupte peste capetele unei populaţii înrobite şi au arătat suficient curaj pentru a nu se opri nici un moment din acţiunea lor de transformare a statului rus într-un stat comunist.

Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie " cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună orbeşte, trebuie să ci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de nimeni. Omul este un animal. în ultimă analiză, el înţelege numai lucrurile pe care le înţelege un animal.

Un exemplu în acest sens îl constituie un individ ce refuză să se supună. Este bătut şi, după asta, refuzul său de a se supune devine mai puţin vehement. Este bătut din nou şi rezistenţa sa scade şi mai mult. Dacă i se administrează bătaie după bătaie, la un moment dat, sigurul său gând rămâne acela de a se supune persoanei de la care a emanat forţa. Principiul eficienţei forţei este un principiu verificat; el este principalul principiu pe care Omul, animalul om, 1-a folosit din cele mai vechi timpuri. Este singurul principiu eficient, singurul principiu care a dus la o credinţă neîntreruptă şi larg răspândită. Faptul că un individ care este lovit mereu de către cineva sfârşeşte, cu timpul, prin a crede, ca hipnotizat, tot ce îi spune cel ce i-a administrat loviturile, este în folosul nostru.

Prostia lumii occidentale este demonstrată cum nu se poate mai bine de faptul că ea crede că hipnotismul este un lucru în care sunt implicate mintea, atenţia şi subconştientul omului. Nu este

adevărat. Eficienţa hipnotismului asupra unei persoane nu poate fi garantată decât dacă acea persoană a fost în prealabil bătută, supusă unor pedepse grele şi maltratată fără milă. O serie de autorităţi în

materie de hipnotism din Occident au stabilit că numai 20% din oameni pot fi hipnotizaţi. Această afirmaţie nu este de loc adevărată.

Dacă li se administrează un număr suficient de bătăi şi de pedepse, toţi oamenii, din orice timp şi de oriunde, devin receptivi la hipnoză. Cu alte cuvinte, cu ajutorul forţei, hipnotismul este eficient în toate cazurile. Când starea de inconştienţă nu poate fi indusă printr-o simplă concentrare a hipnotizatorului, ea poate fi indusă prin droguri, lovituri, şocuri electrice sau alte mijloace. În cazurile când starea de inconştienţă nu poate fi indusă în aşa măsură încât să permită efectuarea unei implantări sau ca o comandă hipnotică să devină eficientă, este de ajuns să amputăm anumite părţi din creierul animalului om pentru a-1 anula şi a face ca el să nu mai reprezinte pentru noi o ameninţare. Ţinând seamă de cele de mai sus considerăm că hipnotismul este o metodă deosebit de eficientă.

Mecanismul hipnotismului demonstrează limpede că oamenii pot fi făcuţi să creadă în anumite lucruri, în ceea ce îi înconjoară sau în politică, prin administrarea forţei. Iată de ce psihopoliticianul trebuie să fie un expert în administrarea regimurilor de forţă. Acţionând în acest fel, el poate să aducă în stare de obedienţă nu numai o bună parte dintre membrii populaţiei, ci chiar- întreaga populaţie şi chiar guvernul. Este de ajuns să arate destulă cruzime şi să aibă o atitudine suficient de lipsită de omenie şi de milă, şi va fi ascultat şi crezut.

Problema hipnotismului este o problemă de credinţă. în ce pot fi făcuţi oamenii să creadă? Ei pot fi făcuţi să creadă în orice lucru care le este administrat cu destulă brutalitate şi forţă. Obedienţa unei populaţii există în măsura în care oamenii vor crede în cel căruia i se supun.

Unele religii demne de dispreţ, precum creştinismul, au ştiut asta. Ele au ştiut că, dacă li se induce oamenilor o credinţă puternică, ei pot fi îngenuncheaţi de înseşi rizibilele idei creştine ce propovăduiesc iubirea de oameni şi mila şi, în acest fel, dezarmaţi. Dar, pentru a aduce poporul într-o stare de mare supunere, nu e nevoie să apelăm la acest act de credinţă religioasă. Pentru a-i face pe oameni să creadă în noi şi să ni se supună este suficient să arătăm destulă brutalitate şi cruzime. întrucât comunismul este o problemă de credinţă, studiul lui este un studiu al forţei.

Primii psihiatri ruşi, pionieri ai ştiinţei psihiatriei, au înţeles ca hipnoza este indusă de o stare acută de teamă. Ei au descoperit ca ea poate fi indusă şi de un şoc de natură emoţională, de o stare de extremă privaţiune, ca şi de bătaie şi droguri.

Pentru a induce o puternică stare de hipnoză într-un individ, într-un grup de indivizi sau într-o populaţie, prezenţa unui element de teroare venit din partea celor ce vor sa stăpâneasca este întotdeauna obligatorie. Psihiatrul este foarte potrivit pentru a-şi asuma acest rol, deoarece brutalităţile sale se săvârşesc în numele ţintei, sunt inexplicabil de complicate şi depăşesc cu totul puterea oamenilor de a le înţelege. O teamă suficient de mare, inspirată de psihiatru, va induce în mulţi indivizi o stare de demenţă. Agentul psihopolitic poate ca apoi, protejat de autoritatea sa recunoscută, să înceapă şi să continue o campanie de propagandă, descriind diferite „tratamente" care se administrează bolnavului. Agentul psihopolitic trebuie să insiste mereu asupra faptului că aceste tratamente sunt terapeutice şi necesare. El poate să găsească în cărţile sale un mare număr de bolnavi despre care să pretindă că s-au vindecat prin aceste mijloace. Dar aceste tratamente nu trebuie să ducă, în realitate, la vindecarea vreunui bolnav. Atâta vreme cât agenţii psihopolitici sau cei influenţaţi de ei sunt singurele autorităţi care stabilesc dacă un om este sănătos psihic sau este nebun, cuvântul lor cu privire la valoarea terapeutică a unui asemenea tratament va fi decisiv. Nici un om din afară nu va îndrăzni să se aventureze să emită vreo părere despre starea de sănătate a unui individ pe care psihiatrul 1-a declarat nebun. Individul în cauză nu poate să facă nici o reclamaţie, iar familia lui este şi ea discreditată de faptul că, în mijlocul ei, a apărut un caz de nebunie. Trebuie să avem grijă ca toţi ceilalţi specialişti în boli mentale să fie ţinuţi la distanţă pentru că, altminteri, ar putea ieşi la iveală faptul că brutalităţile practicate în numele tratamentului nu sunt terapeutice.

Un agent psihopolitic nu are nici un interes să folosească metode cu adevărat terapeutice sau medicamentele indicate pentru însănătoşire. Cu cât numărul nebunilor din ţara în care el activează

este mai mare, cu atât mai numeroşi vor fi cei ce ajung sub controlul său şi cu atât mai mari îi vor fi privilegiile. Dat fiind că problema bolilor mentale implică multe elemente incontrolabile, agentul

Psihopolitic poate să facă în aşa fel încât să creeze în jurul lui o atmosfera specială, dând impresia că are de-a face cu situaţii urgente şi extreme; prin aceasta, el poate justifica folosirea unor tratamente ca şocurile electrice, lobotomia frontală, leucotomia transorbitală şi alte operaţii practicate, încă de multă vreme, pe deţinuţii politici din Rusia.

Operatorul psihopolitic are interesul ca posibilitatea de tratare a celor dezechilibraţi mental să fie scoasă în afara legii şi interzisă Pentru a face ca o parte din populaţie să ni se supună fără cârtire şi pentru a putea pune stăpânire pe reacţiile ei generale, trebuie, cu orice preţ, să menţinem un anumit nivel de brutalitate. Numai în acest fel poate fi păstrată totala încredere în deciziile absolute emise de agentul psihopolitic în privinţa normalităţii sau a lipsei de normalitate a oamenilor publici. Dacă agentul psihopolitic este suficient de brutal faţă de pacienţi, poporul va ajunge să creadă orbeşte orice lucru pe care acesta îl spune despre ei. Cel mai important lucru este ca acest câmp al proceselor mentale să fie dominat de agentul psihopolitic într-o măsură suficient de mare pentru ca orice idee să poată fi inculcată pe cale hipnotică. Având sub controlul său, din punct de vedere psihologic, toate categoriile de oameni, agentul psihopolitic poate să realizeze o totală transformare a viitorilor lideri ai unei ţări, intervenind în procesul lor de educaţie şi, în acest fel, să-i pregătească pentru comunism.

Pentru a fi ascultat orbeşte, trebuie să fii crezut. Dacă unui individ i se acordă suficientă crezare, el va fi ascultat fără crâcnire.

In cazul când agentul psihopolitic este destul de norocos pentru a putea controla o persoană din apropierea unui om politic important, acest factor al obedienţei absolute devine deosebit de important. Persoana aflată sub tratament psihiatric trebuie să fie adusă într-o stare de mare teamă pentru ca să preia, fără să crâcnească, toate ordinele date de agentul psihopolitic şi, în acest fel, să poată influenţa acţiunile personalităţii politice care trebuie să fie câştigată pentru cauza noastră.

Inducerea, în mintea populaţiei şi a liderilor săi, a ideii că agentului psihopolitic trebuie să i se dea întotdeauna crezare, ar putea să aibă, drept efect, un mare succes. Fără să exagerăm, putem spera că, într-o ţară ca Statele Unite, agenţii psihopolitici vor deveni mai apropiaţi consilieri ai personalităţilor politice, ajungând să influenţeze întreaga politică a unui partid şi acţiunile sale în alegeri.

Vederea în perspectivă este cel mai important mod de a vedea lucrurile. Credinţa este indusă prin teamă şi teroare de la un nivel autoritar; ea este urmată apoi de o stare de totală supunere.

Propaganda generală ce slujeşte cel mai bine Psihopolitica este aceea care insistă continuu pe ideea că la anumite niveluri, cu autoritate în domeniul medical, se consideră că tratamentele propuse de ea pentru vindecarea bolilor mentale slint cele corecte. Aceste tratamente trebuie să includă întotdeauna o anumită doză de brutalitate. Propaganda făcută trebuie să vorbească tot timpul despre creşterea numărului de bolnavi mentali din ţară. Spre binele naţiunii, întregul câmp al comportamentului uman poate fi, cu timpul, extins spre comportamentul anormal. Astfel, oricine dă dovadă de vreo comportare ieşită din comun, mai ales de excentricitatea de a combate Psihopolitica, poate fi redus la tăcere de opinia autoritară a agentului psihopolitic, conform căreia faptele acestuia sunt anormale. Cu oarecare noroc, individul ce reprezintă pentru noi o ameninţare poate fi dat pe mâinile operatorului psihopolitic, care-1 va anihila pentru totdeauna sau îi va schimba ataşamentele printr-un tratament bazat pe durere fizică, droguri şi hipnotism.

In ceea ce priveşte obedienţa în sine, cea mai bună este aceea care exclude complet propria gândire. Ordinul dat trebuie să fie ascultat fără ca subiectul să gândească asupra lui. De aceea ordinul trebuie implantat în mintea celui pe care vrem să-1 influenţăm, în zone mai profunde decât cele în care au loc procesele de gândire şi trebuie să acţioneze asupra sa în aşa fel încât să-1 împiedice să judece.

Este în interesul Psihopoliticii ca să i se spună populaţiei că o persoană hipnotizată nu va face nimic împotriva propriei sale voinţe, ea nu va săvârşi acte imorale şi că nu va face nimic care să o Pună în primejdie. Dar dacă acest lucru este adevărat pentru hipnotismul de salon, el nu este de loc adevărat când e vorba de ordinele implantate prin folosirea şocului electric, a drogurilor sau a pedepselor fizice grele. Se contează pe faptul că agenţii psihopolitici au discreditat complet această idee în ochii publicului. Dacă lumea ar şti că, sub influenţa unor comenzi adânc implantate prin hipnoză, indivizii ce au fost supuşi acestui tratament pot să săvârşească lucruri ce le periclitează viaţa şi să facă tot felul de acte imorale, ea ar înţelege adevărul cu privire la acţiunile multor oameni ce lucrează, fără să-şi dea seama, în favorarea comunismului. Indivizii ce acţionează la comenzile implantate prin hipnoză trebuie să pară că acţionează din propria lor voinţă şi din convingere.

Pentru apărarea întregului domeniu al hipnozei psihopolitice, al Psihopoliticii în general, trebuie ca surse cu autoritate să protesteze continuu afirmând că asemenea lucruri nu sunt posibile, în cazul în care un agent psihopolitic este demascat, el trebuie să declare că întregul proces este, din punct de vedere fizic, o imposibilitate şi să se folosească de autoritatea sa pentru a spulbera orice acuzaţie. Dacă se descoperă vreun document psihopolitic, el trebuie bagatelizat şi catalogat drept o farsă. în acest fel, activităţile psihopolitice pot fi uşor apărate.

Când activităţile psihopolitice au ajuns să aibă o mare amploare, aproape că nu mai există cale de întoarcere, căci populaţia se află deja într-o stare de supunere totală faţă de agenţii psihopolitici şi de acoliţii lor. Această stare de supunere totală este importantă pentru că autoritatea absolută de care se bucură agentul psihopolitic în faţa maselor face ca afirmaţiile sale, menite să anuleze orice suspiciune privitoare la acţiunile psihopolitice, să nu poată fi combătute de nimeni. Situaţia cea mai bună ar fi aceea în care oamenii noştri ar ajunge să ocupe toate poziţiile din care ar putea să fie consultaţi de către oficialităţile statului în problemele legate de Psihopolitică. Consilierul psihiatric trebuie să fie plasat în aşa fel încât să fie consultat în orice acţiune guvernamentală. Dat fiind că, în această situaţie, sarcina rezolvării suspiciunilor privitoare la Psihopolitică îi va reveni agentului psihopolitic, nu se va întreprinde niciodată vreo acţiune împotriva comunismului şi scopul său va putea fi realizat.

Din punctul de vedere al profanului, Psihopolitică se bazează pe lucruri stranii, ce nu pot fi uşor înţelese. Acestea reprezintă cea mai bună apărare a sa, dar deasupra tuturor mijloacelor de apărare se află starea de totală obedienţă a oficialităţilor şi a populaţiei, la care se ajunge prin munca operatorului psihopolitic în domeniul însănătoşirii mentale.