4.

Obiectivele Statului cu privire la individ şi mase

 

După cum la un bolnav, organele, luate fiecare în parte, au ţeluri diferite de restul organismului, tot astfel indivizii şi Statul se îmbolnăvesc atunci când obiectivele lor nu sunt riguros codificate şi îndeplinite.

Există indivizi care, în timpurile mai puţin luminate, l-au făcut pe Om să creadă că ţelurile sale trebuie căutate şi întreţinute de fiecare în parte şi că întreaga năzuinţă a Omului spre lucruri superioare izvorăşte din Libertate. Trebuie să ne aducem aminte că popoarele care au adoptat această filosofie sunt şi cele care au întreţinut în Om mitul existenţei spirituale.

Toate ţelurile au la originea lor constrângerea. Viaţa este o continuă evadare. Fără forţă şi ameninţare nu poate exista strădania necesară pentru realizarea unei năzuinţe. Fără suferinţă nu poate exista dorinţa de a scăpa de suferinţă. Fără ameninţarea pedepsei nu se poate obţine nimic. Fără constrângere şi autoritate nu se poate realiza o disciplină a funcţiilor trupului. Fără un control riguros şi direct, obiectivele Statului nu pot fi îndeplinite.

Obiectivele Statului trebuie să fie formulate de către Stat în sensul realizării supunerii indivizilor din interiorul Statului şi al obţinerii acordului lor. Un Stat în care nu există obiective astfel formulate este un Stat bolnav. Un Stat lipsit de puterea şi de dorinţa imperioasă de a-şi impune obiectivele este un Stat bolnav.

Când Statul comunist emite un ordin şi acest ordin nu este ascultat, urmează îmbolnăvirea. Acolo unde starea de supunere dispare, masele suferă.

Pentru îndeplinirea obiectivelor Statului este nevoie de devotament şi de supunere. Când un obiectiv al Statului este supus interpretărilor, se descoperă, cu siguranţă, că undeva a intervenit o voinţă proprie, lăcomia, lenea, individualismul acerb sau o iniţiativă egoistă. Se va vedea că această nerealizare a obiectivelor Starului se datorează unei persoane a cărei lipsă de ataşament şi de supunere este rezultatul direct al propriului său dezacord cu viaţa.

Nu este întotdeauna necesar să eliminăm individul. Stă în putinţa noastră să eliminăm tendinţele sale de a-şi afirma propria voinţă în problemele privitoare la îmbunătăţirea obiectivelor şi realizărilor societăţii. Tehnologiile Psihopoliticii sunt progresive; pe scara pe care sunt înşiruite, se porneşte de la un punct situat deasupra celui corespunzător eliminării individului însuşi şi se ajunge la un proces în care se elimină doar tendinţele ce generează lipsa sa de cooperare.

Nu este de ajuns ca Statul să-şi fixeze nişte obiective. Aceste obiective, odată prezentate, trebuie duse la îndeplinire, iar realizarea lor depinde de ataşamentul şi de supunerea muncitorilor. Angajaţi în majoritatea lor în tot felul de munci grele, muncitorii n-au timp de pierdut cu speculaţiile, ceea ce constituie un lucru bun. Dar, din nefericire, există deasupra lor, într-o poziţie sau alta, tot felul de şefi, şi unii dintre ei, în lipsa muncii fizice, pot avea destul timp liber pentru a ajunge să se comporte cu o anumită independenţă şi lipsă de ataşament.

Psihopolitica corectează această tendinţă spre lipsa de ataşament ori de câte ori ea depăşeşte obişnuita putere de convingere a celor care, pe scară ierarhică, se găsesc imediat deasupra persoanei în discuţie.