3.

Omul ca organism economic

Omul are anumite dorinţe şi nevoi care sunt fireşti pentru existenţa sa ca şi pentru existenţa oricărui animal. Dar Omul are particularitatea că le exagerează dincolo de graniţele raţiunii. Acest lucru este evident dacă urmărim dezvoltarea claselor înstărite, a grupurilor pseudointelectuale, a micii burghezii, a capitalismului şi a altor racile ca acestea.

S-a spus, pe bună dreptate, că 10% din viaţa omului este legată de politică şi 90% de problemele economice. Fără hrană, omul moare. Fără îmbrăcăminte, el îngheaţă. Fără adăpost şi fără arme, el este o pradă uşoară pentru lupii flămânzi. Dobândirea de bunuri suficiente pentru acoperirea acestor necesităţi de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost este dreptul firesc al oricărui membru dintr-un stat luminat. Excesul acestor bunuri aduce după sine nelinişte şi tulburare. Existenţa articolelor de lux, ca şi crearea şi stimularea artificială a poftelor de tot felul, aşa cum se face prin reclamele capitaliste, duc, în mod sigur, la accentuarea unor caracteristici mai puţin pozitive ale Omului.

Omul este un organism economic deoarece, pentru a putea trăi, el are nevoie de o anumită cantitate de hrană, de o anumită cantitate de apă şi de o anumită cantitate de căldură. Când are mai multă hrană decât poate să mănânce şi mai multă îmbrăcăminte decât îi trebuie pentru a-şi proteja trupul, el intră într-o stare de lenevie care-i toceşte spiritul şi conştiinţa, făcându-1 să cadă pradă greutăţilor pe care, într-o stare mai puţin rea, ar fi Putut să le prevadă şi să le evite. Aşa apare lăcomia, care este o Primejdie pentru Om.

Situaţia este aceeaşi şi în cazul grupului. Când un grup de oameni achiziţionează prea multe bunuri, conştiinţa existenţei propriilor semeni şi a mediului social se reduce, iar eficienţa grupului se pierde.

Menţinerea unui echilibru între lăcomie şi necesitate este o problemă a ştiinţei economiei şi reprezintă un subiect de studiu şi o preocupare importantă a statului comunist.

Dorinţa şi necesitatea reprezintă stări de spirit. Oamenii pot fi educaţi să dorească şi să ceară mai mult decât ar putea obţine vreodată, şi aceşti oameni sunt nefericiţi. Cele mai multe dintre caracteristicile duşmănoase ale capitaliştilor vin din lăcomia acestora. Capitalistul îl exploatează pe muncitor cu mult mai mult decât i-ar fi necesar lui, în calitate de capitalist.

Într-o ţară în care echilibrul economic nu este controlat, poftele individului sunt stimulate în mod nejustificat prin tot felul de îndemnuri atrăgătoare şi pline de fantezie; de aici rezultă un fel de nebunie, fiecare individ fiind îndemnat şi convins să posede mai mult decât poate să folosească şi să pună stăpânire pe toate aceste bunuri chiar şi în dauna semenilor săi.

În echilibrele economice există şi celălalt aspect. O privaţiune prea mare şi prea îndelungată poate să nască dorinţe nesănătoase care, dacă nu sunt stăvilite, pot să-1 facă pe individ să acumuleze mai mult decât poate să folosească. Deci, chiar şi sărăcia, cultivată cu atâta grijă în statele capitaliste, poate aduce după sine un dezechilibru în achiziţionarea bunurilor. După cum vidul atrage materia, într-o ţară în care privaţiunea impusă maselor este tolerată şi unde dorinţele sunt stimulate în mod artificial, necesitatea se transformă în lăcomie; în aceste state exploatarea celor mulţi în beneficiul celor puţini apare cu uşurinţă.

Dacă, prin tehnologiile Psihopoliticii, această lăcomie excesivă a celor puţini ar fi domolită, muncitorul ar fi liber să-şi caute un echilibru economic mai firesc.

Avem de-a face aici cu două extreme. Fiecare dintre ele prezintă un fel de demenţă. Dacă vrem să creăm o stare de demenţă i să aducem un individ la dezechilibru mental, nu trebuie decât să-1 îmbuibăm dându-i prea multe bunuri sau să-1 lipsim cu totul de ele pe o perioadă de timp ce depăşeşte puterea sa de a rezista. Un exemplu simplu este alternarea, într-o încăpere, a unei presiuni prea joase cu o presiune prea ridicată; acesta este un excelent procedeu psihopolitic. Prin variaţia rapidă a presiunii se produce o stare de haos în care voinţa individuală nu mai poate acţiona şi în care, prin forţa lucrurilor, alte voinţe îşi vor asuma controlul.

În esenţă, la scara unei ţări întregi, în scopul de a conduce naţiunea şi de a exercita controlul asupra ei, trebuie să-i înlăturăm, prin orice mijloace, pe cei nesăţioşi de bunuri, după care trebuie să creăm şi să întreţinem, în sânul maselor, o stare de semiprivaţiune. Pentru a anula voinţa individuală, trebuie să se întreţină în mase o continuă speranţă de prosperitate, ca şi multe vise de belşug şi bunăstare, această speranţă trebuind să fie contracarată de realitatea lipsurilor şi de continua ameninţare cu pierderea tuturor mijloacelor economice în cazul lipsei de loialitate faţă de Stat.

într-o ţară aflată în plin proces de cucerire, cum este America, în cadrul unei politici lente şi ascunse, pentru a ne atinge scopul de a exercita un control din ce în ce mai mare asupra voinţelor individuale, nu trebuie să facem altceva decât să profităm de ciclurile de avânt economic şi de cădere, inerente statelor capitaliste. Pentru noi, perioada de avânt economic este la fel de avantajoasă ca şi aceea de cădere, căci, în timp de prosperitate, nu trebuie decât să continuăm să scoatem în evidenţă bogăţia pe care această perioadă o oferă puţinilor săi aleşi; în acest fel îi vom îndepărta pe aceştia de la controlul Statului. în timpul depresiunii economice, nu trebuie decât să arătăm că această stare a apărut ca rezultat al lăcomiei câtorva oameni şi al incompetenţei politicii generale a conducătorilor ţării. Mânuirea propagandei economice nu-i este proprie sferei Psihopoliticii, dar psihopoliticianul trebuie să înţeleagă măsurile economice şi obiectivele comuniste legate de ele.

Masele trebuie să ajungă să creadă că numai impozitarea excesivă a celor bogaţi poate să le uşureze de „povara claselor avute" şi să fie aduse în starea de a accepta o măsură ca aceea a impozitului pe venit, principiu marxist strecurat pe nesimţite, în 1909, în legislaţia capitalistă a Statelor Unite. Şi asta s-a întâmplat cu toate că legea de bază a Statelor Unite interzicea un asemenea lucru şi cu toate că, pe acea vreme, Comunismul nu avea în America decât puţini ani de activitate. Dacă un succes atât de mare ca legea impozitării venitului ar fi fost urmat şi de altele la fel de însemnate, Statele Unite şi nu Rusia ar fi devenit primul stat comunist din lume. Dar vitalitatea şi bunul simţ al popoarelor ruse a învins. S-ar putea ca Statele Unite să nu devină în întregime comuniste decât după mijlocul secolului, dar când acest lucru se va împlini, el se va datora modului nostru superior de a înţelege problemele economice şi psihopolitice.

Agentul comunist, specializat în economie, are drept sarcină să corupă personalul agenţiilor de impozitare pentru a crea cât mai multă dezordine şi haos. O altă sarcină a sa este aceea de a determina adoptarea unor legi favorabile scopurilor noastre. Aceste sarcini trebuie lăsate în grija sa. Operatorul psihopolitic joacă, în acest scenariu, un rol diferit. Cei bogaţi, specialiştii în finanţe, cei bine informaţi în problemele guvernamentale sunt ţintele speciale, individuale ale psihopoliticianului. Rolul lui este acela de a lua puterea din mâinile persoanelor care ar putea să împiedice sau să compromită programele economice comuniste. Fiecare om bogat, fiecare om de stat, fiecare persoană bine informată şi competentă din guvern trebuie să aibă lângă sine, în chip de confident de încredere, un operator psihopolitic.

Familiile acestor persoane sunt adeseori dereglate din pricina lenei şi a lăcomiei şi acest fapt trebuie speculat şi chiar creat. Sănătatea normală şi extravaganţa unui fiu de bogătaş trebuie să fie tulburate şi degradate, fiind etichetate apoi ca nevroze, după care, prin administrarea de droguri sau prin violenţă, ele pot duce la criminalitate sau nebunie. Acest fapt va aduce pe cineva din mişcarea de „însănătoşire mentală" în contact confidenţial cu familia şi din acest moment contactul realizat va fi speculat la maximum.

Comunismul are cele mai mari şanse de reuşită dacă pe lângă fiecare om bogat-sau influent s-ar putea plasa un operator psihopolitic, o autoritate necontestată în domeniul „însănătoşirii mentale" care, prin sfatul său sau prin intermediul soţiei sau fiicei omului bogat sau influent, va putea, expunându-şi opiniile, să ducă o politică optimă menită să tulbure sau să deregleze economia ţării. Când vine momentul, omul bogat sau influent poate fi înlăturat pentru totdeauna, administrându-i-se un drog sau un tratament adecvat care să ducă la dispariţia sa într-un sanatoriu, ca pacient, sau la moarte prin sinucidere.

Plasat în apropierea persoanelor puternice ale unei ţări, agentul psihopolitic poate să ghideze şi alte politici, pentru succesul cauzei noastre.

Capitalistul nu cunoaşte definiţia războiului. El crede că războiul este un atac puternic realizat cu ajutorul soldaţilor şi maşinilor. El nu ştie că un război mai eficient, deşi ceva mai lung, se poate duce cu pâine sau, în cazul nostru, cu droguri şi cu priceperea noastră. Capitalistul nu a câştigat niciodată, de fapt, un război. Psihopoliticianului nu îi va veni greu să-1 câştige pe acesta.