10

Comportamentul psihopoliticianului când e atacat

Psihopoliticianul poate să ajungă să fie ţinta unor atacuri îndreptate împotriva sa ca individ sau ca membru al unui grup. El poate fi atacat pentru calitatea sa de comunist sau pentru incompetenţă profesională. Psihopoliticianul poate fi atacat de familiile celor pe care i-a schilodit sufleteşte. în toate cazurile, comportamentul său trebuie să fie calm şi rezervat. Agentul psihopolitic trebuie să se bazeze pe autoritatea pe care i-o dau marele număr de ani de pregătire profesională şi faptul că a participat activ la organizarea acţiunilor din domeniul „însănătoşirii mentale".

Dacă nu şi-a dus bine munca, grupările ostile lui îl pot demasca şi ataca pentru calitatea sa de psihopolitician. Membrii acestor grupări ostile pot pune sub semnul îndoielii eficacitatea unor tratamente psihiatrice, precum folosirea şocului electric, a drogurilor şi a chirurgiei cerebrale. Tocmai de aceea agentul psihopolitic trebuie să poată prezenta, oricând, cât mai multe documente care să dovedească existenţa unui număr uriaş de cazuri încurajatoare, în care vindecarea s-a produs ca rezultat al utilizării şocului electric, a chirurgiei cerebrale, a drogurilor şi a unui tratament general specific. Menţionăm că nu este nevoie ca aceste cazuri să fie reale, dar ele trebuie să fie bine întărite cu documente şi prezentate în aşa fel încât să poată constitui probe excelente pentru justiţie.

Când este atacat pentru supunerea sa faţă de străinătate, agentul psihopolitic trebuie să explice legăturile sale cu Viena pe baza faptului că Viena este locul unde se studiază cel mai bine toate problemele importante privitoare la activitatea mentală a omului, încă şi mai important este ca, folosindu-se de autoritatea sa, agentul psihopolitic să-şi arate desconsiderarea faţă de sănătatea nentală a celui ce-1 atacă şi, dacă arhivele psihiatrice ale ţării sunt adecvate, să scoată din ele tot felul de date compromiţătoare pe care să le prezinte apoi în contraatac.

Dacă vreo persoană încearcă să arate că psihoterapia este, în acest caz, o activitate psihopolitică, cea mai bună apărare este punerea la îndoială a sănătăţii mentale a celui ce atacă. Alte metode de apărare, toate foarte eficiente, constau în folosirea autorităţii profesionale, a agentului psihopolitic, în validarea practicilor psihiatrice prin statistici lungi şi impresionante şi chiar în îndepărtarea atacatorului prin administrarea tratamentului indicat pentru a-i declanşa o stare de nebunie temporară care să dureze atât cât ţine procesul. Prin această ultimă metodă, atacatorul va fi discreditat mai mult decât prin oricare alta; totuşi, practicarea ei fiind primejdioasă, ea nu trebuie folosită decât în cazuri extreme. Psihopoliticienii trebuie să evite crima şi violenţa; fac excepţie situaţiile în care crima sau actele de violenţă s-ar putea produce fără riscuri, sub protecţia instituţiei, împotriva unor persoane care au fost diagnosticate ca fiind dezechilibrate mental. Când, în respectiva instituţie, numărul deceselor devine „nerezonabil", oficialităţile oraşului şi cele din justiţie pot să folosească această situaţie pentru a-şi face capital politic. Dacă agentul psihopolitic sau cei din grupul său de lucru şi-au dus bine munca, ei şi-au alcătuit un dosar care cuprinde date şi informaţii compromiţătoare, confirmate prin acte, privitoare la persoana atacatorului sau la rudele sale; aceste date trebuie folosite în aşa fel încât să-i descurajeze pe anchetatori.

După o perioadă de îndoctrinare, populaţia va ajunge să creadă că nebunia trebuie tratată prin violenţă psihopolitică. Activităţile psihopolitice trebuie să devină singurul remediu recunoscut pentru vindecarea dezechilibrelor mentale. Acest mod de a gândi poate fi dus până atât de departe încât faptul de a omite din tratamentul unui bolnav şocul electric şi chirurgia cerebrală să fie ilegal.

Pentru a apăra activităţile psihopolitice, trebuie să se procedeze în aşa fel încât să se arate mereu marea complexitate a tehnologiei psihiatrice, psihanalitice şi psihologice. Orice audiere de la Curtea de justiţie trebuie să fie îngreunată printr-o terminologie mult prea complicată pentru a putea fi transcrisă de către grefier. Trebuie să se facă risipă de termeni ca schizofrenie, paranoia şi de alţi termeni ce desemnează stări ce nu pot fi definite.

Testele psihopolitice accesibile publicului nu trebuie neapărat să concorde unele cu altele. Diferitele tipuri de nebunie trebuie caracterizate folosindu-se termeni dificili. Starea pacientului trebuie prezentată folosindu-se un limbaj cât mai obscur, căci această avalanşă de cuvinte dificile poate crea, în mintea celor ce investighează cazul sau a judecătorilor, impresia că au de a face cu o abordare ştiinţifică, dar că aceasta este prea complexă pentru a putea fi înţeleasă. Nu credem că judecătorii sau membrii comisiei de anchetă îşi vor propune să studieze mai în profunzime problema nebuniei, deoarece ei înşişi, făcând parte din masele îndoctrinate, încearcă un simţământ puternic de intimidare, mai ales dacă psihopoliticienii au avut grijă să prezinte în presă articole documentate despre grozăvia bolii.

În cazul unei audieri sau al unui proces, caracterul înspăimântător al nebuniei şi ameninţarea pe care ea o reprezintă pentru societate trebuie să fie exagerate până când Curtea de justiţie sau comitetul de anchetă vor ajunge la concluzia că agentul psihopolitic este absolut necesar în postul lui şi că el nu trebuie hărţuit din pricina unor acţiuni întreprinse de nişte persoane iraţionale.

Cea mai bună apărare constă în atacul prompt, dat asupra sănătăţii mentale a atacatorului înainte ca să fi avut loc vreo audiere. Zicala după care „Numai nebunii îi atacă pe psihiatri" trebuie să fie bine cunoscută de toată lumea. Trebuie inculcată în societate ideea că paranoia este o stare caracterizată prin aceea că „individul crede că este atacat de comunişti". Se va constata că această metodă de apărare este eficientă.

O bună strategie de apărare trebuie să includă măsuri care să elimine din societate orice activitate de psihoterapie reală. Aceasta trebuie distrusă în mod sistematic, deoarece o psihoterapie reală ar putea da la iveală rezultatele activităţilor noastre psihopolitice.

Într-o ţară capitalistă, jurisprudenţa este atât de înceată şi de nepricepută încât cazurile se rezolvă mai întâi prin presă. Noi am aranjat lucrurile mult mai bine în Rusia; îi aducem pe oameni la proces, toate mărturiile pe care urmează să le depună fiind implantate în mintea lor înainte ca procesul să aibă loc.

Dacă apare în vreo publicaţie vreun zvon sau vreun pamflet îndreptat împotriva activităţilor psihopolitice, el trebuie bagatelizat şi calificat drept o minciună; cu prima ocazie, autorul lui şi cel care l-a publicat vor fi etichetaţi drept nebuni, fapt ce se va confirma după ce, prin folosirea drogurilor, li se va provoca o stare de nebunie.