VI

Mişcarea „PAX" din Polonia*

De câtva timp, dar mai ales după începutul Conciliului, gruparea PAX, care se prezintă pe sine ca fiind „o mişcare a catolicilor progresişti din Polonia", şi-a intensificat propaganda în ţările Occidentului, mai ales în Franţa, răspândind informaţii false sau echivoce ce fac rău Bisericii.

PAX beneficiază de ignoranţa anumitor medii catolice occidentale în privinţa a ceea ce ne-am obişnuit să numim „experienţa poloneză a coexistenţei", dar şi de tăcerea forţată a episcopilor, preoţilor şi laicilor polonezi care refuză să dea orice informaţii despre realitatea poloneză, ştiind că, la întoarcere, toate cuvintele le-ar fi trecute prin sita aparatului poliţienesc şi că până şi cea mai mică imprudenţă pe care ar face-o ar duce la represalii dure.

In aceste condiţii, ce favorizează proliferarea unor opinii eronate care aduc un mare prejudiciu Bisericii din Polonia, se impun unele măsuri de apărare.

1. PAX se prezintă în străinătate ca o „mişcare" a catolicilor progresişti polonezi. în felul acesta lumea e înclinată să o asimileze cu mişcările progresiste occidentale care, în cadrul unor regimuri democratice, îşi profesează în deplină libertate opiniile şi simpatiile faţă de programele şi tendinţele politice din ţările respective.

In realitate, PAX nu este o „mişcare", ci un organism strict articulat al aparatului poliţienesc, organism ce ţine în mod direct de Ministerul de Interne şi care execută, cu o supunere oarbă, directivele poliţiei secrete U.B.

Acest fapt era cunoscut în Polonia, dar se ştia că e primejdios să vorbeşti despre asta. O singură dată, la adăpostul „dezgheţului" din octombrie 1956, comuniştii şi catolicii au căzut de acord să denunţe şi să stigmatizeze, în mod deschis, caracterul şi activităţile acestei agenţii secrete a U.B., de factură stalinistă. A fost un mijloc de curăţire a unor resentimente îndelung reprimate faţă de agenţii dubli, binecunoscuţi şi temuţi, al căror rol provoca repulsie nu numai catolicilor, ci şi comuniştilor cinstiţi. Subliniem faptul că, în acel moment, presa comunistă a fost deosebit de severă faţă de PAX. S-a ajuns până la a i se face publice bilanţurile, prin apariţia lor într-o revistă economică, în scopul de a se arăta favorurile foarte mari de care beneficia din partea regimului, printre care scutirea de orice impozit pe venituri, concesionări lucrative şi monopolul în anumite zone ale producţiei (publicaţii religioase, artă sacră) din care făcuse un adevărat trust capitalist sub un regim comunist.

Libertatea de exprimare datorită „dezgheţului" din 1956 a fost jugulată repede, dar poporul polonez profitase de ea ca să-şi adune adevărurile de care fusese lipsit atâta vreme, şi niciodată, după aceea, PAX nu a mai putut aspira să aibă nici cea mai mică influenţă efectivă asupra maselor muncitoreşti şi ţărăneşti de care a fost despărţit definitiv.

Raţiunea de a exista pe eşichierul politic al P.C. s-a redus la eficacitatea sa în străinătate unde colaborarea acestui organism se arată a fi preţioasă. Franţa, mai ales, a fost încredinţată, în mod cu totul special, serviciilor organizaţiei PAX, susţinute cu discreţie de mediile diplomatice poloneze.

2. Pentru a înţelege mai bine activităţile duse de PAX, e nevoie să pornim de la înfiinţarea sa. Fondatorul acestui organism, M. Piasecki, condamnat la moarte de sovietici pentru actele sale de rezistenţă, şi-a salvat viaţa cu preţul unui angajament formal de a pune Biserica în slujba revoluţiei comuniste.

Deci PAX a avut, de la început, caracterul unei agenţii secrete de strictă obedienţă. Toţi membrii săi sunt funcţionari retribuiţi (formele acestei prestaţii variază), obligaţi să execute anumite planuri precise şi să dea raportul de felul cum le-au executat.

Ordinele vin de la Biroul Central al Partidului Comunist. M. Piasecki lucrează direct cu „Oficiul de Securitate" (U.B.) şi cu „Oficiul Cultelor" care dispune în prezent, în Polonia, de o putere absolută şi, de fapt, totalitaristă în tot ceea ce priveşte Biserica catolică[1].

Rolul lui Piasecki n-a fost întotdeauna uşor. El a trebuit şi trebuie să se mişte între „Partid" şi „Anti-Partid". Căzut în dizgraţie după 1956, el a reuşit, treptat, să-şi restabilească poziţia graţie serviciilor importante pe care le aduce în străinătate, mai ales în Franţa.

În Polonia, organizaţia PAX este complet depăşită de masele ţărăneşti şi muncitoreşti ce sunt oarecum independente şi libere să-şi manifeste neîncrederea. Intelectualii, şi mai ales scriitorii, sunt mai vulnerabili din pricină că PAX are o editură prosperă ce plăteşte bine.

Într-o ţară în care, chiar după spusele guvernului, salariile ating rareori nivelul minim de trai, ispita de a colabora cu PAX este mare şi refuzul oricărei colaborări presupune o tărie de caracter rar întâlnită.

Există scriitori de talent care s-au lăsat înrolaţi pentru avantaje materiale. în Polonia toată lumea ştie că influenţa relativă pe care PAX o are asupra unor intelectuali se datorează avantajelor materiale pe care le oferă şi că, dacă acestea ar dispărea, PAX s-ar trezi, de la o zi la alta, lipsită de singura forţă de atracţie de care dispune în Polonia.

3. Deasupra acestei gloate famelice de profitori neconvinşi şi de traficanţi de progresisme, există un cerc restrâns de „iniţiaţi" care alcătuiesc o castă închisă şi impermeabilă, legată prin angajamente şi chiar prin jurăminte stricte şi severe. Piasecki este conducătorul incontestabil al organizaţiei PAX, la toate nivelurile.

Piasecki a arătat ce poate în momentul publicării, în 1955 (în timpul celei mai puternice terori staliniste şi când Cardinalul Wyszynski şi alţi episcopi polonezi erau în închisoare), a cărţii sale intitulate „Problemele esenţiale", carte care, după aceea, a fost condamnată de Sfântul-Oficiu. Această condamnare 1-a obligat pe Piasecki să-şi revizuiască poziţiile. Catolicii din Occident au făcut mare caz de supunerea sa, nebănuind că ar exista vreun motiv care să-1 facă să joace pe eşichierul partidului comunist alt rol decât acela de „om supus", acţionând în INTERIORUL Bisericii şi nu în AFARA ei. Independent de ceea ce putea fi meritoriu în retragerea acestei cărţi şi în noua orientare a revistei sale, să nu uităm că, odată demascată, PAX nu mai avea altă ieşire. Este semnificativ faptul că, de atunci şi până la o dată foarte recentă, PAX a dat dovadă de mare grijă pentru „ortodoxia" publicaţiilor sale.

4. În realitate, s-a schimbat doar tactica şi nu şi planul strategic.
De câteva luni încoace, PAX este pe cale să reînvie şi să difuzeze ideile de bază din «PROBLEME ESENŢIALE».

Să notăm faptul că anii de recluziune a Cardinalului Wyszynski marchează apogeul puterii lui Piasecki. A fost epoca în care, la ordinul şefilor ei, PAX a absorbit TOATE publicaţiile catolice ce fuseseră, până atunci, independente. Destalinizarea a dus la eclipsa şi la punerea sub supraveghere a lui Piasecki. Steaua lui şi-a reluat strălucirea doar de curând, datorită misiunii care i-a fost încredinţată cu prilejul Consiliului ecumenic.

5. Înainte de a preciza caracterul acestei misiuni, să amintim pe scurt principiile care nu au încetat nici o clipă să orienteze activităţile lui Piasecki, activităţi care, de altfel, se încadrează întotdeauna perfect în planul partidului comunist[2].

„Pentru a distruge religia, a spus Lenin, este mult mai important să introducem LUPTA DE CLASĂ în sânul Bisericii decât să atacăm religia ÎN MOD DIRECT".

Se pune deci problema de a acţiona ca DIZOLVANT şi de a forma nuclee de diversiune printre credincioşi, dar mai ales în mediile ecleziastice şi religioase.

Episcopii trebuie scindaţi în două blocuri: „ integriştii" şi „progresiştii". Preoţii trebuie ridicaţi ÎMPOTRIVA episcopilor, folosind tot felul de pretexte: «Introduceţi în mase, cu subtilitate, ideea că între „reacţionari" şi „progresişti" există tot felul de deosebiri. Nu atacaţi Biserica direct, ci „pentru binele ei", pentru „structurile ei depăşite" şi „abuzurile" care o desfigurează. La nevoie, arătaţi-vă mai catolici decât Papa. Cu lovituri abile, formaţi în mediile ecleziastice nuclee de „nemulţumiţi" pentru ca apoi, treptat, să le atrageţi „în climatul fecund al luptei de clasă"».

Se recomandă „o adaptare" lentă, făcută în timp, prin infiltrarea de noi conţinuturi în ideile tradiţionale. Ambivalenţa anumitor termeni care au cu totul alt sens în Franţa şi în Polonia („progresism" şi „integrism", atitudine „deschisă" şi „închisă", democraţie, socialism etc.) contribuie la crearea de echivocuri. În rezumat, nu se pune problema de „a lichida" Biserica, ci de a opune, înrolând-o, în slujba revoluţiei comuniste.

„Ne străduim să facilităm un proces istoric inevitabil care va obliga Biserica din întreaga lume să-şi revizuiască poziţiile", scria Piasecki într-un editorial din 25/11/1995.

Totodată, Piasecki se străduieşte să exploateze ideile mesianice ce măgulesc amorul propriu naţional: oare, nu cumva Polonia este sortită de Providenţă să slujească drept MODEL DE COEXISTENŢĂ paşnică între Biserica catolică şi Statul comunist?

„Evident, scrie el, pentru ca Polonia să poată sluji drept model, trebuie ca, foarte repede, catolicismul polonez să devină progresist şi să colaboreze din ce în ce mai activ la edificarea economică a socialismului. Aceasta este datoria de zi cu zi a mişcării noastre progresiste (Rusalii, 1956).

6. Pentru a atinge aceste scopuri, trebuie neapărat „ca nişte catolici inteligenţi, preoţi şi laici, să găsească curajul necesar şi argumentele potrivite pentru a-i convinge pe episcopi şi a-i aduce la o justă evaluare a realităţii temporale politico-sociale".

Aceste tentative ale organizaţiei PAX eşuând, „în toamna anului 1953 a fost necesar un nou şi foarte mare efort pentru a asigura o dezvoltare normală a relaţiilor dintre Biserică şi Stat prin decizia Guvernului de a interzice Cardinalului Wyszynski orice fel de activitate " («Probleme esenţiale»).

Această „hotărâre" părea a deschide în faţa lui Piasecki un câmp de acţiune nelimitat. Ameţit de succes, Piasecki luă DESCHIS partea guvernului, luptând împotriva episcopilor din închisori.

Declaraţiile sale, de o sinceritate brutală, l-au demascat în faţa poporului. în timpul anilor de recluziune a Cardinalului Wyszynski, sigur de puterea sa şi de cea a marilor lui şefi, Piasecki nu şi-a mai ascuns jocul. Cu cinism, el nu recunoştea Bisericii din lagărul socialist decât un rol funcţional şi anume „o funcţie PRODUCTIVĂ, VERIFCABILĂ ÎN CURSUL ISTORIEI" (ibidem).

Eliberarea Cardinalului Wyszynski, în toamna anului 1956, a fost pentru Piasecki o gravă înfrângere personală. Resentimentul lui faţă de cardinal explică înverşunarea de care dă dovadă în campaniile sale de denigrare şi de calomniere, îndreptate împotriva Cardinalului Wyszynski mai mult decât împotriva oricărui alt episcop polonez. Această campanie, ineficace în Polonia, are o oarecare influenţă asupra străinilor care nu cunosc datele problemei. Iată, de exemplu, câteva capete de acuzare aduse episcopilor şi răspândite, pe ascuns, de serviciile lui Piasecki:

- Episcopii polonezi sunt „nişte mari seniori" de stil feudal, îmbuibaţi de toate bunurile acestui pământ şi care păstrează distanţa faţă de preoţi şi de credincioşi.

- Laicii sunt „oprimaţi" de episcopi, care le iau orice iniţiativă, promovând un sistem clerical depăşit.

- În Polonia NICI UN episcop nu are cont în bancă din cauză că ar fi prins imediat de către fisc.

Faţada de „mari seniori" ascunde de fapt o sărăcie pe care nici un om din Polonia nu vrea s-o afişeze (mai ales faţă de străini) şi care constă din a trăi, de la o zi la alta, din bunurile pe care ţi le dă Providenţa, fără să te gândeşti la ziua de mâine. Mai mult decât atât. Episcopii polonezi ţin mult la sărăcia lor pentru că ea îi apropie de mase. Când, cu prilejul „dezgheţului" din 1956, guvernul lui Gomulka a propus episcopatului polonez restituirea bunurilor confiscate de la Biserică, adunarea plenară a episcopilor din data de 14 decembrie a luat, în unanimitate, decizia de a refuza această ofertă „pentru a rămâne în mijlocul maselor". Un episcop polonez îşi petrece viaţa făcând vizite sătenilor şi se simte „la el acasă" şi „în familie" printre ţărani şi muncitori. Acest fenomen social este necunoscut în ţările unde masele sunt descreştinate.

] În ceea ce priveşte „laicii", fiecare episcop şi fiecare preot îşi are „consiliul" său diocezan sau parohial care face servicii nepreţuite Bisericii şi formează un adevărat zid de apărare împotriva măsurilor represive ale Oficiului cultelor. Când, în ciuda rezistenţei pe care o opune, aceste măsuri ajung să fie aplicate, laicii protestează în tăcere, prin prezenţa lor ce se ridică la mii de oameni. Care episcop n-a văzut venind în tăcere la slujbă, după vreo lovitură dură dată Bisericii în ajun, şiruri lungi de oameni, tineri şi bătrâni, cu înfăţişare gravă şi hotărâtă? Aceşti laici lipsiţi de mijloacele apostolatului, cunoscute în ţările occidentale, reprezintă, prin calitatea şi prin numărul lor, o forţă de care regimul se teme şi care explică, cel puţin în parte, situaţia deosebită de care se bucură Biserica din Polonia în timpul guvernării comuniste. Subliniem faptul că nici un membru din PAX nu face şi n-ar putea să facă parte din consiliile diocezane sau parohiale.

Străinii de care se ocupă PAX, pilotându-i, nu cunosc statutul real al laicatului polonez.

7. Cu prilejul Conciliului, Piasecki a fost învestit cu o nouă misiune care a dat din nou greutate prestigiului său politic şi financiar.

I s-a dat un credit anual de o sută de milioane de zloţi (în loc de cincizeci) şi, drept câmp de acţiune, o sută de districte în loc de treizeci: acesta este preţul, plătit dinainte, cu care se soldează participarea activă a lui Piasecki la exploatarea Conciliului în folosul „lagărului socialist".

Este semnificativ faptul că episcopii polonezi sunt puşi în gardă şi ţinuţi la curent cu evenimentele de către unii comunişti, scârbiţi de acţiunile lui Piasecki, pe care îl consideră un binecunoscut agent dublu. „Noi dorim o luptă ideologică dreaptă, spun ei, şi nu un sistem de oprimare care, ca să-şi atingă scopul, se slujeşte de aparatul poliţienesc şi de tot felul de măsuri administrative".

Trebuie să spunem că unele grupări „de atei" polonezi îi invită uneori pe episcopi lâ discuţii cu uşile închise asupra unor probleme care îi pasionează şi pe care nu vor să le dezbată cu cei din PAX, de care se tem.

8. Deci, drept câmp de acţiune pentru PAX nu mai rămâne decât străinătatea. Neizbutind să strice coeziunea episcopatului polonez, PAX se străduieşte acum să-1 opună lui Ioan al XXIII-lea, proclamat „Papă al coexistenţei", ca şi episcopatului francez, „deschis" şi „progresist".

Această teză, dezbătută fără încetare de câţiva ani, ia deodată, după anul 1963, o mare amploare şi rezonanţe cu totul deosebite.

Tonul presei organizaţiei PAX devine din ce în ce mai virulent şi mai agresiv.

Enciclica PACEM IN TERRIS a fost salutată cu mult zgomot şi „cu adâncă satisfacţie", ca fiind „consacrarea oficială" şi „încununarea eforturilor" depuse de multă vreme de Piasecki şi de grupul său: „ Capul Bisericii dă dreptate celor ce se angajează într-o ideologie de coexistenţă paşnică şi de colaborare cu persoane ce profesează alte ideologii, lucru ce constituie tocmai programul stângii noastre politice ".

După PAX, datorită Papei Ioan al XXIII-lea, „era tridentină" din istoria Bisericii pare definitiv revolută şi începe „o nouă epocă, mai deschisă şi mai tolerantă, înclinată spre compromisuri". Bineînţeles, „linia lui Ioan al XXIII-lea" invită episcopatul polonez „să-şi revizuiască poziţiile sale perimate şi tributare integrismului lui Pius al XH-lea". Presa organizaţiei PAX insinuează un lucru: Cardinalul Wyszynski şi episcopii polonezi sunt plictisiţi de „revoluţionara" luare de poziţie a Papei şi, cu ajutorul „mediilor conservatoare" ale Vaticanului, fac tot posibilul pentru a minimaliza importanţa acestei enciclice „istorice".

9. Cu siguranţă că optica organizaţiei PAX refuză să vadă în PACEM IN TERRIS ceea ce contrariază poziţiile sale ideologice şi că refuzul cenzurii de a publica traducerea poloneză a MATER ET MAGISTRA e trecut sub tăcere.

Dimpotrivă, datoriile episcopilor polonezi ce decurg din această mare cartă de coexistenţă pe care o constituie, după PAX, „Pacem in Terris" sunt minuţios detaliate:

„Baza normalizării, atât de mult aşteptate, în raporturile dintre Biserică şi Stat implică recunoaşterea oficială de către Episcopatul polonez a stabilităţii regimului socialist, cu tot ceea ce implică aceasta ".

Această declaraţie a lui M. JANKOWSKI, redactor şef la „Slowo Powszechne", cotidianul organizaţiei PAX, nu lasă nici o îndoială cu privire la condiţiile puse de regimul de la Varşovia pentru „normalizarea atât de mult aşteptată" a relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Este vorba, în rezumat, de aplicarea integrală a vestitului principiu „MAI ÎNTÂI POLITICA", prin aservirea TOTALĂ a Bisericii în folosul revoluţiei comuniste.

Ca să nu existe nici o îndoială asupra acestui punct, Jankowski insistă: ,, Experienţa ce rezultă din întâlnirea stângii catolice cu lumea socialistă constă mai ales în constatarea ineluctabilei necesităţi de a îmbogăţi conţinutul socialismului de către creştinii aliaţi ai Partidului clasei muncitoare " (ibidem).

Jankowski dă episcopilor polonezi directive în acest sens: Papa, recunoscând oficial primatul principiului coexistenţei paşnice, „ episcopatul polonez ar trebui să tragă de aici unele consecinţe conforme cu nevoile Poloniei şi să publice o declaraţie specială care ar fi punctul de plecare al normalizării relaţiilor dintre Biserică şi Stat".

Altfel spus, această „normalizare" nu poate avea loc decât cu preţul UNUI ANGAJAMENT FORMAL al Bisericii din Polonia în slujba unui partid politic determinat.

Or, reprezentanţii organizaţiei PAX „se simt mandataţi de Papa Ioan alXXIII-lea să treacă la acţiune".

Ca urinare, presa organizaţiei PAX răspândeşte, la adresa episcopilor polonezi, sfaturi şi chiar ameninţări de-abia ascunse ce evocă, în mod frapant, campania psihologică a epocii staliniste.

In acest fel, protestele Cardinalului Wyszynski şi ale episcopatului polonez faţă de amestecul Statului în învăţământul religios, retras în incinta sanctuarelor, s-a lovit de dezaprobarea formală a organizaţiei PAX.

Într-un editorial al ziarului Slowo Powszechne, din data de 11.4.63, intitulat „Responsabilităţi pentru o perspectivă", citim următoarele:

„Coexistenţa paşnică nu este favorizată de transferul contradicţiilor filozofice evidente în domeniul politic. Trebuie să constatăm cu adâncă solicitudine că, din nefericire, unele predici ale Primatului Poloniei nu sunt lipsite de asemenea tendinţe. Astfel, Cardinalul a considerat că e oportun să revină, într-o predică a sa, la problema REGLEMENTATĂ ŞI IN PLINĂ FUNCŢIUNE a învăţământului religios din afara şcolilor şi aceasta într-un fel ce, din nefericire, nu favorizează soluţionarea problemelor dificile şi complicate pe care le pun relaţiile dintre Biserică şi Stat".

Or, cu trei săptămâni înainte de acest editorial, o scrisoare pastorală a episcopatului polonez, din data de 21 martie 1963, făcuse credincioşilor o prezentare a acestei probleme aparent „reglementate şi în plină funcţiune":

a) De la începutul anului 1963, decretele ce vizează învăţământul religios devin din ce în ce mai multe.

b) Oficiul cultelor le interzice preoţilor ce aparţin institutelor religioase, chiar dacă sunt preoţi sau vicari ai unor parohii, călugăriţelor şi chiar multor catehişti laici să propovăduiască catehismul.

c) Se interzice desfăşurarea învăţământului religios în case private, în sălile parohiale, în capele şi chiar în anumite biserici.

d) Inspectorii din învăţământul public cer de la preoţi rapoarte amănunţite despre învăţământul religios care se desfăşoară în bisericile lor şi îşi înmulţesc inspecţiile.

e) Preoţii ce refuză să dea aceste rapoarte trebuie să plătească amenzi mari ce ajung până la zece mii de zloţi şi chiar mai mult.
Cei care nu pot plăti aceste sume uriaşe sunt ameninţaţi şi uneori chiar închişi sau arestaţi.

f) Pentru a-i împiedica pe copii să meargă la slujbă, se folosesc toate mijloacele de intimidare şi chiar ameninţări. Părinţii care refuză să se supună sunt victimele unor sancţiuni grave. Anumitor grupări sociale (funcţionari, agenţi U.B. etc.) li se interzice să-şi trimită copiii la slujbă, în caz contrar fiind pedepsiţi cu darea afară din serviciu.

g) în fiecare an, în coloniile de vacanţă, se adună mii de copii ce sunt împiedicaţi, sub nenumărate pretexte, să meargă duminica la slujba religioasă. Uneori, cât timp durează slujba religioasă, sunt ţinuţi închişi în curţi înconjurate de garduri ghimpate.

h) Nici un preot nu are dreptul să intre în incinta coloniilor sau în taberele de vacanţă.

i) Copiii care izbutesc să scape şi să se ducă duminica la slujbă sunt pedepsiţi.

j) Tinerii care pleacă în excursie cu un preot sunt supravegheaţi de poliţie, adeseori din helicoptere, pentru a se verifica dacă, la adăpostul pădurii sau al muntelui, nu participă la slujbă. Prinşi „în flagrant", studenţii îşi pierd adeseori dreptul de a-şi urma studiile.

Toate aceste şicane şi oprelişti sunt în CONTRADICŢIE FORMALĂ nu numai cu constituţia Poloniei populare şi cu acordul din 1950, ci şi cu legile şi cartele internaţionale ce garantează libertatea de conştiinţă şi libertatea învăţământului religios, recunoscute oficial de către guvernul polonez.

Alertaţi de Oficiul Cultelor, agenţii poliţiei secrete au făcut turul TUTUROR preoţilor polonezi pentru a le interzice să citească la slujbă această scrisoare compromiţătoare pentru regim.

Ca răspuns la rezistenţa lor, s-a trecut la ameninţări:

- Aşteptaţi-vă la consecinţe grave!

- Nimic nu poate fi mai rău decât e în prezent! a răspuns
Chromanski, secretarul episcopatului polonez.

10. Atitudinea organizaţiei PAX în lumina faptelor detaliate de scrisoarea pastorală a Episcopului polonez este elocventă.

Într-o situaţie îngrijorătoare, ce provoacă indignarea îndreptăţită a oricărui om cinstit, chiar şi dacă e necredincios, departe de a se solidariza cu protestele episcopilor, PAX declară că problema învăţământului religios din Polonia, mai deschisă ca oricând, este „pe deplin reglementată şi în funcţiune". Procedând astfel, organizaţia se pune în slujba Partidului, în detrimentul Bisericii.

Nici un polonez nu se lasă înşelat de această tactică. Se ştie dinainte că toate cuvintele de ordine ale Partidului comunist, publicate în presa oficială, vor fi reluate şi valorificate de PAX.

Nu acelaşi lucru se petrece în străinătate, mai ales în Franţa, unde propaganda organizaţiei PAX se intensifică mereu, utilizând cu dibăcie simpatiile şi tendinţele mediilor progresiste franceze, pentru a beneficia de sprijinul lor.

Dimpotrivă, agenţii organizaţiei PAX din străinătate, veniţi cu misiuni în Franţa, fac mare caz de „persecuţiile" pe care le au de suferit din partea episcopatului polonez retrograd şi integrist. Cardinalul Wyszynski este vizat şi denigrat în mod special.

11. Dispunând de fonduri considerabile, PAX îşi activează, de câtva timp, contactele şi propaganda, difuzând în franceză o revistă, „Revue de la presse catholique en Pologne", ce îi SLUJEŞTE SCOPURILE.

Organizaţia PAX facilitează catolicilor francezi, preoţi şi laici, călătorii în Polonia; se ocupă de ei şi aceştia se întorc în Franţa cu o viziune parţială şi unilaterală, chiar eronată, asupra realităţii poloneze. Preoţii francezi, ghidaţi de PAX, întâlnesc în Polonia „preoţi patrioţi". Episcopii polonezi refuză să-i întâlnească, temându-se de indiscreţii. Preoţii francezi se întorc în Franţa şi răspândesc, adeseori prin radio, ştiri despre Polonia ce le onorează, poate, buna credinţă dar nu şi adevărul.

„Nu ne este frică de comunişti", a spus un episcop polonez. Cei ce ne umplu de teamă sunt „FALŞII FRAŢI".

---

*Autorul acestui raport este cardinalul polonez Wyszynski, care îşi rezumă opinia în felul următor:

„1) „Pax" nu este o organizaţie cu scop cultural, ci numai un mijloc de propagandă deghizată, dusă pentru a denigra activitatea Bisericii din Polonia, prin răspândirea de informaţii false.

„2) Această mişcare primeşte ordine şi directive de la partidul comunist ce dirijează poliţia secretă şi biroul afacerilor Cultului.

„3) Ca răsplată a supunerii sale, „Pax" beneficiază de sprijin şi de anumite facilităţi ca, de exemplu, de ajutoare pentru publicaţiile şi întreprinderile sale comerciale".

Documentul «Pax» a fost transmis prin Secretariatul Episcopatului Francez, Episcopilor şi înalţilor Superiori din fruntea călugărilor ce trăiesc în Franţa.

[1] De îndată ce li se aduc la cunoştinţă lucruri legate de Biserică, fie şi indirect, ministerele poloneze se declară „incompetente" (de exemplu, Ministerul Apărării Naţionale, în cazul serviciului militar al seminariştilor înrolaţi ca pedeapsă împotriva unor episcopi prea „refractari") şi trimit cazul, automat, la Oficiul Cultelor, al cărui şef, Zabinski, vechi stalinist căzut în dizgraţie în 1956, apoi reabilitat, dispune de puteri practic nelimitate în tot ceea ce priveşte Biserica. în Polonia se vorbeşte curent de „tribunalul Inchiziţiei comuniste" şi de „Marele său Inchizitor".

[2] Această identitate de vederi şi chiar unele formulări frapează orice cititor al presei poloneze. Publicaţiile organizaţiei PAX reproduc, în mod servil, până şi expresiile presei oficiale. Un conducător nevăzut pare a orchestra până şi cele mai mici detalii. Astfel, foarte recent, conformismul servil în aprecierile Conciliului de către ÎNTREAGA presă poloneză sare în ochi. Nu cunoaştem nici măcar UN SINGUR caz în care PAX să fi dat dovadă de o anumită independenţă, luînd partea Bisericii împotriva mandatarilor săi.