IX BIOGRAFII

 

MONSENIORUL VLADIMIR GHIKA

Citind Vieţile Sfinţilor, oameni care au jalonat istoria Bisericii creştine, ne dăm seama că Dumnezeu, pentru a ne face să înţele­gem că El este singurul autor al sfinţeniei, a ales, pentru a-i face sfinţi, oameni foarte diferiţi: unii lipsiţi de orice virtute sau posi­bilitate înnăscută, alţii înzestraţi cu cele mai bogate dispoziţii natu­rale. Umili şi săraci, sau nobili şi avuţi, aleşii Săi s-au devotat cu aceeaşi ardoare şi eficacitate, atunci când Domnul le-a făcut darul de a-i chema spre a-L sluji.

Vladimir Ghika a fost, cu siguranţă, răsfăţat cu tot ceea ce natu­ra, clasa socială, educaţia şi cultura pot oferi în cel mai înalt grad. Moştenitor prin naştere, ca prinţ, al bogăţiilor Orientului european, el şi-a însuşit încă din adolescenţă, prin studii făcute în Franţa şi la Roma, comoara culturii occidentale. Numeroasele şi fructuoasele sale călătorii de-a lungul globului terestru, întâlnirile cu toate me­diile umane — de la regi şi şefi de stat până la zdrenţăroşii din Villejuif sau leproşii din Japonia —, frecventarea clerului înalt, a filozofilor, scriitorilor şi artiştilor timpului său, i-au permis să-şi lărgească neîncetat orizontul gândirii şi, de asemenea, să-şi apro­fundeze experienţa umană.

S-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 şi a fost botezat în Biserica ortodoxă căreia îi aparţineau părinţii săi. împrejurările vieţii sale l-au făcut să descopere îndeaproape protestantismul şi, mai ales, catolicismul. Lăsând de-o parte influenţa pe care au avut-o asupra lui contactele cu personaje de elită din mediul cato­lic, este evident că, având în străfundul inimii sale o înclinare deo­sebită pentru această confesiune dominantă, el a aderat oficial la ea în 1902. Ca „laic teolog", Vladimir Ghika a oferit, vreme de 21 de ani, exemplul şi mărturia unui creştinism integral realizat. Prezent la toate întâlnirile de caritate, el s-a devotat atât celor nevoiaşi din România, cât şi celor din Franţa şi de pretutindeni unde nevoile presante ale aproapelui îl chemau.

În 1923, la vârsta de cincizeci de ani, Vladimir Ghika a primit sacerdoţiul la Paris. Preot, prinţul-abate şi-a avut reşedinţa princi­pală într-un centru de viaţă contemplativă, de rugăciune şi de laudă adusă lui Dumnezeu, la abaţia benedictină din rue de la Source, la nr, 5. în afară de numărul foarte important de călătorii, activităţi şi realizări, în afară de lucrările sale teologice, trebuie să amintim în­temeierea unui Ordin nou, adaptat caracterului specific al sec. XX şi plasat sub patronajul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care-1 iubea atât de mult. Acest Ordin a reprezentat pentru el împlinirea unui vis foarte scump.

În 1939, Mgr. Ghika s-a întors în România pentru a-şi revedea familia, pe surorile Carităţii şi pe toţi cei pe care îi formase şi con­dusese pe căile Domnului. Ocupaţia germană, mai întâi, iar apoi, în 1944, aceea a armatelor sovietice nu i-au mai îngăduit să revină în Occident. Prigoana înverşunată desfăşurată de conducerea comunistă împotriva religiei a făcut nenumărate victime în sânul clerului ortodox, greco-catolic şi romano-catolic. Vladimir Ghika a fost arestat în 1952, urmând astfel, pe drumul închisorii, corte­giul prelaţilor martiri români. Moartea sa, la 17 mai 1954,1-a eli­berat de torturile la care a fost supus, de foame şi de frig.

Liniile majore ale învăţăturii religioase a Monseniorului Ghika, aşa cum ne-o înfăţişează Elisabeth de Miribel în "Memoria tăcerilor"* s-ar putea rezuma astfel: „Du-te şi-l caută pe cel care nu îndrăznea să te aştepte. Dăruieşte-i aceluia care nu-ţi cere. Iubeşte-l pe cel ce te respinge". Pentru că el a trăit, la un nivel superior de spiritualitate, prezenţa lui Dumnezeu în el şi pentru că întreaga sa fiinţă era parcă ştearsă, pentru a lăsa să transpară lumina de Sus.

________

* Elisabeth de Miribel: "La memoire des silences", Ed. Fayard, 1987 (Cf. Catacombes, Nr. 196-197, ian.-febr. 1988).

 

CARDINALUL STEPINAC

A schiţa în câteva rânduri portretul şi activitatea Monseniorului Stepinac ar însemna să spunem de la început că a fost un adversar neîmblânzit al ideologiilor ateiste şi că a luptat împotriva oricărei opresiuni îndreptate împotriva drepturilor omului. Mai precis, este vorba de un personaj de seamă care a fost gata să-şi dea viaţa pen­tru libertatea omului, în toate domeniile, potrivit concepţiei conşti­inţei sale de credincios creştin, căreia i-a rămas fidel până la moarte.

Cartea „Cardinalul Stepinac, martir al drepturilor omului" a lui M. Landercy* prezintă cu rigurozitate viaţa şi acţiunea acestui mare prelat, fără a neglija deloc poziţia Bisericii din Iugoslavia, nici situaţia politică a acestei ţări între anii 1919-1939 şi în anii următori, până în 1960.

În cele 306 pagini ale acestei lucrări, participăm la împletirea evenimentelor politice şi religioase din Croaţia, arierplanul peste care se proiectează chipul luminos, dar şi tenace, al acestui luptă­tor care a fost arhiepiscopul Stepinac, consacrat cardinal, în timpul detenţiei sale, de către papa Pius al Xll-lea. Cartea respectivă a apărut după douăzeci de ani de la moartea cardinalului şi după un an de la aceea a lui Tito. Se pare că dispariţia celui din urmă a sus­citat, între altele, noi atacuri nedrepte împotriva cardinalului dece­dat, om al lui Dumnezeu, adversarul oricăror forme totalitare: fas­cism, nazism, comunism, şi apărător al libertăţilor umane, atribute care i-au atras ani de închisoare şi boală, care s-au soldat cu moar­tea sa, la vârsta de 62 de ani.

Autorul a urmărit, începând din 1945, evenimentele legate de Biserica din Croaţia (provincie înglobată în Iugoslavia comunistă) şi s-a aplecat cu interes asupra procesului arhiepiscopului (1946). „Din păcate, spune Landercy, presa noastră, în ansamblul ei, cu doar câteva excepţii meritorii, a ezitat să pună evenimentul în lumină, şi cu atât mai puţin să ia poziţie. Astfel opinia franceză a fost lipsită—şi este o pierdere notabilă— de prilejul de a condamna o nedreptate; cât despre cţeştini, ei n-au putut venera un sfânt."

Şi cu toate acestea două lucrări publicate în 1958 şi în 1959: „Le Dossier du cardinal Stepinac" („Dosarul Cardinalului Stepinac") de R.-P. Dragoun, ed. NEL, şi „Stepinac-Tito, contextes et eclairages" („Stepinac — Tito, contexte şi puncte de vedere") de Ernest Pezet, ed. NEL, au informat publicul francez asupra proce­sului montat împotriva arhiepiscopului Stepinac şi asupra ambi­anţei politice în care el a avut loc. Aceste două lucrări de valoare, dar incomplete, l-au făcut pe M. Landercy să scrie o carte de mari dimensiuni consacrată eroicei figuri a Cardinalului Stepinac. Ast­fel avem posibilitatea să-1 cunoaştem începând cu perioada copi­lăriei; apoi ca seminarist şi preot. îl urmăm îndeaproape în cariera sa ecleziastică: bun păstor, apărător al oprimaţilor, pretutindeni în dificultate în situaţiile delicate pentru că era drept, loial şi, mai cu seamă, om al Evangheliei lui Hristos.

Cel de al Doilea Război mondial 1-a găsit în culmea puterii sale spirituale, trăind credinţa catolică, credinţă care era propriu-zis însăşi viaţa sa. în 1941, atunci când se aştepta din partea germa­nilor eliberarea Croaţiei, departe de a fi liniştit el spunea că nu tre­buie aşteptată o Croaţie liberă de la o Germanie atee... Fără a se angaja pe calea politicii, nu a tăcut niciodată şi a apărat cu ardoare drepturile tuturor oropsiţilor care îi cereau ajutorul. El este cel care a întemeiat „Caritas", care a distribuit vagoane întregi de hrană celor înfometaţi, fără diferenţă de rasă sau de religie. Tot el este cel care, atunci când Ante Pavelic a ordonat represalii împotriva sârbilor, a făcut totul pentru a-i salva de la moarte.

În 1946, după arestarea sa de către comunişti, a avut loc proce­sul său, măsluit. Acuzaţiilor de colaboraţionist, de trădător al re­gimului, de terorist, Mgr. Stepinac a răspuns prin tăcere. A făcut însă, în octombrie 1946, o declaraţie scrisă foarte documentată, al cărei punct principal era că întreaga acţiune organizată împotriva lui venea din partea Partidului comunist iugoslav, persecutor al Bisericii. Apărarea sa a fost mai curând un act de acuzaţie înte­meiată şi precisă împotriva tezelor comuniste. în 1951, după o de­tenţie foarte dură, i s-a acordat „privilegiul" detenţiei sub supra­veghere în satul său natal, Krasic. Aici a desfăşurat o activitate de păstorire minunată şi binecuvântată.

La 12 ianuarie 1953, Pius al Xll-lea a numit oficial douăzeci şi patru de noi cardinali, printre care arhiepiscopul Stepinac, fapt care a stârnit mânia comuniştilor. în cursul şederii sale la Krasic, supravegheat şi hărţuit de poliţia secretă, a suferit mai cu seamă din cauza degradării Bisericii. Dumnezeu i-a dat în schimb nume­roase dovezi de dragoste şi de încurajare prin câteva vizite şi multe scrisori din Occident, dintre care cea mai importantă a fost aceea a papei Ioan al XXIII-lea, cu ocazia celei de a 25-a aniversări a consacrării sale episcopale. Tot la Krasic şi-a conceput, la 28 mai 1957, testamentul adresat fidelilor săi, operă evanghelică şi umani­tară de un înalt nivel spiritual.

La 10 februariev1960, după o lungă boală, s-a stins rostind ne­încetat, cu voce slabă: „Ah!... e greu!... Binecuvântat fie numele Domnului... Fiat Voluntas Tua!..."

_________

* M. Landercy: „Le cardinal Stepinac, martyr des droits de l'homme", Apostolat des Editions, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 117-118, iun-aug. 1981).

 

 

„SOLJENIŢÎN, VIAŢA SA"

Lumea întreagă îl cunoaşte pe Soljeniţîn: această stâncă uriaşă, care s-a ridicat — prin scrierile, protestele şi documentele sale ajunse în lumea liberă — împotriva oricărei nedreptăţi comise de conducerea sovietică.

În ce priveşte revista Catacombes, aici s-a vorbit de preferinţă despre Soljeniţîn creştinul, apărătorul creştinilor persecutaţi; scri­soarea sa adresată patriarhului Pimen, sau răspunsul său dat Părin­telui Serghei Jeludkov (fără a uita minunata sa „Rugăciune") ne arată că credinţa este un factor important în rezistenţa şi lupta lui Soljeniţîn,

Lucrarea „Soljeniţîn, viaţa sa" de David Burg şi George Feifer* a avut parte, încă de la apariţie, de blamul anumitor grupuri occi­dentale. Unii contestă veridicitatea materialului informativ conţi­nut în această carte; alţii atestă opoziţia categorică a lui Soljeniţîn împotriva oricărei „biografii" scrise în cursul vieţii sale. Prieteni intimi acuză violent „biografiile" marelui scriitor şi consideră că „biografia lui Soljeniţîn scrisă de Burg şi Feifer denaturează şi fal­sifică faptele, atribuindu-i lui Soljeniţîn opinii care îi sunt absolut străine", de asemenea consideră că cei doi autori s-au sprijinit pe „informaţii defăimătoare care aduc atingere onoarei lui Soljeniţîn" {Soljeniţîn credinciosul" de Andre Martin, pag. 25).

Într-adevăr, autorii înşişi declară că lucrarea lor „nu a primit în nici un fel aprobarea lui Soljeniţîn". Ei au urmat „o muncă de detectivi", lucru care cere inteligenţă şi perseverenţă.

 Este cu neputinţă să se verifice exactitatea fiecărui fapt pe care cei doi autori îl expun în cele 467 de pagini ale lucrării lor. Ceea ce ne pare sigur este faptul că ei au dorit mai întâi să aducă un oma­giu lui Soljeniţîn şi, în acelaşi timp, să înfăţişeze cititorilor, mai ales acelora care nu cunosc prea multe despre situaţia politică din Uniunea Sovietică, un tablou detaliat asupra modalităţii comuniste de acţiune: modalitate totalitară şi teroristă. Şi dacă li se poate con­testa exactitatea a numeroase afirmaţii, nu poate totuşi fi contestată situaţia pe care o descriu în legătură cu regimul sovietic, cu modul său de a falsifica evenimentele, cu modul său de a distruge fizic şi moral pe toţi cei care se opun unui regim de dictatură, sau care cer libertăţi garantate de Carta Drepturilor Omului.

Nimeni nu poate nega — şi mai ales cei care au trăit sub regi­muri torţionare — că ţările comuniste şi U.R.S.S. în primul rând se poartă cu „supuşii" lor ca şi cum aceştia ar fi sclavi. în afară de o clasă dominantă, a cărei viaţă este îmbelşugată — clasa tiranilor— toţi ceilalţi trăiesc aproape ca o turmă, fără a avea mijlocul de a se exprima liber şi de a trăi ca oameni liberi.

În „Soljeniţîn, viaţa sa" există multe adevăruri, cu excepţia pro­blemelor care privesc viaţa personală, sau declaraţiile lui Soljeniţîn care sunt incontrolabile. Dispreţul conducătorilor faţă de opinia publică, dispreţul lor faţă de numeroasele petiţii semnate de cetă­ţenii nemulţumiţi, falsificarea proceselor, în care condamnarea este dată înainte de desfăşurarea judecăţii, fastul Congreselor şi toată „punerea în scenă", mistificarea alegerilor, barbaria lagărelor de concentrare, a spitalelor psihiatrice etc. Această carte devine im­portantă pentru fidelitatea cu care descrie o anumită perioadă a istoriei, a vieţii sociale şi economice, cadrul în care se află plasat eroul Soljeniţîn. Cât despre el însuşi, personalitatea sa, atitudinea sa faţă de autorităţi, tenacitatea sa, lupta sa energică şi totală, totul este asemenea descrierilor făcute de alţi scriitori care s-au ocupat de el şi chiar aidoma personajelor cărţilor sale.

Nu dorim să polemizăm cu criticii severi ai acestei cărţi. îl ad­mirăm şi îl iubim pe Soljeniţîn şi ne rugăm pentru el, acum, în gre­lele momente prin care trece.

Pentru a încheia, cităm câteva paragrafe din cartea lui Burg şi Feifer în legătură cu Soljeniţîn creştinul: „I se întâmplase deja să descrie spectacolul degradant al insultelor aduse credinţei şi acelora care au păstrat-o — insulte tolerate, dacă nu chiar încurajate, de autorităţi. Publicată în 1969 în Occident, «Procesiunea de Paşti» zugrăveşte o bandă de tineri huligani care iau în derâdere celebra­rea, de către un mic grup de credincioşi, a sărbătorii Paştelui într-un sat, Peredelkino, lângă Moscova. Soljeniţîn se exprimă în felul următor la adresa acelor tineri care fumau şi dădeau drumul la tranzistoare în timpul liturghiei pascale: «Linia de demarcaţie legală dincolo de care un act este calificat drept crimă nu a fost depăşită, banditismul nu a vărsat sânge, insulta adusă spiritului se află însă în cruzimea privirilor, în buzele batjocoritoare, în cinis­mul limbajului, în cuvintele şi gesturile flirtului în public, în ţigări şi scuipături — la doi paşi de Patimile lui Hristos. Insulta stă în expresia de dispreţ triumfător cu care derbedeii au venit să-i pri­vească pe bunicii lor refăcând gesturile rituale ale strămoşilor lor.»".

Astfel de cuvinte frumoase nu pot fi decât adevărate.

_________

* David Burg et George Feifer: "Soljenitsyne, sa vie", Ed. Robert Laffont, 1973 (Cf. Catacombes, Nr. 28, ian. 1974).

 

 

VANIA MOISEIEV

După ce a publicat în revista Catacombes cele mai importante documente privind viaţa extraordinară şi moartea de martir a tână­rului creştin Vania Moiseiev, Sergiu Grossu tipăreşte cartea „Vania Moiseiev — Tânărul martir de la Volontirovka"*, povestirea emo­ţionantă a unei existenţe în întregime dedicate lui Hristos, şi toto­dată lucrare documentară, care face şi mai autentice şi elocvente aspectele miraculoase ale „luptei drepte" duse cu mult curaj şi fi­delitate de acest martor al lui Dumnezeu.

În introducerea cărţii, autorul înfăţişează leagănul spiritual al lui Vania Moiseiev: Republica Sovietică Moldovenească, fost pământ românesc — Basarabia — anexată pe nedrept de imperiul U.R.S.S. „în calitate de Republică sovietică recentă, scrie el, Moldova a fost supusă, ca şi Ţările Baltice şi Ucraina, la două ope­raţii necruţătoare: desnaţionalizarea şi descreştinareau. Se vor­beşte aici despre situaţia religioasă a tineretului creştin în general şi despre persecuţiile care îl au ca obiect în Moldova, fie că este vorba despre oprimarea exercitată împotriva sa în şcoală sau la locul de muncă, fie că este aceea din cadrul serviciului militar.

Odată fixate aceste coordonate, documentele înfăţişate în pri­mele două părţi ale cărţii ne apar cu atât mai verosimile cu cât re­flectă prigoana sălbatică împotriva tuturor acelora care cred în Hristos şi îl mărturisesc, într-o societate în care libertatea religioasă este doar teoretic acordată, pentru că în realitate ea este li­mitată, chiar suprimată.

Vania Moiseiev a fost unul dintre acei martori tenace care, în pofida oricărui obstacol, ameninţat şi torturat, a desfăşurat timp de câţiva ani o muncă minunată, în special în mediul atât de politizat şi sever al armatei. Credinţa creştină şi fidelitatea sa l-au făcut „celebru" printre camarazii de la regimentul din Kerci şi au pus grave probleme superiorilor săi. Interogat şi obligat să renunţe la convingerile sale religioase, el a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos în faţa unui mare număr de ofiţeri, printre care şeful Statului-major şi cel al Secţiei speciale politice, şi le-aţinut piept fără şovăială. într-una din scrisorile adresate părinţilor săi, el spu­ne: „Nu mi se lasă nici un răgaz. Trec prin încercări. Am declarat: Nu mă pot opri de a-L propovădui. Eu merg la porunca lui Iisus. încercările sunt mari, chinurile grele (...) Toată lumea vede minu­nile şi spune: într-adevăr Dumnezeu există. Voi continua să arunc sămânţa cea bună şi să înaintez, aşa cum mă învaţă Duhul Sfânt şi îngerii. Şeful şi soldaţii spun: Dumnezeu există, pentru că ei văd minunile şi puterea Lui".

Scrisorile lui Vania reprezintă o comoară spirituală fără seamăn. Experienţele sale mistice, revelaţiile divine de care a avut parte exaltă sufletele celor care au privilegiul de a le înţelege. Suferinţa sa, aplicată de călăii săi cu perversitate şi cruzime, a fost înspăi­mântătoare, însă a rezistat până la capăt: bătut, supus la torturi pentru a fi exterminat, a mers până la moarte, repetând neîncetat crezul său de apostol: "Dacă iubiţi în viaţă altceva decât pe Hristos, atunci nu îl veţi putea urma". Trupul său, având şase găuri în jurul inimii, răni, arsuri şi echimoze în jurul gurii, a fost înecat de duş­manii săi militari în Marea Neagră. Nu avea decât 20 de ani în iulie 1972, atunci când Domnul 1-a chemat la El.

În afară de documentele găsite în numerele 9 şi 11 ale „Buleti­nului Consiliului Părinţilor Prizonierilor Creştini Evanghelici Bap­tişti din U.R.S.S.", Sergiu Grossu mai publică în cartea sa şi două scrisori ale creştinilor din oraşele Tuia şi Barnaul, care dezvăluie câteva detalii asupra circumstanţelor care au pus capăt vieţii tână­rului martir.

Cititorul va putea lua cunoştinţă şi de anumite aspecte ale proceselor întocmite de autorităţile sovietice unor creştini, inculpaţi de a fi răspândit documente ce dezvăluiau adevărul asupra afacerii Vania Moiseiev, acţiune considerată tendenţioasă de aceleaşi autorităţi. Reacţiile presei sovietice - de asemenea expusei în carte confirmă o dată îiiplus necinstea ziariştilor sovietici angajaţi care, în ciuda evidenţei faptelor, îi tratează pe aceşti creştini drept „provocatori'* şi „calomniatori".

Am dori să încheiem aceste rânduri prin cuvintele părinţilor lui Vania Moiseiev: „Fie ca această floare vie, care şi-a dăruit par­fumul tinereţii sale ca jertfă pe cruce, să servească de exemplu întregului tineret creştin: fie ca acesta să-L iubească pe Hristos aşa cum L-ă iubit fiul nostru Vania"

__________

* Sergiu Grossu: „Vania Moisseieff— Le jeune martyr de Volontirovka", Ed. Catacombes, 1976 (Cf. Catacombes, nov. 1976). Cartea a apărut recent în lim­ba română, editată de Societatea Evanghelică Română.

 

 

PASTORUL J.G.H. HOFFMANN

 

La 10 iunie 1987 ne părăsea unul din cei mai pretiqşi colabora­tori ai revistei noastre, pastorul J.G.H. Hoffmann, fost profesor la Facultatea litaeră de teologie protestantă din Paris. Articolele sale, publicate în Catacombes vreme de ani îndelungaţi şi care tratau probleme arzătoare ale actualităţii religioase (pum ar fi prigonirea creştinilor în ţările din Est, atitudinea echivocă a politicii ecle­ziastice a Consiliului ecumenic al Bisericilor, infiltrările marxiste în sânul protestantismului francez), reflectă în parte preocupările sale teologice şi filozofice. Complexitatea personalităţii excepţio­nale a eminentului dispărut este pusă în evidenţă în lucrarea „Pas­torul şi profesorulJean G.H. Hoffmann, importantă figură a pro­testantismului secolului XX"*, care tocmai a ieşit de sub tipar la iniţiativa lui Pierre Engel (Elveţia).

 Astfel, pastorul evanghelist Andre Contamin îl prezintă ca pe un luptător pe toate fronturile necesităţilor creştine; un luptător curajos, inflexibil, demn, care „a refuzat tăcerea facilă, dacă nu chiar complice şi ruşinoasă, atunci când este vorba de creştini măr­turisitori, victime ale unei puteri represive atee şi ale unui odios sistem totalitar". Pastorul Jean de Watteville, dinLausanne, insistă asupra trezirii conştiinţei şi responsabilităţilor, datorate fostului său „magistru", a cărui „preocupare pentru măreţia Patriei şi mai ales pentru măreţia misiunii Bisericii, a slujirii lui Dumnezeu, va rămâne pentru toţi cei ce l-au cunoscut un minunat exemplu".

Pierre Marcel, pastor al Bisericii reformate din Franţa, subliniază sursa inspiraţiei sale — inteligenţa inimii — amintindu-se că repor­taj ele şi cronicile sale „acoperă aproximativ cincizeci de ţări şi se opun unei dezinformări partizane", că, de-a lungul anilor, această inteligenţă clocotitoare nu încetase să urmărească, cu nelinişte „apariţia teologiilor revoluţiei, a concepţiilor marxiste ale creşti­nismului şi autodistrugerea sa prin «comunismul de Biserică», din interior, făcută «cu multă grijă»".

Să reţinem de asemenea predica pastorului Michel Dautry la funeraliile lui J.G.H. Hoffmann, „Curriculum vitae" făcut de Jean-Francois Hoffmann, fiul său, amintirile lui Mady de Tienda („Vărul meu Jean"), fără a omite contribuţia lui Hugues de Cabrol („Colegul din ministeriul pastoral din Scandinavia"), Frederic Goguel („Procesul de infiltrare a marxismului în Bisericile din Occident), Pierre de Mestral-Combremont („Creştinul, teologul biblic, un apărător neobosit al Bisericilor Tăcerii11), Frederic Albrecht („Conştiinţa creştină înfruntând Africa de Sud") şi Michel Echivard („Căutarea unui adevărat ecumenism"l). La sfârşit se află lista celor 525 de articole ale sale şi a 72 de ziare, periodice şi reviste la care profesorul Hoffmann a colaborat.

 Ceea ce regretăm, citind cu atenţie lucrarea respectivă, este absenţa de neînţeles a omagiului pe care revista Catacombes 1-a adus, în numărul din iulie-august 1987, incomparabilului său cola­borator şi prieten.

_________

* „Le pasteur et professeur Jean G.H. Hoffmann, grande figure du protestantisme du XX siecle", Suisse, 1988 (Cf. Catacombes, Nr. 206-207, nov.-dec. 1988).