VIII

ÎMPOTRIVA RĂULUI COMUNIST

MARXISM • CREDINŢA • SPIONAJ

Don Miano, fost secretar al Secretariatului pentru necredincioşi, se bazează, în cartea _"Biserică şi marxism, 1940-1989"*, pe textele papilor, conciliilor, sinoadelor şi conferinţelor episcopale, de la Pius al IX-lea la Ioan-Paul al Il-lea, pentru a concluziona limpede că viziunea ateistă a marxismului este strict opusă viziunii creştine a omului. De la Pius al IX-lea până astăzi Biserica a refuzat, fără şovăială, teoria materialistă asupra istoriei şi umanismul închis asupra lui însuşi.

În 1961, „Mater et Magistra", iar în 1963, „Pacem in terris" au întredeschis, — s-a spus — posibilitatea unei colaborări între credincioşi şi necredincioşi, în sensul că oamenii de bună credinţă, binevoitori, ar putea, păstrând distanţele impuse de discernământ, să găsească puncte comune de înţelegere atunci când este vorba de a se pune în slujba acelora care suferă.

Paul al Vl-lea, subliniind extinderea şi diversitatea curentelor zise socialiste şi influenţa lor asupra creştinilor, deosebeşte cu precizie diferitele nivele de expresie între ideologii şi metodele de analiză. La fel stau lucrurile pentru marxism, „practicare activă a luptei de clasă, exercitare colectivă a puterii, ideologie materialistă şi metodă riguroasă de analiză pretins ştiinţifică".

Biserica, potrivit spuselor lui Ioan-Paul al Il-lea, nu poate admite doctrina marxistă atee; există o incompatibilitate totală între credinţa creştină şi filozofia materialistă şi atee. Acceptarea materialismului înseamnă anularea transcendenţei. Şi cu toate acestea, creştinii sunt chemaţi să colaboreze, în do-meniul justiţiei sociale, cu toţi oamenii de bună credinţă: Ţinân-du-se la o parte de ideologiile distructive, credinţa lor nezdruncinată îi va menţine, prin puterea Duhului Sfânt, pe calea fermă trasată de Biserică, cu principiile ei de reflecţie, normele ei de judecată şi directivele ei de acţiune: „Respectaţi omul, întreg omul, căci el este chipul lui Dumnezeu."

Pentru că s-a vorbit atât de mult în ultima vreme de expulzările de spioni sovietici care operează în Franţa, în Statele Unite, în Marea Britanie etc, se cuvine să vorbim despre cartea lui Cyrille Henkine „Spionajul sovietic"**, studiu aprofundat asupra cercurilor de spionaj sovietic şi manifestărilor sale în ţările occidentale. Henkine, rus de origine, emigrat la vârsta de optsprezece ani, cu părinţii, la Paris unde îşi termină studiile la Sorbona, devine militant comunist convins; participă la războiul din Spania, predă mai târziu franceza în Statele Unite şi se întoarce, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, în U.R.S.S., unde este recrutat de serviciile speciale. Aici „se împrieteneşte" cu spionul Rudolf Abel, care va fi personajul principal al acestei cărţi. Revenit în lumea liberă, prin filiera israeliană în 1973, Henkine este acum comentator politic la „Radio-Libertatea" la Miinchen.

Punctul central al cărţii „Spionajul sovietic" este deci biografia lui Rudolf Abel, după adevăratul său nume Willy Fischer, cetăţean britanic de origine germană, născut în U.R.S.S. „Isprăvile" lui Abel nu pot fi relatate în câteva rânduri. Ceea ce ne interesează îndeosebi este strategia de ansamblu a U.R.S.S. faţă de Occident şi eforturile sale susţinute pentru a se infiltra acolo prin toate mijloacele, spre a-1 înşela, demoraliza, condiţiona, în vederea unei viitoare înfrângeri militare. Această strategie, dezvăluită de autor, specialist în materie, este realizată printr-o mulţime de oameni aparţinând unui sistem unic, care caută punctele slabe ale lumii occidentale, ceea ce face ca puterea sa să fie direct proporţională cu slăbiciunea acesteia.

În prefaţa sa la cartea lui Henkine, Alexandr Zinoviev scrie: „Aceasta nu este o carte despre spionajul sovietic în Vest ca atare, ci o carte despre funcţionarea globală a sistemului sovietic faţă de Occident, pe bază de materiale legate de spionaj, dar depăşind cu mult acest cadru."

_________

* Don Miano: „Eglise et marxisme, 1940-198(T, Ed. S.O.S., 1980.

** Cyrille Henkine: „L 'espionnage sovietique" (Le cas Rudolf Abel), Ed. Fayard, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 140, mai 1983).

COMUNISMUL, NICIODATĂ!

Pericolul comunist este o cumplită ameninţare care riscă să se transforme în realitate în doar câteva zile. Franţuzoaicele şi francezii vor avea în curând dificila sarcină de a-şi decide soarta, soarta ţării lor. De decizia lor depinde aşadar viitorul copiilor lor, acela al generaţiilor care vor urma.

Cui îi va reveni răspunderea, dacă tulburătoarea perspectivă a unei eventuale reuşite a stângii va deveni, la 19 martie, o situaţie ireversibilă? Se va putea oare spune că francezii nu au fost informaţi asupra a ceea ce un regim comunist doreşte, ştie şi, în cele din urmă, izbuteşte să realizeze? Doctrina marxist-leninistă a fost oare ascunsă opiniei publice? Se vor putea oare invoca scuze că nu au fost auzite strigătele de alarmă? Oare cei ce s-au salvat din toate ţările comuniste nu au mărturisit ce se petrece în republicile conduse de partidul unic, torţionar, instalat la putere prin înşelătorie şi menţinut, mai apoi, prin forţă poliţienească? Vocea lui Sol-jeniţîn şi cele ale atâtor alţi bărbaţi şi femei care şi-au dat osteneala să descrie şi să analizeze „fenomenul" comunist, nu i-au convins pe francezi că stânga socialist-comunistă la putere ar fi o sinistră aventură, asemănătoare aceleia pe care au cunoscut-o toate ţările de dincolo de cortina de fier şi de bambus?

O carte de curând apărută, care face apel la bunul simţ şi la înţelepciunea francezilor, este aceea a lui Jules Moch: „Comunismul, niciodată!"* Autorul face rechizitoriul întemeiat al maşinăriei comuniste care „prin diferitele sale avataruri, în U.R.S.S., China, Iugoslavia, pretutindeni, întotdeauna — şi la fel s-ar întâmpla în Franţa— duce la rezultatele cunoscute". Adică la minciună, amoralitate politică şi socială, crimă, dezastru economic.

Situaţia în Franţa este cu atât mai gravă prin alianţa socialiştilor cu comuniştii în cadrul Programului comun de guvernare. Or, „orice împărţire a Puterii cu Partidul comunist", ne avertizează autorul, „este nu numai sortită eşecului, dar ea nu-i poate conduce pe socialişti decât la a se lepăda de ei înşişi şi a sacrifica libertatea pe altarul unei efemere unităţi".

Partidele comuniste din toate ţările sunt dominate de P.C.U.S. Cum să nu te preocupe, scrie Jules Moch, soarta „tovarăşilor de luptă de ieri", care, „legându-şi singuri destinul de acela al comuniştilor" se expun la „a fi măturaţi odată cu aliaţii lor atunci când un număr sporit de alegători va fi înţeles îngrozitorul joc dublu al Moscovei". Acei socialişti pun în primejdie Franţa, căci „dacă alegerile conferă victoria unei astfel de coaliţii, va fi fără îndoială ultima manifestare democratică în ţară".

O excepţională carte de punere în gardă, un apel pentru „a-i deturna pe compatrioţii noştri de bună credinţă de la a aduce sub o formă oarecare vreun ajutor, de orice fel ar fi el, comunismului francez".

Orice cetăţean cinstit ar trebui să ţină seamă de mesajul acestei lucrări, mai ales în momentul alegerii decisive, şi să spună împreună cu Jules Moch: „Comunismul, niciodată!"

_________

*Jules Moch: „Le communisme, jamais!", Ed. Pion, 1978 (Cf. Catacombes, Nr. 78-79, martie-aprilie 1978).

BĂTRÂNEŢEA LUMII

Pentru că am trăit 25 de ani în comunism, l-am cunoscut sub toate aspectele sale. Acest lucru îmi îngăduie să-1 parafrazez pe Jean Madiran* şi să spun: „comunismul este cancerul omenirii", precizând că ţăranul român numeşte acest cumplit flagel „boala tristeţii".

Cred că nici cel mai orbit militant comunist francez, care a fost în Est, nu ar cuteza să tăgăduiască în faţa propriei sale conştiinţe că privirea tuturor cetăţenilor întâlniţi este îngrijorată şi întristată.

Singurii a căror expresie face să vibreze lumina speranţei sunt marii mistici, martirii Bisericilor clandestine. Pentru că ei nu mai trăiesc în prezent: ei au pătruns deja — datorită jertfei lor pentru credinţă — în celestele fericiri veşnice.

Suferinţa generală a situaţiilor pe care ni le împărtăşeşte autorul, ar atârna prea greu asupra moralului cititorilor, dacă măiestria stilului lui Jean Madiran, justeţea judecăţilor sale asupra comunismului şi claritatea viziunii sale asupra viitorului lumii, care se lasă subjugată de totalitarism, nu ar releva o concepţie atât de solid întemeiată şi nu ar reprezenta un strigăt, nu provocat de ură, ci ţâşnind din interesul cel mai sincer pe care-1 nutreşte pentru omenire.

Situaţia lipsită de speranţă a ţărilor deja ocupate de comunism nu este singura noastră preocupare. Sărăcia a izbutit să trezească aici conştiinţele. în afară de oportunişti, de cinici şi de perverşi, nimeni nu mai crede în mirajul marxist.

Preocuparea reală ne vine de la „erezia" care domină lumea occidentală şi care cuprinde Biserica însăşi: erezia marxismului văzut sub toate aspectele sale şi adoptat din convingere sau, vai, din snobism, de atâţia oameni!

J. Madiran se întreabă: „Va trebui oare ca dominaţia comunistă să şefi extins la lumea întreagă pentru ca lumea întreagă să fie imunizată împotriva mirajului?^"

Oamenii conştienţi, informaţi şi oneşti nu vor sta niciodată cu braţele încrucişate pentru ca avalanşa s-o ia la vale. în măsura posibilului şi după audienţa de care se bucură, ei luptă pentru a informa opinia publică.

Privim cu amărăciune spre Franţa de mâine. Am dori atât de mult să demascam jocul satanic, subtil, perfid şi atât de primejdios al P.C. francez, joc ce antrenează atât populaţia şi pe membrii clerului, cât şi pe cei dornici de Puterea prezidenţială... Oare exemplele tuturor ţărilor căzute până acum sub stăpânirea roşie nu au fost suficient de convingătoare pentru ca francezii să înţeleagă că şi ei sunt pândiţi de aceeaşi farsă şi acelaşi destin funest? Oare cel care este gata pentru toate compromisurile spre a ocupa, în mai puţin de 24 de ore, fotoliul prezidenţial, nu cunoaşte soarta ridicolă şi cumplită a copartizanilor săi înşelaţi, închişi, ucişi în ţările în care ei s-au lăsat pe mâna P.C. în cursul ultimilor 50 de ani ai epocii noastre? Cine îl orbeşte pe acest personaj dacă nu cumva Satana? Orgoliul orbeşte şi duce la nimicire!...

Ce e de făcut? Avem datoria de a continua lupta şi, mai ales, de a ne ruga insistent pentru luminarea minţii francezilor: de la cel mai modest laic până la prelatul contaminat, de la cetăţeanul naiv, viitoare victimă, până la omul politic cel mai stângist din zilele noastre.

_________

Jean Madiran: "La vieillesse du monde" (Essai sur le communisme), Ed. Dominique Martin Morin, 1975 (Cf. Catacombes, Nr. 53, febr. 1976).

ISTORIA UNEI UTOPII

Michel Heller şi Alexsandr Nekrich prezintă în „Utopia la putere"* istoria Uniunii Sovietice din 1917 până în zilele noastre, adică istoria „transformării Rusiei, a unei ţări şi a unui popor nici mai bune, nici mai rele decât altele, care îşi aveau particularităţile lor, dar care erau comparabile cu celelalte state europene, şi aceea a venirii în scenă a U.R.Ş.S., fenomen încă necunoscut omenirii". Este vorba de venirea la putere a uneia dintre cele mai stranii utopii, care pretinde să transforme o întreagă societate prin represiunea revoluţionară, sub autoritatea aşa-zisei dictaturi a proletariatului, conform strategiei lui Lenin: „Reprimarea rezistenţei exploatatorilor şi conducerea maselor populare", pentru nimicirea vechiului aparat de stat prin descompunerea structurilor societăţii prerevoluţionare (armata, justiţia, administraţia, familia, Biserica, învăţământul, partidele politice, economia etc).

Deşi Lenin vede în dictatură soluţia tuturor problemelor politice, economice şi sociale, el se loveşte treptat de realitate, iar viziunea sa utopică este su.pusă la dure încercări, ale căror consecinţe încă şi mai dure sunt resimţite de toţi succesorii săi.

Asistăm astfel, începând din 1918, după atentatul împotriva lui Lenin, la insurecţiile din Asia Centrală; la răscoala marinarilor din Kronstadt; la foametea care a lovit 20% din populaţie; la numeroase procese, înscenate de Stalin, împotriva „duşmanilorpoporului", printre care figurează chiar Zinoviev, Kamenev, Iagoda, Iejov şi atâţia alţi conducători comunişti; la deportări şi execuţiile a milioane de oameni nevinovaţi, acuzaţi de „sabotaj", „trădare", „spionaj" ... Insuccesul acestei utopii la putere continuă şi după cel de al Doilea Război mondial: foamete în Ucraina (1947); crearea lagărelor cu regim special (1948); răscoalele deţinuţilor în lagărele Gulagului; reluarea campaniei antireligioase masive (reînnoită de către Hruşciov); apariţia mişcărilor de disidenţă printre intelectuali şi muncitori (Soljeniţîn, Saharov, Grigorenko Amalrik, Marcenko).

În „concluzia" lucrării lor, Michel Heller şi Alexsandr Nekrich subliniază că Uniunea Sovietică, inima regimului utopic socialist, a reuşit să impună modelul său marxist-leninist tuturor ţărilor satelite, care „se aseamănă prin sistemul partidului unic care conduce totul şi nu răspunde de nimic, prin sistemul poliţienesc care impregnează întreg ţesutul social, prin nivelul lor scăzut de viaţă". Aceste state incluse în zona sovietică „repetă fără doar şi poate experienţa U.R.S.S., aşa cum fetusul uman repetă, în pântecele mamei sale, evoluţia genului uman".

După parcurgerea celor aproape şase sute de pagini ale acestei lucrări esenţiale şi pasionante, bazată pe documentele sovietice şi occidentale, cititorul îşi va însuşi analiza aprofundată a celor doi autori istorici, conchizând alături de ei că „istoria Uniunii Sovietice este aceea a unei societăţi şi a unui stat subjugate de un partid, aceea a unui stat care a subjugat o societate, aceea a unui partid care s-a făcut stăpân pe stat pentru a crea un tip uman care să-i permită să păstreze veşnic puterea, aceea, în sfârşit, a unei rezistenţe a omului... însă istoria nu s-a oprit. Amintirea trecutului ne ajută să păstrăm speranţa".

__________

*Michel Heller et Alexsandr Nekrich: " L 'Utopie au pouvoir (L'Histoire de l'U.R.S.S. de 1917 â nos jours), Ed. CalmaimLevy, 1982 (Cf. Catacombes, Nr. 128, mai 1982).

PRESIUNEA IDEOLOGICA

Datorită cunoştinţelor sale teoretice acumulate prin studii, cercetări şi călătorii întreprinse oficial în Uniunea Sovietică, Pierre Lorrain a fost multă vreme gata să creadă în „bilanţul global pozitiv" al sistemului marxist-leninist din U.R.S.S.

Căsătorindu-se cu o rusoaică rezidentă de puţini ani în Franţa, Pierre Lorrain, licenţiat în drept şi specialist în politica externă a Uniunii Sovietice, a avut ocazia să trăiască timp de trei luni în Rusia, în familia soţiei sale, şi să descopere treptat aspecte „sui generis" ale vieţii de zi cu zi a sovieticilor.

Autor al cărţii „Evanghelia după sfântul Marx"*, Pierre Lorrain explică încă de la începutul lucrării sale cum a reuşit el să cunoască „presiunea ideologică în viaţa cotidiană din U.R.S.S.", frază care figurează de altfel ca subtitlu al cărţii sale. „Trebuie să vizitezi U.R.S.S., scrie el, în afara circuitelor şi constrângerii oficiale, departe de ghizii de la «Inturist», să vezi viaţa zilnică a sovieticilor de mijloc, să împărţi existenţa lor, chiar şi pentru puţină vreme, pentru a-ţi da seama că totul este bine după cum spun martorii, «disidenţi» sau occidentali, care au trăit acolo. (...) Oricine poate face o călătorie turistică în Uniunea Sovietică. însă turiştii nu văd decât o măruntă parte a lucrurilor pe care Puterea binevoieşte să le arate: hoteluri de lux, sanctuarele socialismului şi minunate realizări şi reuşite ale regimului, cu grijă pregătite în acest scop."

Invitat în oraşe mici, introdus în cercurile muncitoreşti şi ţărăneşti, autorul adună cu aviditate mărturiile oamenilor în oraşe mari, ca Leningradul, de pildă, cunoaşte calvarul vieţii la comun în apartamente în care se înghesuie familiile, având fiecare o încăpere de aproximativ unsprezece metri pătraţi... La Leningrad a luat contact cu cadre didactice, ingineri, ziarişti, pensionari, cercetători ştiinţifici. Astfel şi-a dat seama de adevărul cumplit al aprovizionării alimentare, al folosirii femeilor ca mână de lucru ieftină etc. Dar ceea ce 1-a frapat cel mai mult a fost greutatea enormă a presiunii ideologice. „Dogma marxist-leninistă, scrie Pierre Lorrain, ocupă, la paritate cu coerciţia, un loc privilegiat în sistemul politic sovietic".

Într-adevăr, conducătorii U.R.S.S. posedă o forţă imperturbabilă care îl determină pe cetăţean să gândească în felul dorit şi care îl fixează pe linia trasată de Partid. Această forţă exercită o presiune permanentă asupra minţilor, punând permanent obstacole în calea dezvoltării spiritului critic şi supunând gândirea ideologiei Partidului. Această acţiune condusă de Partid este ceea ce autorul numeşte „Presiunea ideologică", sector psihologic diferit de cel al propagandei. Căci, ne lămureşte autorul, „presiunea ideologică condiţionează un anumit tip de atitudine, în timp ce propaganda impune un anumit fel de idei".

Partidul, care materializează „esenţa mesianică a proletariatului", conduce din necesitate istorică. El este legitimat de doctrina marxist-leninistă, care „dă înveliş material ansamblului sistemului sovietic" aşezat în jurul Partidului. Impunându-şi ideologia tuturor acelora care se găsesc în stăpânirea sa, el le impune şi limbajul său de presiune ideologică. Care este metoda? Este generalizarea acestui limbaj în discursuri, texte, articole, literatură etc, care trebuie să aibă toate aceeaşi amprentă. Pentru a împiedica elementele oponente să contamineze populaţia „sănătoasă", trebuie urmărite patru obiective: paralizarea oricărei critici; impunerea caracterului ireversibil al procesului politic angajat în U.R.S.S.; asigurarea omniprezenţei partidului; transformarea fiecărui individ, independent de opiniile sale, într-un instrument obiectiv al politicii Partidului.

Presiunea ideologică în viaţa de zi cu zi a sovieticilor apare ca insuportabilă, după lectura cărţii lui Pierre Lorrain. Documentaţia sa impresionantă, luată „pe viu", ne determină să medităm la viitorul Franţei, dar, mai cu seamă, să fim alături de popoarele înglobate cu forţa de imperialismul sovietic şi supuse celui mai îngrozitor supliciu: acela al anihilării iniţiativei personale şi al zdrobirii totale a personalităţii.

_________

*Pierre Lorrain: "L 'Evangile selon saint Marx" (La pression ideologique dans la vie quotidienne en U.R.S.S), Ed. Belfond, 1982 (Cf. Catacombes, Nr. 129, iunie 1982).

UN RAPORT TERIFIANT

„U.R.S.S.: prizonierii pentru delict de opinie"*, lucrarea de 200 de pagini publicată de Amnesty International la Editura Mazarine, prezintă un raport important şi serios documentat asupra situaţiei disidenţilor de opinie (politică sau religioasă) în Uniunea Sovietică.

Informaţia asupra represiunii politice în U.R.S.S. este datorată aproape exclusiv disidenţilor, care transmit în Occident pe căi clandestine documentaţia pe care se sprijină orice studiu de acest gen. Fireşte, raportul întocmit de Amnesty International se limitează la a evoca aproximativ patru sute de persoane arestate în cursul ultimilor patru ani, numărul real al prizonierilor pentru delict de opinie fiind cu grijă ascuns de cenzură şi autorităţile oficiale.

Aşa cum am mai scris-o de nenumărate ori, Constituţia sovietică proclamă libertatea de opinie, dar nişte legi şi decrete speciale opun restricţii libertăţilor de cuvânt, de acţiune, de asociere, de religie şi chiar de deplasare; aceste limitări sunt explicitate prin preocupările statului faţă de acţiunile „antisovietice" sau „antisociale", care ar împiedica dezvoltarea statului socialist...

Pentru orice delict „antisovietic" disidenţii se pot aştepta la represiuni diferite, care variază de la filare, percheziţii, interogatorii, pierderea locului de muncă (mijloace mai curând de intimidare) până la întemniţare şi judecare. Aceasta ultimă are loc, foarte adesea, cu uşile închise. Prezenţa avocaţilor este de altfel inutilă: sentinţa este dată dinainte de către K.G.B.

Potrivit condamnării tribunalului, disidentul poate fi trimis în închisoare sau într-un lagăr de muncă. Lagărele sunt împărţite în patru regiuni de severitate: speciale, stricte, întărite sau obişnuite.

La faţa locului sau în plus faţă de condamnare, există de asemenea exilul (de cinci ani maximum) pe care condamnatul este obligat să-1 petreacă într-o localitate impusă, şi sancţiunea de expulzare, care interzice condamnatului să se reîntoarcă la locul său de reşedinţă vreme de cinci ani maximum, după ispăşirea pedepsei.

Condiţiile de viaţă în închisori şi lagăre sunt intolerabile: înghesuiţi în barăci, prizonierii sunt lipsiţi de aerisire şi încălzire, de hrană, de igienă elementară şi de tratament medical.

Culmea perversiunii şi atrocităţii regimului poliţienesc sovietic este totuşi internarea disidenţilor în spitalele psihiatrice speciale, care se află sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, fiind administrate ca închisorile. Mulţi dintre prizonierii pentru delict de opinie sunt supuşi aici unor tratamente „medicale" cu tranchilizante puternice: aminazină, haloperidol, triftazină, insulina şi sulfazină. Le sunt administrate în cantităţi excesive, în chip de pedeapsă, sau în scopul de a-i determina să renunţe la ideile lor. în majoritatea cazurilor, aceşti disidenţi, care sunt sănătoşi mintal, devin nişte epave care nu au întotdeauna norocul de a-şi recupera luciditatea de odinioară.

Raportul întocmit de Amnesty International citează, la capitolul spitalelor psihiatrice, cazul lui Vasili Şipilov, fost student într-un seminar teologic, condamnat în 1939 pentru „acţiune contrarevoluţionară", iar zece ani mai târziu declarat „bolnav mintal". Deţinut din 1960 până în 1979 în spitalul psihiatric special de la Sîciovka, el auzea zilnic fraza următoare repetată de directoare, doctoriţa Maximova: „Vei rămâne aici până ce vei renunţa la religia dumi-tale, dacă nu cumva vei fi ucis mai înainte..." Şipilov a fost eliberat în 1979, după ce a trăit în astfel de condiţii. Pentru el a intervenit „Comisia de muncă pentru studierea folosirii psihiatriei în scopuri politice" (asociaţie privată).

Aceste câteva rânduri nu sunt decât un minim rezumat al raportului întocmit de Amnesty International, o infimă prezentare a marii tragedii care se petrece în zilele noastre într-o ţară mare care îşi spune democratică şi umanitară.

________

* Amnesty International: „U.R.S.S.: Ies prisonniers d'opinion", Ed. Mazarine, 1980 (Cf. Catacombes, Nr. 106-107, iul-aug. 1980).

„IN FUNDUL PRAPASTIEI"

Incă din introducerea la cartea lui Sergiu Grossu: "În fundul prăpastiei"*, suntem avertizaţi „că nu este vorba de etalarea unor argunnente anticomuniste", ci de realitatea documentelor primite de dimcolo de cortina de fier prin intermediul samizdatului religios, (documente a căror autenticiate vorbeşte de la sine.

Daică vom coborî, la invitaţia autorului, în fundul prăpastiei acestui univers satanic presărat cu închisori, lagăre de exterminare şi cerotre psihiatrice, vom fi uimiţi de amestecul K.G.B.-ului în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, fără a omite pătrunderea sa absolută în exercitarea cultelor religioase. Eforturile marxist-leniniste pentru a distruge personalitatea umană, persecuţiile crude împotriva credincioşilor şi sălbatica propagandă ateistă nu au alt scop decât aduceirea societăţii la nivelul unei sclavii primitive şi transformarea învăţăimântului într-un soi de meterez al ateismului.

Citiitorul îşi va da seama - de-a lungul întregii lucrări - de necesiitatea ineluctabilă a violenţei pe care Lenin o preconizează în sco]pul supunerii naţiunii prin mijloacele teroarei. Viziunea satanică a sistemului comunist concepută de Lenin este dezvoltată în «Manualul comunist de instrucţiuni asupra războiului psiho-politic», redactat în U.R.S.S. sub auspiciile lui Beria, manual utilizat de studenţii universităţilor sovietice şi pentru formarea cadrelor connuniste din America. Sergiu Grossu insistă asupra acestei concepţii psihopolitice tocmai pentru a sublinia satanismul strategiei pollitice aplicate în Uniunea Sovietică şi de asemenea în cele lalte ţări comuniste. "Dacă vreţi să vi se dea ascultare, să nu faceţi nici un compromis cu omenirea. Dacă vreţi supunerea celorlalţi, arătaţi că sunteţi fără milă. Omul este un animal care în definitiv nu înţelege decât ceea ce înţelege bruta" (Pag. 17)

Iată unul din „principiile" de bază ale filozofiei marxist-leniniste, nemilos pus în practică în închisori şi în lagărele de muncă silnică. Aceste lagăre ale morţii de care vorbesc Soljeniţîn, Mar-cenko, Şifrin şi alţii, nu aparţin „trecutului stalinist". Autorul acestei cărţi prezintă o sumedenie de exemple care se referă la fapte abominabile comise în zilele noastre. Tânărul scriitor Iuri Galan-skov nu s-a stins în 1972 în celebrul lagăr din Mordovia, iar moartea sa nu a fost consecinţa epuizării şi bolii? Dovezile incontestabile dezvăluite în lucrarea „în fundul prăpastiei" demonstrează caracterul satanic al lagărelor de exterminare pe care propaganda sovietică le prezintă ca pe nişte simple lagăre... pentru reeducarea elementelor dereglate de drept comun. Unica lumină a acestei „prăpăstii" din secolul XX vine de la rezistenţa şi mărturia creştinilor întemniţaţi.

Un alt aspect diabolic al viziunii psihopolitice leniniste este acela al „remediilor violente", aplicate în azilele psihiatrice pentru a se ajunge la distrugerea totală a personalităţii umane. „împreună cu aşezămintele pentru bolnavi mintali — se adresa Beria tinerilor americani — aveţi în ţara voastră închisori care pot cuprind un milion de persoane pe care le puteţi ţine fără nici un drept civil şi fără speranţă de eliberare. Iar asupra acestor oameni se pot practica intervenţii şi tratamente chirurgicale, astfel încât să nu redevină niciodată sănătoşi mintal." (Pag. 24) Este exact ceea ce se petrece în prezent în „aşezămintele speciale" din U.R.S.S., în legătură cu care există mărturii înspăimântătoare care poartă data 1976!

Faptele şi exemplele citate în această carte nu pot decât să trezească cea mai mare compasiune în favoarea mulţimii de inocenţi care populează puşcăriile, lagărele şi azilele. Martori sunt aviatorii americani declaraţi morţi de conducerea U.R.S.S., dar care sunt în realitate deţinuţi în regiunea Vorkuta, potrivit declaraţiei lui John Noble. Martori sunt şi cei trei sute de americani, majoritatea prizonieri de război capturaţi în Germania de Est în cursul celui de al Doilea Război mondial, şi care zac într-un lagăr special lângă Arhanghelsk. Martor este şi.cazul tragic al diplomatului suedez Râul Wallenberg, arestat în ianuarie 1945, la Budapesta, de trupele sovietice şi care, de 31 de ani se găseşte — deşi oficial este declarat mort de „infarct miocardic" *- undeva în Uniunea Sovietică, „în lagărele polare din Insula Wrangel sau de la Vorkuta", unde „grupurile de prizonieri sunt transformate în cobai pentru experienţe criminale".

Este absolut sigur că doar o ideologie de sorginte satanică,a putut reuşi, în câteva decenii, să modeleze Rusia în aşa fel încât ea să reprezinte astăzi bastionul mondial al despotismului şi al violenţei.

_________

* Seirgiu Grossu: "Au fond de l'abime" (Le regne de la haine), Ed Apostolat des Eiditions, 1976 (Cf. Catacombes, Nr. 58-59, iul.-aug. 1976).

ŢĂRI DIN EST

Editura Seuil, a publicat recent două lucrări care se referă la situaţia actuală din Ungaria comunistă, ţară ocupată de trupele sovietice. Prima este intitulată „Opoziţie"*

Autorul cărţii, Miklos Haraszti, a fost închis de două ori din pricina scrierilor sale „subversive", dintre care cea mai importantă este "Plata în acord^". Obligat să-şi abandoneze studiile de filozofie, Miklos Haraszti a devenit, după eliberarea sa, muncitor la freză, iar, mai târziu, şi-a câştigat libertatea, plecând în Occident, în „Opoziţie", autorul publică o amplă culegere de semizdate maghiare, acea presă clandestină care demonstrează lipsa evidentă de libertate a ţării sale, Aflăm astfel că puterea comunistă, departe de a aplica Constituţia, care „garantează" categoric libertăţile de cuvânt, presă, reunire, asociere şi religie, urmăreşte şi pedepseşte cu sălbăticie, prin organele politiei secrete, pe toţi cei care, prin scrieri bătute la maşină, demască cu gravitate şi, uneori, cu o amară ironie, realitatea vieţii ungare.

O altă lucrare despre Ungaria este semnată de G. Konrâd şi I. Szelenyi, doi intelectuali specializaţi în sociologie, care au colaborat vreme de zece ani şi au publicat mai multe studii, printre care "Evoluţia la putere a intelectualilor"**, profundă analiză marxistă a sistemului socio-economic pe care se bazează regimul la putere. Arestaţi pentru ;,agitaţie subversivă" şi eliberaţi după câteva luni, guvernul le-a oferit posibilitatea să emigreze cu scopul de a se debarasa de ei. I. Szelenyi este singurul dintre ei care se află în lumea liberă.

Albert Masnata explică în lucrarea sa " Lumea marxistă sovietică prin ea însăşi"*** fenomenul straniu al lumii sovietice, pornind de la o documentaţie sovietică originală şi de la propriile sale cercetări şi observaţii vreme de ani îndelungaţi. Lucrarea, destinată publicului larg occidental, prezintă obiectiv şi ştiinţific multiplele aspecte ale „fenomenului sovietic" şi trage un semnal de alarmă asupra pericolului iradierii de către marxism-leninism, care „vizează viitorul globului" şi care „şi-a exercitat deja efectele practice îndeosebi în Europa".

După ce prezintă principiile de bază ale „marxism-leninismu-lui", doctrină ştiinţifică şi revoluţionară împotriva capitalismului, autorul se apleacă, cu toată seriozitatea competenţei sale, asupra „principiilor încarnate în realizările înfăptuite sau viitoare", asupra „luptei şi acţiunii ideologice inevitabile pe plan internaţional", asupra „naturii politicii externe a U.R.S.S. şi a ţărilor din obedienţa sa", asupra „relaţiilor economice Est-Vest în cadrul «coexistenţei paşnice», cât şi asupra „marxismului sovietic şi aspiraţiilor sale văzute din exterior".

Profesorul Andre Piettre, de la Institut de France, scrie în prefaţa cărţii: „Cetăţeanul a devenit cu adevărat supus, lucrul statului, în modul său de viaţă, ca şi în drepturile sale (...) Conştiinţele înseşi sunt supuse autorităţii totale a statului, îndeosebi în domeniul religios".

Recomandăm prietenilor noştri această carte de mare valoare şi foarte importantă pentru informarea lor.

_________

* Miklos Haraszti: „Opposttion", Ed. du Seuil, 1979.

** G. Konrad et I. Szelanyi^"La marche aupouvoir des intellectuels"Ed. du Seuil, 1979.

*** Miklos Haraszti: „Opposttion", Ed. du Seuil, 1979. ** G. Konrad et I. Szelanyi^"La marche aupouvoir des intellectuels"Ed. du Seuil, 1979.

REGIMUL SOVIETIC AŞA CUM ESTE

Câteva rânduri despre două cărţi care zugrăvesc societatea sovietică actuală, această societate în întregime condusă de Partidul comunist,şi de ferocea şi eficacea poliţie denumită K.G.B. Este vorba despre: „... şi vântul se înteţeşte" de Vladimir Bukovski* şi de „Strada proletarului roşu" de Nina şi Jean Kehayan**. Fiecare din aceste lucrări îşi are importanţa ei intrinsecă. Le putem apropia fără a le compara şi fără a le acorda aceeaşi valoare.

Bukovski este tânărul erou al timpului nostru, luptătorul dârz care s-a ridicat încă din adolescenţă împotriva sistemului opresiv şi mincinos din U.R.S.S. Cunoaşterea în profunzime a acestui sistem, care îi repugnă şi pe care în consecinţă îl refuză, îl aduce în universul închis al puşcăriilor, azilelor psihiatrice şi lagărelor de muncă silnică. Considerabila sa lucrare se bazează pe experienţa sa, pe observaţiile şi concluziile formulate înainte şi după exil. Inteligenţa şi perspicacitatea sa, sensibilitatea şi capacitatea sa de a interpreta corect evenimentele, se asociază cu setea sa de libertate, cu caracterul său intransigent, cu generozitatea ideilor sale şi cu irezistibilul său umor.

Cartea lui Bukovski „... şi vântul se înteţeşte" ar trebui plasată printre cele mai bune anale contemporane.

Povestirile captivante despre lumea sovietică ale soţilor Kehayan, în pofida aparentei lor bogăţii, nu sunt decât nişte minime treceri în revistă, ţinând seamă de îngrozitoarea realitate care exista în societatea comunistă din U.RS.S. îhtf-âdevări c&se poate oare vedea timp de şapte sute de zile doar, într-o ţară în care oamenii sunt suspicioşi, iar politia este pe urmele lor, deplasările sunt controlate, iar contactul cu străinii interzis?

Niha şi Jeân Kehayan aii tăcut un tur de forţă pentru a aduna documentaţia pe care o expun în cartea lor. Şi câtă sfâşiere afectivă în descoperirile lor în legătură cu o lume pe care au admirat-o şi iubit-o de departe? Oare au văzut şi au înţeles ei totul? Fireşte că im, date fiind împrejurările aride de care s-au lovit.

Cu toate acestea, primjm cu cea mai mare satisfacţie cartea lor care reprezintă o neobişnuită deschidere a conştiinţei şi constituie dovada unui curaj evident în faţa schemelor îrţ care partidele comuniste din lumea întreagă îşi încadrează membrii, în scopul perfid de a-i aduce într-o bună zi în acelaşi stadiu că acela în care se află milioane de sovietici.

_______

* Vladimir Buhovski: „... et le vent reprend ses tours", Ed. Robert Laffont, 1978.

**Nina et Jean Kehayan: "Rue du proletaire rouge", Ed. du Seuil, 1978 (Cf. Catacombes, Nr. 88-89, ian.-febr. 1979).

MĂRTURISIREA UNUI EŞEC

Născut în România într-o familie foarte modestă, Panait Istrati şi-a petrecut aproape toată viaţa în străinătate, mai ales în Franţa, unde a purtat până în 1929 o luptă acerbă de comunist, alături de Romain Rolland şi de Frederic Lefevre. Revoluţionar entuziast, ziarist şi scriitor de talent, înflăcărat de cele mai utopice idei umanitare, el trăia şi activa pentru a grăbi venirea la putere a comunismului în Franţa, după modelul pe care U.R.S.S. îl furnizase deja, datorită revoluţiei din octombrie 1917. înainte de a merge în vizită în ţara visurilor sale, Uniunea Sovietică, Istrati n-a încetat să omagieze realizările regimului comunist stabilit în Rusia ţarilor. El aştepta cu nerăbdare momentul de a se duce acolo, spre a vedea cu proprii săi ochi miraculoasele schimbări înfăptuite în favoarea muncitorilor şi ţăranilor.

La momentul cuvenit, Istrati, invitat în Uniunea Sovietică, a rămas acolo 16 luni. A profitat de această şedere pentru a cunoaşte în profunzime reformele, noua viaţă a muncitorilor, pe scurt toate beneficiile unui regim în care el credea sincer. Din păcate pentru el, decepţiile şi amărăciunea au început să curgă în valuri. Inteligent, sensibil, înzestrat cu spirit de investigaţie, nimic nu i-a scăpat din acel sumbru tablou care era în realitate regimul bolşevic. Frământările sale în timpul şederii în Rusia au fost de o intensitate incomensurabilă. La întoarcerea sa în Occident, a scris lucrarea: „Spovedaniepentru învinşi"*. Şi, bineînţeles, Panait Istrati a fost definitiv vindecat de ideile sale marxist-leniniste. De-a lungul tuturor paginilor acestei cărţi, el se revoltă împotriva birocraţiei şi nedreptăţii, două din caracteristicile puterii sovietice.

Citând câteva pasaje din „Spovedani epentru învinşi", sentimentele autorului vor reieşi cu claritate, ca şi starea de lucruri care 1-a uluit. „Pleavă care (...) îţi înfigi atât de adânc ghearele în ceafa masei cu căluş la gură, şi care sabotezi astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială..." Şi mai departe: „Prin foame, puşcărie şi uneori chiar cu ciomagul, tu îl asasinezi pe muncitorul (muncitorul!) care refuză să facă sluj în faţa tiranicei tale puteri."

Investigaţiile sale printre muncitori i-au permis să cunoască adevăratul chip al comunismului aplicat. Ce decepţie amară pentru el! „Am cunoscut comunişti sinceri care au luat în serios această datorie de «a lua parte la lupta împotriva birocraţiei» şi care au vrut să meargă până la capătul datoriei lor (...) N-au făcut decât să-şi piardă mijlocul de subzistenţă, scrie Panait Istrati după o convorbire secretă cu nişte muncitori sovietici. O altă interlocutoare îi spune: „în satul nostru comuniştii sunt nişte intriganţi. Doar «politica» şi cu asta basta. Vai de cel care nu gândeşte ca ei..."

Un alt paragraf revelator este cel care se referă la faimoasa afacere Rusakov: „Mă dusesem în Rusia nu pentru a descoperi o bunăstare materială (...) Aş fi închis chiar ochii peste absenţa oricărei bunăstări materiale (...), eram însă ferm convins că din punct de vedere moral, din punctul de vedere al justiţiei elementare, «dictatura proletariatului» nu va lăsa nimic de dorit, neputând fi de cât sănătoasă (...), dreaptă şi cinstită. Monstruoasă revelaţie! (...) în U.R.S.S. clasa muncitoare este cea mai lovită."

Panait Istrati a fost unul dintre primii comunişti dezamăgiţi. Mărturia sa, impresionantă prin suferinţa unui suflet brusc lovit de crunta realitate a lucrurilor, are o valoare istorică de importanţă capitală. Nimeni nu l-ar putea acuza de „comunism primar" sau de a fi fost „agent de propagandă capitalistă", dezlănţuit făţiş împotriva regimurilor „democratice" ale proletarilor. Atunci cum se explică faptul că oamenii generaţiei sale nu l-au crezut? Şi de ce s-au încăpăţânat ei să continue o luptă revoluţionară sortită eşecului?

________

* Panait Istrati: "Confession pour vaincus", reeditare sub auspiciile Fundaţiei Panait Istrati, 1978 (Cf. Catacombes, Nr. 81, iunie 1978).