VI
Puţini sunt cei ce cunosc bine istoria României, această ţară latină care, din 1945, trăieşte sub presiunea totalitarismului comunist, ca satelit al Uniunii Sovietice. Conduşi de clanul Ceauşescu şi cumplitul aparat poliţienesc — celebra „Securitate" — românii se prăbuşesc în prăpastia distrugerii fizice şi morale, ruinaţi economic şi decăzuţi din toate drepturile. în timpul celor patruzeci de ani de despotism şi teroare, închisorile, lagărele de muncă silnică şi spitalele psihiatrice au nimicit pur şi simplu elita neamului: sute de mii de nevinovaţi (oameni politici, intelectuali, preoţi şi ţărani „reacţionari") au suferit loviturile criminale ale răzbunării mar-xist-leniniste.
Chiar şi astăzi, regimul lui Nicolae Ceauşescu se
grăbeşte să extermine o întreagă naţiune prin înfometare (pentru că nu se
găseşte aproape nimic de mâncare), prin frig (încălzirea din apartamente,
birouri, uzine, şcoli, spitale trebuind să nu depăşească +10°C), prin cele mai
abominabile restricţii economice şi politice. Poporul român este în agonie; el
moare încet, fără ca lumea liberă să se sinchisească.
În ciuda acestei indiferenţe pentru nenorocirile României actuale, diaspora română nu stă cu braţele încrucişate. Recent, Consiliul Naţional Român (C.N.R.) a publicat, în franceză, sub semnătura lui Cicerone Ionitoiu, Nicolae Constantinescu şi Ion Ovidiu Borcea, o lucrare de mare amploare documentară: "Drama României — 40 de ani de dictatură comunistă"*. Autorii precizează încă de la început că vorbesc „în numele a sute de mii de morţi şi a douăzeci şi trei de milioane de sclavi".
Înainte de a prezenta documente referitoare la procesul, pe etape, al subjugării ţării de către sovietici, C.N.R. se adresează reprezentanţilor Naţiunilor Unite pentru ca o comisie de investigare asupra „situaţiei disperate a Compatrioţilor noştri, reduşi la ora actuală la sclavie în România" să fie creată în vederea „includerii în dezbaterile O.N.U. a problemei grave şi urgente a României".
Cititorul va avea posibilitatea de a cunoaşte astfel momentele cele mai importante din istoria acestei ţari, lupta aceasta a democraţilor români pentru a împiedica U.R.S.S. să pună mâna pe putere în România, cu ajutorul Partidului comunist. El va afla de asemenea nenumăratele demersuri făcute de aceleaşi personalităţi, pe lângă reprezentanţii puterilor occidentale, de numeroase ori alertate în legătură cu acţiunile perverse şi subversive duse de ocupantul sovietic. în plus, el îşi va putea da seama de aversiunea totală a poporului român faţă de comunism şi, mai ales, de rezistenţa sa eroică în faţa opresiunii. Ceea ce explică, de altfel, arestările masive şi lichidarea acelora care au refuzat să se supună tiranilor aşezaţi acolo de Moscova.
Lucrarea „Drama Românie" subliniază rolul capital care i-a
revenit lui Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional Ţărănist, fost
Prim-ministru, în lupta pentru libertatea naţiunii; de asemenea acela al
generalului Rădescu. Autorii ne oferă câteva declaraţii făcute de aceste
personalităţi guvernelor sovietic şi anglo-ameri-can, cât şi presei
occidentale. Mai mult de 400 de nume de martiri ucişi în închisori figurează în
această carte: prelaţi catolici, ortodocşi, oameni politici, intelectuali de
mare renume, cetăţeni din toate categoriile sociale. Sunt incluse şi
fotografii. Un capitol este în întregime dedicat Sindicatului liber al
muncitorilor din România (S.L.O.M.R.) constituit în 1979, ai cărui membri
continuă să fie urmăriţi, persecutaţi şi întemniţaţi.
Pentru a cunoaşte mai bine România şi pentru
a afla mai bine nefasta ei experienţă politică — dat fiind că, pretutindeni
unde se instalează, comunismul generează sărăcie şi nedreptate socială —
recomandăm cu căldură cititorilor noştri această carte prezentată cu
seriozitate şi extrem de emoţionantă.
__________
* "Le drame de la
Roumanie" (40 ans de dictatura communiste), Ed. Coresi, 1981 (Cf. Catacombes,
Nr. 162-163, martie-aprilie 1985).
Nenumărate lucrări, apărute în Occident — mărturii, povestiri sau culegeri de documente — vorbesc despre faimosul sistem de „reeducare", aplicat de regimurile comuniste deţinuţilor politici. Cine poate uita, în ceea ce priveşte China, de pildă, cărţile: „Am fost supus operaţiunii de spălare a creierului" de Dries van Coillie, „Recviem pentru Biserica Chinei" de Pierre Darcourt, sau „Prizonier al lui Mao" de Jean Pasqualini? Cum să nu ne amintim de „Preotu lşi Comisarul" de Albert Stihie, de „Vremea câinilor muţi" de Mgr. Paul Seitz sau de „Gulagul vietnamez" de Doan Van Toai, în legătură cu Vietnamul; de „Utopia ucigaşă" de Pin Yathay, asupra genocidului din Cambodgia, de "Prizonierul lui Castro" de Armando Valladares, referitoare la Cuba? Cât priveşte Uniunea Sovietică, al cărei Partid comunist a fost inspiratorul acestui abominabil sistem de „reeducare" răspândit în toate celelalte ţări satelite, ne-ar fi greu să enumerăm, în cadrul restrâns al unei note de lectură, cărţile care tratează această problemă.
Dintre toate ţările de obedienţă sovietică, România este
cea care a cunoscut cea mai îngrozitoare experienţă de „reeducare", prin
închisorile de la Suceava, Piteşti, Gherla şi faimosul canal Dunăre — Marea
Neagră, unde zeci de mii de fiinţe umane au suferit procesul de dezumanizare
prin mijloace nemaifolosite până atunci undeva. închisoarea de la Piteşti este
locul în care pretinsa reeducare a atins culorile cruzimii demenţiale. Din
păcate puţine lucruri vorbesc despre ea. Lui D. Bacuîi datorăm primul document
despre Piteşti, apărut în româneşte la Madrid, în 1963, şi anume: "Piteşti,
centru de reeducare pentru studenţi" în 1978, G. Dumitrescu a publicat
la Munchen, tot în româneşte, mărturia, "Demascarea".
Dar iată că, în sfârşit, a apărut de curând la editura Hachette, tradusă din româneşte, cartea „Câinii morţii"* de Paul Goma, autor, între altele, a două lucrări — „Gherla" şi „Cutremurul oamenilor" — care denunţă universul carceral şi uneltirile perverse ale poliţiei secrete din România. Deşi sub formă de roman, Câinii morţii, reînvie aproape aceleaşi personaje, victime ale călăilor poliţiei secrete, dezvăluiţi de confesiunile culese de către D. Bacu, la care se adaugă mărturiile pe care şi autorul le auzise când stătuse în închisoare.
„Se făcea tortură în toate închisorile staliniste, în România ca şi în alte părţi, scrie Virgil Ierunca în „Postfaţa" sa la cartea lui Paul Goma. Dar la Piteşti descoperim că tortura poate deveni arma absolută împotriva căreia nu există rezistenţă posibilă, cu condiţia ca ea să fie neîntreruptă şi ca deţinuţii înşişi să şi-o aplice unii altora. Sudaţi în răul făcut şi primit, victima şi călăul devin astfel o singură şi unică persoană."
Pusă la punct în închisoarea de la Suceava, la iniţiativa generalului sovietic Nikolski, şeful Securităţii române, „cura de mărturisiri" avea să ajungă, la Piteşti, la cea mai diabolică scară de înjosire şi tortură, distrugând astfel nu doar trupul adversarului, ci şi personalitatea sa. Asistăm la un asasinat în serie înfăptuit asupra spiritului şi valorilor umane. Acesta era scopul regimului care reunise la Piteşti spre a-i distruge definitiv, reducându-i la o stare de îndobitocire totală, pe cei mai buni studenţi şi elita tineretului intelectual din ţară. Cu acordul şi sprijinul administraţiei penitenciare, prizonierii au devenit călăi-dresori şi victime-roboţi.
Erau patru faze de „reeducare" la Piteşti: denunţul extern, denunţul intern, denunţul moral public şi „reeducarea" făcută celorlalţi după propria „reeducare".
„A se reeduca, ne spune V. Ierunca, este sinonim cu «a se demasca». Deţinutul trebuie să îşi smulgă masca de onorabilitate (...) şi să mânjească cu noroi toate cele la care ţine cel mai mult. Să-şi jertfească amintirile, să-şi polueze sursele de viaţă. Amestecând pornografie şi scatologie, este nevoit să descrie împerecherile cele mai bizare, însoţite de detaliile cele mai obscene, cu persoanele pe care le-a iubit cel mai mult."
Tinerii creştini trebuiau să se supună botezului în tinetă; în acelaşi
timp, alţi deţinuţi bolboroseau în derâdere formulele sacre. Totodată trebuiau
să ia parte la liturghiile sacrilege de Crăciun şi Paşte. Nu exista mijloc de
scăpare din acest întreg alai de torturi: supravegheaţi în permanenţă de călăii
lor, până şi sinuciderea devenea de neînfăptuit...
Cartea „Câinii morţii" ne face să pătrundem într-un univers halucinant,
de neînţeles. O recomandăm cititorilor noştri.
________
* Paul Goma: „Les Chiens de mort (Ou la Passion selon Piteşti), Ed.
Hachette, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 122-123, nov.-dec. 1981).
România este foarte iubită de numeroşi francezi. Această frumoasă ţară şi poporul ei de origine latină şi de cultură franceză trezesc simpatia, chiar prietenias atunci când se apreciază şi extrem de generoasa ospitalitate românească.
Cei ce cunosc România de astăzi — şi nu ca turişti, ci ca oameni care au efectuat acolo q şedere pentru a munci în cadrul relaţiilor economice, industriale sau culturale — vor fi de acord cu mărturiile sau lucrările românilor care descriu chipul actual al acestei ţări, căzută într-o mizerabilă stare economică fără ieşire şi cufundată în disperarea morală pe care i-o provoacă regimul poliţienesc aflat deja de treizeci de ani la putere.
1) În "România de astăzi"*, Ion Raţiu înfăţişează istoria industrializării României, înfăptuită în pofida oricăror piedici de fostul preşedinte Gheorghiu-Dej, care a refuzat să se lase înghiţit de COMECOM (CAER) şi care, prin această dovadă de independenţă, a trezit o urmă de naţionalism. Pentru Ion Raţiu, Gheorghiu-Dej nu era deloc un naţionalist, ci mai curând un stalinist convins, care a ştiut să tragă folos din reacţia spontană a compatrioţilor săi. Nicolae Ceauşescu, succesorul său, nu este nici el naţionalist, chiar dacă a continuat aceeaşi pretinsă politică de independenţă, a criticat invadarea Cehoslovaciei şi a cochetat cu Beijingul. Autorul ne povesteşte revenirea la puritanismul comunist sub Ceauşescu, mini-revoluţia culturală din 1971 şi integrarea României în COMECOM şi Tratatul de la Varşovia.
2) Un fost prizonier politic român, scriitorul disident Paul Goma, utilizează un procedeu narativ prin dialog în cartea sa „Gherla"**, care permite să străpungă rezistenţa cititorului căruia i se adresează: a acelui Occident care n-a ştiut nimic, n-a vrut să ştie nimic sau pe care nimic nu-1 silise să facă efortul de a-şi închipui acest inimaginabil pe care scriitorul îşi dă osteneala să i-1 transmită. Este vorba de lagărul de la Gherla, orăşel din Transilvania a cărui reputaţie a făcut ca substantivul comun „gherla" să treacă în limbajul curent pentru a desemna „închisoarea". Mizeria, maltratările, delaţiunea, coabitarea deţinuţilor de toate culorile politice, bestialitatea gardienilor, imbecilizarea deţinuţilor, toate aceste exemple de oroare care ne sunt comunicate cu scop explicativ, dau fiori. Postfaţa lui Virgil Ierunca face şi mai explicit „fenomenul concentraţionar din România" şi completează, prin detaliile ei, viziunea înfricoşătoare pe care ne-o dă Paul Goma.
3) Dimitrios Demu îşi înfăţişează, în cartea „Zâmbetul lui Stalin"***, viaţa sa de infern,
torturile, tiraniile şi trădările trăite vreme de douăzeci de ani în România
comunistă. Reproducând cuvânt cu cuvânt declaraţia sa scrisă care i-a fost
pretinsă la punerea sa în libertate („Subsemnatul Dimitrios Demu declar că
păstrez cel mai strict secret asupra împrejurărilor sau evenimentelor care m-au
pus în legătură— direct sau indirect— cu autorităţile administrative sau
politice ale Republicii Populare Române ..." etc), el adaugă cu
amărăciune: „Da, făgăduiam. Da, juram. Da, semnam, dar îmi rămânea un gust
amar şi dacă mă străduiam şi plecam capul pentru ultima oară, juram tot astfel
în secret să spun totul, să povestesc totul, să vă spun totul."
Şi-a ţinut făgăduiala. Ca aţâţi alţi scriitori români, ne spune, cu curaj
şi cu sinceritate, tot ceea ce comuniştii voiau să ascundă: adevărul asupra
sistemului lor infam, acelaşi pretutindeni şi întotdeauna.
__________
* Ion Raţiu:,«La
Roumanie d'aujourd'hui", Ed. Grassin, 1978.
** Paul Goma: „Gherla", Ed. Gallimard, 1978.
*** Dlmitrios
Demu: „Le Sourire de Staline", Ed. J.P. Delarge, 1978 (Cf. Catacombes,
Nr. 87, dec. 1978.
Ce minunat prilej pentru mine de a scrie aceste câteva rânduri despre cartea „Soţia pastorului", a Sabinei Wurmbrand*. Nu numai că fac parte dintre aceia care i-au apreciat lucrarea, dar voi avea astfel şi ocazia să schiţez câteva din trăsăturile morale ale autoarei, pe care am cunoscut-o de aproape. Depăşind cu siguranţă cadrul „unei note de lectură", acest text îi poate fi totuşi util cititorului, pentru o mai bună înţelegere şi mai justă apreciere a acestei puternice mărturii.
In timpul celor câţiva ani de detenţie politică, numeroasele peregrinări de la o închisoare la alta mi-au îngăduit să o întâlnesc la un moment dat pe Sabina Wurmbrand şi să împart cu ea pentru o perioadă neîntreruptă de şaisprezece luni aceeaşi saltea de paie duhnind a sudoare, aceeaşi gamelă, numeroase necazuri şi, totodată, imense bucurii spirituale.
Fiecare cuvânt conţinut în frazele de mai sus trezeşte în mine nenumărate amintiri, care nu încap în această rubrică...
Atmosfera unui lagăr de muncă silnică, unde efortul fizic era solicitat până la leşin, foamea, lipsa de somn, teroarea şi de-o parte şi de alta, umilinţele, descurajarea şi grija pentru familie, şi ea în mare parte întemniţată, se caracterizau printr-o depresie continuă, prin permanente lamentări, prin disperare, foarte adesea chiar prin blesteme împotriva „nedreptăţii divine"...
Cazmaua şi hârleţul deveneau nişte obiecte uriaşe pe umerii acestei femei micuţe şi fragile... Le manevra cu stângăcie când muncea, efortul ei devenea evident. „Am continuat să muncim din greu patru ore. A început să se însereze şi marea coloană s-a format diatiou pentru a ne reîntoarce în lagăr. Pe drum mai mulţi prizonieri au leşinat. (...) Cât despre mine, eram îngheţată până la măduva oaselor. Mâinile şi picioarele îmi erau acoperite cu băşici. Toţi muşchii mă dureau, iar capul parcă era al altcuiva..." Şi cu toate acestea, din zori până în seară, pe buzele Sabinei se desena invariabil Un zâmbet larg. Razele de pace şi de resemnare care izvorau din ochii ei limpezi îi inundau chipul în lumină, în acea lumina pe care o poate reflecta doar un suflet în întregime oferit Domnului şi complet decis să-I dea ascultare.
Niciodată n-am auzit-o pe Sabina văicărindu-se, niciodată n-am văzut-o
plângând, nici în cursul acelor 16 luni trăite clipă de clipă alături de ea,
nici înainte de arestarea noastră, nici atunci când, eliberate din închisoare,
fiecare „la rândul nostru", eu am continuat să locuiesc cu ea, vreme de
alţi câţiva ani, sub acelaşi acoperiş, împărţind, de data asta în aşa-zisa
libertate, fericirea şi durerea.
Voibea puţin, niciodată despre ea însăşi. Dacă vorbea, o făcea pentru a
rosti cuvinte de încurajare, pentru a recita versete din Biblie. Uneori, în
cursul chinuitoarei munci, şi tot astfel în după-amiezele de duminică—atunci
când tiranii lagărului ne acordau câteva clipe de răgaz- Sabina povestea
întâmplări biblice marelui grup care o înconjura, pentru a-i auzr vocea. O
ascultam, iar vocea ei liniştită, egală, mă făcea să visez la copilărie, la
blândul legănat al braţelor mamei mele. Prin aceste povestiri şi prin
interpretarea lor, Sabina se străduia să fortifice sufletele şovăielnice, să le
facă să înţeleagă, pe acelea care nu izbuteau, semnificaţia suferinţei noastre,
să dea colegelor ei înrobite de disperare, speranţa şi încrederea în Iisus.
Discreţia ei liniştită, înţelegerea aproapelui i-au adus cinstea de a fi, atât în închisoare cât şi în „libertate", duhovnicul-prieten al oricărui suflet chinuit de probleme grave. în cartea sa, Sabina Wurmbrand vorbeşte despre activitatea ei printre soldaţii sovietici. „Era minunat să-i vezi pe acei oameni pe cale să se trezească la adevăr. Recurgând la subterfugii pentru a-1 înşela pe cenzor, tipăream mii de evanghelii în ruseşte. Soldaţii roşii, mereu în grup, erau greu de abordat..." Putem oare să ne închipuim efortul psihic şi fizic cerut de o asemenea acţiune? Putem oare înţelege abnegaţia, chiar eroismul de care dădea dovadă această femeie atunci când vorbea despre Iisus în pieţele publice, de-a lungul străzilor şi când împărţea Evanghelii soldaţilor sovietici, îngrămădiţi în camioane sau când îi primea clandestin pe aceia dintre ei care doreau cu ardoare să-L cunoască pe Hris-ţos?
Pentru a încheia, o ultimă amintire, a cărei semnificaţie
ar trebui bine înţeleasă de către cititorii din lumea liberă. într-o seară,
doborâtă de muncă şi de durerea cercului nostru, Sabina mi-a spus: „N-aş
îndrăzni niciodată să-i povestesc cuiva care n-a fost în închisoare ce am
văzut şi ce am trăit aici. Nimeni n-ar fi în stare să-şi închipuie, în pofida
descrierilor celor mai detaliate şi mai sugestive, în pofida cunoaşterii pe
care fiecare cetăţean al ţării noastre o are asupra opresiunii
comuniste..."
Eu cred că,
dacă Sabina Wurmbrand a renunţat la această hotărâre de altădată şi s-a decis
să-şi scrie impresionanta mărturie, a făcut-o pentru că indiferenţa şi orbirea,
creştinilor din lumea liberă faţă de fraţii lor prigoniţi i-au dat o grea
lovitură!... Ea a considerat cu siguranţă că este de datoria ei faţă de
Dumnezeu şi faţă de fraţii săi oprimaţi să publice această mărturie, capabilă
să trezească Bisericile occidentale din confortabila lor somnolenţă.
______________
* Sabina Wurmbrand: „La femme du pasteur", Apostolat des Editions, 1971 (Cf. Catacombes, Nr. 1, 1971).
Cartea Alisei Panaiodor este curată, sinceră şi înduioşătoare. Amintirile autoarei izvorăsc dintr-un suflet consacrat Domnului din fragedă tinereţe, privilegiu important, zid de apărare împotriva atâtor influenţe nefaste pe care păcatul le-ar putea avea asupra unei fiinţe, atunci când aceasta părăseşte vârsta adolescenţei. Ceea ce face că viaţa autoarei va avea, de la convertirea ei, o traiectorie lineară lipsită de complicaţii inutile. Acest lucru îi va permite să urmeze cu tenacitate o activitate misionară devotată cauzei aproapelui.
Convertirea se produce sub influenţa pastorului Richard Wurmbrand. Munca ei misionară a fost strict legată de aceea a soţilor Wurmbrand. Fraţii şi surorile ei vor fi, la început, evreii creştini de pe strada Olteni din Bucureşti. Protejaţii ei vor fi în curând bolnavii, bătrânii, marginalii societăţii.
Colaborarea cu familia Wurmbrand s-a transformat într-o prietenie indestructibilă. Ea a regăsit în căminul lor iubirea şi căldura pierdute la moartea prematură a unui frate drag şi a unei mame adorate. Şi, mai ales, a descoperit acolo o nouă dimensiune a ceea ce vrea să însemne adevărata viaţă creştină.
Prima parte a „Trecerii prin foc"* ar putea fi considerată un soi de cronică a evenimentelor trăite în lumea dominată de personalitatea acestor două fiinţe dragi, mentorii săi spirituali. Ea a participat la lupta lor, la toate bucuriile şi necazurile lor, în timpul unei lungi perioade de tribulaţii, sacrificii şi lacrimi, datorate instalării la putere a regimului comunist. Laolaltă ca prietenii ei, autoarea a găsit, datorită credinţei, voinţa de a-şi învinge teama şi mizeria, şi a reuşit să rezolve dificilele probleme declanşate, ca o avalanşă, împotriva vieţii lor personale şi aceleia a Bisericii.
După ce a luat parte la suferinţele familiei Wurmbrand, a venit şi ziua în care Alice Panaiodor a fost ea însăşi condusă pe drumul închisorii. Povestirea arestării ei, a procesului în urma căruia i-a fost aplicată o condamnare de opt ani pentru „spionaj", peripeţiile trăite personal şi de un mare număr de codeţinute, de la încarcerare până la punerea ei în libertate, formează, după părerea noastră, a doua parte a acestei lucrări. Capitolele: „Scara cerului", „Comedia neagră", „Ca nişte frunze moarte" conţin descrierea exactă a metodelor perfide de persuasiune şi de tortură pe care le folosesc comuniştii împotriva credincioşilor şi celorlalţi deţinuţi politici. Aflăm, datorită mărturiei Alisei Panaiodor, care sunt condiţiile de „viaţă" în puşcăriile comuniste din România, şi cu ce cruzime sunt aplicate condamnările privind acţiunile care ar merita, pe drept, elogii şi recompense.
Aşadar, în acest infern roşu a fost azvârlită Alice Panaiodor; aici a
cunoscut toate fazele suferinţei morale şi fizice, şi s-a aflat, de mai multe
ori, la un pas de moarte. Dar tot aici s-a adresat ea Dumnezeului ei, care i-a
dat puterea de a o îndura, vreme de cinci ani de temniţă, potrivit făgăduielii
pe care El o face, în cuvântul Său, tuturor acelora care se încred în El: „Niciodată
Eu nu te voi părăsi (...) Dacă treci prin foc, flăcările te vor cruţa, căci Eu
sunt Mântuitorul tău."
________
* Alice Panaiodor: "L a
traversee du feu", Apostolat des Editions, 1979 (Cf. Catacombes, Nr.
92, mai 1979).
Numeroşi sunt aceia care au urmărit în presa franceză problema privitoare la biserica ortodoxă română din Paris, pe care autorităţile comuniste din România au încercat s-o afilieze Patriarhiei roşii de la Bucureşti.
Dl. Jean Miloe, decanul Comitetului parohial şi al Consiliului diocezan al bisericii ortodoxe române, este autorul unei cărţi albe "Riposta"* care tocmai a ieşit de sub tipar. Autorul face, pe de-o parte, un amplu istoric al comunităţii religioase şi naţionale a românilor exilaţi, organizaţi în jurul bisericii lor, şi, pe de altă parte limpezeşte cauzele care l-au tulburat în cursul ultimilor ani şi care au declanşat o întreagă serie de evenimente şi acţiuni unele mai grave ca altele.
Cartea lui Jean Miloe excelează printr-o abundentă documentaţie şi captivează cititorul prin sinceritatea povestirii, minuţioasa analiză a faptelor şi prin profunzimea reflecţiilor expuse într-un stil vioi şi foarte atrăgător.
Guvernul român, prin ambasada sa de la Paris, era de multă vreme hotărât să nimicească acest locaş de cult şi de rezistenţă al exilului românesc, aproape în totalitatea sa creştin şi anticomunist. Eventuala reuşită a acestei operaţii subversive ar fi permis introducerea în Franţa şi în biserica ortodoxă română a anumitor prelaţi aserviţi regimului comunist din România.
Prin ce mijloace s-ar fi ajuns aici? Jean Miloe răspunde cu exactitate: „Acţiunea, provocarea, ameninţarea, campania perfidă a presei la modă, demersurile diplomatice, ingerinţa politică, întrebările puse cu voce tare Parlamentului francez de oameni politici naivi, părtinitori sau complezenţi etc, vor continua cu obstinaţie, alimentate de guvernul de la Bucureşti..."
Iar noi adăugăm, inspirîndu-ne din abundentul material documentar al lucrării, că pentru a-şi atinge scopul guvernul român s-a folosit de mărturii şi acte false; el a atras alături de el chiar şi preoţi — preoţi francezi — care, devenind complici în această luptă ruşinoasă, s-au transformat în instrumente abil manipulate de un regim ateu...
În ce priveşte exilul românesc, „nu i-a fost deloc greu să determine de la sine mobilurile politice ale acestei agresiuni marcate". El a rămas de altfel în această încercare „masiv, omogen, activ şi solidar".
Campania de denigrare, al cărei obiectiv era de a determina guvernul francez să accepte extrădarea Monseniorului Vasile Boldeanu şi să scoată exilul românesc din biserica sa, a fost dusă pe faţă în Franţa de Jean Pierre Bloch (preşedintele Asociaţiei LICA), Philippe Laroche, preot, marele rabin Moses Rosen (pus la dispoziţia defăimătorilor de guvernul român) şi de o mână de intelectuali francezi cunoscuţi pentru simpatia lor pentru mişcările de stânga. Părintele Boldeanu s-a văzut aşadar, la un moment dat, în situaţia de a se adresa Justiţiei franceze pentru ca să se facă lumină şi să înceteze calomniile şi denigrările.
Autorul "Ripostei"
justifică sensul acestei acţiuni: „Guvernul de la Bucureşti ne-a provocat,
atacat şi impus război. A trebuit să-1 acceptăm, să-1 suportăm şi să îndurăm o
serie de afronturi morale şi sacrificii materiale care aveau să decurgă de
aici. Impostura nu poate fi tratată cu slăbiciune; nu este permis să fardezi
realitatea, nici să te joci cu conştiinţa oamenilor liberi, într-o ţară liberă,
din plăcere, sadism sau, ceea ce pare neverosimil, din supunerea faţă de o
ideologie totalitară străină spiritului şi tradiţiilor româneşti".
___________
* Jean Miloe: „La
Riposte" (L'affaire de l'Eglise orthodoxe roumaine de Paris), 1976
(Cf. Catacombes, Nr. 61, oct. 1976).