Hegemonia violentei

_________

* Pierre F. de Villemarest: „Les Strateges de la peur", Ed. Vox mundi, Geneve, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 125, febr. 1982).

PENTRU COMBATEREA SUBVERSIUNII

Subversiunea— acţiune care tinde să diminueze un adversar prin slăbirea puterii şi prin demoralizarea cetăţenilor — este o strategie de ordin psihologic şi psiho-sociologic care vizează prăbuşirea unui stat de la sine. Subversiunea reprezintă, în epoca noastră, tehnica şi arma principală de care se servesc agenţii subversivi, grupurile de partizani care, acţionând „în numele poporului însuşi" conduc o ţară către un „război revoluţionar de eliberare...".

Profesorul Roger Mucchielli analizează în lucrarea sa „Subversiunea"* elaborarea istorică a tehnicilor de subversiune, subversiunea şi războiul revoluţionar, cât şi mijloacele de luptă împotriva subversiunii. Este o carte care ar trebui să fie consultată de toţi aceia care se află, pasiv şi activ, sub influenţa acestei odioase manipulări a secolului nostru.

Jacques Rougeot, în „Contra-ofensiva"** (împotriva ameninţării totalitariste, armele civilizaţiei), aprofundează situaţia actuală din Franţa, unde subversiunea totalitarismului comunist se înverşunează cu o forţă sporită şi pătrunde în toate structurile sociale: administraţie, învăţământ, întreprinderi, poliţie, armată, justiţie. Acţiunea subversivă se foloseşte în scopurile sale de un proces de denaturare a familiei şi patriei, de distrugerea valorilor morale şi religioase, de distrugerea simţului realităţii. Ea dispune de mijloacele de difuzare a mediilor de informare, în care s-a infiltrat solid.

Studiind principiile şi strategia revoluţiei marxist-leniniste, Jacques Rougeot dovedeşte ştiinţific că „noţiunea de coexistenţă între state cu regimuri sociale diferite este o formă de luptă de clasă între socialism şi capitalism... Ea implică întărirea luptei clasei muncitoare din toate partidele comuniste pentru triumful ideilor socialiste". în consecinţă, dacă într-o zi ar lua comuniştii puterea în Franţa, datorită acţiunii subversive, această ţară ar suferi acelaşi proces economic, social şi poliţienesc impus de dictatura marxist-leninistă în U.R.S.S. şi în ţările satelite.

A doua parte a lucrării se ocupă de modalităţile imperios necesare ale unei contra-ofensive la subversiunea comunistă. „Franţa, spune autorul, este minată de un război endemic de un tip deosebit, în care agresorul are ca obiectiv nu doar să pună stăpânire pe un teritoriu, dar şi să distrugă raporturile umane tradiţionale (...). Un război care, prin scopul său doreşte să-i stabilească dominaţia asupra lumii întregi, asupra fiecărei ţări, asupra tuturor fiinţelor şi asupra fiecăruia în totalitate, trup şi suflet..." El propune, spre a se evita nenorocirea ireparabilă care ameninţă Franţa, o mai bună educare politică a cetăţenilor, crearea unei armături mentale, o acţiune de informare deschisă asupra raţionamentului şi doctrinei marxist-leniniste. El insistă pentru crearea unui stil de acţiune coerent şi ferm, pentru o luptă anticomunistă sistematică, pe faţă. Şi mai cu seamă pentru o organizare globală şi permanentă pentru salvarea civilizaţiei şi a democraţiei.

_________

* Roger Mucchielli: "La Subversion", Ed., C.L.C., 1976.

*Jacques Rougeot: „La Contre-offensive"; Ed. Albatros, 1976 (Cf. Cata-combes, Nr. 72, sept. 1977).

EMISARII ANTIHRISTULUI

Revoluţia marxist-leninistă instaurată de zeci de ani în atâtea ţări este un insucces total în toate domeniile, fie ele economice sau sociale. Sărăcia sare în ochi, inegalitatea socială este evidentă. Lucrări remarcabile analizează şi fac dovada acestui eşec, plătit cu sângele a milioane de victime nevinovate.

Dezastrul cel mai inimaginabil, creat de conducătorii comunişti în ţările pe care le stăpânesc, este acela al modificării personalităţii individului, după ce acesta a fost privat de libertăţile sale elementare. Iar această modificare a personalităţii umane constă, tocmai, în modelarea unui pretins „om nou", o contra-creatură care nu ar mai semăna cu chipul lui Dumnezeu. Căci revoluţia mar-. xist-leninistă „nu este doar un sistem social şi economic", ci „ea este înainte de toate o mistică, o altă credinţă", scrie H. Le Caron în lucrarea _"A înţelege revoluţia"*.

în această lucrare, Le Caron se arată neliniştit, pe bună dreptate, de infiltrarea gândirii revoluţionare în cercurile occidentale şi mai cu seamă în acela, al preoţilor catolici. El demonstrează că influenţa revoluţionară nu are efect doar asupra oamenilor naivi sau neinformaţi, dar şi asupra teologilor. Angajarea acestora în lupta actuală nu poate fi explicată decât printr-o orbire profundă, opera Satanei, sau printr-o adeziune la noua teologie a împăcării dintre Dumnezeu şi Satana; ba mai mult încă, prin acceptarea noţiunii unui Mântuitor lipsit de apartenenţa sa divină, a unui Hristos privit ca un mare reformator, primul dintre comunişti...

„Putem constata la ora actuală ravagiile provocate în Biserică de spiritul revoluţionar, se arată pe bună dreptate indignat Le Caron. Teologi stimaţi în ierarhia Bisericii, o presă catolică revoluţionară şi acele grupuleţe numite «comunităţi de bază» pe care le vedem dezvoltându-se în Biserică, sprijină reforme (...) care merg în sensul glorificării omului şi elimină treptat supranaturalul şi sacrul." La întrebarea pe care oricine şi-o pune: „De ce oameni din lumea liberă se alătură unei revoluţii care a eşuat economic?", Le Caron răspunde: „După această cotitură pe care a făcut-o revoluţia, aservirea spiritului trebuie să treacă înaintea reuşitelor economice (...) Nu este vorba de un mers înainte economic. Este vorba de un mers înainte antihristic." Căci, „la ora actuală, una din cele mai mari primejdii care ameninţă Biserica şi civilizaţia creştină este deviaţia naturalistă şi revoluţionară a unei părţi a clerului catolic (...) Episcopul sau preotul revoluţionar înseamnă calul troian în Biserică (...) Transformarea teologiei, bulversarea liturghiei sunt în realitate consecinţele acestui fel de marxizare a clerului nostru (...) Spiritul răului nu este prost (...) El caută să distrugă (Occidentul) prin coruperea intelectuală şi spirituală."

Această stare de lucruri, lipsa de informaţii, deformarea învăţăturii lui Hristos fac mai necesară ca niciodată tipărirea de lucrări de zidire creştină.

______

*H. Le. Caron: „Comprendre la revolution", Ed. de la Revue moderne, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 41, febr. 1975).

LUPTA PĂRINTELUI FESSARD

Părintele Gaston Fessard a murit la 18 iunie 1978; tocmai îşi încheiase lucrarea „Biserică a Franţei, fereşte-te să îţi pierzi Credinţa!"* şi făcuse ultima corectură şpalturilor cărţii „Creştini marxişti şi teologia eliberării" („Chretiens marxistes et theologie de la liberation"), la Ed. P. Lethilleux.

Acest eminent preot iezuit, având o formaţie teologică, filozofică şi juridică, s-a aplecat încă din tinereţe asupra problemelor socio-politice ale lumii moderne, spre a putea deosebi — după învăţătura Evangheliei — rolul creştinului (preot sau laic) în desfăşurarea evenimentelor de la sfârşitul secolului nostru. Mare cunoscător al filozofiei lui Hegel şi al celei a lui Marx, Părintele Fessard s-a ridicat în 1935 împotriva lui Hitler şi a redactat un text care va fi considerat primul Caiet clandestin al Mărturiei creştine, intitulat: „Ţară a Franţei, fereşte-te să îţi pierzi sufletul!".

După cel de al Doilea Război mondial, s-a angajat, tot în numele responsabilităţii creştine, împotriva comunismului stalinist şi a adepţilor lui francezi. în cartea sa „Ţară a Franţei, fereşte-te să îţi pierzi libertatea!", dă dovada unei cunoaşteri aprofundate a metafizicii comuniste şi compară strategia comunistă cu aceea a nazismului.

Din 1960 şi până la "sfârşitul zilelor sale, el şi-a consacrat îndeosebi activitatea de scriitor studiului crizei Bisericii catolice din Franţa şi a denunţat deviaţiile doctrinare ale mişcărilor Acţiunii Catolice. Ultima sa lucrare "Biserică a Franţei, fereşte-te să îţi

pierzi Credinţa!" este un strigăt de alarmă pe care îl adresează episcopilor, preoţilor şi tuturor catolicilor atraşi de propunerile mincinoase ale Partidului comunist francez.

Cei ce au studiat lucrările Părintelui Fessard şi-au dat seama că vocaţia sa a fost aceea a unui luptător bine înarmat împotriva marxismului, care se înverşunează, mai ales în zilele noastre, să pervertească spiritul credinţei creştine, al Bisericii Franţei şi al omenirii întregi.

Oamenii obiectivi şi de bun simţ au remarcat considerabila pierdere provocată Bisericii Franţei de către comunism. într-adevăr, regiuni întregi, tradiţional catolice, s-au aliniat pe terenul stângii, foarte adesea bucurându-se de consimţământul clerului şi beneficiind de propaganda mişcărilor catolice.

Părintele Fessard îşi îmbogăţeşte cartea cu o documentaţie convingătoare care ne dă posibilitatea să înţelegem procesul de „compromitere al Bisericii Franţei şi de pervertire a credinţei creştine de către marxism şi comunism..." Această lucrare se adresează tuturor acelora care sunt atraşi de colaborarea pe care le-o propune P.C.F. El le înfăţişează pericolul spre care îi duce această colaborare: reducerea la o masă cu capul plecat, sortită unei veşnice sclavii...

Nu am putea fi oare ispitiţi să considerăm ultima lucrare a Părintelui Fessard ca testamentul pe care el îl lasă Bisericii sale pe care atât a iubit-o şi a apărat-o în scrierile lui, sprijinindu-se neîncetat pe adevărul Evangheliei şi pe exactitatea faptelor şi documentelor adversarului?

„Aspra rigoare a adevărului, spunea el, nu este nici nedreptate, atunci când ea este necesară, nici lipsă de milă..."

________

*Părintele Gaston Fessard: "Eglise de France, prends garde de perdre la Foi!", Ed. Juillard, 1979 (Cf. Catacombes, Nr. 93, iunie 1979).

OTRAVA ROŞIE

Colonelul Andre Bruge a cunoscut încă din tinereţe ravagiile războiului şi teroarea lagărelor comuniste.

Cartea sa „Otrava Roşie"* este compusă din două părţi distincte, în prima parte el înfăţişează, într-o manieră foarte concentrată, fapte trăite în lagărul morţii în Vietnamul de Nord, unde a căzut prizonier în decembrie 1969. Acest „material", trăit de el şi de ceilalţi prizonieri, îi va furniza experienţa datorită căreia îşi va dezvolta cea de a doua parte a lucrării sale. Aceasta este un studiu sistematic şi pătrunzător asupra „războiului psihologic". Acest război se extinde rapid pretutindeni în lume şi riscă să târască Occidentul, nu complet înrolat, în focarul său devorator, luptă fără frontiere...

Democraţia doreşte oare să trăiască sau să moară? Le revine oamenilor „încă liberi" să răspundă la această întrebare pusă într-o lucrare de luptă de o arzătoare actualitate.

„Iată ce îmi este imposibil de narat în amănunt în aceste câteva pagini, se confesează autorul. Ele îmi vor permite totuşi să evoc sub o formă deliberat sintetică şi impersonală, elementul capital şi permanent al captivităţii noastre: tortura morală la care au fost supuşi, în calitate de «criminali de război», cei 28 000 de «dispăruţi» din Corpul Expediţionar Francez...".

Prizonierii de război trebuie să devină, prin tehnicile de „spălare a creierului, o armată suplimentară. în plus, „scopul acestor tehnici, în cadrul războiului revoluţionar, război total şi permanent, care foloseşte împotriva duşmanului «imperialist şi colonialist» toate armele şi toate mijloacele disponibile, va fi să expedieze în lagărul capitalist propriii săi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, purtători ai virusului comunist şi transformaţi astfel în «luptători ai păcii»..."

De altfel Mao Zedong spune acest lucru lui Ferhat Abbas: „Făcându-1 pe soldatul inamic să se îndoiască de temeiul cauzei sale şi pe cei şovăielnici de oportunitatea opţiunii lor, punem de partea noastră toate şansele de reuşită".

Termenii, noţiunile, modul de acţiune sunt proprii politicii preşedintelui Ho Şi Min, decedat între timp. Această politică a devenit, odată cu Stalin, războiul universal permanent de care vorbea Lenin. El ar trebui să se extindă la lumea întreagă şi să vizeze tot ceea ce „alimentează capitalismul, fie că este vorba de proletariatul muncitoresc sau de materiile prime. Acesta este scopul pentru care în acea Şcoală de război revoluţionar, Şcoală de război politic după cum se spune, creată în 1926 în Crimeea, pe ţărmul Mării Negre, sunt reunite cadre."

Însă nu din acea şcoală va ţâşni lumina. „Ea se va naşte din creierul unui nou om de geniu, numit Mao Zedong".

Politica chineză, care este fireşte politica Vietnamului de Nord, îşi ia numele oficial de „politică de clemenţă faţă de prizonierii de război". Dialectica ei conţine patru puncte:

Comuniştii îi lasă în viaţă pe prizonieri în momentul capturării lor; prizonierii vor fi bine trataţi în timpul captivităţii lor; ei vor fi beneficiarii reeducării politice; ei vor putea fi eliberaţi înainte de termen.

Este un lucru cert că buna „asimilare politică" va fi condiţia unică a eliberării.

„Prizonierii sunt clasaţi pe grupe restrânse, fără distincţie de grad, vârstă, rasă (...) Fiecare grupă este supravegheată de un monitor, care devine în plus, conştient sau inconştient, un şef şi un turnător." Desemnat, în principiu, de grupă, în realitate el este desemnat de şeful lagărului. Campania de „politizare" este dirijată de şeful lagărului, înconjurat de cadre politice şi de prizonieri de obedienţă sau de şcoală marxistă. Li se aplică tehnicile perfecţionate de cadrele lui Mao Zedong pentru revoluţionarea chinezilor consacraţi budismului şi cultului strămoşilor. „Totul este scăldat în frazeologia marxist-leninistă (...) Mai intervin şi principiile de propagandă care (...) pun accentul în primul rând asupra cuvântului «Pace» şi derivatelor sale: Mişcare pentru Pace, Lagărul Păcii, Lupta pentru Pace şi ajung la termenul ambiguu prin excelenţă: Coexistenţa paşnică. (...) Fiecare discuţie duce la o decizie şi la o modalitate definite de către o grupă şi făcând obiectul unei lozinci, acea pilulă intelectuală şi verbală care te scuteşte de a mai gândi. Se face zilnic control pentru a se vedea dacă deciziile luate mai înainte sunt cu adevărat respectate. (...) Compania este încununată de un foc de tabără, sau un «miting» la care, la lumina torţelor şi a focurilor de bambus, este dramatizată tema şi sunt fixate imaginile care îi arată şi simbolizează, în cursul unei scenete, pe «trădătorii» care nu au respectat regula colectivă, şi pe «eroul» care, dimpotrivă, s-a distins prin entuziasmul şi spiritul său de masă." Procesul acestei adevărate operaţiuni de vrăjire este minuţios aprofundat de către colonelul Bruge, atât în prima parte (narativă) a cărţii sale, cât şi în cea de a doua parte, care tratează pe capitole dezvoltarea acestui răzbpi psihologic. El urmăreşte toate etapele acestei filozofii şi explică în ce mod gândirea umană poate deveni o jucărie în mâinile specialiştilor în operaţiunea de spălare a creierului.

El îşi încheie cartea adresându-se tineretului liber, invitându-1 „să nu-i uite nici pe Jan Palach, nici pe Kuzneţov, nici cele 350 de milioane de gărzi roşii".

__________

* Andre Bruge: "Le Poison Rouge", Nice, 1969 (Cf. Catacombes, Nr. 22-23, iul.-aug. 1973).

HRISTOS ŞI REVOLUŢIA

Prin acţiuni perfide, care au cerut ani de eforturi subterane, prin raţionamente false dar abil ambalate în fraze scoase din Evanghelii, stânga marxist-leninistă a reuşit să introducă în Biserică, chiar în sufletele şi conştiinţa credincioşilor, o ideologie „creştină" tip secolul XX, ideologia satanică a comunismului ateu. Această influenţă este neliniştitoare, căci îi acaparează şi pe tineri şi pe bătrâni, pe preoţi şi pe misionari. „Socialismul" (căci astfel este el numit pentru a nu-i speria pe creduli) ameninţă în prezent credinţa a numeroşi creştini de toate confesiunile. Ei sunt deja îndoctrinaţi, pentru că lupii îmbrăcaţi în haină de oaie au pătruns liber printre ei. Argumentele lor sunt: „Iisus este cel mai mare comunist! Biserica trebuie să se identifice cu problemele săracilor, ale muncitorilor! Nu este vorba de o politică de stânga, ci de datoria lumii creştine moderne de a se deschide socialismului! Doctrina Bisericii va continua să vegheze asupra sufletelor credincioşilor. Cât priveşte deschiderea, ea se va desfăşura pe plan social şi politic, lucru de care fiecare cetăţean ar trebui să se preocupe astăzi, când distribuţia bunurilor este atât de nedrept făcută, ceea. ce Biserica nu are dreptul să ignore."

Marcel Clement, profesor, scriitor şi ziarist de admirabilă reputaţie, răspunde în cartea sa „Hristos şii Revoluţia"* la o mulţime de probleme pe care şi le pun contemporanii noştri, îndrăgostiţi de mirajul „socialist" şi cu adevărat preocupaţi să pună în practică Cuvântul lui Dumnezeu referitor la lumea celor sărmani, a acelor săraci pe care Iisus i-a iubit atât de mult şi în favoarea cărora cred aceşti creştini — le-a lăsat Hristos Evanghelia, o Evanghelie a „eliberării" şi a „revoluţiei".

Foarte bine documentat pentru a ţine piept distrugătorului asalt ideologic al acelora care fac un viraj la stânga, excelent cunoscător al Cuvântului lui Dumnezeu şi adânc înrădăcinat în Credinţă, M. Clement răspunde în cele şapte capitole ale cărţii sale la întrebările cele mai acute puse de o mare parte a lumii creştine a timpului nostru.

„Evanghelia conţine oare un mesaj social"? se întreabă autorul în primul capitol al cărţii. Şi el răspunde, printre altele: „După cum se vede, sărăcia evanghelică, sărăcia în duh ocupă cu adevărat un loc central în vestirea Evangheliei împărăţiei. însă nu locul unei lupte sociale. Este vorba de o taină a spiritului, de o detaşare a sufletului printre evenimentele contingente, crucificând adesea existenţa. A adopta sărăcia, în acest sens, nu înseamnă a angaja militanţi pentru o «inserţie critică şi contestatară» a tot ceea ce sistemul are incompatibil cu speranţa pe care o aduce Evanghelia. (...) Rezultă că există un mesaj social în Evanghelie: cel mai puternic, cel mai eficace, cel mai universal care a fost vreodată transmis unor oameni. însă nu este cu putinţă să-1 descifrăm şi să-1 transpunem în realitate decât cu condiţia de a-1 situa în lumina planului urmărit de Hristos. Căci Hristos nu a venit mai întâi pentru a reînnoi societatea istorică. El a venit pentru a plăti preţul răscumpărării omenirii extinzând împărăţia de iubire a lui Dumnezeu până la canalele suferinţei şi ale morţii. (...) Iisus îşi manifestă iritarea faţă de cei bogaţi — adică faţă de toţi cei care s-au ataşat de ceea ce posedă material, carnal, intelectual, afectiv, social, de ceea ce este putere, reputaţie, voinţă proprie — pentru a-i trezi. El nu caută, aşa cum unii par să creadă astăzi, să suscite ura împotriva clasei «burgheze»... (...) Dacă omul nu se schimbă mai întâi în inima sa, nici o reformă pur şi simplu de structură—sau de «sistem» — nu va rezolva problema socială."

După primul capitol pe care îl consacră problemei mesajului social implicat în Evanghelie, autorul trece la acela al unei „eliberări echivoce".

Cităm din al treilea capitol, intitulat "Blocajul Evanghelie-Revoluţie": „Echivocul este permanent între eliberarea spirituală adusă de Iisus Hristos şi sugestiile de cuvinte, imagini etc, care îl incită pe cititor să creadă că salvarea sufletului său este legată de abolirea capitalismului, a proprietăţii private, a «puterii» statului, de societatea fără clase".

Regretând că oferim o schiţă sumară a conţinutului acestei cărţi care se afirmă ca indispensabilă pentru fiecare om preocupat de aceste probleme, încheiem această modestă prezentare a cărţii lui Marcel Clement cu un extras din ultimul din cele şapte capitole (Anatomia totalitarismului"): „Separaţia actuală a celor trei puteri (politică, economică, culturală), departe de a trebui să fie abolită, trebuie să fie întărită şi ierarhizată. Aceasta este cheia oricărei reforme susceptibile de a face să progreseze justiţia şi libertatea totală. (...) în ziua în care autoritatea publică — direct sau nu — va cumula puterea economică în întreprinderi cu puterea politică în stat, libertatea care rezultă pentru toţi din separaţia puterilor se va fi volatilizat ireversibil. (...) De asemenea dreptul la grevă nu este practicabil decât dacă cele două puteri coexistă. Pretutindeni unde autoritatea politică este cea care absoarbe toată puterea economică, lupta muncitorească concretă devine imposibilă deoarece, prin definiţie, proletariatul este cel ce se află la putere! (...) Este de la sine înţeles că, în universul colectivist, nu poate exista o veritabilă libertate religioasă, deoarece locurile de cult sunt proprietatea nu a unor grupuri private, ci a colectivităţii politice, în cel mai bun caz, colectivitatea socialistă consimte să împrumute bisericile credincioşilor, mănăstirile călugărilor etc. Dar ea nu poate face acest lucru decât cu condiţia ca bisericile să renunţe la a mai proclama că proprietatea privată este un drept natural. Religia suferă, atunci, cea mai cumplită violenţă: aceea de a-şi cumpăra propria libertate cu preţul complicităţii sale cu tehnica înrobirii poporului întreg".

__________

* Marcel Clement:"Le Christ et la Revolution", Ed. de Lescalade, 1972 I (Cf. Catacombes, nr. 17, febr. 1973).

«LE TRÊTRE»

„Le Trêtre"*, lucrare parvenită „într-un mod misterios în mâinile" editorului Robert Morel, se înfâşişează sub formă de roman, dar ar putea fi, după felul precis în care eroul îşi povesteşte dubla viaţă, o autobiografie, o mărturie. Acţiunea se petrece undeva în U.R.S.S., iar cele două planuri de declanşare a evenimentelor sunt: poliţia secretă şi Biserica.

„Le prêtre" — „preotul" Grigori, ofiţer al unui serviciu de informaţii, acceptă misiunea dificilă de a intra în cinul preoţesc, pentru ca serviciul său să poată avea informaţii regulate asupra cauzelor dezvoltării Creştinismului, în ciuda marilor represalii pe care le suferise dej a în vederea distrugerii sale.

După studii de teologie la Seminar, el se căsătoreşte şi începe să-şi practice „vocaţia" de „preot". Vreme de mai bine de douăzeci de ani el reuşeşte să-i „ducă" pe toţi creştinii din parohia sa, chiar şi pe soţia sa Alona. Satul întreg îl ia drept un preot cu vocaţie puternică; duce o viaţă exemplară; căsătoria sa cu Alona care îl venerează pare cu adevărat binecuvântată. Nimeni nu ştie totuşi că „le pretre — tretre" Grigori joacă un rol de actor foarte înzestrat, nimeni nu bănuieşte că el îşi prezintă periodic rapoartele „şefilor" săi din K.G.B., rapoarte împotriva enoriaşilor săi şi care sunt scrise în greceşte, măsură de prudenţă atât de normală la un agent de informaţii.

Această carte este o capodoperă; starea psihică a „preotului", oscilaţiile sale sunt magistral analizate de autor, ceea ce dovedeşte în plus că faptele lui Grigori nu pot fi de domeniul imaginarului, ci adevăruri din păcate trăite. La baza acestei minuţioase disecţii se află, bineînţeles, „materia primă" stranie şi foarte specială care este sufletul slav.

Gândurile lui Grigori, ca şi conversaţiile pe care le are din când în când cu superiorii săi, ne confirmă veridicitatea anumitor situaţii bine stabilite pentru cei ce cunosc adevăratul chip al comunismului ateu faţă în faţă cu Biserica. Agenţi de informaţii introduşi în rândurile clerului pot parcurge calea până la grade foarte importante şi pot reprezenta astfel, în ţara lor şi mai ales în ţările lumii libere, Biserica „liberă" din U.R.S.S.

Viaţa „părintelui" Grigori este o dovadă în acest sens. Superiorii săi îi destinaseră postul de arhiepiscop şi mai mult chiar, cu condiţia s-o facă pe soţia sa „să dispară". Grigori nu a putut face acest lucru. Şi abia atunci când a fost adus, ca prizonier, înaintea superiorilor săi şi după torturi grave, i s-a spus că soţia sa a fost în mod straniu ucisă de un camion. în curând încrederea în el va fi restabilită. „Buna sa credinţă", fidelitatea sa faţă de poliţie, pe de-o parte, şi „moartea" soţiei sale, pe de altă parte, i-au deschis uşi care îi asigurau avansări rapide, până la treapta de patriarh, de ce nu?

Grigori gândea uneori: „Un agent de informaţii deghizat în preot. Spuneţi aceste cuvinte înspăimântătoare, satanice, oricărui credincios... Pe cine îşi va închipui el imediat? O fiinţă sordidă, lipicioasă, demnă de dispreţ, răsucită, laşă, un chip cu două feţe, respingător şi mai presus de orice josnic." Un aparat poliţienesc comunist-ateu poate cere agenţilor săi astfel de „dovezi de fidelitate". El se bizuie pe ei pentru a termina rapid cu „orice urmă de religie şi superstiţie". Căci ei, comuniştii atei, sunt cei ce îi spuneau lui Grigori: „... Se vorbeşte de înstrăinare. Nu există decât una singură cu adevărat, aceea pe care omul o găseşte în sine însuşi; înstrăinarea de Dumnezeu. Creştinii au înţeles perfect. Ei ştiu bine că fie şi exploatat, înfometat, închis în temniţă, răstignit pe două bucăţi de lemn, omul continuă să fie liber. Pentru că nici una din înstrăinările exterioare nu contează. Una singură contează: dependenţa din iubire, da-ul pe care-1 rosteşte sclavul stăpânului său; doar acela care spune «facă-se voia Ta» este, în sensul propriu al cuvântului, un alienat... (...) Noi nu avem decât un obiectiv serios: să-1 ucidem pe Dumnezeu. (...) Şi noi am împuşcat preoţi cu sutele. Ei şi? Un episcop îţi aduce pe tavă alţi o mie. Noi am încercat să suprimăm pe toţi episcopii dintr-o lovitură, pentru a rupe lanţul: nici pomeneală! O adevărată hidră cu multe capete, ţi-o spun eu. Rămâne mereu câte unul ca să facă să mai crească alţi doi, prin sciziparitate. (...) Ce trebuie noi să facem este să ne vârâm în inima răului şi să-i retezăm aorta. Mă înţelegi? Fiule, ai fost ales pentru punctul extrem al luptei."

Cititorul acestei cărţi se va simţi probabil mânjit după lectura ei. Nu personajul acestui „tretre" — preot trădător Grigori este cel care îl va dezgusta: de-a lungul istoriei au existat întotdeauna trădători, în cadrul determinat de această carte toţi conducătorii poliţiei comuniste sunt nişte monştri, nişte fiinţe care şi-au pierdut onoarea şi demnitatea umană.

Această carte ar trebui să deschidă ochii acelora din lumea liberă care întind mâna tuturor acelor „preoţi" care le sunt exportaţi de poliţia secretă a Moscovei şi „a întregii Rusii"... Ea ar trebui să le arate gigantica'luptă dusă de Satana dezlănţuită şi să-i hotărască să îi opună Crucea lui Iisus, Crucea Domnului nostru, El singur fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa".

________

* Lavr Divomlikoff: "Le Trêtre" (Joc de cuvinte între «traître» = trădător şi «pretre» = preot), Ed. Robert Morel, 1972 (Cf. Catacombes, Nr. 16, ian. 1973).

„ÎNCOTRO MERGE CONSILIUL ECUMENIC AL BISERICILOR?"

Ecumenismul, aşa cum a fost el conceput în 1879 de pastorul francez Tommy Fallot, trebuia să realizeze unitatea Bisericii universale „nu pe baza adeziunii individuale, ci prin Federaţia Bisericilor creştine". Această unitate se dorea făcută în credinţă, iubire şi adevăr evanghelic.

Pastorul J.G.H. Hoffmann, iniţiat în această doctrină ecumenică din 1926, s-a consacrat unei nobile activităţi în favoarea unităţii datorită învăţăturii primite de la profesorii săi Henri Monnier, Wilfred Monod şi Marc Boegner.

De la acest început promiţător şi până la totala decadenţă actuală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.O.E.), autorul lucrării de faţă* s-a încăpăţânat să restabilească, pe de-o parte, baza sănătoasă pe care ar trebui să se reintegreze organismul genevez, şi, pe de altă parte, să prezinte într-un mod foarte documentat eroarea abominabilă în care se găseşte astăzi C.O.E.

Pastorul Hoffmann se consideră dator să arate „cum şi-a abandonat Consiliul Ecumenic misiunea specifică de redescoperire a unităţii creştine, lăsându-se corupt de influenţa conceptelor filozofice distructive pentru autoritatea Sfintei Scripturi, mergând până la a-1 substitui pe om lui Dumnezeu, în centrul motivaţiilor sale" şi „atrage atenţia asupra abandonării căutării unităţii în folosul susţinerii unor încercări de politică revoluţionară".

ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

PENTRU COMBATEREA SUBVERSIUNII

EMISARII ANTIHRISTULUI

LUPTA PĂRINTELUI FESSARD

OTRAVA ROŞIE

HRISTOS ŞI REVOLUŢIA