I

DREPTURI CĂLCATE IN PICIOARE

 

DREPTURILE OMULUI IN U.R.S.S.

Articolul 52 din Constituţia U.R.S.S. garantează cetăţenilor sovietici libertatea de conştiinţă, adică dreptul de a practica o re­ligie sau de a se consacra unei activităţi propagandiste atee. În timp ce ateii nu sunt nicidecum împiedicaţi să se dezlănţuie, prin toate mijloacele, în favoarea „cauzei" lor, credincioşii se bucură de libertatea cultului doar în interiorul bisericilor, fiindu-le interzis să-şi propage credinţa în domeniul vieţii civile şi sociale, sau să exercite practicarea carităţii faţă de semeni în afara bisericii. Ba mai mult, prin „ordonanţa privind asociaţiile religioase" (art. 17) a Prezidiului Sovietului Suprem, comunităţile religioase nu au dreptul de a crea case de ajutor, de a organiza reuniuni particulare pentru copii şi femei, reuniuni de rugăciune sau de cursuri biblice etc.

Statul marxist fiind statul unei ideologii, drepturile la libertate nu sunt luate în considerare ca o expresie a demnităţii umane; ele sunt aplicate în vederea participării exclusive a cetăţenilor la con­struirea socialismului, etapă care precede venirea la putere a comu­nismului.

Centrul de studii Istina (45, rue de la Glaciere, Paris, 13e) publi­că două fascicule intitulate: ,Statul şi Religia în U.R.S.S.", care reunesc documente edificatoare despre lupta bărbaţilor şi femeilor care au luat apărarea libertăţilor fundamentale în Uniunea Sovie­tică, de la semnarea Acordurilor de la Helsinki. Ei speraseră că vocea lor se va face auzită. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Dimpotrivă, maşina represiunii a fost nemilos pusă în acţiune împotriva lor.

în cursul ultimilor ani, în vreme ce opinia publică internaţio­nală se preocupa de Iran şi de Afganistan, Uniunea Sovietică profi­ta de situaţie pentru a efectua arestări masive printre credincioşii cei mai activi ai Bisericii. Acest val de prigoane a vizat clerul şi pe laici totodată: preoţii Gleb Iakunin, arestat în noiembrie 1979, şi Dimitri Dudko, arestat în ianuarie 1980; fizicianul Lev Reghelson, tânărul ortodox Alexandr Ogorodnikov (organizatorul Seminarului creştin), universitarii Vladimir Poreş, Serghei Ermolaev, Tatiana Şcipkova, Viktor Kapitanciuk. Au fost arestaţi baptiştii care refuză să fie înglobaţi în organisme controlate de autorităţi. Au fost întemniţaţi armeni, georgieni, tătari, şi au suferit intimidări şi hărţuieli toţi credincioşii care îşi declaraseră credinţa şi partici­paseră — activ şi clandestin — la viaţa spirituală a bisericilor lor.

Astfel de represiuni fuseseră deja săvârşite de la luarea puterii de către comunişti în Rusia. Ceea ce este important de semnalat în această perioadă de sfârşit de secol este marele număr de creştini care luptă pentru a-şi apăra drepturile, făcând apel, cu aju­torul opiniei internaţionale, prin scrisori, petiţii şi documente, şi protestând cu vigoare pe lângă autorităţile sovietice împotriva nerespectării libertăţii religioase. Textele publicate în aceste două lucrări dau un exemplu izbitor asupra metodelor folosite de ofi­cialii din Uniunea Sovietică în scopul discreditării şi distrugerii membrilor societăţii comuniste care sunt credincioşi lui Hristos.

Având în vedere termenii constituţiei sovietice privind liber­tatea religioasă, aceşti creştini, care erau altădată condamnaţi sub acuzaţia de „contrarevoluţionari, nu mai pot primi acum acelaşi calificativ: oricine ar putea depune mărturie că ei sunt cetăţeni integraţi în societatea socialistă. „Revendicările lor sunt cu atât mai supărătoare pentru regim cu cât sunt făcute în numele Drep­turilor omului şi al umanismului al cărui exemplu societatea so­vietică se doreşte a fi. Astfel, regimul comunist îi protejează pe «adepţii cultelor», pe care îi respinge, dar îi tolerează, însă îi pedepseşte pe «martorii credinţei», care îl deranjează pentru că ei ocupă propriul său teren", se poate citi în prefaţa la primul volum publicat de Istina.

Şi, cu toate acestea, drepturile omului sunt înscrise în străfun­dul fiinţei umane, ele fac parte din viaţa noastră. Ceea ce explică de ce, atunci când represiunea se accentuează, Biserica este mai puternică: ateismul impus de stat provoacă un curent contrar ideo­logiei sale. De unde numărul — mereu în creştere — al vocaţiilor sacerdotale, candidaţii făcând parte din toate mediile profesionale. Este vorba, într-un cuvânt, de un mare reviriment spiritual printre muncitorii, intelectualii şi tineretul Uniunii Sovietice de astăzi.

__________

* "L' Etat et la Religion en UR.S.S." (2 volume), publicate de Centrul de studii Istina, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 141, iunie 1983).

 

 

CHIPUL TOTALITARISMULUI

După o scurtă incursiune în istoria totalitarismului antic (Egipt, Mesopotamia, imperiul chinez etc), Jean-Jacques Walter analizea­ză în „Mecanismele totalitare"* evoluţia acestui fenomen politic ce atinge apogeul în cele trei dictaturi ale secolului XX: Germania nazistă, China lui Mao şi Uniunea Sovietică.

Pentru autor, aceste „mecanisme totalitare" funcţionează dato­rită controlului statului, birocraţiei care conduce ansamblul socie­tăţii, coerciţiei ideologice şi cultului personalităţii dictatorului. Ţelul lor suprem este anihilarea fundamentului psihic al omului: prin distrugerea Eului, adică a afectivităţii, inteligenţei şi voinţei de acţiune; prin sărăcirea—economică şi culturală — a patrimoniu­lui naţional până la demisia totală a individului şi abandonarea oricărui spirit critic, a oricărei idei personale, în faţa implacabilei autorităţi a statului.

Lucrarea lui Jean-Jacques Walter ne informează asupra „struc­turii interne" a acestor mecanisme totalitare, care vizează domi­naţia planetară şi de care „am fi cu adevărat nebuni să ne credem la adăpost". Totul începe cu datoria de delaţiune, legiferată în Uni­unea Sovietică în 1934 şi în 1939, datorie care continuă să fie în vigoare din moment ce este considerată ca o „dovadă de lealitate faţă de putere". Aflăm, apoi, importanţa educării urii, care a atins paroxismul în metodele maoiste ale revoluţiei culturale. Cât despre Uniunea Sovietică, este vorba de aprobarea necondiţionată pentru tot ceea ce partidul indică a fi bun, şi de alt aspect al totalitarismului este înverşunarea în distrugerea celulei familiale (convieţuirea liberă, luarea copiilor sub protecţia mate­rială şi educativă a statului, înlocuirea „familiei mici" cu „marea familie a comunei populare", dezvoltarea bucătăriilor colective etc).

Să trecem la „virulenţa anti-intelectuală"', concretizată în Gulag, unde „poliţia ideilor" adună elita ştiinţifică, tehnologică şi artistică a U.R.S.S.-ului, fără a uita că în China populară „chiar marxistă, meditaţia este o crimă ce se pedepseşte cu moartea". Lupta împo­triva persoanei intelectualilor, subliniază autorul (şi anume: prin vexaţiuni, umiliri, educări, reeducări, lagăre de muncă, azile psi­hiatrice, sinucideri provocate, execuţii), „nu este,decât una din formele de distrugere a personalităţii".

Dar ce să mai zicem de minciuna generalizată, impusă, obliga­torie, care, după spusele lui Soljeniţîn, „este aspectul cel mai cumplit al existenţei oamenilor" în Uniunea Sovietică. „Acesta este un lucru mai rău decât toate nenorocirile materiale, mai rău decât absenţa libertăţii civice."

Lunga listă a metodelor totalitare cuprinde şi interdicţia de a în­treprinde în economie, distrugerea oricărei justiţii, persecuţiile reli­gioase, asasinarea naţiunilor c'aptive, torturarea „duşmanilor popo­rului", puterea nelimitată a Nomenklaturii, interdicţia circulaţiei persoanelor şi ideilor, propaganda neruşinată împotriva religiei, prin intermediul mass-mediei şi a celebrului „ghid al ateului".

În concluzie, Jean-Jacques Walter scrie: „Fiecare dintre noi, acolo unde ne găsim, avem o grea responsabilitate: depinde de noi ca nelegiuirile pe care istoria le poartă cu sine să se abată asupra lumii, sau ca drumul să le fie închis."

___________

*Jean-Jacques Walter: „Les Machines totalitaires", Ed. Denoel, 1982 (cf. Catacombes, Nr. 154-155, iulie-august 1984).

 

 

PENTRU CREŞTINII DIN U.R.S.S.

Câţiva membri francezi ai asociaţiilor „A.C.A.T." (252, rue Saint-Jacques, Paris, 5e) şi „Justice et Paix" (71, rue Notre-Dame-des-Champs, Paris, 6e) au pregătit— cu prilejul vizitei lui Mihail Gorbaciov în Franţa — un dosar documentar: pentru creştinii din U.R.S.S"*.

Autorii, observatori ai realităţilor sovietice şi ai vieţii creştinilor din această ţară, înfăţişează în lucrarea lor mărturii, povestiri şi fapte de necombătut, provenind din Uniunea Sovietică. Frecven­tele şi numeroasele apeluri adresate de aceşti creştini lumii libere nu pot fi tratate cu uitare sau indiferenţă. Franţa şi întreg Occi­dentul — cărora li se adresează de altfel acest dosar — trebuie să se arate solidari cu coreligionarii lor ruşi.

Interesului arătat creştinilor i se adaugă datoria de compasiune faţă de toţi aceia care suferă din pricina opiniilor lor: membri ai unor minorităţi naţionale şi disidenţi, fără a-i uita pe prizonierii de război, reţinuţi în U.R.S.S. împotriva voinţei lor.

Urmându-şi politica lor de „normalizare", autorităţile sovietice se înverşunează să interzică apariţia publicaţiilor clandestine care denunţă nedreptăţile: percheziţii, amenzi, arestări, procese,'inter­nări în lagăre sau în azile psihiatrice. Şi ce să mai spunem despre reducerea numărului liniilor telefonice cu străinătatea? Toate aces­te măsuri coercitive nu fac decât să accentueze izolarea populaţiei de restul lumii.

Această lezare a drepturilor omului este studiată în detaliu în dosarul alcătuit de cele două asociaţii franceze în special în legă­tură cu consecinţele sale asupra vieţii religioasedin U.R.S.S.:

dreptul practicării unui cult este lovit de restricţii, din moment ce actele religioase (botezuri, căsătorii, înmormântări) trebuie să fie înregistrate, pentru ca poliţia să cunoască numele acelora care le celebrează;

reuniunea credincioşilor, în afara bisericii, este interzisă, fără o aprobare specială provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase; oficianţii — preoţi sau pastori — sunt supuşi aceluiaşi regulament;

orice persoană care se ocupă de educaţia religioasă a copiilor minori este urmărită în justiţie; în schimb, cursurile de instruire ateistă sunt intensificate, fără nici o restricţie;

literatura religioasă (biblii, cărţi de rugăciuni etc.) este atât de limitată încât ea nu poate răspunde nici măcar nevoilor clerului, al cărui număr este redus, după cum se ştie, la minimum;

cel ce îndrăzneşte să îşi afirme convingerile religioase este împiedicat să se realizeze profesional în Uniunea Sovietică;

gulagul este larg deschis şi plin cu creştini de toate confesiu­nile;

datorită dezvoltării turismului străin, puterea sovietică s-a ocupat de restaurarea anumitor monumente de arhitectură religioa­să, de care beneficiază şi creştinii din zilele noastre; însă bisericile aflate departe de oraşele „programate" a fi vizitate — bisericile de ţară — nu intră în planul de restaurare.

Desigur, aceste aspecte ale persecuţiei religioase din U.R.S.S. sunt cunoscute cititorilor revistei Catacombes. Cu toate acestea socotim că niciodată nu se vorbeşte de ele îndeajuns. îndeosebi atunci când este vorba de fraţii noştri de sub Cruce, care, în pofida discriminării şi oprimării totalitare, nu încetează să trăiască şi să-şi afirme credinţa în calitate de luptători pentru Hristos şi de artizani ai minunatului curent de reînnoire spirituală.

Preoţi clandestini, creştini din catacombe, atei convertiţi..., mica turmă a Domnului sporeşte ca prin miracol. în ciuda restricţi­ilor şi ameninţărilor, comunităţile creştine se înmulţesc. Arestările, condamnările, gulagul — nimic nu le sperie. înaintează continuu. Astfel încât forţa lor îi bucură pe îngeri şi dă fiori de nelinişte Satanei şi complicilor săi din K.G.B.

_________

*"Pour les chritiens en U.R.S.S", Ed. Justice et Paix, 1985 (Cf. Catacombes, Nr. 170-171, nov.-dec, 1985)

 

 

O BISERICA IN CAPTIVITATE

 

Atitudinea regimului comunist din UR.S.S. faţă de Biserică se dovedeşte imuabilă începând din 1917. în 1922/Lenin, într-un comunicat secret adresat Biroului Politic (Politburo) îi cerea lui Molotov „să se folosească de foametea" care distrugea pe atunci ţara, „pentru a împuşca un număr cât mai mare cu putinţă de preoţi astfel încât lumea să-şi amintească de asta şi după zeci de ani". Mai târziu, Stalin este cel care, prin distrugerea fizică a Bi­sericii, duce la bun sfârşit acţiunea concepută de Lenin. Mar-xism-leninismul consideră că Biserica este o tumoră implantată în organismul statului. Dacă în ţările deja comuniste autorităţile totuşi o tolerează, slăbind-o totodată şi fâcând-6 neputincioasă, acest lucru se întâmplă doar din raţiuni de propagandă şi de „bune" relaţii cu statele occidentale, viitoare prăzi ale apetitului marxist. Ceea ce determină guvernele comuniste, în special pe acela al U.R.S.S., să „garanteze" prin Constituţie libertatea religioasă şi respectarea credinţelor. însă, prin legi speciale şi, mai ales, prin procedee diabolice, libertatea „garantată" este interpretată în aşa fel încât devine limitată, sfâşiată, chiar redusă la un minimum ruşinos şi dureros de existenţă.

Un document cu totul excepţional ar trebui să atragă în mod serios atenţia acelora care nu vor să ştie sau care nu cred că în spatele falselor declaraţii ale reprezentanţilor Bisericii oficiale ruse, care proclamă în chip mincinos totala libertate religioasă a ţării lor, se ascund reaua credinţă şi înşelăciunea. Este vorba despre ,,Raport(ul) secret către Comitetul Central privind starea Bisericii în URS.S."*

Pentru prima dată, de la discursul secret al lui N. Hruşciov la Congresul XX al partidului, un raport guvernamental intern parvine în Occident. Provenienţa sa şi faptele relatate sunt din sursă absolut sigură. Este vorba despre un document oficial din 1975, provenind de la Consiliul pentru Probleme religioase al cărui şef, V.A. Kureiedov, are rang de ministru. Semnat de V. Furov, vicepreşedintele Consiliului, el este intitulat: „Cadrele eclezias­tice şi măsurile vizând limitarea activităţii Bisericii în cadrul legii". Toate problemele Bisericii ortodoxe axate pe legislaţia so­vietică privitoare la ele, toate faptele „risipite prin publicaţii spe­cializate sau periferice" sunt concentrate şi sistematizate în acest document oficial. Se ia astfel cunoştinţă de eforturile foarte impor­tante făcute de Stat, de conivenţă cu Consiliul pentru Probleme religioase, pentru a conduce, manipula şi controla activitatea Bi­sericii, astfel încât ea să devină tot mai servilă şi mai neputin­cioasă: pornind de la episcppi şi până la preoţi, diaconi şi laici.

Acest document conţine, bine înţeles, pagini care produc un sentiment de ruşine atunci când,.ne putem da seama de gradul de supunere de care dă dovadă ierarhia; el dezvăluie, totodată,, cazuri de mare naivitate şi, mai cu seamă, ridică moralul cititorului datorită exemplelor de eroism care duc la martiriu. Căci nimic nu este neglijat în acest raport care se încăpăţânează să înfăţişeze Comitetului Central situaţia, aceea a unei Biserici absolut limitate în activitatea ei, bine înţeles „în cadrul legii". Cât despre aceste legi, care trebuie să-i limiteze activitatea, ele sunt numeroase şi ingenioase.

Există totuşi un lucru pe care V. Kureiedov şi Comitetul Central al P. C. sovietic nu-1 cunosc: legea Dumnezeului cel Atotputernic, acela care, prin Duhul Său cel Sfânt, întăreşte şi sporeşte credinţa şi eroismul Bisericii, în ciuda eforturilor organelor oficiale care, de mai bine de şaizeci de ani, se înverşunează să o distrugă.

Pentru experţii în materie de „libertate religioasă" în ţările comuniste şi mai ales pentru cei care au fost victime ale severei represiuni poliţieneşti pentru că erau creştini fervenţi, orice apro­piere şi orice bunăvoinţă din partea Occidentului către autorităţile comuniste este un gest prost văzut şi de nedorit. Această chestiune se pune cu atât mai multă acuitate atunci când este Vorba despre „Ostpolitik" dusa de Vatican de douăzeci de ani deja.

Cardinalul Ottaviani, secretarul Sfanţului Oficiu sub pontifi­catul lui Ioan al XXIII, spunea, printre altele, la o liturghie cele­brată pentru Biserica Tăcerii în 1960: „Poate oare un creştin să zâmbească în faţa unui ucigaş de creştini (...), să opteze pentru nişte alianţe cu'aliaţii acelora care pregătesc venirea la putere a unor astfel de regimuri de teroare în ţările încă libere? Poate oare cineva să se considere satisfăcut de o destindere oarecare atunci când nu există destindere fără cer mai elementar respect adus conştiinţelor, credinţei noastre şi chipului lui Hristos, scuipat şi batj ocorit iarăşi?... Şi poate bare cineva întinde mâna celui ce face toate astea?" Patru luni mai târziu, în mesajul său de Paşte, Ioan al XXIII-lea îşi mărturiseşte suferinţa „în faţa atâtora şi atâtora din­tre fraţii noştri care nu se bucura de libertate nici individuală, nici civilă, nici religioasă, care de ani de zile sunt expuşi constrângerii, violenţei, şi care împlinesc un sacrificiu în care oprimarea fără de sfârşit nu se întâlneşte decât cu tăcerea lor (...) Acest lucru vă cere vouă (creştinilor) un viu sentiment al responsabilităţilor voastre, practicarea spiritului de dreptate morală, refuzul compromisului..." Poziţia Sfântului Scaun era foarte clară în 1960: nici un compromis nu este posibil cu eroarea, aşadar cu comunismul.

La 7 martie 1963, Ioan al XXIII-lea îl primea la Vatican pe ginerele lui Hruşciov, Alexei Adjubei! Şi aşa a început politica pentru Est— Ost politik— a Vaticanului, pe care Ernest Milcent, în admirabila sa carte „A l' est de Vatican"**, o analizează, o explică şi o relatează. Autorul înşiruie evenimentele, examinează situaţia religioasă şi politică a fiecărei ţări din răsărit, explicând astfel punctele de vedere ale înalţilor prelaţi de la Vatican care au nutrit speranţa unei apropieri pozitive de conducătorii comunişti. Paul al Vl-lea, urmaşul lui Ioan al XXIII-lea, a avut aceeaşi tactică, cri­ticată de către unii, aprobată de ceilalţi. Ce rezultate concrete sau ce eşecuri au fost cunoscute în cursul îndelungaţilor ani ai acestei perseverente politici a „mâinii întinse"? La ce va ajunge Ioan-Paul al II-lea care a preluat, în acest domeniu, ştafeta predecesorilor săi?

Cartea lui Ernest Milcent prezintă etapele parcurse de Vatican cu nobilul scop pe care Evanghelia nu conteneşte să-1 anunţe în inima lumii comuniste. Dezvăluindu-ne situaţia fiecărei ţări şi, uneori, a anumitor regiuni din acest vast imperiu comunist, ne întrebăm cu amărăciune dacă viclenia şi perversitatea interlocuto­rilor roşii nu cumva au înşelat prea adesea buna credinţă şi bunele intenţii ale Vaticanului, reducându-i strădaniile la prea puţin lucru! Că Evanghelia continuă să fie propagată în Est este un lucru indis­cutabil. Dar acest fenomen nu se datorează oare eforturilor şi sacri­ficiilor Bisericii Tăcerii şi martirilor săi?

__________

* Rapport secret au Comite Central suri l'etat de l 'Eglise en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1980.

* * Ernest Milcent: "A l'est du Vatican" (la papaute et les démocraties populaires), Ed. du Cerf, 1980 (Cf. Catacombes, Nt 113, febr. 1981).

LEGISLAŢIA ASUPRA RELIGIEI  ÎN  U.R.S.S.

Igor R. Şafarevici,-născut în1923, matematician, specialist în algebră, membru corespondent din 1958 al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., laureat al Premiului Lenin, a intrat la 20 mai. 1971 în Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului, alături de G.S. Podiapolski şi de preşedintele acestui Comitet, academicia­nul Saharov, al cărui apropiat colaborator este.

În raportul său "Legislaţia asupra religiei în U.R.S.S."*, autorul expune o sinteză de documente care îngăduie să fie cunoscută situ­aţia actuală a creştinilor în U.R.S.S. El se plasează, în acest scop, la nivelul juridic şi moral al Drepturilor Omului şi al Convenţiei internaţionale la care U.EL.S.S. a aderat.

Prin analiza legislaţiei şi a textelor aplicative în materie, con­cluzia cititorului va fi cu siguranţă că există mari contradicţii între aceste două norme. Pentru completarea tabloului situaţiei reli­gioase în U.R.S.S., autorul se serveşte de un măre număr de decla­raţii ale creştinilor oprimaţi, de mărturii şi chiar de extrase din pre­sa şi lucrările ateiste sovietice. El consideră totuşi că toate aceste informaţii sunt încă incomplete. Documentaţia înfăţişată în această lucrare ne permite din plin să tragem concluziile următoare:

a) „Legile privind numeroase probleme foarte importante, aşa cum se prezintă ele acum, nu garantează suficient libera dezvoltare a vieţii religioase şi nici realizarea principiului, proclamat în Con­stituţie, al libertăţii de conştiinţă."

b) „Instrucţiunile care trebuie să limpezească aplicarea legilor, cuprind noi dispoziţii care nu decurg din legi, iar, în anumite ca­ zuri, le sunt complet opuse."

c)   „Există numeroase motive la temere că, în practică, instrucţiu­nile şi legile în legătură cu religia se vor distruge unele pe altele."

In capitolul „Viaţa societăţii religioase", academicianul Şafare-vici analizează diversele aspecte ale manifestării religioase a cre­dincioşilor din U.R.S.S. Trebuie semnalată mai întâi hotărârea din 1929 care precizează procedura de înregistrare a unei comunităţi religioase: „Societatea religioasă şi grupul de credincioşi îşi pot începe activităţile doar după înregistrarea societăţii şi a grupului de credincioşi pe lângă Comisia pentru Probleme religioase a Comitetului executiv regional (...). Nu pot cere înregistrarea socie­tăţile religioase sau grupurile de credincioşi aparţinând unor secte ale căror dogme prezintă un caracter antiguvernamental şi fanatic: negovişti, creştini ai Adevăratei Credinţe ortodoxe, adventişti-re-formişti, muraşkovieni etc." Şi autorul continuă: „«Etc.» indică în mod evident că nu avem aici lista completă a dogmelor cărora apartenenţa le poate servi drept bază pentru refuzarea înregistrării".

Imprecizia acestei, decizii cât şi multe altele pun în dificultate, chiar în imposibilitate; orice manifestare creştină. Çn pofida auto­nomiei faţă de stat (înscrisă în Constituţie), Biserica, preotul, credin­ciosul sunt în mod constant supuşi acordului dat de reprezentantul partidului pentru orice acţiune religioasă. Or, acordul nefiind dat, o serie de interdicţii rezultă de aici: — Societatea religioasă nu are dreptul de a se ocupa de acţiunile umanitare; de a organiza peleri­naje în locurile „numite" sfinte; de a păstra relicvele. (Instrucţiu­nea din 1929 şi 1961). în instrucţiunea din 1968, cât şi în întreaga legislaţie în materie, îi este refuzată Bisericii o structură ierarhică solidă, activitatea de organizare a societăţilor religioase şi a cen­trelor religioase fiind supusă controlului activ al autorităţilor.

In ceea ce priveşte botezul sau căsătoria religioasă, ca şi drep­tul la extrema ungere, trebuie obţinută autorizaţia specială a Sovie­tului orăşenesc sau sătesc. în vederea acestei autorizaţii, familia trebuie să prezinte Sovietului paşaportul conţinând numele şi adresa acelora care doresc să facă unul din aceste acte creştineşti. Foarte adesea, din lipsa paşaportului (ţăranii din colhozuri nu po­sedă paşaport), sau în urma refuzului Sovietului, aceste ceremonii nu au loc.

In ce fel ar putea cunoaşte oare religia un copil sau un adoles­cent? Iată răspunsul dat prin decretul din 1918 (care există încă şi astăzi): „Şcoala se separă de Biserică. învăţarea catehismului în toate instituţiile de stat sau sociale, ca şi în toate aşezămintele pri­vate unde sunt predate materii de cultură generală, este interzisă", în ordinul N.K.V.D.-ului nr. 461, se spune: „Să fie interzise cursu­rile, ţinute în afara şcolii de către organizaţii de studii în grupe de copii ce depăşesc trei persoane". La acest capitol se înscriu nu­meroase mărturii din care rezultă faptul că nu i se admite copilu­lui dreptul de a fi instruit creştineşte nici măcar de către proprii săi părinţi. Cât despre difuzarea literaturii spirituale, printre alte inter­dicţii o vom cita pe aceea cuprinsă în decizia din 7 februarie 1969: „... pentru reprimarea vânzării şi difuzării de literatură religioasă (fotocopii de propagandă, [...] benzi magnetice cu înregistrări de poezii religioase, cântece etc.)".

Lucrarea lui Şafarevici furnizează exemple şi texte de lege care privesc activitatea preoţilor. Esenţialul este cuprins în această frază: „Activitatea slujitorului cultului nu se poate extinde dincolo de limitele districtului unde se află societatea religioasă care îi uti­lizează serviciile (hotărârea din 1929, actuală şi în zilele noastre)". Fără a mai vorbi de numărul slujitorilor lui Dumnezeu care, dată fiind penuria de biserici, situate acum la distanţe enorme, nu au dreptul de a se deplasa pentru a oficia o liturghie într-o familie, sau în mijlocul câtorva creştini din regiunile lipsite de preoţi.

Situaţia înfăţişată de acest savant creştin rus abundă în precizări şi seriozitate; restricţiile cărora le sunt supuşi credincioşii de către autorităţile comuniste ne întristează. Cu toate acestea, să încheiem această scurtă notă de lectură cu propriile cuvinte ale unuia din cei mai mari ideologi atei, L.F. Iliicev, care observă într-unui din rapoartele sale că: „Putem adesea remarca faptul următor: numărul bisericilor şi comunităţilor religioase a scăzut, însă numărul acelora care continuă să respecte riturile rămâne mereu destul de ridicat".

____________

 

* Igor R. Şafarevici: "La legislation sur la religion en U.R.S.S.", Ed. du Seuil, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 33, iunie 1974)

 

 

CE FEL DE PRUDENTĂ?

Cartea „Prudenţă şi curaj" de Trevor Beeson*, scrisă cu con­cursul unui grup de lucru format din şaisprezece personalităţi emi­nente din diferite Biserici ale Angliei la cererea Consiliului brita­nic al Bisericilor, se doreşte a fi „o sinteză demnă de încredere şi de atenţie" ce va aduce o mai bună înţelegere a fraţilor noştri creş­tini care trăiesc în ţările din Est..."

Ne permitem să remarcăm încă de la început că termenul de "prudenţă" este asimilat cu subordonarea Bisericilor oficiale gu­vernelor comuniste din ţările Estului. Este vorba aşadar de obiec­tivitate parţială tocmai prin înfăţişarea acestei prudenţe ca formulă necesară supravieţuirii Bisericilor.

Situaţia Bisericilor este diferită de la o ţară la alta. Nu putem compara starea Bisericii române cu aceea a Bisericii poloneze; după cum nu poate exista comparaţie între Biserica din U.R.S.S. şi celelalte Biserici din ţările Estului. în timpul Primului Război mondial şi după el, Rusia s-a întors spre Occident şi a fost obliga­tă să deschidă porţile unor biserici, după închiderea lor totală în timpul Revoluţiei. Or, în celelalte ţări devenite satelite ale ti.RS.S. în 1945, distrugerea bisericilor nu a fost atât de brutală.

Lucrarea „Prudenţă şi curaj" subliniază în chip remarcabil aceste diferenţe. Este, cu toate acestea, de neconceput ca o carte redactată atât de minuţios de un comitet de specialişti, să poată omite, de pildă, existenţa în România a unui grup de 300 000 credincioşi ortodocşi, care trăiesc în clandestinitate şi sub prigoană: „Oastea Domnulut"

Prezentarea aspectului de "prudenţă" dintr-un unghi pozitiv nu ne miră, ştiind că unul din membrii comitetului, reverendul Paul Oestreicher, nutreşte o evidentă simpatie pentru regimurile socia­liste.

Datele istorice ale cărţii respective sunt de o mare utilitate pen­tru cititorul informat, în mintea căruia este limpede că Biserica nu poate să nu fie prigonită de către un regim comunist. însă aceeaşi carte este dăunătoare cititorului neinformat: el va fi pus în situaţia de a crede că aservirea ierarhiei Bisericii oficiale faţă de puterea ateistă este un act pozitiv, care sprijină supravieţuirea Bisericilor. El nu este informat că destule personalităţi martire ale acestor Bi­serici — numele lui Boris Talantov, de pildă, nu figurează în carteau denunţat acest servilism şi s-au opus acestei politici perverse practicate de ierarhia oficială.

Nu poate fi anulată orice urma de autenticitate a creştinilor care frecventează Bisericile oficiale. Acest fapt nu se datorează totuşi subordonării totale a ierarhiei faţă de putere; acesta este meritul credincioşilor, a căror viaţă creştinească nu se limitează doar la simpla participare la cult—unicul privilegiu acordat de Constituţie          dar care continuă practicarea poruncilor evanghelice în mod clandestin, în viaţa de fiamilie sau în reuniunile private.

"Prudenţa" atribuită de autorul cărţii ierarhiei este opseudo-prudenţă, ea nu este de altfel decât o supunere oarbă în faţa politicii anticreştine a puterii comuniste. Pentru că această „prudenţă" nu este apanajul ierarhiei, ci face parte din strategia ecleziastică a guvernării comuniste, care nu consideră încă momentul venit pen­tru a distruge radical viaţa Bisericii.

Putem spune că adevărata prudenţă rezidă în maniera de pre­zentare a situaţiei religioase de către comitet şi autorul acestei cărţi; cât despre curaj, el îi caracterizează incontestabil pe credin cioşii şi martirii din Est. Datorită probităţii şi fidelităţii lor este creştinismul tot mai înfloritor şi mai puternic în aceste ţări.

Pseudo-prudenţa ierarhiei oficiale îi aduce avantaje, titluri şi medalii oferite de guvernul comunist-ateu; mulţimea de martori, care face să apară această trezire spirituală, este răsplătită cu tem­niţă, lagăre de concentrare şi moarte.

Istoria Bisericii ne învaţă că seminţele învierii creştine nu sunt prudenţa şi compromisul, ci doar curajul şi sacrificiul în mdd vo­luntar acceptate.

___________

* Trevor Beeson: "Prudence et courage" Ed. du Seuil, 1975 (Cf. Cata-combes, Nr. 51, dec; 1975)

 

 

„AVOCATĂ  ÎN  U.R.S.S."

 

Atunci când Djna Kaminskaia, autoarea cărţii „Avocată în U.R.S.S."* s-a hotărât să facă studii de drept, ea mj avea decât o vagă idee asupra a ceea ce era "Justiţia sovietică" . Prin educaţia şcolară şi mediul ambiant, ea frecventase doar pătura superioară a societăţii sovietice, cea mai privilegiată în toate domeniile.

Un stagiu la ministerul public a fost ceea ce a pus-o în contact, pentru prima oară, cu viaţa de zi cu zi a clasei muncitoare, aceea pentru care fusese făcută revoluţia, cel puţin ea aşa ştia! „Acum, întâlneam o mizerie umană care nu era pricinuită de catastrofe exterioare şi temporare (...), ci o mizerie care îi însoţea pe oameni în permanenţă, toată viaţa. Era primul dezacord concret între ceea ce vedeam cu propriii mei ochi şi ceea ce citisem despre viaţa muncitorilor", scrie ea.

I-a trebuit mult curaj pentru a exercita, cu onestitate, vreme de treizeci şi şapte de ani, profesia de avocat, între înscrierea la barou în 1940 şi emigrarea ei forţată în Statele Unite. O întreagă carieră impregnată de decepţii, de indignare, de primejdii. Această femeie, aflată în căutarea adevărului şi dreptăţii, şi-a apărat clienţii bazân-du-se, cu perseverenţă, pe articolele din Codul constituţiei, în vre­me ce în U.R.S.S. nu există nimic în comun între ceea ce prevăd textele şi ceea ce este permis în realitate. în cele 396 de pagini ale cărţii ei, asistăm la procesul demolării totale a ceea ce este în mod civic numit, de conducătorii de la Kremlin, "Justiţia cea mai demo­cratică din lume", justiţie împământenită şi înlănţuită de K.G.B., stăpânul atotputernic al Uniunii Sovietice.

Avocaţii sunt triaţi, supravegheaţi, conduşi de acest K.G.B., constituit în prezidiu al colegiilor regionale, provinciale, locale. Salariile lor, foarte mici, i-au împins spre sistemul „mixt", acela al onorariilor suplimentare ilegale, plătite de client direct avocatu­lui. Cât despre judecători, ei sunt nişte marionete care simulează judecarea, aceasta nefiind în U.R.S.S. decât punctul culminant al procesului judiciar. Ea este precedată de o anchetă preliminară condusă de diferite corpuri, separate organic şi independente de tribunale: ministerul public, poliţia Ministerului de Interne şi, bineînţeles, pentru problemele politice, K.G.B.-ul. Viitorul con­damnat îşi primeşte deja pedeapsa la sfârşitul anchetei. Judecătorii se află acolo doar pentru a o anunţa public.

Dina Kaminskaia i-a apărat la început pe inculpaţii de „drept comun", însă a ajuns în cele din urmă sase ocupe de „politici", ca de pildă Galanskov Ghinsburg, Bukovski, Marcenko.

Procesul lui Siniavski şi Daniel a reprezentat, spune autoarea, punctul de plecare al mişcării pentru legalitate şi informaţia pu­blică. Cercul persoanelor care se raliau era tot mai mare, atât în U.R.S.S. cît şi în Occident.

Autoarea consacră un mare număr de pagini procesului lui V. Bukovski. Trebuie oare să mai insistăm asupra lui, când avem privilegiul de a citi operele acestui ilustru combatant pentru liber­tatea ţării sale şi pentru aceea care este pe cale să dispară în lumea occidentală?

Scrisă cu vioiciune şi inteligenţă, cartea Avocată în U.R.S.S." ne îngăduie să parcurgem problemele mereu actuale ale "Justiţiei" sovietice, aservite puterii, ideologiei marxiste a Partidului Comu­nist şi K.G.B.-ului, fie că este vorba de cazurile de drept comun sau de cele politice sau de conştiinţă.

_________

* Dina Kaminskaia: "Avocate en U.R.S.S." (Des innocents aux dissidents, trente-sept ans au service des causes desesperees), Ed. Robert Laffont, 1983 (Cf. Catacombes, Nr. 144, sept. 1983)