1 DECEMBRIE 1974. Lidia Vins,
celebra combatantă baptistă din U.R.S.S., s-a adresat "tuturor creştinilor
din lume şi prietenilor binevoitori": "Eu, mama lui Gheorghi, mă
adresez vouă, rugându-vă să-mi împărtăşiţi durerea. De nouă luni deja, fiul meu
se află în închisoare. În cursul ultimilor doisprezece ani, luând în
considerare represiunile constante la care a fost expus, fiul meu n-a putut să
trăiască în mijlocul familiei, cu excepţia câtorva luni. De-abia întors din
închisoare - şi în ciuda unei stări de sănătate precare - au reînceput cu mai
multă vigoare persecuţiile împotriva lui: miliţienii năvăleau în casă la
orice oră sau îl ridicau de la întâlnirile de rugăciune din biserica noastră.
Cu nouă luni în urmă a fost arestat. Foarte recent am obţinut prima aprobare
pentru o scurtă întrevedere cu el, la închisoare. Starea lui de sănătate este
extrem de neliniştitoare: suferă de spasme cardiace şi face crize de astm. Ni
s-a părut epuizat şi suntem foarte îngrijoraţi pentru viaţa lui. Procesul i-a fost
deja fixat, dar, brusc, şi fără să ni se dea nici o explicaţie, dosarul lui a
fost retrimis tribunalului şi s-a deschis o nouă anchetă. Cine o
instrumentează? Şi ce i se pregăteşte fiului meu? Răspunsurile la aceste
întrebări ne sunt ascunse cu grijă. Dar am toate motivele să cred că i se vor
înrăutăţi încă şi mai mult condiţiile de detenţie. Iată de ce mă adresez vouă
şi vă cer să vă rugaţi pentru ca să-l apere Domnul, să-l susţină până la ultima
suflare ca să rămână neclintit şi fidel...".
2 DECEMBRIE 1966. Credincioşii din
parohia lituaniană din Ceikiniai au adresat o scrisoare de protest secretarului
general al C.C. al P.C.U.S.: "Ni s-a aplicat o amendă de 59,76 ruble
pentru violarea legilor cu privire la protecţia naturii şi anume pentru că am tăiat,
în cimitir, câţiva mesteceni degradaţi care ameninţau să cadă şi să distrugă
monumentele ridicate pe anumite morminte. Existenţa câtorva mesteceni putrezi
ar putea să constituie un element de protecţie a naturii? Dacă este aşa, atunci
pentru ce serviciile competente au permis ca aceşti arbori să putrezească şi să
cadă? Unde este logica? De fapt, ţinta este evidentă: să fie atacaţi
credincioşii...".
7 DECEMBRIE 1963. A încetat din
viaţă, la vârsta de 73 de ani, predicatorul baptist Aleksandr Afanasievici
Şalaşov, pastor la biserica din Celiabinsk, Uniunea Sovietică. G.P.Vins îl
descria astfel: "A fost timp de optsprezece ani bolnav, ţintuit la pat,
dar vindecat de Domnul şi hărăzit să lucreze pentru deşteptarea spirituală a
comunităţii evanghelice baptiste. Mulţi credincioşi îşi amintesc cu dragoste de
Aleksandr Afanasievici, un creştin bun, simplu, deschis, un trimis al lui
Dumnezeu, fidel, curajos, experimentat, devotat principiilor credinţei şi care
s-a ridicat, într-un moment critic pentru distrugerea casei lui Dumnezeu,
pentru apărarea Evangheliei [...]. Ne-a lăsat tuturor un minunat exemplu de
răbdare creştină, de blândeţe, de credinţă în Domnul, de abnegaţie şi de curaj
în faţa persecuţiilor şi încercărilor de care a avut parte. Pentru foarte mulţi
creştini el a fost un tată şi un învăţător".
8 DECEMBRIE 1870. S-a născut
credinciosul baptist rus Nikolai Vasilievici Odinţov, cel despre care scrie
G.P.Vins în cartea sa Cronica persecuţiei
religioase, ca despre "prima piatră vie pusă de Dumnezeu în
construcţia Bisericii C.E.B. din Saratov". Pentru membrii comunităţii
baptiste din U.R.S.S. care îşi amintesc de el "cu multă tandreţe şi
dragoste, cu un profund respect", pentru cei care l-au cunoscut personal,
Nikolai Vasilievici era "un frate foarte modest şi simplu, plin de
compasiune, de solicitudine şi de atenţie faţă de toţi. Fraţii pastori au
subliniat extrema fermitate a principiilor sale în problema credinţei,
devotamentul faţă de învăţământul evanghelic, absenţa oricărei tendinţe de compromis
cu necredinţa. Domnul l-a plasat într-o funcţie de cea mai mare
responsabilitate, în timpul uneia dintre cele mai dure perioade ale comunităţii
evanghelice baptiste. Şi Odinţov n-a cedat, n-a dat înapoi, n-a trădat cu nimic
lucrarea lui Dumnezeu. El şi-a îndeplinit până la sfârşit înalta misiune de
preşedinte al Uniunii creştinilor baptişti, a împărţit cu comunitatea, până în
ziua arestării, în 1933, duritatea persecuţiilor suportate din cauza credinţei.
Nikolai Vasilievici a murit ca un martir, în 1938".
8 DECEMBRIE 1967. Lidia Mihailovna
Vins i-a scris fiului ei, Gheorghi, aflat în închisoare: "Te felicit cu
ocazia Crăciunului şi a Anului Nou. Domnul să fie cu tine! În aceste zile
solemne, când întreaga lume se bucură, este dătător de putere să poţi spune că
nu eşti singur. Cel care a creat universul întreg s-a încarnat într-un copil
firav. Dar ce puternică este dragostea Lui pentru noi, păcătoşii! Niciunde şi
niciodată El nu ne abandonează! Invizibil, El rămâne cu noi, deci şi cu tine.
Pentru Anul Nou îţi doresc înainte de toate forţa interioară care să-ţi permită
să înfrunţi toate obstacolele, fără să te laşi doborât. Apleacă-ţi capul pe
pieptul lui Iisus, aşa cum a făcut-o Ioan altădată, pentru ca să-L simţi
aproape. Când sufletul obosit L-a găsit, el nu mai are nevoie de nimic altceva.
Unii, încheindu-şi menirea, revin acasă fericiţi, întăriţi din punct de vedere
spiritual. Alţii vin în locul lor, pentru a asigura schimbul. Acesta este
destinul creştinilor. Încă puţin, puţin timp, şi Acela care trebuie să vină va
veni; nu va întârzia deloc. Domnul milostiv a prezis şi ziua când vei ieşi din
închisoare. Facă-se voia Lui! Mama ta".
8 DECEMBRIE 1973. În biserica
Sfântul Nicolae, de lângă cimitirul Preobrajenskoie, din Moscova, preotul
Dimitri Dudko, cu gândul la viitoarele sale "convorbiri", a adresat
câteva cuvinte explicative tinerilor şi intelectualilor care asistau la
serviciul religios: "Mulţi dintre cei care vin la biserică nu înţeleg
serviciul divin, rugăciunile, Scripturile. Şi nu vorbesc despre tineretul
complet lipsit de educaţie religioasă. Adesea mi se adresează câte cineva
rugându-mă să-i explic una sau alta, să-i povestesc ceva ce nu cunoaşte şi nu-i
înţelege sensul. Nu există cărţi despre religie sau este dificil să le procuri.
Atunci, pentru a merge, cum se spune, în întâmpinarea dorinţelor
credincioşilor, am hotărât să iniţiez nişte convorbiri despre credinţa
noastră. Scrieţi-mi şi indicaţi-mi
despre ce aţi vrea să vorbesc, în primul rând, ce întrebări vă puneţi, ce
îndoieli vă asaltează, ce vă face să rămâneţi fără grai. Trebuie să-mi puneţi,
în scris, numai întrebările, fără să vă menţionaţi nici numele, nici prenumele.
Mă gândesc că acest gen de convorbiri va interesa pe toată lumea".
9 DECEMBRIE 1975. Credincioşii
baptişti Aleksandr şi Liubov Voloşciuk, din oraşul Gorki, U.R.S.S., relatează,
într-o scrisoare, următoarele: "La ieşirea de la cursuri, diriginta
clasei, Smirnova, l-a luat de mână pe fiul nostru Igor, pentru ca
să-l împiedice să se ducă acasă, l-a dus în biroul ei şi a început să-l
interogheze în legătură cu felul în care şi-a petrecut timpul în ziua de
duminică, 7 decembrie, în legătură cu locurile în care s-a dus şi în legătură
cu motivul pentru care n-a venit la şcoală. Diriginta ar fi putut să-i pună
toate aceste întrebări mai devreme, în orice moment, în loc să-l reţină după
orele de curs şi să-l conducă pentru acest interogatoriu în birou. La 11
decembrie, după orele de clasă, directorul l-a oprit pe Igor în momentul când
toţi elevii se duceau la vestiar şi i-a ordonat să-l însoţească în biroul lui
pentru a avea o discuţie. Micuţul i-a răspuns că nu avea nimic să-i spună şi că
trebuia să se pregătească pentru a se duce la un concert. În acest moment a
apărut Lev Hipolitovici, directorul-adjunct, şi diriginta, Smirnova. Ei l-au
apucat pe copil de braţe şi de picioare şi l-au târât cu forţa în birou. Acolo
au început să-l chinuiască din nou cu întrebări pentru a afla unde se afla mama
lui, unde se ducea cu tatăl lui etc. În faţa tăcerii încăpăţânate a copilului,
directorul a tras concluzia că este un elev recalcitrant şi, nereuşind să
scoată nimic de la el, l-a eliberat după o oră".
10 DECEMBRIE 1972. Eliezer
Trachtenberg, un coleg de suferinţă al poetului ortodox rus Iuri Galanskov,
relata următoarele: "De mai multe ori toţi deţinuţii i-au luat apărarea
lui Iuri, cerând îngrijiri medicale pentru el, dar toate demersurile noastre
n-au dus niciodată la nici un rezultat pozitiv. L-au tratat cu cea mai mare
cruzime. Medicul lagărului era o specialistă în stomatologie, care considera
bolile din afara specialităţii ei ca pe o povară în plus. Ea se temea cel mai
mult să scutească un deţinut de muncă fără motive suficient de întemeiate.
Adică, pentru a mă exprima mai clar, nu recomanda repaosul unui deţinut decât atunci
când acesta zăcea fără cunoştinţă şi fără să se mai poată mişca. Şi nu e nimic
de mirare în acestă atitudine, pentru că administraţia lagărului îi cerea să-i
trimită la muncă şi pe aceia care erau pe jumătate morţi [...]. În aceste
condiţii am putut să observ, de zeci de ori, cum Iuri Galanskov, grav bolnav,
se chinuia la locul său de muncă, iar supraveghetorii nu-i acordau nici o clipă
de repaos, pentru a se îndepărta de maşina lui, ci asemenea unor câini de pază
îl hărţuiau şi îl trimiteau la locul lui".
10 DECEMBRIE 1976. La biserica
Simnas, din provincia Alytus, Lituania, unii copii de şcoală participau, seara,
la slujbă. Miliţianul Arvydas Patniunas i-a observat pe elevii care se
întorceau acasă de la biserică. La o intersecţie, el a propus unui grup de
copii şi unui grup de adulţi să aştepte o maşină care să-i ducă acasă. Maşina a
sosit, condusă de tatăl miliţianului, care era preşedintele districtului
Verebiejai. Credincioşii au intrat în maşină fără nici o teamă. Preşedintele
i-a întrebat pe copii, cu severitate, de unde veneau. "De la
biserică" - au răspuns copiii. Patniunas i-a ameninţat că îi va duce în
faţa profesorului diriginte. Apoi i-a dat jos pe adulţi din maşină şi i-a dus
pe elevi la şcoală, unde i-a întrebat ce făcuseră la biserică, pentru ce se
rugaseră etc. Preşedintele i-a avertizat pe copii că părinţii lor vor avea de
suferit, iar dirigintele i-a insultat în diverse feluri. În cele din urmă, li
s-a permis copiilor îngroziţi să se ducă acasă".
11 DECEMBRIE 1968. Pentru că şi-a
mărturisit credinţa în Hristos şi i-a educat pe copiii ei în spirit religios,
Nadejda Stepanova Sloboda a fost condamnată la patru ani de închisoare, în
virtutea decretului din martie 1966, a articolului 142 din Codul penal al
R.S.F.S.R. şi a articolului cu conţinut
asemănător - nr.222 - din Codul penal al Republicii Belarus. "Ea a lăsat
acasă alţi trei copii mici, scriau 1453 de mame de confesiune baptistă, într-o
faimoasă scrisoare de care s-a vorbit deseori. Când reprezentantul puterii a
arestat-o şi a ridicat-o de acasă, copiii au alergat după ea strigând: Mamă!
Mamă! (Cel mai mic avea trei ani.) Între timp, fiicele cele mai mari au trimis
din internat o scrisoare guvernanţilor, în care îşi făceau cunoscute
suferinţele şi cereau să li se acorde, cel puţin, posibilitatea de a-şi petrece
acasă vacanţa de iarnă. Permisiunea le-a fost acordată, dar a fost doar o
farsă. În realitate, când au ajuns la Dubrova, n-au găsit căldura şi tandreţea
maternă: mama lor era deja în închisoare".
12 DECEMBRIE 1940. Într-o circulară
adresată de Comisarul poporului pentru probleme interne din R.S.S.Lituania,
Guzevicius, comandantului N.K.V.D. din oraşul Vilnius, s-au dat ordine pentru
a-i împiedica pe catolicii lituanieni să participe la serviciul religios de
Crăciun. Pentru a "le bara drumul", în aceste două zile care
"sunt considerate de credincioşi ca nişte mari sărbători, adică zile
nelucrătoare" (25 şi 26 decembrie), "reţeaua de agenţi
informatori" trebuie să facă cunoscute "toate pregătirile
antisovietice ale clerului şi ale mediilor apropiate acestuia, să fixeze pentru
zilele de 20 şi 27 decembrie întâlniri foarte dese cu agenţii, după un grafic
întocmit cu cea mai mare rigoare, să ia măsurile necesare pentru a garanta
desfăşurarea normală a muncii în întreprinderi şi în şcoli, să organizeze în
timpul nopţilor de 23, 24, 25 şi 26 decembrie patrulări cu mijloace motorizate
şi să plaseze santinele în oraşe, să întocmească procese-verbale pentru toate
incidentele cu caracter provocator, antisovietic".
12 DECEMBRIE 1970. Într-un apel al
baptiştilor ruşi neînregistraţi, se menţionează că la această dată se află în
închisori 168 de slujitori ai Bisericii C.E.B. În urma jafurilor comise de Miliţie şi de Parchet, cu ocazia
percheziţiilor efectuate credincioşilor, au fost confiscate 2.840 de cărţi şi
broşuri cu conţinut pur religios, printre care Biblii, Evanghelii, culegeri de
cântece. Au fost confiscate instrumente muzicale, albume, partituri, benzi de
magnetofon, scrisori cu conţinut religios. Miliţia, Parchetul, diversele
persoane oficiale, miliţienii voluntari au dispersat 986 de adunări de
rugăciune, cele mai multe prin lovirea credincioşilor. Organele puterii au
interogat de mai multe ori 1.380 de credincioşi, ceea ce înseamnă 8.648 de
interogatorii, fără a le mai socoti şi pe cele, nenumărate, care au avut loc cu
ocazia dispersării adunărilor. Amenzile pentru frecventarea reuniunilor şi
împrumutarea apartamentului pentru adunările de rugăciune s-au ridicat la
34.300 de ruble. Zeci de credincioşi au fost excluşi din şcolile superioare şi
medii sau n-au fost admişi din cauza credinţei lor. Scopul ateilor este clar:
să distrugă Biserica prin orice mijloace, să distrugă credinţa în Dumnezeu.
Este o ameninţare nu numai pentru noi şi pentru viitorul Bisericii noastre, ci
şi pentru Biserica lumii întregi şi pentru toţi credincioşii".
14 DECEMBRIE 1878. Fondatorul
seminarului religios şi filozofic din Moscova, Alexandr Ogorodnikov, îi scria
tatălui său, din închisoarea din Kalinin: "Ar fi extraordinar ca în Occident
creştinii să poată crea un Comitet de apărare a seminarului. Ştiu că sediul
acestuia a fost percheziţionat, dar nu vreau să mă gândesc la ceea ce s-a luat
de acolo. M-am integrat întru totul aici. Sunt la curent cu ceea ce faceţi în
prezent. Cred cu fermitate
în providenţa divină, iar aici resimt în mod special alinarea rugăciunii. Îmi
fac note pentru un viitor eseu, dar acestea vor fi, fără îndoială, confiscate,
în cazul unei percheziţii. Aici sunt obiectul unei anumite consideraţii. Vă cer
tuturor să nu vă economisiţi, în nici un caz, eforturile, în ceea ce priveşte
activitatea noastră, ci, dimpotrivă, să fiţi şi mai activi. Văd în detenţia mea
un semn al voinţei divine şi rămân perfect calm şi senin. Dimineaţa mă spăl cu
apă rece, fac exerciţii fizice, dau lecţii de istoria Bisericii colegilor de
celulă (suntem trei, iar câteodată patru). Foarte des mă gândesc la voi cu
emoţie. Am cerut să se aprobe să vină un preot în celula mea, să mi se dea o
Biblie, o carte de rugăciuni şi literatură religioasă. Acestea au fost şi motivul principal al grevei
foamei pe care am făcut-o".
15
DECEMBRIE 1960. A avut loc,
la Paris, conferinţa generală a O.N.U. pentru educaţie, ştiinţă şi cultură. În acest cadru s-a
adoptat Convenţia pentru lupta contra
discriminării în domeniul învăţământului. Aceasta a fost ratificată de
Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 2 iulie 1962, şi a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1962. Conform paragrafului 2, din articolul 1, cuvântul
învăţământ conţine "trei tipuri diverse şi diferite grade de
învăţământ". În vederea limitării sau evitării discriminării definite de
acestă Convenţie, alineatul a al
articolului 3 subliniază că statele semnatare se angajează "să abroge
toate prevederile legislative şi
administrative discriminatorii şi să facă să înceteze toate practicile
administrative care generează discriminare în domeniul învăţământului".
Aricolul 5, alineatul b, paragraful
2, cere să se "respecte libertatea părinţilor şi, dacă e cazul, a
tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor,
conform propriilor lor convingeri. În virtutea acestor angajamente
internaţionale, se poate spune că Uniunea Sovietică asigură părinţilor dreptul
de a da copiilor lor, "atât public cât şi particular" o instrucţie religioasă?
"Nu, aceasta este strict interzisă"
- ne aduce la cunoştinţă preotul Serghei Jeludkov. "Organizarea
cursurilor de învăţământ religios pentru copii este categoric interzisă,
conform Codului penal al R.S.F.S.R., articolul 142", se menţiona într-un Apel al unui grup de membri ai
Bisericii creştine din U.R.S.S., la 20 iunie 1976.
15 DECEMBRIE 1965. Gleb Iakunin şi
N.Echliman, preoţi ortodocşi din U.R.S.S., au adresat o scrisoare deschisă
patriarhului Alexei: "Funcţionarii Consiliului, folosind metoda verificată
a dictatelor verbale, fac totul pentru a împiedica hirotonisirea persoanelor
care, după opinia lor, reprezintă o forţă potenţială, capabilă să contracareze,
la un moment dat, activitatea celor fără Dumnezeu şi să împiedice distrugerea
Bisericii. Conform acestui principiu, funcţionarii Consiliului fac o triere
tendenţioasă a candidaţilor la seminar, pun piedici hirotonisirii preoţilor
demni, care însă n-au primit o instrucţie religioasă oficială, nu autorizează
intrarea în serviciul Bisericii a persoanelor cu o instrucţie publică
superioară. Apoi, Consiliul favorizează infiltrarea în rândurile clerului şi
promovarea în cadrul ierarhiei bisericeşti a persoanelor cu o conştiinţă
religioasă fragilă, adesea total lipsite de principii".
16
DECEMBRIE 1980. A avut loc
la Kelme, în Lituania, procesul credincioasei Gemma Jadviga Stanelyte. Deşi
data procesului a fost ţinută secret, numeroşi prieteni s-au grăbit pentru ca
încă de dimineaţă să se afle în faţa sălii de şedinţe, unde nu aveau voie să
intre decât zece martori - sora acuzatei şi colaboratorii K.G.B. Trei preoţi,
membrii Comitetului de apărare a credincioşilor, au fost respinşi. Când a
început procesul, mulţimea din stradă a început să se roage cu voce tare.
Procesul a fost întrerupt, numeroşii prieteni ai acuzatei, provenind din
întreaga Lituanie, au fost somaţi să se împrăştie, iar cei trei preoţi au fost
arestaţi. Martorii au afirmat că la 26 august 1979 Gemma s-a aflat în fruntea
unei procesiuni religioase care a deranjat traficul rutier. Acuzata a
confirmat cu curaj că, într-adevăr, ea organizase şi dirijase acel marş, de la
Tytuvenai la Siluva, loc de pelerinaj în Lituania. Tribunalul a acuzat-o că în
felul acesta a ofensat sentimentele necredincioşilor, iar ea a răspuns că ateii
îi ofensează foarte des pe credincioşi prin intermediul televiziunii, al
presei, al literaturii oficiale, dar credincioşii nu-i dau în judecată pe atei
pentru cât de ofensaţi se simt. La
sfârşitul pledoariei sale, Gemma a declarat: "Sunt profund credincioasă.
Libertatea îmi este foarte scumpă, dar credinţa îmi este şi mai scumpă decât
libertatea". Tribunalul a condamnat-o pe Gemma Stanelyte la trei ani de
detenţie în lagăr (cu regim normal).
17
DECEMBRIE 1957. La
Congresul diocezei din Centu, în China populară, a fost ales episcop preotul
progresist Li Hsi-Ying. Cu această ocazie, noul episcop a declarat, jurând pe
Biblie: "Pentru că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, trebuie să mă
readaptez şi să-mi asum responsabilitatea diocezei. Începând din această zi,
vreau să-i antrenez pe preoţii şi pe cei 40.000 de fideli ai diocezei să
meargă, sub conducerea partidului comunist, pe drumul socialismului,
opunându-se oricărei interferenţe sau ingerinţe a Vaticanului şi devenind
complet independenţi în problemele religioase".
18
DECEMBRIE 1972. La
Ulan-Ude, capitala Republicii Bureate, a început procesul savantului budist
B.D.Dandaron, colaborator al Institutului de ştiinţe sociale din această ţară,
institut care constituie secţiunea siberiană a Academiei de ştiinţe din
U.R.S.S. Conform unui document din Samizdat, "pe lângă Dandaron, acuzat de
a fi organizat şi condus o sectă budistă în 1971 şi 1972, opt dintre discipolii
săi trebuiau să fie trimişi în judecată. Toţi au fost acuzaţi de participare, în
calitate de memebri activi, la o sectă budistă secretă şi de celebrare, la
domiciliu, a unor rituri religioase, însoţite de sacrificii sângeroase. Mai
mult de optzeci de martori au depus mărturie în instanţa de judecată, iar
depoziţiile lor trebuiau să confirme existenţa unei secte care se supunea în
mod absolut unui conducător ce era zeificat. Secta cultiva violenţa, exprimată
într-o proclamaţie în care se cerea distrugerea a tot ceea ce stânjenea
credinţa budistă, avea tentative de asasinat, tendinţe antisovietice, legături
cu străinătatea şi cu sionismul internaţional. Tribunalul l-a găsit pe
B.D.Dandaron vinovat de delicte descrise de articolele 227-1 şi 147-3 din Codul
penal al R.S.F.S.R.. Pe baza articolului 147, tribunalul l-a condamnat pe
acesta la cinci ani de închisoare, cu efectuarea pedepsei într-o colonie de
muncă corecţională cu regim normal".
22 DECEMBRIE 1971. Un deţinut
cubanez care semnează Abel a
dezvăluit, în ziarul Tribuna, ceea ce
se petrece în ţara lui Fidel Castro: "Trebuie să ştim că în chiar clipa în
care câţiva preoţi pozează alături de Castro, pentru fotografii necesare
propagandei comuniste, acolo, în fotografii, se zâmbeşte, în timp ce aici, în
realitate, poporul geme, în brigăzi de muncă forţată şi în închisori. Trebuie
să ştim că un preot poate să fie expulzat din Cuba doar pentru că a emis o
opinie contrară directivelor castriste, că aici copiii nu pot să primească o
instrucţie religioasă decât acasă, pentru că în grupuri sau la şcoală s-a
interzis acest lucru din 1961; trebuie să ştim că în Cuba nu este permis să se
formeze nici o asociaţie sau grup de acţiune catolică, nici o întâlnire a
laicilor nu se poate realiza, dacă aceasta nu are loc în bisericile care încă
mai funcţionează; mai trebuie să ştim că aparenta coexistenţă între Biserică şi
stat, în Cuba, este doar un fapt aproape neclar, căruia Biserica a trebuit să i
se conformeze datorită obligaţiei sale de perspectivă în legătură cu misiunea
de evanghelizare".
23 DECEMBRIE 1974. Copiii din
internatul şcolii secundare din Silale, Lituania, şi-au decorat camera.
Profesorul Auskainiene le-a smuls şi le-a distrus tot ce au făcut, tratându-i
ca pe nişte "vrăjitoare", şi le-a interzis, pentru a-i pedepsi, să
participe la sărbătoarea pomului de iarnă, organizată cu ocazia Anului Nou.
Crima comisă de aceşti copii? Şi-au decorat camera în ajunul Crăciunului! Peste
doi ani, în săptămâna dinaintea Crăciunului, în şcoala elementară din
Zemaitkiemis a apărut un anunţ în care se făcea cunoscut că în ziua de 25
decembrie, orele 9 dimineaţa, (oră la care avea loc la biserică slujba de zi)
avea să fie proiectat filmul Procesiunea
neagră. Se menţiona că prezenţa era obligatorie, urmând ca absenţii să fie
pedepsiţi cu note proaste la purtare. Directorul însuşi a comentat filmul,
criticând şi ridiculizând Biserica, pe preoţi şi pe credincioşi, şi a lansat
ameninţări copiilor credincioşi. Pentru a-i împiedica pe copii să asiste la
slujba din ziua de Crăciun, directorul Misiunas a organizat o excursie la
Kaunas.
24 DECEMBRIE 1965. Patriarhul Alexei
a luat altudine oficială faţă de scrisoarea deschisă semnată de preoţii Nikolai
Echliman şi Gleb Iakunin: "Preoţii diocezei din Moscova ni s-au adresat în
legătură cu o scrisoare deschisă în care semnatarii se străduiesc să critice
actele Conciliului episcopal din 1961, ca şi activitatea şi deciziile puterii
supreme a Bisericii. Fără să aştepte o decizie sau un răspuns la scrisoarea
lor, din proprie iniţiativă au trimis copii ale scrisorii tuturor episcopilor,
conducători de dioceze, încercând astfel să aducă atingere păcii Bisericii şi
să semene vrajbă în interiorul acesteia. Autorii scrisorii şi-au călcat astfel
jurământul de preot, promisiunea de a servi şi de a se conforma canoanelor
Bisericii şi ordinelor conducătorilor acesteia. Episcopii, şefi de dioceze,
primind o copie a scrisorii, au făcut cunoscute patriarhiei dezaprobarea lor
faţă de conţinutul documentului şi indignarea faţă de acţiunea celor doi preoţi
care pun în pericol pacea Bisericii".
27 DECEMBRIE 1943. Într-un lagăr din
provincia siberiană Magadan a murit de foame pastorul Piotr Iakovlevici Vins,
unul dintre conducătorii bisericii baptiste din Uniunea Sovietică. "În
cursul iernii lui 1937 - îşi aminteşte fiul lui Piotr, pastorul Gheorghi P.Vins
- au trecut deseori prin faţa casei noastre convoaie masive de deţinuţi,
bărboşi şi cu feţele supte. Îmbrăcaţi în zdrenţe sumbre, cu desagi în spate, ei
înaintau supuşi pe şosea, în direcţia gării, privind avid în toate părţile,
căutându-şi din ochi rudele sau prietenii. Am ieşit în stradă şi le-am cercetat
feţele, cu speranţa nebună că tatăl meu s-ar fi putut afla printre ei. Dar când
mi-am dat seama că tata nu era în nici un convoi, m-am întors acasă cu inima
împovărată de durere".
27 DECEMBRIE 1954. Din cel de al
treilea loc de detenţie - Prudnik, în Silezia - cardinalul Stefan Wyszinski
scria în ale sale Note de închisoare:
"Hristos a ales ieslea din Bethleem pentru a ne atrage atenţia asupra
semnificaţiei familiale a experienţei religioase? N-a devenit el copil pentru
ca să fie luat în braţe? N-a venit în staul pentru ca să vedem în el ceea ce
este destinul nostru, al tuturor? [...] Biserica ne transmite Cuvântul întrupat
pntru ca, după exemplul lui Ioan, să putem, abandonându-ne cu o încredere de
copil în braţele lui Iisus, să primim revelaţia Evangheliei".
30 DECEMBRIE 1976. La Moscova s-a
constituit Comitetul creştin pentru
apărarea credincioşilor din U.R.S.S,
sub conducerea preotului Gleb
Iakunin, a diaconului V. Haibulin şi a
laicilor V.Kapitanciuk, Lev
Reghelson şi Vadim Şelgov. "Scopul nostru - scriau aceştia într-un Apel trimis patriarhului ecumenic al
Bisericilor ortodoxe - nu este să condamnăm ierarhia mamei noastre Biserica,
pentru că nu şi-a îndeplinit misiunea ei pastorală. De cincizeci de ani aceasta
nu face decât să urmeze calea deschisă de mitropolitul Serghei Stragorodski,
chiar în timpul în care nava Bisericii ruse se cufunda într-un uragan al
violenţei satanice, aşa cum nu se mai văzuse în două mii de ani de istorie a
Bisericii universale. Duşmanii creştinismului au reuşit nu numai să-i distrugă
Bisericii ruse toate forţele, şi cele mai bune, ci au făcut-o să suporte o
imensă pierdere spirituală. Numai Domnul, care cercetează sufletele şi
trupurile noastre, poate să măsoare resursele umane la ora tentaţiei Răului. El singurul cunoaşte
gravitatea greşelii şi responsabilitatea episcopilor noştri. Înalta ierarhie a
Bisericii ruse nu se limitează la a nu-şi apăra propriii copii spirituali.
Într-un stat unde domină o ideologie ostilă creştinismului, dorinţa de bunăstare
materială a schimbat într-atât conştiinţa episcopilor, încât i-a condus la unul
dintre păcatele cel mai greu de tolerat de către Biserică: la a confunda
creştinismul, speranţele şi aspiraţiile legate de acesta, cu ideologia
duşmanilor Bisericii lui Hristos. Nu numai clasicii marxism-leninismului, dar
şi ideologii statului ne repetă în fiecare zi că religia şi creştinismul sunt
ireconciliabile, în esenţa lor. Este normal ca credincioşii să fie extrem de
alarmaţi de apariţia unui asemenea proiect în legea fundamentală a statului ai
cărui cetăţeni sunt. Oricum, ierarhia nu numai că a rămas străină de aceste
preocupări, dar, prin persoana mitropolitului Nicodim, aceasta a fost prima
care a proclamat fuziunea ideologică a speranţei creştine cu speranţa comunistă.
Astăzi, a aprobat, necondiţionat, legile care îi obligă pe creştini să
participe la realizarea idealului comunist".
30 DECEMBRIE 1978. Ziarul The Economist a comunicat cele ce urmează în legătură cu starea religiei în U.R.S.S.: "În Uniunea Sovietică există 48 de asociaţii religioase recunoscute care grupează 16.000 de comunităţi. O treime din cele 262 de milioane de locuitori ai ţării e formată din credincioşi, dintre care 30 de milioane de ortodocşi, cu 7500 de biserici şi 10.000 de preoţi, 4 milioane de catolici (mai ales lituanieni, ucraineni, polonezi, letoni şi germani) 2 milioane de protestanţi-luterani (mai ales estonieni, letoni şi germani) şi 500.000 de baptişti (până în 1917 erau 100.000). Cea mai puternică Biserică ilegală (a catacombelor) este Biserica greco-catolică: aceasta numără câţiva episcopi şi între 200 şi 300 de preoţi. În realitate nici o Biserică nu are dreptul legal de a exista, cultul nu poate fi celebrat decât în biserici sau în case de rugăciuni, dar şi acolo este interzis să faci educaţie religioasă copiilor minori. Biserica ortodoxă rusă nu este altceva decât Biserica guvernamentală din sânul unui stat ateu“, care se sprijină pe 10.000 de propagandişti ai ateismului.