1 NOIEMBRIE 1973. Virga Sileykite,
elevă în clasa a XI-a, de la Şcoala medie nr.5 din Siauliai, Lituania, a fost
convocată la sediul Securităţii locale. În Cronica
Bisericii catolice din Lituania, nr.8, 1973, se relatează următoarele:
"Un agent voia să ştie dacă eleva mergea la biserică şi cum împăca ea
religia cu ştiinţa, de ce nu se înscria în Comsomol, ce cărţi ateiste citise,
dacă fusese pe muntele Crucilor, ce preoţi cunoştea etc. Fata a explicat că nu
cunoştea pe nici unul dintre participanţii la procesiunile religioase; că
printre tinerii comunişti nu găsise exemple bune; că, mai ales, conduita
pionierilor nu-i era pe plac; că citise cărţile ateiste ale lui Ragauskas şi că
fusese indignată de stupidităţile pe care le conţineau respectivele cărţi; agentul
K.G.B.-ului s-a străduit s-o convingă că preoţii se comportau rău, că unii
dintre ei au fost chiar împuşcaţi de oameni. Eu cred în Dumnezeu, nu în
preoţi!, a replicat tânăra. În cele din urmă a fost trimisă în clasă, dar
agentul a prevenit-o că va trebui să mai fie supusă unui interogatoriu".
1 NOIEMBRIE 1976. Reverendul
Alfonsas Svarinskas, preot în oraşul Vidukle, Lituania, şi adjunctul său au
organizat cu ocazia sărbătorii tuturor sfinţilor o procesiune religioasă de la
biserică până la cimitirul situat în cealaltă extremitate a oraşului, pentru a
onora memoria morţilor şi pentru a se ruga pentru ei. Această procesiune le-a
fost interzisă cu câteva zile mai înainte de către preşedintele Comitetului
Executiv al regiunii, după a cărui părere dreptul de a organiza manifestaţii în
onoarea morţilor revenea numai ateilor. În zadar preotul din Vidukle s-a
ostenit să explice că în Constituţia sovietică este garantată libertatea
conştiinţei, că Guvernul U.R.S.S. semnase Declaraţia universală a drepturilor
omului şi că Brejnev însuşi îşi pusese semnătura pe actul final de la Helsinki.
Funcţionarii au refuzat să se lase antrenaţi în vreo discuţie şi i-au dat ordin
să se supună hotărîrii luate de oficialităţi. Dar cei doi preoţi n-au vrut să
accepte o discriminare complet ilegală. O mulţime de mai multe mii de persoane
i-a urmat pe cei doi preoţi, deşi toţi ştiau că sunt supravegheaţi de numeroşi
agenţi şi funcţionari ai regiunii. Seara, credincioşii s-au întors la biserică,
intonând cântecul Dumnezeu este salvarea
şi forţa noastră. Aceşti oameni erau fericiţi că putuseră, în sfârşit, după
mai mulţi ani, să se roage cu decenţă pentru morţii lor, fără prezenţa ateilor.
Acuzat de a fi organizat o procesiune până la cimitir, de a fi deranjat
circulaţia şi de a fi provocat indignarea populaţiei, reverendul Svarinskas s-a
văzut sancţionat cu o amendă de 50 de ruble, pentru că ar fi violat decretul
emis de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.Lituania, din 28 iulie
1976".
2 NOIEMBRIE 1975. În biserica din
Zidikai, Lituania, trebuia să aibă loc ceremonia funerară în memoria defunctei
K.Sulckiene. La biserică se afla şi fetiţa dispărutei, ca şi un grup de vreo
douăzeci de eleve. Înainte de începerea ceremoniei, profesorul Dotka a încercat
să-i alunge pe elevi din biserică. Unii dintre copii s-au refugiat pe orgă, dar
au fost descoperiţi şi izgoniţi din biserică.
4 NOIEMBRIE 1972. Tânărul scriitor
şi credincios ortodox rus Iuri Timofeievici Galanskov a încetat din viaţă la
spitalul lagărului de deţinuţi politici din Baraşevo, republica autonomă
Mordovia. Acesta nu avea decât 33 de ani. Născut în 1939, Iuri Galanskov lucra
la Muzeul naţional de literatură. Se făcuse remarcat prin poemele sale
publicate în revista dactilografiată Phenix
(1961). A participat la manifestaţia din Piaţa Roşie, pentru eliberarea
scriitorilor nonconformişti Iuli Daniel şi Aleksandr Siniavski, din care cauză
a fost arestat la 22 ianuarie 1967 şi condamnat la 7 ani de muncă corecţională,
în cursul procesului Ghinsburg-Galanskov. Într-o scrisoare trimisă Elenei, sora
lui Iuri Galanskov, colegul acestuia de închisoare, Vitold Abalkin, scria:
"Nu mă cunoaşteţi şi n-aţi auzit niciodată vorbindu-se de mine, dar asta
n-are nici o importanţă. Vă scriu pentru că l-am cunoscut pe fratele dumneavoastră
Iuri, pentru că am petrecut mult timp cu el, am dormit în aceeaşi celulă şi am
mâncat la aceeaşi masă. Înţelegeţi acum pentru ce scriu această scrisoare, care
nu este o scrisoare de condoleanţe, fiindcă pentru noi Iuri trăieşte încă, iar
eu nu pot să cred că a murit [...] Adesea mergeam împreună să culegem ierburi,
pentru că o infuzie din ele ne mai alina durerile stomacale. Atunci el
redevenea vesel, plesnind de viaţă. Era greu să mai găseşti pe cineva care să
nu dea înapoi din faţa a nimic, aşa ca el: bun, pacifist şi drept, iubea pe
toată lumea, buni sau răi. Când
am aflat de moartea lui, n-am crezut că s-a putut întâmpla aşa ceva. Chiar şi
acum mai cred că e vorba de o simplă eroare: Iurka nu putea să moară, Iurka,
cel care ştia să-l facă să uite, pe oricare dintre noi, necazurile şi durerile.
M-am întrebat adesea de unde putea să vină la un tânăr atât de plăpând, cu o
forţă fizică atât de slabă, o asemenea forţă interioară, dar n-am găsit
niciodată răspuns la această întrebare. Ne amintim toţi de el, nu vom crede
niciodată că a murit, pentru noi va rămâne mereu viu. Şi de fiecare dată când
ne întâlnim, vorbim despre el, pentru că el este cu noi, este un fragment din
intimitatea noastră, care fără el nu mai are aceeaşi valoare".
5
NOIEMBRIE 1933. A fost
arestat şi condamnat la 3 ani de închisoare pastorul Nicolai Vasilievici
Odinţov, preşedintele Uniunii creştinilor baptişti din U.R.S.S. "Îşi
ispăşea pedeapsa la închisoarea din Iaroslav - scria G.P.Vins în cartea sa. În acelaşi timp cu
Odinţov a fost arestată Alexandra Ivanovna Mozgova, colaboratoarea biroului
Uniunii baptiştilor. A fost şi ea condamnată la 3 ani de lagăr. Odinţov a fost
introdus în cabinetul judecătorului de instrucţie, neras, tras la faţă. I-a
aruncat o privire prietenească Alexandrei Ivanovna, de încurajare şi
binecuvântare pentru drumul greu care o aştepta. Nicolai Vasilievici era calm
şi sigur pe el, deşi se simţea foarte slăbit fizic. În timpul anchetei, a
apărat cu abnegaţie cauza lui Dumnezeu. După terminarea procesului, Nicolai
Vasilievici a fost trimis la închisoarea din Iaroslav, unde şi-a petrecut tot
timpul detenţiei. Către sfârşitul acesteia a fost deportat în Siberia
orientală, în satul Maskovskoie, din regiunea Krasnoiarsk. În 1937, soţia sa,
Alexandra Stepanovna, l-a vizitat la Maskovskoie. Reîntoarsă acasă le-a
declarat credincioşilor că Nicolai Vasilievici era foarte slăbit fizic, dar
spiritul său rămăsese puternic. El le trimitea salutări fraţilor şi surorilor
lui şi se pregătea să ajungă pe tărâmurile eterne ale Tatălui Ceresc...".
5 NOIEMBRIE 1949. În ziarul comunist francez L’ Humanité se pot citi câteva din
afirmaţiile dintr-un interviu al preşedintelui Republicii Cehoslovacia, Clement
Gottwald: "Nu este vorba despre un coflict între Biserica catolică şi Republica
Cehoslovacia, ci între Republică şi câţiva înalţi demnitari ai acestei
Biserici. Există la noi un acord între majoritatea clerului şi fideli, pe de o
parte, şi statul, pe de altă parte. Acesta din urmă face eforturi să
consolideze acest acord. Dovada în acest sens este dată de legile noastre
religioase, care asigură tuturor Bisericilor existenţa materială, pentru ca ele
să se poată consacra, fără preocupări de ordin economic, misiunilor religioase.
În ceea ce priveşte conflictul dintre stat şi câţiva înalţi demnitari ai
Bisericii, acesta n-are nimic de-a face cu religia, având în vedere că este
rezultatul activităţii politice desfăşurate contra statului de o parte a
înaltului cler".
5 NOIEMBRIE 1974. În cotidianul
Federaţiei tineretului socialist din Cehoslovacia, Smena, se poate citi: "În societatea socialistă, unde educaţia
ocupă un loc de frunte, se pleacă de la necesitatea de a se concentra toate
eforturile asupra unităţii acţiunii educaţionale a tuturor factorilor
implicaţi: familia, educaţia preşcolară, şcoala şi educaţia în afara şcolii. Aceasta vrea să însemne, practic, că
educaţia trebuie să fie o problemă a societăţii, în ansamblul ei. Se pare că
sistemul de educaţie care se întinde pe durata unei zile întregi devine forma
specifică a unei educaţii comuniste moderne şi câştigă treptat- treptat
însemnele unei şcoli model a viitorului".
8
NOIEMBRIE 1953. A încetat
din viaţă arhiepiscopul lituanian Mecislovas Reinys, într-unul din cartierele
periferice ale Moscovei, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus
în închisorile din Vladimir. Amintind despre această tragedie "grupului
anonim" de preoţi ai diocezei din Vilkaviskis, care au acceptat să se
supună ordinelor autorităţilor comuniste, aşa-numiţii "preoţi reacţionari"
ai diocezei din Panevezys scriu următoarele: "Am avut doi episcopi
exilaţi: episcopul J.Stepanovicius, la Zagare, şi episcopul V.Sladkevicius, la
Radviliskis. Câţi preoţi care au suferit în lagăre au revenit totuşi şi şi-au reluat
munca lor preoţească, fără să se replieze! Deţinuţii de cea mai recentă dată au
apărat cu curaj sufletele copiilor şi libertatea religiei. În Lituania există
mulţi preoţi calomniaţi de presă şi sancţionaţi cu amenzi în bani; altora li
s-a retras permisul de muncă. Conform terminologiei ateilor ei sunt reacţionari, iar după voi sunt demni de
a fi condamnaţi. Totuşi, vă bucuraţi de fructele muncii lor şi de sacrificiul
lor. În prezent există laici arestaţi şi supuşi la interogatorii. Ei ne
procurau cărţi de rugăciuni, cărţi de cult şi literatură religioasă. Este
posibil să-i acuzaţi şi pe ei de dragoste nemăsurată de sine? În parohiile
voastre credicioşii nu se roagă după cărţile lor de rugăciuni, iar copiii lor
nu învaţă după cărţile religioase oferite de ei? Noi îi venerăm pe sfinţii
martiri care au îmbogăţit istoria Bisericii. Trebuie să ne înclinăm în faţa
forţei sufletului, a curajului şi a sacrificiului".
8 NOIEMBRIE 1979.
Într-o
scrisoare trimisă, printre alţii, secretarului general al O.N.U. şi guvernelor
naţiunilor care au semnat actul final al acordurilor de la Helsinki, un grup de
clerici lituanieni, denunţând arestarea credinciosului Antanas Terleckas,
scriau: "În Lituania se practică permanent distrugerea fizică a
persoanelor care îndrăznesc să-şi ceară dreptul la libertatea cuvântului şi a
presei, libertate care este garantată prin Declaraţia drepturilor omului şi
prin actul final al acordurilor de la Helsinki. Procesele intentate opozanţilor
regimului sunt din ce în ce mai numeroase şi din ce în ce mai arbitrare. În
timpul ultimilor doi ani, multe persoane au fost arestate şi condamnate pentru
că au militat în favoarea respectării acestor drepturi în ţările lor. Prin
acţiunea sa, Antanas Terleckas este bine cunoscut chiar şi dincolo de
frontierele Lituaniei. Şi-a început acţiunea printr-un protest contra
reprimării revoltei din Ungaria de către tancurile sovietice şi şi-a consacrat
jumătate din viaţă luptei pentru drepturile şi libertăţile pe care le-au
desfiinţat autorii pactului Ribbentrop-Molotov. Ştia că îşi risca libertatea şi
că soţia şi copiii lui puteau să rămână la un moment dat singuri. Totuşi a continuat să susţină o luptă
în care credea. Antanas Terleckas nu şi-a ascuns niciodată opiniile, a luptat
deschis şi cu curaj, chiar dacă arma lui n-a fost decât cuvântul. N-a comis nici o
crimă, şi-a făcut doar datoria de om. Numai represiunile organizate de
Securitate sunt criminale, pentru că opresiunea este duşmanul tuturor
libertăţilor, ea distruge pacea care este respectul drepturilor
aproapelui".
9 NOIEMBRIE 1935. S-a născut în
satul Dubnovo, regiunea Iaroslav, Uniunea Sovietică, preotul ortodox Nicolai
Gainov, care a devenit, la trei zile după arestarea preotului Gleb Iakunin, cel
de al treilea membru al Comitetului creştin pentru apărarea drepturilor credincioşilor
din U.R.S.S. În 1951 a început să muncească într-o uzină din oraşul Zagorsk, nu
departe de Moscova. Între 1954 şi 1956 şi-a făcut stagiul militar, după care a
revenit la Zagorsk, ca muncitor în uzina la care mai lucrase. În 1960 a fost
admis la seminarul teologic din Moscova, iar în 1964 a obţinut diploma de
absolvire a seminarului. În acelaşi an a fost hirotonisit preot. Cu studiile
terminate, şi-a îndeplinit obligaţiile de preot în diverse oraşe şi sate ale
regiunii Moscova. În 1971, a semnat un apel adresat Sinodului Bisericii
ortodoxe ruse în care cerea ca activitatea mitropolitului Nicodim şi a altor
persoane cu funcţii importante din Patriarhia de la Moscova să se raporteze la
tradiţia Bisericii ortodoxe. Căsătorit,
tată a patru copii, N.Gainov este în prezent - oare pentru cât timp? - preot în
satul Ţarevo, de lângă Moscova.
11 NOIEMBRIE 1917. Într-un mesaj
patetic adresat "tuturor fiilor Bisericii
ortodoxe ruse" Sfântul Conciliu al acestei Biserici prezenta astfel
situaţia ţării devastate de revoluţie: "Asemenea lupilor înfometaţi,
oamenii au uitat de Dumnezeu şi s-au aruncat unii asupra altora. S-a produs o eclipsă
generală a conştiinţei şi a raţiunii. O responsabilitate inegală apasă asupra
diverşilor participanţi la această operă, pentru că un mare număr dintre ei -
chiar majoritatea, credem noi - oameni simpli şi ignoranţi, dezorientaţi,
minţiţi şi pervertiţi, n-au ştiut ce fac, astfel încât întreaga
responsabilitate le revine celor care i-au sedus şi i-au dirijat. Încă de multă vreme
seminţele anticreştinismului au pătruns în sufletul rusesc, iar inima poporului
este otrăvită de doctrine care ucid credinţa în Dumnezeu şi pun în loc invidia,
aviditatea, furtul de bunuri de la aproapele tău. Pe acest teren se vântură
promisiunile de a aduce fericirea universală aici, la noi. Se proclamă deschis
lupta contra credinţei creştine, opoziţia faţă de tot ceea ce este sacru,
exaltarea de sine, mai presus de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. Nu este
întâmplător că tunurile ruseşti care au distrus sanctuarele Kremlinului au
rănit şi inima oamenilor din popor care au îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Dar
nici un imperiu din lume nu se poate menţine având ca bază ateismul, chiar dacă
s-a întemeiat pe acesta. El piere ca urmare a luptelor interne şi a disensiunilor
partizane, datorate dezlănţuirii ateismului satanic. Sfântul Conciliu invită
astăzi fiecare Biserică ortodoxă rusă să facă rugăciuni de căinţă pentru marele
păcat al acelora dintre fiii săi care, din ignoranţă, cedând seducţiei, au
comis fratricidul şi sacrilegiul distrugerii patrimoniului sacru al
naţiunii".
12 NOIEMBRIE 1947. S-a stins din
viaţă, datorită torturilor suferite într-o închisoare sovietică, episcopul
ucrainean de rit oriental J.Kostilovski, arestat de autorităţile comuniste poloneze
în Ucraina occidentală. El nu este singurul episcop ucrainean exterminat în
Uniunea Sovietică - ne aduce la cunoştinţă W.Mikula, în cartea sa, Religia şi Biserica în Ucraina.
Asemenea lui Kostilovski a murit "episcopul H.Lakota, la 12 noiembrie 1950,
într-un lagăr din Vorkuta. Monsenoirul Verhun a murit la 7 februarie 1957, în
exil, în regiunea Krasnoiarsk, din Siberia. Episcopul Mikola Cearneţki a fost
întemniţat la Vorkuta şi, cu toate că perioada de detenţie se încheiase în
1950, n-a fost eliberat înainte de 1956. Episcopul Ivan Latişeski a fost
eliberat în 1956, după ce a efectuat 3 ani de pedeapsă suplimentară. Acestuia i
s-a interzis să-şi reia funcţia ecleziastică şi a murit la 29 noiembrie 1957,
la Stanislav. Episcopul Nikita Budka a murit la 6 octombrie 1949, într-o
închisoare din Karaganda, Kazahstan".
15 NOIEMBRIE 1936. Deţinutul Piotr
Iakovlevici Vins a trimis familiei sale următoarea scrisoare: "Bună ziua,
dragii mei L.şi G.! Sper că nu vom mai avea mult timp de aşteptat până voi fi judecat
şi atunci vom avea dreptul de a ne vedea. Dosarul meu a fost transmis
tribunalului regional. Am speranţa ca la sfârşitul lui noiembrie sau la
începutul lui decembrie procesul să se fi judecat deja. Lida, vino la judecată,
pentru că vom avea dreptul să ne vedem. Aici numai procurorul regional şi cel
local au dreptul să acorde autorizaţie de vizită. Timpul trece greu fără voi,
dragii mei. Mă nelinişteşte că nu ştiu cum rezistaţi şi care este, Lida, starea
sănătăţii tale. Mi se umple sufletul de bucurie când îmi amintesc de clipele
fericite petrecute alături de voi. Spre marele meu regret acestea n-au fost
prea numeroase. Ultimele şapte luni trăite în această şcoală a răbdării m-au
învăţat mult şi, sper, pentru toată viaţa. Nu vă îngrijoraţi din cauza mea.
Spiritul îmi este puternic, iar corpul relativ...Mă gândesc la mama şi la toţi
cei apropiaţi. Vă strâng în braţe cu putere. Tata".
15 NOIEMBRIE 1946. Credincioasa Ana
Petrovna i-a scris soţului ei Pavel Vasilievici Ivanov Klişnikov, condamnat la 10
ani de lagăr, o scrisoare (neexpediată) din care reţinem câteva rânduri
impresionante prin simplitatea lor: "Dragul şi neuitatul meu soţ, Pavel!
Astăzi, de ziua ta, îţi doresc în gând credinţă neclintită, speranţă, forţă,
răbdare şi fericire. Ţi le doresc din tot sufletul! Atât de mult aş vrea să fiu
astăzi cu tine, să te îmbrăţişez, să te consolez, să te îngrijesc cu dragoste,
să-ţi povestesc totul despre toţi cei pe care îi iubeşti, toţi cei care sunt în
viaţă. Copiii noştri şi cu mine ne amintim de tine şi îţi trimitem gândul
nostru bun, iubitor şi protector. Iată, au trecut paisprezece ani de când eşti
în închisoare şi nouă ani de când nu ai dreptul la corespondenţă. Ce ai gândit,
cât ai suferit în acest timp? Numai Dumnezeu Atotputernicul ştie, şi tu. Au
trecut, de asemenea, aproape cinci ani de când zac în închisoare, unde am
îndurat suferinţe cumplite. Acum aceste suferinţe mă apropie de tine, mă ajută
să înţeleg prin câte ai trecut în toţi aceşti ani! Te-au luat de lângă mine
când eram tânără, în floarea vârstei şi a puterilor, iar acum nu mai sunt
aceeaşi. Ai lăsat în urma ta şase copii mici şi nici ei nu mai sunt aceiaşi.
Dacă Creatorul va vrea ca tu să te întorci la noi, nu ne vei mai cunoaşte. Dar
ştiu că tu ne iubeşti mai mult ca înainte şi că ne îmbrăţişezi cu bucurie şi cu
tandreţe". (Din nefericire, soţul Anei Petrovna nu mai era în viaţă la
data când trebuia să primească această scrisoare: el a murit în lagăr în 1941.
Soţia lui şi-a petrecut unsprezece ani în închisoare, iar cei şase copii ai lor
au rămas şi fără tată, şi fără mamă...)
15 NOIEMBRIE 1975. Monseniorul
Julionas Stepanovicius, fost administrator apostolic la arhiepiscopia din
Vilnius, s-a plâns Consiliului de Miniştri al R.S.S.Lituania de abuzurile
comise de delegatul Consiliului pentru probleme religioase, J.Rugienis, în ceea
ce-l priveşte pe el şi pe preoţii aşa-zis recalcitranţi: "Sunt
cincisprezece ani de când am fost lipsit de dreptul de a-mi îndeplini
obligaţiile profesiei şi de când am fost constrâns să domiciliez în locul pe
care mi l-au fixat autorităţile administrative - Zagare, provincia Joniskis.
Atâta timp cât am fost în post, m-am străduit să mă achit cu corectitudine de
îndatoririle mele de episcop, veghind la binele spiritual al preoţilor şi al
credincioşilor. Nu am avut
în nici un fel impresia că am încălcat legile sovietice. Niciodată şi niciunde
n-am zis sau n-am făcut ceva care să aducă atingere Uniunii Sovietice sau
sistemului sovietic. Mi-am dat silinţa să-i liniştesc pe preoţii şi pe
credincioşii exasperaţi de ingerinţele funcţionarilor guvernamentali în
problemele şi în viaţa Bisericii. Conform articolului 28 din Codul penal al R.S.S.Lituania,
pedeapsa cu exilul poate fi aplicată pentru o perioadă mergând de la un an la
cinci ani. În cazul meu au trecut cincisprezece ani de când am fost constrâns
să trăiesc în exil. Această pedeapsă mi-a fost dată nu pentru că aş fi făcut
vreo crimă, ci din cauza erorilor şi abuzurilor comise de delegatul pentru
probleme religioase şi de anumite organe ale Securităţii Statului".
16 NOIEMBRIE 1986. În cursul
procesului care l-a avut ca inculpat pe credinciosul Pavel Protsenko, acesta a
spus în ultima sa declaraţie: "Procurorul afirmă că în lucrările mele acuz
statul de relaţii cu Biserica. Dar
Biserica este aceea care construieşte biserici cu ajutorul contribuţiei
credincioşilor. Chiar şi în cazul obiectelor de cult, achiziţionate din banii
poporului, statul nu face decât să le dea în folosinţă Bisericii. Şi rolul
Bisericii în istorie a fost denaturat. Din vremuri imemoriale Biserica a fost
protectoarea principiilor morale ale poporului rus, adevăr demonstrat de
operele lui Puşkin, Tolstoi, Dostoievski. [...] Aici, în această sală, se
judecă odată cu mine manuscrise şi cărţi, ale mele, ca şi cele care mi se atribuie.
Dar textele cu caracter religios filozofic nu pot fi judecate. Şi dacă mi se
reproşează că sunt autorul unor opere religioase care impun o viziune a lumii
creştine, străină comunismului, judecătorii ar trebui să-şi amintească faptul
că, în conformitate cu o rezoluţie a tribunalului internaţional de la Nürnberg,
nici un gen de literatură, cu excepţia celei pornografice sau duşmănoase faţă
de fiinţa umană, nu poate să-l corupă pe om, nu poate să-i dăuneze".
17 NOIEMBRIE 1973. Ziarul sovietic Noutăţi din Moscova a oferit ocazia unei mai bune cunoaşteri a
câtorva aspecte ale educaţiei ateiste a copiilor în şcoala comunistă. Deşi
ziarul susţine că elevii nu sunt educaţi în mod direct în spiritul ateismului
ştiinţific şi că nu există asemenea subiecte în programa şcolară, ci doar
"puncte de vedere materialist ştiinţifice cu bază atee", care sunt
explicate copiilor prin cazuri "concrete"( în cursul lecţiilor de
istorie, botanică, geografie, sociologie, astrologie etc.), toate cursurile sunt
mânjite de ateism de la un capăt la altul: "Când se vorbeşte elevilor
despre structura pământului sau a sistemului solar, se face comparaţia unor
date ştiinţifice (accesibile) cu un concept medieval bazat pe legenda biblică a
creaţiei lumii. Profesorul procedează la fel la lecţiile de zoologie sau de
botanică, comparând teza lui Darwin asupra originii speciilor cu legenda
biblică despre Adam şi Eva şi cu arca lui Noe. Istoria şi sociologia le
transmite copiilor concepţia materialistă a dezvoltării societăţii umane şi
demonstrează inconsistenţa concepţiei religioase asupra istoriei, ca un act al
providenţei şi al predeterminării". Conform ziarului Noutăţi din Moscova, "şcolile sovietice au ca scop educaţia
ateistă a tineretului, prin cultivarea ideilor materialiste ale programei de
învăţământ, concepute în spiritul moralei comuniste".
18 NOIEMBRIE 1948. Cardinalul Mindszenty, adresându-se poporului
său, a denunţat cu fermitate lupta dusă împotriva lui de Guvernul comunist
ungar: "De mai multe săptămâni, în diferite localităţi ale Ungariei
mutilate se votează contra mea mereu aceleaşi moţiuni. Se condamnă spiritul contrarevoluţionar şi antidemocratic
suscitat şi reaprins de mine cu ocazia sărbătoririi Zilelor Fecioarei Maria,
organizate în diverse locuri din ţară în 1947-1948. De asemenea, se plâng de
eşecul acordului între Biserică şi stat. Se cere să se pună capăt activităţii
mele nocive. Eu nu-mi acuz acuzatorii. Dacă, din când în când mă simt obligat
să lămuresc situaţia, acesta nu este decât un act de dreptate faţă de naţiunea
mea, pentru suferinţele ei sfâşietoare, pentru lacrimile ei debordante, pentru
apelurile ei la justiţie".
19
NOIEMBRIE 1973. A fost arestat, în virtutea articolului 162
din Codul penal, credinciosul lituanian Povilas Petronis, acuzat de a fi multiplicat
literatură religioasă şi antisovietică, de a fi procuarat material pentru
revista clandestină Cronica Bisericii
catolice în Lituania şi de a fi difuzat numerele 6 şi 7 ale acestei
reviste. În apărarea pe care şi-a susţinut-o singur, Petronis povestea
- aşa după cum putem citi în numărul 13 al aceleiaşi reviste - "cum a
muncit ca simplu ţăran încă de la vârsta de 8 ani, cum a studiat apoi în
diverse şcoli, continuând să muncească între timp. Şi-a obţinut diploma de
practician şi până în 1968 avea deja 41 de ani de muncă. După ce a început să
aibă probleme serioase de sănătate, şi-a abandonat munca şi s-a hotărât să-şi
consacre energia pe care o mai avea problemelor credincioşilor". În afară
de difuzarea a aproximativ 40 de exemplare din Cronica Bisericii catolice în Lituania, Petronis "a
multiplicat în jur de 20 de mii de cărţi de rugăciuni şi cu banii obţinuţi din
difuzarea cărţilor şi-a plătit colaboratorii pentru munca lor, a cumpărat
hârtie etc. El a declarat că a multiplicat şi a difuzat cărţi de rugăciuni
pentru că credincioşii aveau nevoie de acest gen de literatură. În plus, în
aceste cărţi nu se găseşte nimic care să aducă atingere regimului comunist
sovietic, rugăciunile nefiind literatură antisovietică".
20
NOIEMBRIE 1975.
Episcopul ortodox din Poltava, Teodosie, îi scrie lui Leonid Brejnev:
"I.Y.Necitailo (delegat pentru probleme religioase al diocezei sale) a
venit să mă caute la episcopie pentru a-mi cere să hirotonisesc mai puţini
preoţi. I-am răspuns că am hirotonisit deja mai puţini decât impun
necesităţile. Dar în alte dioceze n-a avut loc nici o hirotonisire - a spus
delegatul. Eu nu înţeleg să răspund de alte dioceze - i-am replicat. Apoi mi-a
propus să unesc sau să închid câteva, aşa cum le-a numit el, parohii mai puţin dinamice. I-am răspuns
că episcopii se aflau acolo nu pentru a închide biserici, ci, dimpotrivă,
pentru a crea altele. Şi ce veţi face dacă autorităţile vor închide o biserică
fără ştirea sau consimţământul dumneavoastră? - m-a întrebat vizitatorul meu.
Fiecare biserică are un preţ mai mare decât viaţa mea şi de aceea o voi apăra
mai mult decât îmi apăr propria persoană; voi apăra acea biserică până la
ultima mea suflare - i-am răspuns. Din
toate acestea se poate trage concluzia că pentru Necitailo singura modalitate
de înţelegere şi colaborare nu înseamnă altceva decât complicitatea episcopului
la uneltirile lui în favoarea ateismului.[...] Este posibil ca în prezent problema crucială pentru Biserica ortodoxă
rusă să fie recrutarea cadrelor ecleziastice; lipsa preoţilor se face simţită
într-o oarecare măsură peste tot, dar mai ales în Ucraina, unde este interzisă
hirotonisirea preoţilor. Vechii preoţi mor treptat, treptat şi nu se poate
asigura înlocuirea lor. În anumite regiuni, există zeci de comunităţi parohiale
care au rămas, ani la rând, fără hrană spirituală. În altele, un preot
deserveşte singur trei sau patru parohii. Adevăratul scop al fiecărui delegat,
desigur şi al celui din Poltava, este să împiedice prin toate mujloacele
recrutarea de noi preoţi, să împiedice admiterile la seminarul teologic şi deci
funcţionarea normală a acestuia, astfel ca bisericile, în lipsă de preoţi, să
fie închise".
22
NOIEMBRIE 1972. Profesorul de istorie A.Zavialov a făcut
cunoscută în ziarul Turkmenskaia Pravda metoda
prin care încearcă "să educe combatanţi activi" pentru cauza
ateismului: "Trebuie acordat un interes
special fundamentului ateist al cursului de educaţie civică. Predau
această materie într-o şcoală din Aşhabad. În timpul cursului dau explicaţii
ştiinţifice şi materialiste fenomenelor sociale. În plus, demonstrez inconsistenţa
prejudecăţilor religioase, critic actualul modernism teologic. Aceste probleme
sunt complicate. Ele necesită clarificări aprofundate pentru care trebuie să
aduci, în sprijin, exemple concrete. Munca în afara şcolii are o mare importanţă în educarea ateistă a
tineretului. Experienţele cercului tinerilor atei în şcoli...merită o atenţie
specială. Membrii cercului au realizat emisiuni ateiste pentru şcoli, conferinţe şi
întâlniri. Ei au organizat şi mici expoziţii pe teme ateiste. Mai sunt şi alte
metode eficiente în educarea tinerilor: discuţiile despre cărţile care au ca
subiect problema ateismului".
23
NOIEMBRIE 1974. Nefericiţii părinţi Vladimir şi Nina
Zidraşko le-au scris primului secretar al Partidului Comunist al Republicii
Kazahstan şi secretarului general al O.N.U.: "Soţia mea şi cu mine am fost
convocaţi, la ordinul K.G.B., la un consiliu pedagogic unde urma să se
analizeze datele ce ar fi permis să ni se ia copiii, adică să fim privaţi de
drepturile părinteşti. Punctul 9 al decretului lui Lenin din 23 ianuarie 1918
stipulează că cetăţenii pot să înveţe religia şi să ţină cursuri de religie, în
particular. Cu toate acestea, atât delegatul Comitetului local al Partidului
Comunist, cât şi conducerea şcolii, unii dintre profesori ca şi alte persoane
ne-au avertizat cu severitate că aceşti copii, ai noştri, aparţin de fapt
societăţii şi că Partidul şi Guvernul ne interzic să le dăm o educaţie
religioasă. Apoi ne-au mai spus: Vă vom lua copiii! Sunteţi în atenţia K.G.B.
Sunteţi duşmani ai poporului".
25
NOIEMBRIE 1975. Puterea comunistă a dus la îndeplinire
hotărârea de a demola biserica din satul Raşkovo, situat la 170 de kilometri de
Chişinău, în Moldova sovietică. "În acea zi - se relatează într-o
scrisoare adresată Papei Paul al VI-lea, de către catolicii germani şi
polonezi, rezidenţi în R.S.S.Moldovenească - în faţa fiecărei case stăteau
câte trei, patru sau cinci miliţieni, pentru a-i împiedica pe oameni să iasă ca
să nu stânjenească demolarea bisericii. În acea zi, copiii au fost chemaţi la
şcoală la orele 8 dimineaţa, şi nu la 9, ca de obicei. Mai mult de 15 miliţieni
au stat de pază la şcoală pentru a le interzice copiilor să iasă în stradă. Au
fost aduse numeroase utilaje, transportoare, buldozere pentru a demola
biserica. În zonă au venit miliţieni din patru regiuni ale Moldovei. Chiar şi
armata a fost prezentă. S-a lucrat de la orele 9 până la 16. În locul bisericii
n-a rămas decât un câmp arat. Este imposibil de exprimat în cuvinte durerea
oamenilor şi spectacolul care a avut loc când credincioşii, adunaţi seara pe
câmpul gol, au îngenuncheat, cu mâinile împreunate în formă de cruce, pe locul
unde fusese altarul, şi, hohotind, au implorat mila divină".
26
NOIEMBRIE 1949. Un citat din cartea despre experienţa
detenţiei a lui Nicole Valery: "Uşa s-a deschis şi un gardian mi-a aruncat
câteva cuvinte: Adună-ţi lucrurile şi ieşi! Am înţeles imediat că voi fi transferată în
altă închisoare. Nu puteam să cred că mă vor elibera. În sinea mea mi se părea
că, independent de voinţa celor care mă ţineau în captivitate, viaţa mea de
deţinută de-abia începuse, că Dumnezeu mă voia îndărătul gratiilor şi că nici
El, nici eu nu puteam fi mulţumiţi numai cu trei luni de recluziune. Apoi,
mărturisesc că nu mă atrăgea nimic către liberatate, cu excepţia grijii pentru
ai mei, dar ajunsesem să-mi domin acest sentiment, lăsându-i pe toţi, în
rugăciunile mele, în mâinile Domnului. Ideea că Dumnezeu însuşi mă luase în
grija Lui îmi era atât de scumpă, gândul că mă trimisese aici pentru a învăţa
ce înseamnă regretul şi liniştea pe care ţi le dă iertarea totală, încât nu
doream să fiu eliberată, fiindcă socoteam că îmi rămâneau încă multe de învăţat
şi de înfăptuit. Am părăsit deci mica celulă care a fost pentru mine, timp
de nouăzeci şi două de zile, un colţ de paradis, de lumină, de linişte
spirituală. Am plecat din celulă cu regret, am lăsat acolo o parte din inima
mea şi amintirea unei experienţe spirituale unice al cărei teatru a fost chiar
celula de care tocmai mă despărţeam".
26
NOIEMBRIE 1974. Părintele Gleb Iakunin i-a adresat o
scrisoare mitropolitului Pitirim: "Ortodoxia a suferit în ultimii ani o
deviaţie, în Biserica rusă, aceea a modernismului teologic, direcţie deschisă
de mitropolitul Nicodim şi succesorii săi. Aceasta a contribuit la distrugerea
frontierelor Bisericii, prin acceptarea accesului deliberat al necredincioşilor
la conducerea ei. Dar în prezent, Eminenţă, în discuţia difuzată de radio
B.B.C. la 3 noiembrie aţi apucat-o pe un drum invers. Aţi lansat un apel în
favoarea diminuării atribuţiilor Bisericii, acceptând să-i abandonaţi pe
copii, poziţie pe care aţi prezentat-o dintr-un punct de vedere doctrinar. Ba
chiar aţi prezentat-o ca pe o opţiune morală, mergând astfel mai departe decât
mitropolitul Nicodim. Cuvintele dumneavostră despre educaţia copiilor sunt o
atingere adusă credinţei tuturor părinţilor apropiaţi Bisericii. Mai mult:
cuvintele dumneavoastră sunt, în sensul strict, propagandă antireligioasă. Se
poate afirma cu certitudine că, de la începutul creştinismului, nu s-au auzit
niciodată asemenea cuvinte în gura unui reprezentant al Bisericii".
27
NOIEMBRIE 1953. A fost arestat Monseniorul Jean Herrigers,
din dioceza de la Yungpingfu, China. Lui i s-au adus următoarele acuzaţii: 1) A avut relaţii cu funcţionari
naţionalişti. 2) A trimis preoţi chinezi în diverse regiuni pentru a face
spionaj. 3) A influenţat retragerea unor tineri din organizaţiile tineretului
comunist. 4) Le-a interzis elevilor creştini să poarte cravata roşie de
pionier. 5) A făcut trafic
cu scrisori reacţionare şi a sabotat mişcarea Bisericii independente.
Viclenia strategiei comuniste este evidentă.
Conform acesteia nu trebuie să se treacă la persecutarea directă a slujitorilor
de neclintit ai Bisericii, având în vedere că Mao a asigurat "libertatea
credinţei religioase". În schimb conducătorii Bisericii creştine trebuie
să fie pedepsiţi ca reacţionari, contrarevoluţionari şi duşmani ai poporului.
27 NOIEMBRIE 1975. Un profesor suplinitor de la şcoala secundară
din Siauliai, Lituania, a convocat-o pe mama elevei Mimute Vaitkute, din clasa
a 8-a B, pentru a o întreba dacă fata face rugăciuni acasă, dacă merge la
biserică să se spovedească etc. "Acestea sunt întrebări de pus? Fiica mea
şi cu mine suntem catolice şi ne îndeplinim deci datoriile de catolice" -
a răspuns mama elevei. "Fiica dumneavoastră nu s-a înscris în Komsomol. Mai
mult, a devenit subiect de ironie şi batjocură pentru colegii ei".
"Fiica mea nu se teme de aşa ceva. Ea este pregătită să sufere pentru
convingerile sale, fiindcă ştie că o face spre onoarea ei".
29
NOIEMBRIE 1976. Cardinalul polonez Wyszinski s-a adresat
Guvernului comunist de la Varşovia pentru a apăra aspiraţiile funciare şi
speranţele credincioşilor săi: "Deoarece suntem martorii unei acţiuni
criminale de ateizare forţată, impusă poporului nostru, ne mobilizăm toate
forţele şi protestăm! Nu! Vă aflaţi pe un drum greşit! Naţiunea îşi va
îndeplini toate îndatoririle civice, cu o singură condiţie: nu vă atingeţi de
credinţa noastră... În locul cuvântului lui Dumnezeu, ne gratificaţi cu cuvinte
omeneşti! În locul vieţii spirituale, ne aruncaţi bucăţi de pâine! În locul
energiilor divine care animă poporul lui Dumnezeu, ne oferiţi motoare şi
utilaje mecanice...Este prea puţin! Oţelul, chiar uns cu ulei, rugineşte cu
timpul. Iată de ce vă cerem: fraţilor, voi care vă proclamaţi necredinţa, nu vă
atingeţi de credinţa noastră! Suntem gata să facem multe eforturi şi
sacrificii, cu o singură condiţie: să ne simţim liberi în propriile noastre
lăcaşuri. Vrem să fim liberi, dar nu ne intoxicaţi! După ce am traversat un
potop de foc şi de sânge, pe toate fronturile pământului şi în lagărele
concentraţionare, avem dreptul să
trăim liberi în ţara noastră, să muncim ca oameni liberi...". (André
Martin Polonia îşi apără sufletul.)
30
NOIEMBRIE 1951. A avut loc între orele unu şi patru ale
după-amiezei, procesul public al Surorilor Franciscane, care conduceau
orfelinatul din Beijing, unde se aflau 1000 de fetiţe abandonate. Surorile au
fost acuzate, de un anume M.Ting, de a fi grăbit moartea a 23.403 de copii (din
25.620, admişi în orfelinat). Sora Raymonde, grav bolnavă, ţintuită la pat de
mai mult timp, a fost ridicată cu sălbăticie de cincisprezece poliţişti şi, cu
cătuşe la mâini, a fost forţată să răspundă, în faţa progresiştilor parohiilor
din Beijing, pentru "crimele" înfăptuite,
şi anume pentru a fi primit fonduri de la "imperialiştii americani".
În faţa strigătelor judecătorului, printre care: "Vă meritaţi
moartea!", conducătoarea Franciscanelor a răspuns imperturbabil: "Nu
mă tem de moarte!".