V.
_________________
Servind Basarabia
ÎNTOARCEREA „ACASĂ" IN BASARABIA
Trei persoane m-au ajutat să mă întorc „acasă" în Basarabia, unde nimeni nu auzise de mine, în ciuda intensei mele activităţi publicistice din Franţa: Vădim Pirogan, Chirii Aldea-Cuţarov şi Iurie Colesnic. Cel dintâi, îşi aducea aminte că am luat premiul la Tinerimea Română, în calitatea mea de elev în clasa a 5-a la Liceul Ion Creangă din Bălţi. Aflând de existenţa mea pariziană, prin intermediul unui văr de-al său, domiciliat în oraşul Craiova, mi-a scris să mă întrebe ce mai fac şi cum mă descurc în lumea liberă. I-am răspuns imediat, însoţind scrisoarea cu o fugară prezentare a activităţii mele literare pe malurile Senei, dar şi expediindu-i -separat - câteva din cărţile pe care le-am publicat în limba franceză, între anii 1975-1988. N-am uitat să-i trimit şi o plachetă de poezii religioase, intitulată Pietre de aducere aminte, editată în 10 mii de exemplare în Germania Federală şi semnată cu pseudonimul Simion Cubolta, după numele satului meu natal.
Într-o zi, la Uniunea scriitorilor din Chişinău, unde venise şi Vădim Pirogan, Chirii Aldea-Cuţarov are ocazia să răsfoiască scrisorile mele şi multe alte „materiale", pe care i le-am trimis lui Pirogan, între care şi cărticica Pietre de aducere aminte. Oprindu-şi privirile asupra pseudonimului Simion Cubolta, el văzu scris cu pixul: Sergiu Grossu. „Destinul uneori aduce surprize uimitoare, îmi scria, din Chişinău, la 28 ianuarie 1992. După o jumătate de secol te-am regăsit. D-ta mi-ai publicat două poezii în ziarul Basarabia şi în revista Basarabia Literară, sub pseudonimul Chirii Aldea." Nu-mi aminteam să-1 fi întâlnit la Bucureşti, în timpul năzdrăvanelor publicaţii pomenite mai sus. însă am apucat să bat la maşină, cu promptitudine, rândurile mele de mulţumire şi de admiraţie că a putut rezista, cu toată revărsarea de vitregii încrâncenate ce s-au abătut asupra provinciei noastre dintre Prut şi Nistru, felicitându-1, totodată, că n-a renunţat la măiestria condeiului şi că şi-a adus aportul său literar întru creşterea culturii româneşti, gata să fie înghiţită de totalitarismul sovietic al „realismului ştiinţific":
„Păcat de repeziciunea trecerii timpului; păcat de tinereţea noastră, a amândurora, sacrificată pe crugul unei istorii nemiloase. De ce a trebuit să se întâmple aşa? De ce această jertfă uriaşă din partea unui popor credincios lui Dumnezeu, şi pe o parte şi pe cealaltă parte a Prutului? (...) în perioada în care trădătorii de patrie şi-au vândut sufletul Satanei marxist-leniniste şi huzureau pe seama trădării lor incalificabile, cei care am rămas fideli Adevărului şi Divinităţii, ne aplecam, cu riscuri mari, pe paginile interzise ale Sfintei Scripturi, strigând laolaltă cu proorocul: „Doamne, Dumnezeul nostru, alţi stăpâni afară de Tine au stăpânit peste noi, dar acum numai pe Tine şi numai numele Tău îl chemăm... înmulţeşte poporul, Doamne! înmulţeşte poporul, arată-Ţi slava! Dă înapoi toate hotarele ţării!" (Isaia, 26. 13, 15).
Luând act de cărţile mele documentare editate la Paris, prin care informam Occidentul de Calvarul României creştine, de soarta Copiilor Gulagului, de viaţa excepţională a tânărului martir basarabean Vania Moiseiev, de Infernul chinez declanşat de Gărzile roşii ale Revoluţiei culturale; impresionat de cei 21 de ani de existenţă a revistei Catacombes, „mesagerul supraconfesional al Bisericii persecutate în toate ţările cu regim comunist", Chirii Aldea-Cuţarov s-a silit să mă prezinte cititorilor săptămânalului Literatura şi Arta, scriind despre „Un fiu al Basarabiei pe malul Senei - Sergiu Grossu", publicându-mi şi câteva poezii compuse la Jilava sau în lagărul Strâmba, din balta Dunării. însă cel care m-a făcut cunoscut, cu adevărat, în republica Moldova, a fost criticul şi istoricul literar Iurie Colesnic, datorită căruia au luat fiinţă: Centrul Internaţional de Cultură pentru Copii şi Tineret „Sergiu Grossu", revista Universul credinţei şi Concursurile literar-creştine, având loc în fiecare an.
Centrul Internaţional de Cultură pentru Copii şi Tineret „Sergiu Grossu"
În Statutul acestui Centru Internaţional de Cultură, înfiinţat în luna iunie 1997 la Chişinău şi înregistrat la Ministerul Justiţiei din Republica Moldova la 7 iulie 1997, se prevede la capitolul „Dispoziţii generale" că este vorba de o organizaţie obştească nonguver-namentală, fondată pe principii benevole, nonprofit: „Iniţiatorul şi animatorul fondării „Centrului S.G." este cetăţeanul francez de origine română, Sergiu Grossu, personalitate marcantă în domeniul culturii, cu sprijinul direct şi concursul scriitorului Iurie Colesnic şi al altor oameni de cultură din republica Moldova. „Centrul S.G." activează pe bază de autogestiune, autoconducere şi autofinanţare pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi în alte ţări prin filialele şi secţiile sale. Filialele nu au statut de persoană juridică independentă şi sunt afiliate „Centrului S.G." din Chişinău. „Centrul S.G." şi filialele urmăresc beneficiul public prin iluminare culturală, ameliorarea învăţământului public şi educarea copiilor şi tineretului în spirit creştin şi patriotic."
"Pentru a realiza scopurile enunţate, „Centrul S.G." îşi propune: editarea cărţilor, manualelor, enciclopediilor, dicţionarelor şi a altor tipărituri de inspiraţie creştină şi istorico-documentară; editarea unei publicaţii periodice proprii; întemeierea unui post de televiziune conform legislaţiei în vigoare; deschiderea la Chişinâu (şi peste hotare) a unui club internaţional al sponsorilor şi mecena-ţilor culturii româneşti; activităţi de caritate şi de binefacere; instituire de burse şi premii ale „Centrului S.G.". Preşedintele de onoare al „Centrului S.G." este desemnat Sergiu Grossu, cetăţean al Franţei, domiciliat în Bucureşti, din iniţiativa şi cu acordul căruia a fost fondat „Centrul S.G." şi activitatea căruia e preconizată pe aportul lui material şi financiar. Pot deveni membri ai „Centrului S.G." instituţiile şi organizaţiile obşteşti interesate în desfăşurarea activităţilor preconizate în Statut şi care plătesc cu regularitate taxele stabilite; personalităţile marcante în domeniul culturii, literaturii, artei, istoriei etc. din Republica Moldova şi de peste hotare pot beneficia de titlul de membru de onoare al „Centrului S.G.".
Iurie Colesnic, directorul Centrului Internaţional de Cultură pentru Copii şi Tineret „Sergiu Grossu" din Chişinău, prezintă astfel „strategia de activitate" pe care şi-a axat-o pe „câteva direcţii prioritare"[1]:
„In primul rând, am ţinut foarte mult să informăm pe toţi potenţialii noştri colaboratori, formându-i şi atrăgându-i în diversele noastre activităţi. Am schiţat un program extins de difuzare şi răspândire a cărţilor şi publicaţiilor creştine. Până astăzi am dăruit cărţi pentru toate bibliotecile judeţene, pentru învingătorii la concursurile şcolare din republică şi din judeţul Orhei. Am dăruit cărţi pentru 40 de biblioteci din sectorul Teleneşti. Un program aparte îl constituie colaborarea noastră cu bibliotecile din instituţiile de învăţământ superior, unde, pe lângă donaţii, am reuşit să organizăm şi conferinţe în care am pus în discuţie cărţile editate cu sprijinul centrului. De fapt, practica organizării acestor conferinţe am acumulat-o pe baza Seminarului care şi-a desfăşurat lucrările pe parcursul unui an de zile. în cadrul acestui Seminar am discutat scrierile religioase şi filozofice ale lui Sergiu Grossu, autor puţin cunoscut la acea vreme în Basarabia. Aceste Seminare, cu un profund accent ştiinţific, au antrenat o serie de oameni de cultură, de ziarişti, care mai târziu s-au dovedit a fi eficienţi propovăduitori ai ideilor şi aspiraţiilor Centrului nostru de cultură. Evident că nu ne putem limita doar la donaţiile de carte, primite din România, în primul rând de la editura „Duh şi Adevăr". Centrul trebuia să pună în valoare cărţi noi, autori noi, pregătindu-şi cititorul şi auditoriul pentru promovarea adevăratei credinţe creştine."
Pentru a pune în valoare „teme şi autori care, pe parcursul anilor, din cauza restricţiilor de cenzură, n-au putut vedea lumina tiparului", Iurie Colesnic a editat, în cadrul editurii sale „Museum" - menţionând: „Cartea apare cu sprijinul Centrului Internaţional de Cultură pentru Copii şi Tineret „Sergiu Grossu" - următoarele titluri: Basarabia necunoscută (volumele II, III şi IV) purtând semnătura lui ca autor, Istoria Bisericii din Basarabia, de Nicolae Popovschi, Necropola Capitalei de Gh. Bezviconi, Scriitori martiri de Alexandru Donos, În voia „vaiurilor" de Arcadie Donos, Nostalgia altor ceruri de Sergiu Cucuietu, Lacrimi pentru Basarabia, versuri de Andrei Ciurunga. Au apărut, de asemenea, câteva din lucrările mele: Peripeţiile lui Ţumpi, o carte pentru copii, Îmi bate inima la Bug (din problemele Transnistriei), Roadă anilor tineri (versuri şi proză: 1940-1954), Vania Moiseiev (un tânăr martir din Volontiri) şi Copiii Gulagului (cronică a copilăriei oprimate în U.R.S.S.).
Revista „Universul credinţei"
„Una dintre ultimele noastre realizări, chiar un succes al nostru (scrie acelaşi Iurie Colesnic) este apariţia revistei pentru copii Universul Credinţei. Am editat 4 numere şi am obţinut colaborarea copiilor şi a maturilor. (...) Dacă judecăm după numărul de solicitări de procurare a revistei şi de difuzarea ei prin şcoli şi biserici, precum şi utilizarea ei ca material didactic în şcoli, la lecţiile de istorie şi de religie, considerăm că revista şi-a atins scopul propus."
În editorialul primului număr, intitulat „Să-i ajutăm să vină la Iisus", scriam aşa:
„Apariţia acestei reviste pentru copii şi tineret - Universul Credinţei — nu se datorează hazardului. în Statutul Centrului Internaţional, consacrat lor şi care îmi poartă numele, se arată cu claritate că între scopurile fundamentale ale activităţii asociaţiei figurează, la loc de cinste, propagarea valorilor culturale din tezaurul ţării, ameliorarea învăţământului public şi educarea copiilor şi tineretului în spirit creştin şi patriotic. Or, la scurgerea celor doi ani şi jumătate de la legalizare, era şi normal ca să îndemn pe conducătorii acestui binevenit şi necesar Centru de cultură, să se aventureze la publicarea periodicului sus-menţionat, care printr-un material de bună calitate şi profund educativ să folosească din plin orientării sănătoase ale tinerei generaţii, lipsită în general de reperele spirituale indispensabile creşterii sale morale şi religioase. Copiii şi tinerii sunt - sau, mai bine zis, ar trebui să fie - plămada zilei de mâine. Viitorul pământului dintre Prut şi Nistru stă în mâinile lor, în capacitatea lor de a se dărui ridicării neamului din care fac parte. De aceea, ne-am propus ca, prin această revistă, să-i apropiem de Dumnezeu, să-i împrietenim cu El, fiindcă în afară de Cer şi Divinitate nu este posibilă slujirea patriei cu „scumpătate şi credincioşie", după formula înţeleaptă a biblicului Iosua.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a îndemnat pe ucenicii care I-au adus nişte copilaşi, ca să-şi pună mâinile peste ei: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi..." Să ne dăm toată silinţa ca, prin tot ceea ce scriem sau vorbim, prin tot ceea ce realizăm (fie ca scriitori, fie ca oameni de cultură şi de învăţământ, fie ca pictori sau actori), să ajutăm copiii şi tineretul basarabean să vină la Iisus, să creadă în Iisus şi să devină, mai târziu, când vor depăşi vârsta adolescenţei, minţi luminate şi inimi generoase, caractere dăltuite de flacăra Duhului Sfânt, arzând de dorinţa facerii de bine şi a devotamentului faţă de cauza românismului. Da, să-i ajutăm să crească frumos, departe de josniciile societăţii în care trăiesc şi respingând răutăţile care încearcă să le sluţească sufletul. Despre tânărul Samuel, scrie în Sfânta Scriptură că el „creştea mereu şi era plăcut Domnului şi oamenilor". Să ne rugăm lui Dumnezeu ca Universul Credinţei să aibă rolul acesta: al creşterii, al formării unei generaţii de tineri basarabeni, care să fie plăcuţi şi lui Dumnezeu şi mediului social căruia îi aparţin, atât de decăzut şi de înstrăinat de problemele vieţuirii creştine. Un tineret proaspăt, un tineret sănătos, un tineret nou, capabil să strige, împreună cu Psalmistul, la sate şi în oraşe, în fabrici şi pe băncile Universităţii, înaintea conducătorilor ţării:,, Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele!" (Psalm 18.46).
Concursurile literar-creştine
Condiţii speciale: la concurs vor fi admise numai lucrările de inspiraţie creştină (proză, poezie, eseu, publicistică), cu volumul nu mai mic de 12 pagini dactilografiate. Scopul concursului: „de a redescoperi tematica creştină în literatura noastră - tematică interzisă şi blamată de autorităţi", subliniază directorul centrului Internaţional de Cultură pentru Copii şi Tineret. „Am lansat trei ediţii şi în fiecare an, la 15 ianuarie, desemnăm învingătorii care obţin valoroase premii băneşti şi cărţi... Cum era de aşteptat, ediţia I-a ne-a adus o recoltă destul de modestă de lucrări, dar unii autori promiteau mai mult. Practic, ediţia I-a a fost o ediţie de lansare şi încurajare a tinerilor scriitori. Pentru comparare am putea lua ediţia a IlI-a, ediţie pe care am fost nevoit s-o facem în două etape, adică etapa de preselecţie şi etapa finală, din cauză că a fost prezentat un număr foarte mare de lucrări şi selecţia a fost făcută foarte riguros. Pentru a aprecia cât mai obiectiv valoarea lucrărilor, am fost nevoiţi să cooptăm în juriu mai mulţi membri. Rezultatele au întrecut toate aşteptările noastre... Cele mai reuşite lucrări de la primele trei ediţii ale Concursului vor fi publicate într-un volum aparte.. ."[2]
RENAŞTEREA BASARABIEI
Scriam, la sfârşitul conferinţei mele despre Basarabia[3], că „o naţiune nu poate fi îngenuncheată, nu poate fi descreştinată, nu poate fi desfiinţată, câtă vreme acceptă Golgota şi aşteaptă, în noaptea răstignirii, aurora învierii de mâine". Şi această „auroră" a renaşterii Basarabiei noastre iubite, despre care poetul-ţăran Tudose Roman spunea: „Eşti hambarul lumii toată/ Ţară scumpă şi bogată!", da, această auroră mult şi îndelung aşteptată, nu va răsări pe firmamentul provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru, dacă trăim în nepăsare şi ignoranţă, străini de nevoile şi aspiraţiile norodului din care facem parte, victimă a nedreptăţilor care l-au năpăstuit din cauza stăpânirilor duşmănoase, de la 1812 încoace (cu excepţia perioadei dmtre 1918 şi 1940, precum şi 1941-1944).
Să nu uităm, să nu uite în primul rând basarabenii, ce-a fost şi ce înseamnă comunismul, când presa, radio-televiziunea, implacabila coerciţie a literaturii ideologice oficiale sau hărţuielile K.G.B.-ului au încercat să impună în Basarabia o educaţie politică, o educaţie cetăţenească „de clasă"; când s-a vorbit, între altele, cu perseverenţă şi cu o debordantă ritmicitate, despre necesitatea unei politici revoluţionare a proletariatului, ca un mijloc indispensabil al definitivei emancipări sociale. Să nu uităm, mai cu seamă astăzi, când incertitudinea, manipulările şi demagogia perversiunii politice continuă să desfigureze obrazul pătimit al Basarabiei, să nu uităm de datoria slujirii acestui pământ sfânt şi de lupta pe care trebuie s-o ducem pentru revenirea lui Ia patria-mamă.
Într-o conferinţă ţinută cu ani în urmă la Montreal, în casa Centrului Cultural al Românilor canadieni, arătam, pe baza Sfintei Scripturi, că este imposibil să ne slujim Neamul, fără să-L slujim pe Dumnezeu. Pe orice treaptă a ierarhiei sociale ne-am afla, orice fel de politică am face, supremaţia prezenţei lui Dumnezeu în convergenţa noastră culturală, intelectuală sau politică se impune în mod evident. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce nădăjduim, tot ce realizăm, totul trebuie să fie subordonat lui Dumnezeu, refuzând pendularea între două slujiri şi vieţuirea într-o inadmisibilă dualitate anticreştină.
Ca Basarabia să reînvie din cenuşa strivirii atâtor ani de presiune străină, ea are nevoie de o adevărată transformare, de o reformă spirituală, de o revoluţie. Nu de o revoluţie a violenţei şi-a urii. Ci de cea mai frumoasă, mai constructivă şi mai utilă revoluţie, care, prin forţa sa înnoitoare, să măture ca pe o pleavă pe saltimbancii actuali ai puterii politice. Este vorba de revoluţia interioară a schimbării omului, a învierii lui, preconizată de Evanghelia lui Hristos, ca o arvună a inevitabilei emancipări colective. Fără această răsturnare a structurilor lăuntrice în Dumnezeu, reforma unei societăţi, ridicarea unui popor, va reedita erorile orânduirii înlăturate sau va perpetua abuzurile puterii izgonite.
Argumentul necesităţii revoluţiei interioare este moartea spirituală a mediului social în care trăim, acea „vale plină de oase" descrisă în chip simbolic de proorocul Ezechiel: „El mi-a zis: Fiul Omului, vor putea oasele acestea să învieze?" Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Deoarece, ne învaţă Iisus, „dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă" (Matei, 17.20). într-adevăr, nimic n-ar fi imposibil în Basarabia, dacă s-ar lucra şi lupta cu credinţă. O credinţă, fie ea şi cât un grăunte de muştar, dar vie, curată, neprefacută. Căci Harul lui Dumnezeu ne stă la îndemână. Cu condiţia: să ne lăsăm modelaţi de focul cel sfânt al Duhului, vieţuind în mijlocul unei comunităţi „plină de oase", plină de mortăciuni şi „morminte văruite", şi crezând neîndoielnic în puterea de înviere a Vântului ceresc, după cum ni se revelează în cartea proorocului deja amintit: „Duhu-le, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!" (Ezechiel, 37. 9-10).
Deci, ca să se iasă din impasul actual, ca să se asigure viaţa şi viitorul norodului de pe pământul răsăritean al României, luptătorii Crucii şi ai Libertăţii, depistând „nevoile grabnice" ale societăţii în descompunere morală şi conştienţi de cauzele răului social şi politic care macină fiinţa naţiunii, cu antenele sufletului şi ale minţii resfirate spre toate punctele cardinale ale nevoilor materiale şi spirituale din Basarabia, aceşti luptători neînfricaţi trebuie să se angajeze la un program de reconstrucţie şi regenerare spirituală, năvălind pe „porţi", cum ne îndeamnă Domnul prin pana proorocului Isaia: năvălind în toate oraşele şi satele basarabene, în toate clasele sociale, în toate compartimentele vieţii publice, precum citim: „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o cale poporului! Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte!" (Isaia, 62.10) Numai pregătind „o cale poporului" se va putea pune capăt dezmăţului politic care s-a lăfăit şi s-a perpetuat în Basarabia, cu concursul atâtor intelectuali de valoare - scriitori, ziarişti, academicieni, oameni de ştiinţă, ierarhi ai Bisericii - care au servit regimul comunist fie de teamă, fie din oportunism sau, pur şi simplu, din slugărnicie.
Această „cale" se poate pregăti folosind cu dibăcie mijloacele ofensive ale culturii creştine, forţa de penetraţie a Evangheliei. Să nu se neglijeze tiparul, cu imensele sale posibilităţi de circulaţie a ideilor, editând cărţi şi reviste româneşti. Să se creeze muzee şi expoziţii, librării şi biblioteci de împrumut în limba română, dar, mai presus de toate, să fie chemat tineretul basarabean la Iisus Hristos, Cel care este „calea, adevărul şi viaţa" întregii lumi, pregă-tindu-1 pentru sarcinile româneşti, formându-i simţământul responsabilităţii, al abnegaţiei, al eroismului, al înduhovnicirii, împrietenind pe tinerii basarabeni cu Iisus, arătându-le că fără El, totul, dar absolut totul, nu este decât „deşertăciune şi goană după vânt", aşa cum ne avertizează Ecleziastul. Că despărţiţi de Iisus nu vom fi în stare să realizăm nimic trainic şi de folos sub soare. Că nu vom putea clădi nimic. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie - ne asigură Ap. Pavel - decât cea care a fost pusă şi care este Iisus Hristos" (1 Corinteni, 3.11). Mântuitorul a fost şi rămâne, până la scurgerea veacurilor, singura temelie valabilă, singurul fundament - indispensabil în deosebi Basarabiei -, fiindcă El este „piatra din capul unghiului", piatra unghiulară a umanităţii, fără de care nici o „clădire" individuală sau socială nu poate rezista. Evanghelia ne atrage atenţia ce se poate întâmpla dacă se lucrează fără chibzuinţă, de mântuială; dacă ne zidim sufletul, nădejdile, patriotismul, viziunea politică, idealurile cele mai curate, pe nisip: „A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare" (Matei 7. 27-27). Pe când casa zidită „pe stâncă" rezistă tuturor intemperiilor din afară sau din lăuntrul fiinţei umane, tuturor revărsărilor de ură şi tuturor furtunilor acestui veac ticălos şi apostat, întocmai exemplului pe care ni l-au lăsat martirii şi sfinţii Bisericii.
Mă gândesc la Basarabia convalescentă de azi, la pământul de dincolo de Prut, care este brazda mea natală şi unde îmi am rădăcinile. Renaşterea Basarabiei din cenuşa pe care i-a lăsat-o jumătatea de veac subjugată de totalitarismul sovietic comunist, nu poate avea loc decât pe măgura Golgotei, această „temelie puternică" pe care a fost răstignit Domnul Iisus, în vederea izbăvirii de păcat şi de moarte a tuturor oamenilor şi a tuturor popoarelor. Voi recurge la cuvintele luminoase ale preotului ortodox român Iosif Trifa, întemeietorul mişcării de trezire spirituală „Oastea Domnului", cuvinte care sunt valabile şi pentru fraţii mei basarabeni, doritori să-şi slujească semenii şi glia de baştină: „La temelia noii rânduieli din sat şi din ţară - scria el în gazeta Lumina Satelor din Sibiu, anul 1923 - trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doctorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea morală şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus, la învăţătura şi porunca Lui de iubire."
Iată cum putem iubi, cu adevărat, Basarabia. Iată ce înseamnă a fi în slujba ei. Iată calea pe care ar trebui s-o urmeze, în primul rând, oamenii politici care o guvernează.
În noaptea care ne cuprinde tot mai mult, Iisus este viu şi prezent. El, lumina tutelară a acestei lumi agonice, vânzolită de valuri şi furtuni antagoniste, El stă la uşa inimilor noastre timorate, şop-tindu-ne: „îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!" O, dacă I-am asculta îndemnul! Dacă ne-am recunoaşte eşecurile şi neputinţa! Dacă am striga aşijderea proorocului Isaia: „Cum se zvârcoleşte o femeie însărcinată, gata să nască, aşa am fost şi noi departe de faţa Ta, Doamne! Am zămislit, am simţit dureri, şi când să naştem, am născut vânt..." (Isaia, 26. 17-18). Numai încrezându-ne în Iisus, numai îmbăindu-ne în sângele jertfei Lui, nu vom fi amăgiţi niciodată. De aceea, aştept ca şi fraţii mei dintre Prut şi Nistru să-şi zidească, fără nici o umbră de îndoială, pe această temelie care este Iisus Hristos, da, să-şi zidească şi pacea sufletească, şi fericirea conjugală, şi viitorul politic: un viitor măreţ al pământului românesc care este Basarabia.
Transformându-1 pe Iisus în temelia inimilor noastre, a gândurilor noastre, a simţămintelor noastre mai mult sau mai puţin descumpănite; văzând în El „piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu" (acea „piatră vie" de care trebuie să ne apropiem, conform recomandării Ap. Petru), vor putea deveni şi basarabenii - sub bolta de lumină a îndurării Lui -, nişte „pietre vii", întru zidirea unei Basarabii de slavă, gata să se împreuneze cu trupul sfârtecat al patriei, din care a fost smulsă în chip mişelnic.
Şi atunci când România va avea din nou hotarele de la Tisa şi până la Nistru, tânăra generaţie basarabeană, clocotind de entuziasmul unor nădejdi ce se vor imperios împlinite, va putea saluta şi plânge de bucurie, văzând apariţia „cerurilor noi şi-a unui nou pământ", precum sună promisiunea Evangheliei - un nou şi sfânt pământ românesc, pe care să se poată clădi o ţară nouă, rotunjită în hotarele ei fireşti. O ţară cu, adevărat liberă şi împăcată cu Dumnezeu...