IV.

_______________________

Din presa sovietică

„ÎN TIMP CE ATEII DORM..."

În revista Catacombes din luna octombrie 1971, pe care o publicam la Paris, colaboratorul englez Michael Bourdeaux aducea la cunoştinţa cititorilor acest articol semnat de N. Rugină, o aprigă activistă anti-religioasă din Chişinăul devenit capitala „Republicii socialiste sovietice moldoveneşti".

Despre ce vorbeşte tovarăşa Rugină în articolul „În timp ce ateii dorm... "? Ea descrie, cu lux de amănunte, pe creştinii „Inochentişti", discipoli ai unui „călugăr ortodox din Basarabia, Inochentie Levizor, considerat de credincioşii săi drept un făcător de minuni şi ca personificare a Sfântului Duh". Cum el muri în 1917, în perioada Revoluţiei, majoritatea credincioşilor săi, ţărani neştiutori de carte, n-au acceptat colectivismul impus de Stalin. De unde prezentarea lor ca fanatici periculoşi, vinovaţi de dezmăţ sexual şi multe alte fantasmagorii scornite de presa sovietică timp de 50 de ani, anun­ţând cu triumfalism „definitiva" lor extirpare.

Iată, însă, că activista noastră de mai sus ne informează că inochentiştii cunosc, la data articolului, o impresionantă trezire printre tinerii din „extremitatea sud-vestică a Uniunii Sovietice", respectiv din Basarabia:

„La 12 august, doi dintre ei - Domnica Topciu, din Tomai, şi Alexei Cară, din Beşelma - au fost arestaţi la Chişinâu. Amândoi tinerii n-aveau decât 19 ani. Domnica era foarte obosită şi în zdren­ţe. Ei aveau 50 de ruble şi o mare cantitate de literatură religioasă manuscrisă. Ce făceau aceşti tineri atât de departe de satul lor natal? Ei strângeau ofrande pentru „construirea unei mănăstiri", pentru a ridica o biserică sau pentru o altă cauză „divină", toate acestea inventate de ei înşişi sau sugerate de „consilierii" lor. Aceşti predicatori ascundeau faptul că făceau parte din secta Inochentiştilor. La Chişinău, în biserica Ciuflenscaia, într-un loc ştiut dinainte, ei trebuiau să înmâneze banii unei persoane superioare lor din punct de vedere ierarhic. în această biserică ortodoxă, membrii mişcării inochentiste se amestecau cu o grămadă de creştini, întâlneau diferite persoane, dădeau bani şi literatură religioasă, primeau instrucţiuni şi adresele familiilor care puteau să-i găzduiască. Alexei a fost condamnat pentru că refuzase să se încorporeze în armata sovietică, pe când Domnica fu expediată la părinţii săi care, de altfel, erau membri şi ei ai mişcării în chestiune..."

Tovarăşa Rugina subliniază că au fost şi alte condamnări, căci zeci de persoane din această regiune aparţin „mişcării subterane", în satul Dezghinţa, districtul Comrat, se află cam vreo treizeci de inochentişti, din care aproximativ o jumătate sunt şcolari. In altă localitate din Moldova, există 60 de inochentişti, din care o treime a fost recrutată în cursul ultimului an. Aproape toţi aceşti tineri se căsătoresc religios, deşi mulţi dintre ei sunt membri ai Ligii tine­retului comunist; bineînţeles că aceste ceremonii interzise au loc în mod clandestin, deoarece biserica a fost închisă. In ziua de Paşti, nimeni nu merge să muncească. Ceea ce o determină pe autoarea articolului să sugereze autorităţilor „luarea grabnică de măsuri".

Michael Bourdeaux scrie că, luând în considerare acest articol ("În timp ce ateii dorm"), se poate ajunge la două concluzii: „Cea dintâi este că inochentiştii nu sunt deloc fanatici. Comportamentul acestor tineri, profund fideli credinţei lor, se adevereşte a fi, neîn­doielnic, expresia concretă a convingerilor lor adânci. Ei doresc, cu atâta ardoare, să vadă restabilită viaţa religioasă şi cultul ortodox în ţara lor, încât acceptă să facă sacrificii personale considerabile şi încearcă să strângă banii necesari construirii de biserici. Idealul acestor tineri pare aşa de normal, că lumea se întreabă în ce măsură mişcarea „inochentiştilor" poate fi considerată drept o mişcare „sectară". Este întru totul posibil ca termenul de „inochentist" să fie folosit pentru a desemna „Biserica Tăcerii Ortodoxă", fiindcă des­crierea activităţilor profund ortodoxe explică plauzibilitatea acestei explicaţii. A doua concluzie, mai largă, este că N. Rugina nu-i obiec­tivă în ceea ce descrie că se petrece „în timp ce ateii dorm!", dar când şi comunismul eşuează. Articolul său ne spune, fără nici o ambigui­tate, că numeroşi tineri moldoveni s-au revoltat împotriva materia­lismului şi ateismului, adoptând o viaţă de sărăcie care exprimă credinţa lor în Dumnezeu."

(Tinerimea Moldovei, 24 octombrie 1970)

 

SPRE LUMINĂ

 

„ Voi munci cu cinste în colhoz pentru înflorirea Patriei"

 (Din scrisoarea lui Andrei Kociug, fost membru al sectei baptiste)

O faţă simplă. Priviri deschise. Fruntea înaltă şi ochi mari, sinceri. Acesta este Andrei Kociug, care a avut destule pentru a rupe cu secta şi a scrie cuvintele de mai sus. Dar cum a nimerit el în sectă? Ce 1-a împins să se retragă în lumea întunericului şi a neadevărului? Ce? Copilăria grea, singurătatea sau simpla curiozitate? Poate faptul că oamenii nu i-au dat la timp atenţie, nu l-au luat în seamă? Doar se întâmplă şi aşa: munceşte omul conştiincios, asistă la toate adunările, dar mai mult noi nu ştim nimic despre dânsul. Ce gânduri îl fră­mântă? De ce e trist, de ce caută să rămână mereu singur? Şi, spre regret, de multe ori trecem nepăsători pe lângă acest om, fără să ne gândim că poate are nevoie de ajutorul nostru.

Alţii însă, dimpotrivă, de abia aşteaptă să-1 vadă năcăjit, cu dispoziţia rea, pentru a-i folosi boala sufletească în scopurile lor meschine. Ei îi acordă, chipurile, toată atenţia, îi poartă de grijă, îl compătimesc, ca mai apoi să pună strâns mâna pe dânsul. E greu, foarte greu să te debarasezi de aşa oameni.

O copilărie grea a avut şi Andrei Kociug. în anii ocupaţiei i-a murit tatăl, iar peste un an şi mama. Micul orfan a îndurat foame, a cunoscut sărăcie şi nelegiuiri. A păscut vacile şi oile bogătaşilor. De puţine ori s-a bucurat el de răsăritul soarelui gingaş de primăvară, de puţine ori a alergat fără grijă cu copiii pe imaşuri. Viaţa adevărată trecea pe undeva pe alături. Acolo, desigur, era şi copilăria, dorită frumoasă, pe care Andrei n-o cunoştea. El nici la şcoală n-a umblat. Trebuia să lucreze. Vara în câmp, iarna în grajdurile stăpânilor.

Aşa şi n-ar fi cunoscut Andrei viaţa adevărată, dacă n-ar fi fost eliberată Basarabia. Dar şi acum scurte i-au fost bucuriile. S-a început războiul, iar pentru Andrei, alţi ani de argăţie. Da, nu 1-a alintat viaţa pe Andrei Kociug. Ea a fost aspră, iar uneori, chiar necruţătoare cu el.

După război dânsul a lucrat un timp ajutor de tractorist, apoi a plecat la cursurile de mecanizatori. S-a întors în colhozul natal şi iată de acum 22 de ani lucrează pe tractor. Şi-a construit casă. Dar ce 1-a adus pe Andrei în secta baptiştilor? Copilăria? Nu. Copilăria i-a fost grea, dar departe de religie. Viaţa? Tot nu. Chiar dacă a îndurat multe lipsuri şi greutăţi, nici acestea nu pot fi considerate drept pricină a tragediei.

Câţiva ani la rând a fost bolnavă soţia lui. Tratamentul decurgea foarte încet. Pe Andrei 1-a cuprins disperarea. Ii părea că nimeni n-are nevoie de el şi de soţia-sa. Gândul acesta îl speria şi, ca să-1 alunge, a început să beie. Şi iată că tocmai în acest timp au şi apărut baptiştii, care au pus ochii pe Andrei. De la început, după cum vă puteţi închipui, nimeni din ei nu i-a propus să intre în sectă. O astfel de propunere l-ar fi speriat, i-ar fi trezit bănuieli, şi lor le-ar fi fost mai greu să se apropie de el. Baptiştii au pornit pe altă cale, au folosit altă tactică. I-au acordat toată atenţia, i-au purtat de grijă, se interesau de soarta lui, de sănătatea soţiei, de nevoile care-1 fră­mântau. L-au convins să nu beie, căci de pe urma asta va suferi încă şi mai mult soţia. Iar pe aceasta din urmă au liniştit-o. „Sunt, sunt oameni buni pe lume - îi spuneau dânşii - şi nu te vor lăsa singură, să suferi."

Cu alte cuvinte, împleteau într-un mod trainic mreaja, cu care aveau să-i prindă pe aceşti doi oameni. La sectă a aderat mai întâi soţia, apoi Andrei, iar în cele din urmă şi feciorul lor, Alexandru. La întrebarea „Ce 1-a făcut să intre în secta baptiştilor?", Andrei Kociug a răspuns: „Ştiţi, mai întâi m-a împins simpla curiozitate. Ei îşi zic unul altuia fraţi. Iar aceasta e de acum o apropiere ome­nească. Până şi mie au început să-mi zică „frate Andrei".

Poate că „fratele Andrei" a răspuns cât se poate de sincer, dar nu şi-a expus gândul până la capăt. Sentimentul singurătăţii, lipsa atenţiei din partea colectivului în care lucra, au servit drept pricină a dramei familiei sale.

Cei mai activi în sectă erau Fiodor Kotorbai şi „fratele" mai mare Trifon Rusu. Ei nu numai că citeau biblia, ci se stăruiau să pătrundă în sufletul oamenilor, se făceau luntre şi punte ca să-i împiedice să înţeleagă adevărul. De la început, lui Andrei îi părea că în acţiunile baptiştilor nu-i nimic dăunător. Ei îi spuneau că nu trebuia să bea, întrucât băutura distruge pe oameni. Că e păcat să minţi. Apoi, subliniau că trebuie să serveşti cu credinţă Domnului, să lucrezi cu cinste, dar să te dezici de filme, să nu priveşti tele­vizorul.

Deosebit de activ era Trifon Rusu. Vocea lui catifelată trezea cele mai calde sentimente, iar ochii mari şi luminoşi pătrundeau în suflet. Singur părea un om cinstit, ce se dedă cu trup şi suflet lui Dumnezeu şi oamenilor. „Propovăduitor" 1-a calificat Andrei încet, dar cu răutate.

Ca şi mai înainte, Andrei continua să muncească în brigadă. Dar viaţa din nou trecea pe undeva pe alături. Oamenii se duceau la filme, priveau televizorul, îşi împărtăşeau noutăţi, dar el trăia ca într-o găoace. încolo să nu te duci, aceea să nu faci - îl povăţuiau mai marii sectei.

Aceasta era viaţa fără lumină, dusă în întuneric şi pustietate. Dar fratele mai mare Trifon Rusu nu se mulţămi. Zi de zi, el cerea tot mai multe şi mai multe sectanţilor de rând şi, desigur, să poarte credinţa în Dumnezeu. Care „dumnezeu"?

Andrei Kociug povesteşte că de la început el credea în cele propovăduite de fraţi şi-i considera drept oamenii cei mai cinstiţi. Dar, în realitate, aceşti oameni care cereau de la alţii să poarte credinţa Domnului, să înfăptuiască toate poruncile lui, foloseau credinţa drept un mijloc de a duce un trai fără griji. încetul cu încetul creşteau şi îndoielile lui Andrei. Creşteau de aceea că omul sovietic îi deprins să trăiască în libertate, să-şi exprime deschis gândurile şi indignarea faţă de neajunsuri. Iar aici, în secte, trebuie să faci ceea ce-ţi comandă alţii. Andrei a început să observe că vorbele lui Trifon Rusu veneau în contradicţie cu acţiunile lui practice. Fratele mai mare îi învăţa pe alţii să spună adevăral, iar singur minţea cu neruşinare, îi învăţa să slujească Domnului, iar singur se slujea pe sine. îi învăţa să nu bea, iar singur bea.*

(Moldova Socialistă, 13 sept. 1972)

 

 

 

MOARTEA LUI IVAN MOISEIEV

Un tânăr sectar, Ivan Moiseiev, soldat în armata sovietică, îşi pierdu cunoştinţa în timpul unui scăldat şi se înecă. Camarazii săi. ca şi medicii chemaţi să-i dea ajutor, au făcut tot posibilul pentru a-1 reanima. Insă, eforturile lor s-au arătat inutile şi Moiseiev sucombă, fără să-şi fi revenit.

Aflând de ceea ce s-a întâmplat, conducătorii sectei creştinilor evanghelici-baptişti s-au alarmat, prezentând moartea soldatului drept un „fapt intenţionat", ba chiar drept crimă comisă împotriva „fratelui" lor, care n-a consimţit să renunţe la ritualul religios în perioada serviciului său militar.

Această versiune ineptă, fabricată de nişte habotnici, servi, de asemenea, ca armă lui Y.Yanţen, făcând un sfânt din victima unui accident - un sfânt care „şi-a dat viaţa pentru credinţa sa". Predi­catorul, profitând de moartea lui Ivan Moiseiev, se puse să inculce tinerilor săi enoriaşi idei în vădită contradicţie cu legile sovietice privind serviciul militar ca şi libertatea de conştiinţă[1].

(Fragment din articolul Un predicator fugar,

din publicaţia Kommunist Tadjikistana din 24 iunie 1973.

Semnează E.Markarian şi S. Seliverstov.)

 

„SĂ NU ADMITEM COMPROMISURI"

La şcoală, precum se ştie, copilul capătă un bagaj de cunoştinţe, necesar pentru a-şi forma o concepţie materialistă despre lume. El este introdus în taina diferitelor fenomene naturale, interpretate din punct de vedere materialist, zi de zi i se lărgeşte orizontul cunoştin­ţelor, care trec cu timpul în convingeri. Pe baza acestora, învăţătorii le cultivă copiilor o atitudine critică faţă de religie, le explică nete­meinicia şi daunele superstiţiilor religioase. S-ar părea că nu poate să existe copii şi tineri cu concepţii religioase. Din păcate, nu e chiar aşa...

Şi tot în această şcoală veţi afla un număr considerabil de elevi care frecventează împreună cu părinţii lor casa de rugăciuni. Care-i cauza? Poate că în această şcoală nu se lucrează îndeajuns în direcţia formării concepţiilor ateiste, poate că nu s-a făcut totul, pentru a-i scoate din mrejele religiei?

Nu putem să afirmăm una ca asta. în afară de momentele de educaţie ateistă la lecţiile de chimie, biologie, ştiinţe naturale şi altele, în şcoală activează un cerc al „tânărului ateist". In această şcoală se foloseşte destul de efectiv radioul pentru combaterea religiei, se demonstrează diafilme şi filme artistice, se organizează conferinţe pe marginea unor cărţi cu conţinut ateist. Aici, s-a creat de acum şi un activ din elevi komsomolişti, care de multe ori găsesc mai uşor limbă comună cu colegii lor de clasă şi-i ajută să-şi dea seama unde e calea cea dreaptă. Deci, vedem că nimeni nu stă la o parte. Formele, metodele şi procedeele de educaţie ateistă sunt variate.

„Însă n-avem succese cum aveam cu vreo 2 ani în urmă - men­ţionează pedagogii. Numărul elevilor credincioşi nu creşte, dar nici nu scade." Care-i cauza? - îi întrebăm pe învăţători. Ei strâng din umeri. „Mai înainte aveam succese, dar acum batem apa în piuă."

Am căutat să analizăm împreună care-s motivele insucceselor, de ce munca aceasta migăloasă nu aduce roadele dorite. Ceea ce se făcea cu doi ani în urmă, se face şi acum, se planifică şi pe viitor. Dar aceste metode şi forme, cândva interesante, nu mai au acea forţă atractivă de mai înainte. La cercuri, lecţii, serate vin în prezent de cele mai multe ori elevi, care nu cred în dumnezeu. Astfel, mun­ca ateistului nu-şi atinge scopul, ci se reduce la zero.

Aceeaşi situaţie nu e numai în şcoală. Propagandiştii ateişti din sat organizează lecţii cu participarea lectorilor din capitală şi raion, însă şi la acestea vin, în temei, ateiştii. La ce bun cheltuieşti atâta energie în zadar? Cu alte cuvinte: noi ne străduim din răsputeri, însă nu e vina noastră că nu avem rezultatele dorite.

Şi în şcoală, şi în sat se cere înviorată munca individuală -această metodă încercată, care niciodată nu se învecheşte şi tot­deauna dă rezultate bune. în timp ce propagandiştii ateişti din sat se folosesc de metodele vechi, sectarii nu stau pe loc, ei îşi perfecţio­nează mereu metodele şi formele de atragere a celor slabi de fire în mrejele lor.

În faţa fiecărui om pot surveni greutăţi. însă nu fiecare este pregătit pentru a le întâlni destoinic, pentru a-şi mobiliza toate forţele ca să le învingă. Un astfel de om cade uşor în capcana pusă de credincioşi. Ei pândesc momentul oportun. La început îl com­pătimesc, îi dau sfaturi, îi propun ajutorul material necesar. Omul nepregătit simte parcă o uşurare, se mai duce odată la ei în căutarea compătimirii, apoi a doua oară, a treia, până ce ajunge să viziteze regulat casa de rugăciuni. Dacă în acest timp nu vor interveni activ ateii, dacă ei nu vor sări în ajutorul celui ce s-a rătăcit, sectarii se aleg cu un nou „rob al lor".

Agenţii sectarilor caută chei pentru a pătrunde în sufletul omului şi de multe ori văd ceea ce ateii din Krasnoarmeisk se fac a nu observa. Până în prezent şcoala ocoleşte discuţiile despre dragoste, despre relaţiile dintre un băiat şi o fată, şi cele dintre tinerii căsă­toriţi. Şi atunci, la aceste întrebări arzătoare pentru tineretul fraged, răspund credincioşii prin intermediul unor lecţii speciale, al sfaturi­lor individuale şi aşa mai departe. Sectarii folosesc toate mijloacele, până şi constrângerea, pentru a-şi completa rândurile. Baptiştii fanatici interzic copiilor lor să participe la activitatea cercurilor de artişti amatori, să frecventeze seratele, conferinţele şi aşa mai departe. Nu le permit să intre în rândurile organizaţiei pioniereşti, ne mai vorbind de cea komsomolistă. Aici au avut loc cazuri, care ar trebui să-i pună în gardă nu numai pe activiştii atei, dar pe întreaga obştime. Câţiva elevi din clasa VUI-a, ai căror părinţi erau cunos­cuţi drept credincioşi fanatici, şi-au exprimat dorinţa să intre în rândurile komsomolului. (...) Un băiat care a devenit comsomolist a fost crunt bătut de tatăl lui.

În procesul acestui duel între credincioşi şi atei, care devine din ce în ce mai acut, propagandiştii ateişti sunt datori să lupte pentru fiecare om în parte. N-avem dreptul să cedăm sau să admitem com­promisuri.

În acelaşi sat, nepotul presbiterului, elevul M.K. a refuzat să mai participe la adunările sectei şi a intrat în rândurile komsomolului. Pentru aceasta, a fost crunt bătut de o grupă de minori baptişti, întâmplător? Nu. Conducătorii sectei au hotărât să curme din rădă­cină „trezirea", pentru ca să nu le abată şi altora „să trădeze" inte­resele sectei. Această grupă de minori a fost îndrumată, pusă la cale de căpetenia sectei.

Însă o parte din tineretul satului, cu părere de rău, nu este bine pregătită pentru a se împotrivi şi a combate obscurantismul. Unii sunt chiar induşi în eroare. Ei nu văd „cupa cu otravă" cu care sunt trataţi cei slabi, pentru a li se înjosi demnitatea de om, pentru a li se întuneca raţiunea şi a fi transformaţi în robi supuşi ai unei zeităţi născocite. Dar şi aici poartă o mare vină activiştii din sat. Căci dacă secta a organizat un cor de copii, orchestră de strune, fanfară, de ce n-a făcut lucrul acesta mai întâi şcoala? Copiii sunt foarte sensibili, emotivi, şi să se ţină cont de acest lucru, ca şi de particularităţile lor de vârstă şi de nivelul dezvoltării lor intelectuale.

Din cele spuse mai sus este evident că e necesară o perfecţionare continuă a formelor şi metodelor de educaţie ateistă a tinerei gene­raţii. Să nu uităm că noul chip al omului sovietic, morala şi con­cepţiile comuniste despre lume se afirmă într-o permanentă luptă principială împotriva rămăşiţelor trecutului din conştiinţa şi faptele oamenilor.

L.Cechirlan

(Tinerimea Moldovei, din 17 ianuarie 1973)

 

„NICI UN FEL DE COMPROMIS"

...O comunitate religioasă poate să-şi adune credincioşii, să confeseze cultul numai atunci când e înregistrată de către organele de Stat şi se bucură de protecţia lui. Şi trebuie să adăugăm - numai în biserici sau case de rugăciuni. Toate celelalte cazuri sunt socotite drept încălcare a legii.

Vara anului trecut, un oarecare Kerdivară, sectant adventist al zilei a şaptea, facându-1 pe misionarul, a plecat la Râbniţa şi în casa cetăţenei Totoc a încercat să-şi adune adepţii pentru propovăduiri. Menţionăm: datorită vigilenţei activului de partid şi sovietic al oraşului s-a pus capăt acţiunilor nelegitime ale lui Kerdivară, iar el a fost tras la răspundere. Din păcate, nu întotdeauna comisiile de ajutorare sunt la înălţime.

După cum prevede legea, comunităţile religioase n-au dreptul să folosească adunările religioase în scopuri politice sau îndreptate contra intereselor Statului, tot aşa cum n-au dreptul să atragă copiii în cercurile corale, muzicale cu înclinaţie religioasă, la aşa-zisele şcoli de învăţare a dogmelor religioase. Cu toate acestea, au fost evidenţiate cazuri şi la Chişinău, şi la Colibaşi, raionul Vulcăneşti, şi în unele sate din raionul Kotovsk, când organele locale ale puterii de Stat n-au reacţionat destul de energic, nu i-au tras la răspundere pe infractori.

Lupta pentru omul liber de mrejele credinţei este imposibilă fără eforturile comune ale tuturor oamenilor muncii. Ea presupune antrenarea atât a credincioşilor, cât şi a ateilor, la munca activă de construcţie comunistă şi printr-un sistem bine determinat al edu­caţiei ateiste a le cultiva oamenilor concepţii materialiste despre lume.

Noi luptăm contra religiei, ca formă antiştiinţifică a conştiinţei sociale, care ne împiedică să construim viaţa noastră nouă. Prin această luptă de zi cu zi ne realizăm nobila misiune de eliberare a conştiinţei omeneşti de păienjenişul religios. Şi munca noastră va fi cu atât mai rezultativă, cu cât se va respecta mai riguros legislaţia despre culte...[2]

A. Danilov,

locţiitorul Preşedintelui comisiei de ajutorare a Comitetului executiv orăşenesc din Chişinău

(Moldova Socialistă, 21 aprilie 1973)

 

 

„CREATORI DE MARTIRI"

...Într-o publicaţie numită „Buletinul Consiliului rudelor bap­tiştilor creştini-evanghelişti, deţinuţi în Uniunea Sovietică ", găsim în extensio şi cu tot luxul de detalii „istoria martirului Ivan Moiseiev". Moartea tragică a soldatului Ivan Moiseiev, care era „reli­gios şi făcea parte din aşa-numitul „Consiliu al bisericilor B.K.E.", a fost speculată monstruos şi unic de către diriguitorii acestei secte. Unii dintre „fraţi", sosiţi în Volontirovka la înmormântare tocmai de prin Bender, Tiraspol şi alte localităţi, erau înspăimântaţi cu misiunea departe de simpla împărtăşire a durerii cu familia răposa­tului, în primul rând, ei au prins a-i momi pe cei prezenţi să-şi pună semnătura pe o hârtie goală. Adică, vedeţi câ-i mort, iscăliţi-vă colea. Iar oamenii, în fond, cinstiţi dar creduli, şi-au dat consim­ţământul să facă un lucru care nu-i costă nimic, neştiind la cât va ieşi această socoteală. însă pe foaia cu iscălituri a apărut apoi un text ticluit de căpeteniile „Consiliului bisericilor B.K.E.", care a fost botezat „act".

Este clar că „fraţilor" care au pus la cale farsa, le trebuiau „do­vezi" de violenţă, fiindcă vroiau din tot dinadinsul să-1 facă martir pe Ivan Moiseiev. Şi, contrar învăţăturii biblice, ei au hotărât să-1 crucifice mort. Au făcut-o, de altfel, nu chiar original. Este aici o izbitoare repetare, după stil şi metodă., a fabricării „martorului lui Hristos" Hmara din Barnaul.

Acum, dacă „faptele" au fost puse la cale, autorii „Buletinului" şi-au dat frâu fanteziei. Cică răposatul era supus în armată la tot felul de chinuri sălbatice, ce aveau scopul să-1 convertească şi să-1 împingă să depună jurământul de credinţă poporului sovietic, dar îngerii îl păzeau permanent de orice ispită. Este cazul să-i întrebăm aici pe conducătorii sectei pomenite: ce credinţă în dumnezeu? Oare puţini oameni credincioşi şi-au dat viaţa pentru apărarea Patriei noastre? Dar şi Ivan Moiseiev nu era aşa, cum îl descriu „fraţii întru Hristos". în realitate, el a fost un ostaş pilduitor, a depus jurământul, a fost şoferul personal al comandantului unităţii, a avut multe mulţămiri din partea comandantului, de două ori a fost în concediu la baştină. Acest adevăr, desigur, n-a fost pe placul autorilor şi ei l-au omis, pur şi simplu, din biografia băiatului. în schimb ei au adăugat de la sine numeroase detalii, învăluite într-o perdea mistică.

Fratele lui Ivan, Simion Moiseiev, motorist la sectorul de exploatare al Flotei fluviale din Bender, mărturisea într-un articol, publicat în Moldova Socialistă la 21 aprilie a.c: „N-aş putea spune că Vania ţinea atât de mult la fraţii baptişti. în timpul celui de al doilea concediu, el ne-a spus că este mulţămit de serviciu şi că a depus jurământ militar. Lucrul acesta poate să-1 confirme şi moş Verebcianu".

Dacă toată facerea e trasă de păr, atunci care a fost scopul efor­turilor de a înşira şi înzorzona pe pagini întregi situaţia credin­cioşilor în ţara noastră? Pomenitul „Buletin" şi toate foile clan­destine ale „Consiliului bisericilor B.K.E." urmăresc scopuri nici pe departe religioase, să distragă pe credincioşii cinstiţi şi devotaţi Patriei de la preocupările lor spre binele societăţii, să-i izoleze şi să-i pună în duşmănie cu orânduirea noastră de Stat.

Numai lectura fugară a unui „Buletin" de acesta ocupă 2,5-3 ore, iar dacă propovăduitorul mai şi comentează textul în faţa cre­dincioşilor în orele de rugăciune, evident, nu-i mai rămâne timp ca să se adreseze „cărţilor sfinte", care, după firea lucrurilor, ar fi o treabă directă a sa.

Ocupându-se atâta de ticluirea şi răspândirea a fel de fel de „istorii", prin care este denaturată şi ponegrită realitatea noastră sovietică, apelurile spre credinţă în Hristos ale diriguitorilor „Consiliului bisericilor B.K.E." sună, vorbind delicat, ca nişte fraze deşarte, iar aceasta nu e decât un joc murdar cu sentimentele credincioşilor. Deci, ce e la mijloc: credinţa sau o lume banal de materială, care-i interesează cel mai mult?

Unul dintre capii aşa-numitului „Consiliu al bisericilor B-K-E.", Mihail Ivanovici Horev, locuitor al oraşului Chişinău, afirmă tară a clipi din ochi: credinţa. O foaie volantă, numită „Straniţa uznika E.H.B." îl recomandă ca fiind un propovăduitor „care se bucură de stima generală în mijlocul poporului lui Iisus Hristos" şi „este iubit de tot tineretul creştin". Ba mai mult, cică „pentru credinţă" a fost de două ori judecat. Desigur, acest „pentru credinţă" are o calificare fără înconjur în articolul 142 al Codului penal al RSS Moldove­neşti: „încălcarea legilor şi regulilor cu privire la despărţirea Bise­ricii de Stat şi a Şcolii de Biserică". Din voluminosul dosar penal al acestui propovăduitor reiese că el încălca sistematic regulile stabi­lite pentru activitatea cultelor religioase în ţara noastră, aduna credincioşii, inclusiv copii, în localuri clandestine, care nu cores­pund condiţiilor igienice, răspândea printre aceştia literatură cu conţinut ideologic clevetitor la adresa Statului Sovietic.

În ţara noastră funcţionează legal şi nestânjenit biserici, case de rugăciuni şi alte instituţii ale diferitelor comunităţi religioase. Ele au localuri respective, în care slujbele se fac nu cu uşile închise. De ce Horev şi ceilalţi de teapa lui preferă să propage un cult deosebit, se împotriveşte să înregistreze secta? Râvnirea după avuţie şi bună­stare, învaţă evanghelia, este o ispită a diavolului. „Aleşii dom­nului" nu sunt, adică, molipsiţi de acest rău lumesc. Nu este molip­sit nici Mihail Ivanovici. El trăieşte o viaţă modestă într-un apar­tament (construit în cooperativă) de două camere cu familia sa de 5 persoane (soţia şi trei copii). Statul i-a acordat o pensie de peste 40 de ruble pentru invaliditate. Conform legii, el ar putea, după dorinţă, să lucreze, dar socoate că-i este suficientă pensia pentru viaţă. Soţia, Vera Gheorghevna Horeva, medic de profesie, a părăsit practica acum doi ani. Atâta doar, ea în lunile de vară se aranjează la lucru la staţiunile balneare de pe litoralul Mării Negre. Cu toate acestea, familia Horev are în casă de toate, ceea ce denotă că nu trăieşte din mijloace chiar atât de modeste.

În timpul cercetării unui caz penal procuratura a făcut perche­ziţie în locuinţa lui Horev. în actul percheziţiei sunt enumerate asemenea lucruri scumpe, ca pian, frigider, trei aparate radio, un magnetofon, paltoane, blănuri ş.a. De unde putea să se ia toate acestea în locuinţa lui Horev? Miraculos, dar nu prea. în timpul percheziţiei, s-a constatat că la adresa sus-numitului vin regulat mandate poştale din cele mai diverse colţuri ale ţării. „Fraţii" din Kursk şi Suhumi, Leningrad şi Habarovsk, din alte localităţi, care nu figurează pe hărţi geografice obişnuite, îi trimit lui Mihail Ivanovici care cât poate: 10, 25, 38, 200, 380, 400 şi chiar 500 ruble. Şi dacă „fraţii întru Hristos" din ţară îi trimit „cât pot", apoi cei de peste hotare - „cât trebuie".

Asociaţia unională "Vneşposâltorg", prin recipisa nr. 6-52/8586 din 25 aprilie 1972 o anunţă pe Horeva: „La adresa Dvs. au fost rambursate pe contul A-Y „Vneşposâltorge 120,12 mărci din RFG... Vi se cuvine 10,21 ruble în certificate". Banca pentru comerţul exterior a URSS, prin recipisa nr.44 din 17 noiembrie 1972, anunţă pe Horeva: „La adresa Dvs. a sosit un mandat poştal din RFG pe o sumă de 75,00 mărci", ceea ce face 12,27 ruble în certificate.

Credem că nu e nevoie să plictisim prea mult cititorul cu înşi-rarea acestor cifre uscate. Este clar şi aşa, că bunurile familiei Horev nu pică din cer, şi mai este ştiut, de asemenea, că nimeni nu trimite bani pentru ochi frumoşi. Atunci pentru ce?

Unul dintre conducătorii „Consiliului bisericilor B.K.E.", P. Iachimenko, pe care miliţia 1-a arestat pentru trândăvie, a recunos­cut, în depoziţiile sale, că „Consiliul Bisericilor" întreţine legături ilegale cu străinătatea. La Iachimenko s-au găsit instrucţiuni primite de la acei care dirijează, de fapt, activitatea „Consiliilor bisericilor". Printre aceste instrucţiuni era şi o scrisoare conspirativă a unui oarecare Clement Kaartus, în care acesta mulţămea „fraţilor" pentru informaţia clevetitoare despre moartea lui Ivan Moiseiev. El scria că informaţia „a fost tradusă în multe limbi, multiplicată şi difuzată în 24 de ţări de pe glob". Clement cerea în continuare: „Dacă mai dispuneţi de material informativ de acesta, rugăm să-1 daţi omului care vă va înmâna scrisoarea, sau fraţilor Filip şi Ştefan, care vor veni la voi cu o săptămână mai târziu".

„Fabrica minciunilor" nu poate lucra fără materie primă şi, deci, numitul „agent de aprovizionare" îi punea din nou la grele încercări pe capii „Consiliului Bisericilor" B.K.E. Nu e atât de uşor „să dispui" de aşa material, întrucât nu vrea nimeni să fie martir. Dar nu sunt ei oamenii aceia, care să se piardă cu firea: doar martirii pot fi inventaţi...

Adevăratele sentimente umane, inclusiv acele de ordin religios, dictează respectul şi stima faţă de om, faţă de numele şi demnitatea lui. Ce este „martirul" Ivan Moiseiev pentru Horev? în piedicile ţinute în faţa credincioşilor el îl numeşte „frate, martor al lui Hristos, în faţa căruia se închină". Pe de altă parte, foile zise „sfinte", în care Ivan Moiseiev este proclamat „martor al lui Hristos", el le foloseşte, fie-ne iertat cuvântul, pentru uzul personal în toaletă. Acest lucru este confirmat prin datele percheziţiei făcute în locuinţa lui.

Observăm, apropo, că Mihail Ivanovici se îngrijeşte foarte mult de reputaţia sa în faţa credincioşilor. Faptul că, în timpul perche­ziţiei a fost găsită la toaletă bucata folosită din Bratskii listok, în care e vorba despre Ivan Moiseiev, a pus la încurcătură familia Horev. Mihail Ivanovici a înţeles că dacă ajunge una ca aceasta la urechile credincioşilor, s-a zis cu autoritatea şi, totodată, cu sursa lui de venituri. De aceea, îndată după percheziţie, el s-a grăbit să ticluiască o „scrisoare deschisă" către credincioşi, în care-şi descrie persoana sa multpătimitoare şi arată, totodată, că „lucrurile con­fiscate" în „cazul Moiseiev" nu au nici o implicare. Dar fotografiile făcute în timpul percheziţiei în locuinţa lui Horev, pe care le publicăm aici, confirmă contrariul.

După cum reiese din cele relatate, crearea de „martin" s-a dovedit a fi un business rentabil pentru capii „Consiliului Bise­ricilor" BKE, prea puţin importă sentimentele. Din generozitate, ei lasă credincioşilor credinţa, iar lor până acum nişte griji „modeste" de a-şi asigura deplina bunăstare materială.

Rândurile de mai sus, bineînţeles, nu urmăresc scopul de a ponegri, într-un fel sau altul, pe credincioşi, de a-i agita să se lase de credinţă, ci de a arăta faţa adevărată a unor conducători ai „Consiliului Bisericilor" (BKE) care, asemenea şarpelui, ne sug de ne seacă, duc o viaţă de paraziţi pe corpul societăţii, pe corpul aceloraşi credincioşi, injectând totodată veninul urii şi al duşmăniei faţă de ea.

Veniamin Anton

 (Revista Kultura din 24.XI. 1973)

 

SITUAŢIA RELIGIOASĂ ÎN MOLDOVA

În revista sovietică Nauka i Relighia (Ştiinţa şi Religia) din luna septembrie 1974, A. Konstantinov, D. Ursul şi V. Ştiucă îşi dau toată silinţa să descrie situaţia religioasă „în Moldova" - fosta provincie românească, Basarabia. Astfel, putem afla, pe de o parte, acţiunea oficială de înăbuşire metodică a oricărei zvâcniri de viaţă religioasă, iar, pe de altă parte, rezultatele slabe ale eforturilor ateiste. Cităm:

„Situaţia religioasă, aici, a fost totdeauna complexă. Iată, de pildă, datele privind Moldova malului drept, în perioada 1940: 1090 biserici ortodoxe, 22 mănăstiri şi schituri, 367 sinagogi, 19 biserici ale „vechilor credincioşi"[3], în jur de 600 lăcaşuri de rugăciune (...). Clerul era amestecat în toate. El controla în întregime viaţa culturală a ţării. Astfel, în Basarabia, după statis­ticile bisericeşti, existau în 1905, 598 şcoli primare unde instruiau 491 preoţi, 9 diaconi, 5 cântăreţi şi numai 90 de laici. Aceste cifre ilustrează perfect fermitatea cu care Biserica ţinea în mâinile sale viaţa spirituală a regiunii. (...). Din nefericire, ea reţine încă actualmente în plasă o bună parte din populaţia republicii. în afară de ortodocşi, există creştini evanghelici baptişti, catolici, izraeliţi, vechi creştini, molocani[4], martori ai lui Iehova, adventişti, penti­costali, etc. (...). În Basarabia ocupată, religia pătrundea literal­mente totul: aparatul guvernamental, şcoala, presa, literatura şi arta. Se editau multe cărţi clericale şi astrologice, broşuri şi calendare de propovăduire, etc, în aşa fel că după 1940 situaţia religioasă a provinciei era, în mod natural, complexă.

Totuşi, în urma unei importante munci desfăşurate de către organizaţiile de partid, de sindicate, de komsomol şi de către socie­tatea „Cunoştinţa"[5], cel de-al 9-lea plenum al Comitetului Central al Partidului comunist al Moldovei din luna septembrie 1959 constată deja că „mulţi cetăţeni rup legăturile cu religia şi călugării sunt îndrumaţi spre o muncă utilă din punct de vedere social". O intensă activitate ateistă a dat naştere unor rezultate tangibile; în cele mai multe din satele republicii, bisericile au încetat să mai funcţioneze. în locaşurile bisericilor din numeroase sate s-au instalat diferite asociaţii culturale. De exemplu, în locaşurile vechilor biserici din Staraia Sărata şi Goreşti au fost amenajate muzee de sat, la Staraia Celakovka o bibliotecă, la Reciu o casă de cultură, etc. Secte antisociale, ca cea a Inochentiştilor[6], au încetat să mai existe în mod practic, pelerinajele religioase, goana după vindecări miraculoase etc, aparţin trecutului. în general, credinţa se limitează la aspectul strict cultural.

Cu toate acestea, este încă prea devreme să gândim că proble­mele de mai sus au fost şi sunt rezolvate. în ultimii ani, s-a făcut mult în republică pentru difuzarea de noi sărbători[7].. însă defectul principal al acestei acţiuni este slaba difuzare a experienţei pozitive elaborate de organizaţiile de partid".

 

CLUBUL ATEISTULUI

De multe ori, în cadrul întâlnirilor mele cu diferite cercuri de ascultători, tinerii lectori, ce se specializează în domeniul ateis­mului ştiinţific, îmi pun întrebarea dacă mai există la Bender „clubul ateistului".

Da, un astfel de club funcţiona mai demult pe lângă Casa de cultură „A. S. Puşkin" şi lectorii, ce activau aici, duceau o propa­gandă ateistă desfăşurată nu numai în localul acestui focar de cultură, ci şi în deplasare, la întreprinderi şi în gospodăriile agricole din împrejurimi. Auditoriul rămânea totdeauna mulţămit de întâl­nirile cu membrii activi ai clubului.

La momentul actual la Casa de cultură (director N.T.Derevenko) au loc diferite manifestaţii de masă, dar din cadrul lor lipsesc şedin­ţele clubului ateistului. Propaganda ateismului ştiinţific în rândurile populaţiei oraşului lasă de dorit.

Din agitaţia vizuală, bogat prezentată în Casa de cultură, lipsesc placate şi standuri, ce ar servi educaţiei antireligioase (mai bine zis, erau cândva, dar au fost scoase). Nu este exclus în văzul tuturor nici planul activităţii de masă în acest domeniu, nici lista de măsuri proiectate.

Pe directorul Casei de cultură situaţia creată nu-1 alarmează, dumnealui are punctul său de vedere în acest domeniu, socotind că propaganda ateistă a devenit un anacronism. De aceea, nu ne miră faptul că, potrivit dării de seamă pe jumătate de an, aici s-au citit doar nouă lecţii pe teme ateiste, la organizaţia orăşenească a socie­tăţii „Ştiinţa", însă nu sunt date, cine şi când a citit aceste lecţii; de altfel, nu sunt nici foile de drum, ce ar confirma citirea lor.

De când a fost desfiinţat clubul ateistului, aici nu se mai organi­zează seminare metodice ale lectorilor pe teme antireligioase, nu mai au loc, atât de populare altădată, serate de întrebări şi răspun­suri, discuţii la masa rotundă, expoziţii de cărţi şi reviste de artă, nu se demonstrează diafilme cu subiect ateist.

Ba mai mult, din motive neîntemeiate nu se mai practică demonstraţia filmelor ştiinţifice şi de popularizare a ateismului ştiinţific, însoţite de comentariul lectorului. La baza reţelei de difuzare a filmelor de mare valoare - „Cum dumnezeu 1-a creat pe om", „Adevărul despre locurile sfinte", „De la întuneric spre lumină", „în umbra crucii" ş.a. - demult nu mai sunt folosite în acest scop.

Împreună cu G.Iu.Obrucikova, inspector la secţia de cultură a Comitetului executiv orăşenesc, am cercetat dările de seamă despre activitatea din perioada de un semestru a clubului „Iunosti" din sub­urbia Borisovka (şeful clubului L.A. Dudnik), a clubului „Orbita" din microraionul Lenin (şeful clubului M.I.Voronin), a caselor de cultură din satele Varniţa şi Protiagailovka, că propaganda ateis­mului ştiinţific se află şi aici în totală delăsare.

Menţionăm că sfatul pentru ateismul ştiinţific de pe lângă secţia de propagandă şi agitaţie a comitetului orăşenesc de partid nu acor­dă atenţia cuvenită îmbunătăţirii propagandei antireligioase. Cum putem explica faptul că, în decurs de jumătate de an, n-a avut loc nici o convorbire, nici o lecţie ateistă, în colectivele celor mai mari întreprinderi din oraş - la uzinele „Moldavkabeli" şi „Electroapara-tura", la combinatul de panificaţie şi la multe altele? în aceste colective se spune că „la noi credincioşi nu sunt şi n-avem cui citi lecţii pe teme ateiste". Acestor afirmaţii pripite şi evident eronate, trebuie să li se deie o ripostă cuvenită.

Într-adevăr, numărul credincioşilor în rândurile muncitorilor a scăzut cu mult, dar este oare aceasta un motiv de autoliniştire? în oraş mai activează încă reprezentanţi ai unor secte religioase, care doar atâta şi aşteaptă - să atragă în mreje vreun cetăţean, scăpat din câmpul de vedere al activităţii obşteşti. Organizează convorbiri „de salvare a sufletului", le expediază „scrisori sfinte". Mai întâlnim pe străzile oraşului tineri pletoşi cu cruci masive la gât - este oare asta o cerinţă a modei sau o simplă imitare a portului cruciaţilor din evul mediu? Majoritatea acestor tineri, angajaţi la întreprinderile din oraş, ar trebui să simtă, deci, influenţa mediului muncitoresc, forţa lui educativă. Propaganda ateismului ştiinţific nu trebuie neglijată sub motivul că în colectiv, cică, nu-s credincioşi. Ea este o parte integrantă a ideologiei noastre comuniste, a formării concepţiei ştiinţifice despre lume, Este de datoria tuturor comuniştilor şi a comsomoliştilor să propage activ ateismul ştiinţific, călăuzindu-se de istoricele materiale ale Congresului al XXV-lea al P.C.U.S. şi ţinând cont de condiţiile locale.

I.Dodin,

lector-ateist din oraşul Bender

(Moldova socialistă, 27 august 1976)

 


* Cf. Catacombes-, octombrie 1974.

[1] Publicaţia sovietică îl prezentă pe Y.Yanţen ca „director al unei şcoli duminicale ilegale", unde copiii creştinilor sectari învăţau „cuvântul lui Dumnezeu". Astfel, ci îşi dădu toate silinţele ca să câştige favoarea „sfinţilor" părinţi, ca să nu-şi păteze reputaţia de foarte bun „pedagog". Cu ocazia predicilor sale, nu cruţa nici un mijloc în vederea fanatizării acestor tineri. Unul din procedeele sale, respectiv cel mai josnic, îl reprezintă versiunea lui Yanţen despre moartea lui Ivan Moiseiev (Cf. Catacombes,  octombrie   1974).

 

[2] Cf. Catacombes din luna martie 1975.

[3] Sectă ortodoxă a schismei lui Nikon, în secolul XVII.

[4] Sectă ortodoxă foarte influenţată de protestantism.

[5] Societate care centralizează întreaga acţiune ateistă în URSS.

[6] Sectă ortodoxă moldovenească întemeiată în 1908 de călugărul Inochentie Levizor.

 

[7] Este vorba de sărbătorile laice, prin care comuniştii se sileau să înlocuiască tainele bisericeşti (botezul, cununia, etc.)