III

_______________________

Victime ale intoleranţei religioase

PASTORUL MIHAILIVANOVICI HOREV

Mihail Ivanovici Horev era în perioada anilor '80 pastor al bisericii baptiste neînregistrate din Chişinău, capitala R.S.S. Mol­dova, şi membru al Consiliului Bisericilor C.E.B. Pentru activitatea sa religioasă, socotită „ilegală" de autorităţile  comuniste, a fost mereu arestat şi întemniţat: 1966-1968, 1969-1972, 1980-1985.

În vederea normalizării raporturilor dintre Stat şi Biserică, el a trimis la 13 octombrie 1987 din lagărul din Omsk, UKH-16/3 „B", o scrisoare către Comitetul central al P.C.U.S., din care reproducem o bună parte:

„.. .Iată că de doi ani mă aflu într-o colonie cu regim sever. Şi în ce condiţii? Cum s-au scurs aceşti doi ani? Nu vreau să vă vorbesc de subzistenţa famelică din toate zilele (sunt deja obişnuit cu acest tratament), nu vreau să vă povestesc în ce fel suntem, zi de zi, supravegheaţi şi umiliţi (nu e ceva nou pentru mine). Timp de doi ani, am gustat din pedeapsa celulelor disciplinare (L.D.) şi-am fost de trei ori lipsit de vizita familiei mele. De ce?

Prima dată m-au închis disciplinar pentru că foloseam Evan­ghelia (care mi-a fost confiscată în timpul unei percheziţii perso­nale) şi pentru că am încercat să trimit o scrisoare în plus peste numărul de scrisori autorizat. în loc să scriu lunar doar de două ori familiei mele, conform autorizaţiei, am mai trimis şi pe a treia copiilor mei. Deţinuţii sunt adesea prinşi cu încălcarea acestor reguli, însă nimeni n-a fost pedepsit cu 15 zile de carceră. Cât despre Evanghelie, nici un creştin onest nu poate trăi fără ea şi, pe deasupra, nu scrie nicăieri că este interzisă păstrarea acestei cărţi, pentru a o folosi. Ei bine, am fost pedepsit pentru aceasta cu 15 zile de arest. A doua oară, am fost încarcerat pentru faptul că am păstrat o fotografie a prietenilor mei deţinuţi (fotografie care a fost publicată în Buletinul Consiliului părinţilor de deţinuţi baptişti în U.R.S.S., nr. 103). De ce am fost lipsit de vizita familiei mele? La o temperatură de mai puţin de 30° sub zero , trebuiam să merg în cizme de fetru, la ieşirea din sala de mese, în decembrie 1981. Infrac­ţiunea mea a fost încălcarea „ţinutei uniformei mele". Am fost arestat de un ofiţer, care m-a pedepsit pentru această greşeală. Cea mai mare parte din condamnaţi poartă cizme din pâslă, bineînţeles. Şi nimeni nu-i sancţionează, pentru că sunt încălţaţi cu astfel de cizme în timpul iernii. A doua oară, am fost lipsit fără motiv de vizita familiei. La 31 august 1982, la ieşirea din cantină, am ajutat bibliotecarul să ducă pachetele poştale de la corpul de gardă la bibliotecă. Am făcut-o întotdeauna. Şi dacă nu eram eu, s-ar fi găsit altcineva să facă acest lucru. Şi treaba aceasta continuă şi astăzi, fiindcă nu se poate altfel. Să vii în ajutorul unui om ţine de datoria noastră (cu atât mai mult că bibliotecarul este un invalid de cate­goria a doua, suferă de coloana vertebrală şi are o vârstă înaintată). N-are rost să dau numele ofiţerului care mă persecută. Nu el a semnat ordinul pedepsirii mele. Nu sunt responsabili nici măcar şeful lagărului sau colaboratorii săi de tot ce ni se întâmplă. „Insti­tuţia", în care mă găsesc, este frecventată de un agent al K.G.B.-ului care, în conversaţiile sale cu deţinuţii, se interesează în chip deosebit de mine. Şederea mea aici are loc sub supravegherea permanentă a K.G.B.-ului. între patru ochi, unii ofiţeri îmi spun pe şleau că aceasta nu depinde de ei, că nu sunt vinovaţi cu nimic. (Bineînţeles că nu pot, pentru motive lesne de înţeles, să citez numele lor). Mai mult, la 31 august am alcătuit o plângere câtre procuror despre felul în care se aplică pedepsele şi am trimis-o printr-un intermediar cenzorului. Dar în loc ca afacerea să fie studiată, m-am trezit cu nişte gardieni care au venit să-mi scoto­cească obiectele personale, ba mi-au luat până şi ciorna ultimei mele plângeri, care de altfel a rămas fără răspuns. Eu înţeleg de asemenea pe procuror, care nu poate să dea ordine agenţilor K.G.B. Atunci, Leonid Ilici, am decis să vă adresez această scrisoare. în primul rând, în calitatea Dv. de prim-secretar al Comitetului central al P.C.U.S. aveţi dreptul şi datoria să controlaţi activitatea tuturor organismelor guvernamentale, între care cele ale K.G.B.-ului. în al doilea rând, sunteţi capul Statului căruia îi sunt subordonate toate organele puterii. Acum, la orice moment pot fi întemniţat şi nu numai pe 15 zile, ci chiar şi pentru şase luni, precum este posibilă chiar şi prelungirea pedepsei mele. Am şi primit ameninţări, de altfel, însă sunt gata la toate. Nu sunt disperat şi privesc calm viitorul. Situaţia Dv. mă tulbură, Leonid Ilici. Aţi declanşat, în mod conştient, o confruntare cu Biserica. Pentru ca să-mi exprim cu claritate gândirea mea, permiteţi-mi să vă reamintesc puţin ce s-a întâmplat în trecut.

Delegaţii baptiste la Moscova

La 16 mai 1966, credincioşii s-au strâns înaintea clădirii Comitetului central al P.C.U.S. Ei erau în număr de 450-500. Veniţi din toate colţurile ţării, s-au strâns pentru a vă spune că erau lipsiţi de orice drept, pentru a vă vorbi de persecuţii, de denaturările la drepturile lor în tribunalele care îi judecau, de dispersarea adu­nărilor noastre pentru serviciul religios, de amenzile exorbitante, de confiscările bunurilor, de pierderea drepturilor părinteşti, într-un cuvânt, pentru a vă vorbi de arbitrariul la care sunt supuşi creştinii din ţara noastră. Se părea că nimic nu putea să împiedice o atare întâlnire. Dar nimic nu s-a realizat. Ziarele de a doua zi au aflat că Dv. aţi luat din ajun avionul pentru Vladivostok, cu scopul de a remite, drept recompensă, ordinul Lenin locuitorilor acestui oraş. înţeleg că munca Dv. este şi ea planificată, însă n-aţi vrut să încredinţaţi, unuia din colaboratorii Dv, sarcina de a ne asculta, şi în loc de convorbiri au avut loc arestări. La 17 mai, către orele 15-16, au fost grabnic trimise autobuze la intrarea în Comitetul central, au fost îmbarcaţi, cu forţa, credincioşii şi toţi au fost duşi la în­chisoarea din Lefortovo. Apoi, în 15 zile, cea mai mare parte fură duşi la domiciliul lor, însă 15 persoane s-au văzut condamnate, după care alţi numeroşi membri ai acestei delegaţii, au fost ridicaţi din locuinţa lor şi arestaţi. La 19 mai îmi veni şi mie rândul să fiu arestat chiar în faţa zidurilor Comitetului central. De atunci, s-au scurs deja 16 ani. în toată această perioadă, am fost judecat de trei ori. Să nu credeţi că-mi plâng soarta. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să apăr adevărul lui Hristos din banca acuzaţilor. însă chestiunea este cu totul alta. Calea pe care aţi ales-o, calea unei confruntări cu Biserica, aduce cumva un oarecare avantaj ansamblului guvernământului şi personal Dv., autorităţii Dv.? Urmăresc cu atenţie eforturile Dv. în lupta pentru fericirea tuturor oamenilor. Din toată inima vă doresc succes în această încercare. însă, daţi-mi voie să vă întreb ceva. Cum se poate cineva preocupa de binele întregii lumi, când în propria sa ţară există mulţi orfani nefericiţi, ai căror părinţi se găsesc, fără nici o vină, în temniţă? Din toate părţile vi se adresează plângeri, care nici nu sunt examinate măcar. Toate cercetările consistă în a şti cine a făcut plângerea, cine a strâns semnăturile, etc. şi, ca urmare, se trezesc pedepsiţi.

Câteva exemple de discriminare religioasă

Permiteţi-mi să vă citez câteva exemple despre felul în care suntem trataţi de autorităţi. La Gorki, în 1971, mă aflam de doi ani supus unui regim sever. Era noapte. în secţia mea toţi dormeau. Profitând de liniştea care domnea, am îngenuncheat între paturi. în acelaşi moment, treceau gardienii supraveghetori şi unul din ei, zărindu-mă îngenuncheat, m-a lovit în coastă cu vârful cizmei sale şi a început să strige: „Ei, tu, câine, ai fost trimis aici ca să admiţi ideologia marxist-leninistă, şi tu iar te rogi!" Mă culcai fără pătura mea, iar ei, râzând, şi-au continuat supravegherea. La Chişinău, în luna ianuarie a anului 1973: de 30 de zile mă găsesc la mine acasă. Şi, din nou o percheziţie. N-au găsit nimic important la mine, dar atenţia le-a fost atrasă de caietele copiilor, care nu aveau nimic comun cu şcoala. Erau personale, căci copiii mei notau în ele gândurile lor copilăreşti, secrete. Şi secretul lor era respectat în mod riguros de părinţi, adică de noi. Unul din agenţi se apucă să citească, cu voce tare, unele din însemnările fiului meu: „Doamne, din nou am ofensat-o pe mama, deşi nu vroiam s-o ofensez! lartă-mă"! Sau: „Curând tata se va întoarce acasă. El este foarte amabil. Când voi fi mare, voi fi ca el." Lectura acestor însemnări era înso­ţită de râsete, în timp ce micul băiat, autor al acestor cuvinte, stătea într-un colţ şi plângea. V-am scris despre această chestiune, m-am adresat şi diferitelor instanţe solicitând să mi se înapoieze aceste caiete intime, dar vai! Ijevsk. Un alt caz. Este judecat A.N.Şubinm, prezbiterul bisericii baptiste locale (C.E.B.). După cum fiecare criminal are victimele sale, şi el are cinci „victime". Este vorba de copiii, aduşi în sala de audienţă. Tuturor li s-a pus o singură şi aceeaşi întrebare: „Credeţi că Dumnezeu există?" La care toţi au răspuns: „Da!" Un răspuns ferm, rostit cu hotărâre. Făcându-i de ruşine, sunt alungaţi din sală. Profesorii lor se indignează, şocaţi de atitudinea copiilor: „Cum de n-au elevii noştri ruşine să creadă în Dumnezeu!" Şi se pot cita nenumărate exemple de acest fel. Se înţelege de la sine că, în ţara noastră, credincioşii sunt supuşi la persecuţii din cauza convingerilor lor, pentru singura şi unica raţiune: că-L slujesc pe Dumnezeu fără nici o compromitere. Nu există îndoială că această acţiune este dirijată de puterea centrală. Pretutindeni, înaintea tribunalelor, în presă şi în cursul contactelor personale, suntem desemnaţi cu acest cuvânt: „îngrămădeală" de servicii religioase. Pentru a dispersa adunările de rugăciune, se face apel la ajutorul membrilor civili ai poliţiei auxiliare, compuse din voluntari (drujniki), de cele mai multe ori beţi turtă. Se fac procese, se aplică amenzi exorbitante pentru asistenţă la slujbele religioase şi aşa mai departe. Parcă trimiterea în puşcărie nu aparţine unei directive centrale?

Ceea ce se cere puterii ateiste

Terminând această scrisoare, vreau să vă expun punctul meu de vedere în ce priveşte  măsurile indispensabile care trebuie luate pentru a regla conflictul dintre Biserică şi Stat:

1. Recunoaşterea Consiliului Bisericilor (C.E.B.) ca organ-director al Bisericilor creştine baptiste, bucurându-se de drepturile civice.

2.  Să se permită editurii „Creştinul" să editeze, în mod liber, literatură religioasă.

3.  Să fie eliberaţi toţi credincioşii bolnavi şi bătrâni, căci o şedere prea lungă în detenţie se adevereşte deosebit de penibilă pentru ei.

4.   Să se reexamineze toate problemele condamnaţilor,  în virtutea articolelor 142 şi altele, şi să fie eliberaţi.

5. Să se permită utilizarea Bibliei pentru folosinţă personală.

6.  Să se permită slujitorilor Bisericii să viziteze locurile de detenţie în vederea satisfacerii nevoilor deţinuţilor (rugăciune, ru­perea pâinii şi altele).

7. Să se îngăduie schimbul liber al unei formaţii cu alte organizaţii religioase apropiate nouă.

8.  Să se anuleze, ca nedrepte, toate dispoziţiile luate împotriva mea.

Leonid Ilici! Scrisoarea pe care v-o trimit nu urmăreşte decât un singur scop: normalizarea raporturilor între Stat şi Biserică. Până la primirea răspunsului Dv., refuz să mă alimentez, ceea ce voi aduce la cunoştinţa administraţiei lagărului printr-o declaraţie specială. Aştept răspunsul la această scrisoare, postind şi rugându-mă. însă, dacă vă împietriţi inima şi refuzaţi să luaţi în considerare problemele ridicate de mine (ceea ce nu cred că se va produce), mă voi pune atunci să mă rog pentru Dv., făcându-mi ultima rugăciune pe acest pământ[1].

M.I.Horev

 13 octombrie 1982

 

 

CONSTANTIN VLĂDIANU

Fiu al unui tată mort pe front în 1945 şi al unei mame credin­cioase, care a crescut cu mari greutăţi pe cei cinci copii în spiritul învăţăturii evanghelice, basarabeanul Constantin Ivanovici Vlădia-nu n-a cunoscut, din cea mai fragedă copilărie, decât mizeria şi şicanele autorităţilor comuniste. Născut la 18 mai 1938, la Bălţi, în Basarabia românească, el a mers la şcoală numai până în clasa 7-a, deoarece situaţia dificilă a familiei sale, după ocupaţia sovietică, nu i-a permis să-şi continue studiile.

Într-o scrisoare adresată secretarului general al Comitetului central al Partidului comunist din Uniunea Sovietică, L.I.Brejnev, Vlădianu îşi revarsă toată amărăciunea unui suflet extrem de chinuit:

„Învăţământul ateu a întors de la credinţă pe cei doi fraţi ai mei mai vârstnici. Ceilalţi trei, rămaşi credincioşi până astăzi, au avut de parcurs un drum anevoios sub apăsarea regimului ateu. Pe băncile şcolii ne-a fost dat să suportăm - eu şi fratele meu mezin, Vladimir - toată batjocura, datorită credinţei noastre în Dumnezeu şi a refuzului de a face parte din organizaţia Pionierilor. Eram alungaţi adeseori din casa de rugăciune, ni se micşorau notele, ne ofensau în toate chipurile şi chiar eram bătuţi...".

Acest „drum anevoios" traversează, fără doar şi poate, toate evenimentele vieţii sale: vexaţii şi pierderea concediului în timpul serviciului militar, retragerea permisului de conducere, lipsa unui loc de muncă, ameninţări şi sâcâieli din partea K.G.B.-ului, perse­cuţie pentru prezenţa sa activă la congresele şi conferinţele Bisericii baptiste neînregistrate (C.E.B.), etc.

În luna iunie 1968, Vlădianu se căsătoreşte cu o tânără credin­cioasă. Dar vexaţiunile şi piedicile n-au încetat deloc, în special după naşterea ultimului său fiu, Avei: „Când soţia mea părăsi maternitatea - îşi continuă Vlădianu plângerea - infirmierii îi cerură actul de identitate, pentru ca să pregătească actul de naştere al copilului. Ei îmi cerură să-i scriu numele. Şi-am scris: „Avei" (Abel). Infirmierii refuzară să redacteze un act cu un astfel de prenume, din simplul motiv că nu există în dicţionarul sovietic. Simţindu-se neîndreptăţiţi să alcătuiască un act pe acest nume, au trimis documentele noastre la biroul de stare civilă, ai cărui fun­cţionari ne-au primit cu grosolănie, insistând să alegem un prenume sovietico-moldovenesc. După o lună, am trimis redacţiei unui ziar o reclamaţie, întitulată: „Viitorul prenume al fiului meu". Această scrisoare a silit pe funcţionarii de mai sus să-mi elibereze mult aşteptatul act. La 17 august 1973 se născu fiica noastră Nataşa. Pe data de 15 ianuarie 1974, pe baza ordinului medicului de cartier, Kuzneţova, o infirmieră făcu o injecţie fetei noastre, în urma căreia copilul se îmbolnăvi. în noaptea de 19 ianuarie, poliţia-de-ajutorare transportă pe fetiţă şi pe soţia mea la spitalul pentru copii. Dis-de-dimineaţă, alergai să aflu ce se întâmplă cu Nataşa. Mă primi adjunctul medicului şef, Rusu. Ca răspuns la ceea ce vroiam să ştiu despre sănătatea fiicei bolnave, el mă întrebă: „Faci parte dintr-o sectă?" „Nu vă înţeleg, i-am răspuns. Sunteţi doctor sau agent al K.G.B.-ului?" „O vei şti mai târziu, răspunse doctorul. Dar până atunci, spune-mi ce ai făcut ca să-ţi ucizi fata?" înspăimântat de cuvintele sale, i-am zis fără să-mi controlez vorbirea: „Nelegiuitule, oare nu în spitalul tău a murit fata mea? Unde este ea acum?" Văzându-mă lăcrimând, Rusu de-abia vorbi: „Du-te acasă şi vino, apoi, să ridici trupul copilei la ora 14. Noi avem bănuiala că fiica dumitale a murit de moarte violentă. Bine, mergi să-ţi îngropi fata după care ne vom mai gândi." Era ora mesei când m-am prezentat să ridic trupul fetiţei. Doctorul Bebeleu îmi dădu cheia de la morgă, spunându-mi: „Ia-1 tu însuţi. Noi n-avem cine să te ajute. Cere-i doctorului Rusu actul de deces". Când cerui medicului-şef, Durnia, actul respectiv, el mi spuse: „Mergi de-ţi îngroapă fiica. Vei primi actul în cinci sau şase zile, când vom avea rezultatul autopsiei".

La 21 ianuarie, m-am dus cu fratele de credinţă Veniamin Zaschin, să caut actul, căci ne temeam să facem înmormântarea fără acest document. După o lungă discuţie, medicul-şef, Durnia ne-a primit în cabinetul său şi ne-a dat actul medical de care aveam nevoie. După înmormântare, Statnik îmi zise: „Costea, e adevărat că ţi-au refuzat înmânarea actului de deces? Se vorbeşte că eşti credincios şi că ai sacrificat astfel pe fiica ta..." Cuvintele acestea m-au neliniştit şi în ziua următoare cerui biroului stării civile actul de deces al copilului, ca să se cunoască motivul morţii. La veri­ficare, s-a observat că acest act avea un viciu de formă. Funcţionarii de la starea civilă, nefiind la curent cu toate aceste sâcâieli, s-au scandalizat, pretinzând originalul actului în cauză şi semnătura doctorului Bebeleu. Medicul Durnia le răspunse cu ameninţări: „Noi vom publica pretutindeni că tu ţi-ai omorât fiica şi dacă îţi manifestezi nemulţumirea, te vom da în judecată...".

În urma acestor trecăsării revoltătoare, dovedind dispreţ şi ură, credeţi că orizontul s-a luminat pentru Constantin Vlădianu? Să-i urmărim marile lui îngrijorări de tată păgubit în drepturile sale cele mai legitime:

„În iunie 1975, am dus la spitalul de copii pe fiul meu cel mic, Pavlic, care se îmbolnăvea adeseori. Medicul şef, Durnia, refuză să-1 primească, zicând: „N-avem loc pentru el. Trebuie să dăm o lecţie acestor indivizi!" Drept care, copilul n-a fost încă îngrijit cum ar fi fost cazul să se întâmple..."

Supravegheat încontinuu de K.G.B. şi acuzat de a „conduce secta baptiştilor interzisă" (C.E.B.), criticat de a-şi „creşte rău" copiii, Constantin Vlădianu imploră pe Leonid Brejnev: „Permiteţi-mi, după acordurile internaţionale, să merg să trăiesc liber în Canada, unde am putea să ne creştem copiii în spirit evanghelic, fără nici un fel de ingerinţă din partea învăţământului ateu şi fără represiunea auto­rităţilor din cauza convingerilor mele religioase.. . [2]"

TÂNĂRUL VICTOR SEDLEŢCHI

Un document pe care l-am primit în mod clandestin din Basa­rabia, acum doi ani, mi-a adus la cunoştinţă o crimă oribilă pe care au săvârşit-o comuniştii împotriva unui tânăr moldovean creştin, Victor Sedleţchi, din Cernavice. Tânărul îşi făcea serviciul militar undeva, în Uniunea Sovietică. Pe data de 28 iulie 1978, părinţii se trezesc cu un coşciug de zinc, ermetic închis, conţinând corpul neînsufleţit al copilului lor, plecat cu câteva luni mai înainte să-şi facă datoria către ţară.

Ofiţerul care, cu câţiva ostaşi, însoţea sicriul, avea ca misiune supravegherea atentă a înmormântării, respectiv ca nu cumva părin­ţii să ceară deschiderea sicriului. Cum însă mama tânărului ostaş se zbătu cu tot dinadinsul să-şi mai vadă odată fiul, înainte de despăr­ţirea definitivă, după cereri şi insistenţe nenumărate, ofiţerul de gardă - care nu era la curent cu cauzele acestui deces - acceptă să-i împlinească ultima dorinţă. Când se deschise sicriul, un spectacol de nedescris se prezentă înaintea ochilor celor ce erau prezenţi: faţa tânărului ostaş era în întregime desfigurată, capul ciopârţit, limba sfâşiată şi gura plină de cârpe, ochii străpunşi, degetele mâinilor tăiate. De îndată ce K.G.B.-ul află de toate acestea, încercui casa familiei Sedleţchi. Ofiţerul fu arestat, iar părinţii ameninţaţi că dacă nu vor păstra tăcerea, în legătură cu moartea fiului lor, vor avea soarta ofiţerului.

Cazul tânărului credincios Victor Sedleţchi, asasinat în timpul serviciului militar pentru credinţa sa creştină, ne reaminteşte de o altă crimă îngrozitoare, săvârşită de autorităţile militare sovietice la Kerci, împotriva tânărului moldovean Vania Moiseiev.. .[3].

 

MARTIRUL BASARABEAN VANIA MOISEIEV

 

Printre nenumăratele documente care ne-au provenit din Uni­unea Sovietică, de-a lungul anilor, în Franţa, unde ne aflam refu­giaţi încă din ziua de 5 aprilie 1969, ocupându-ne - atât eu, cât şi soţia mea - de problema persecuţiilor religioase din ţările comu­niste, am descoperit şi zguduitorul caz al tânărului basarabean Ivan Moiseiev, fiu al unei familii de români credincioşi, locuind în satul Volontirovka (Volontir, după numele românesc dinainte de ane­xare), situat în nordul fostului judeţ Cetatea-Albă.

Născut în anul 1952, Ivan şi aproape toţi fraţii şi-au însuşit învăţătura creştină şi, cu multă râvnă, L-au slujit pe Iisus de mici copii. Absolvind în anul 1968, şcoala de 8 ani, el se integră, dintr-un nestăvilit impuls, bisericii baptiste din Slobozia, unde, devenit „fratele Vania", luă parte la viaţa activă a acestei comunităţi neopro-testante - participare care, în plină dictatură comunistă, atrăgea riscuri de tot felul: de la condamnări grele, până la internarea în azilele psihiatrice.

Evoluţia spirituală a lui Vania Moiseiev se petrecu vertiginos. Dragostea pentru Mântuitorul Hristos şi pentru fraţii de credinţă, dorinţa de a fi de folos semenilor săi, clocoteau în inima pe care o dăruise lui Dumnezeu. Şi dacă pacea şi fericirea duhovnicească îi inundau sufletul, o umbră de durere îl cuprindea tot mai mult. în şcoală trăise alături de colegi atei; în satul în care locuia, mulţi cetăţeni batjocoreau numele Celui Prea înalt; iar acum, când pentru a-şi câştiga pâinea, lucra ca şofer de camioane, întâlnea zilnic oameni care, din pricina educaţiei şi a propagandei marxiste, habar n-aveau de existenţa lui Dumnezeu. Or, ce poate fi mai dureros pentru cel care cunoaşte Adevărul şi care trăieşte în lumina Evan­gheliei, decât constatarea rătăcirii în care zac cei pe care Iisus îi numeşte „aproapele" nostru?

Ca atare, Vania se hotărî să pornească o acţiune de evanghe­lizare printre cei necredincioşi. Credinţa şi rugăciunea îi dădeau putere pentru această iniţiativă atât de grea şi de primejdioasă într-o societate ostilă creştinismului. începuturile activităţii sale au fost încununate cu succes, căci în afara binecuvântării primite de Sus, era înconjurat şi încurajat de familie şi de membrii din comunitatea căreia aparţinea.

Iată, însă, că doi ani mai târziu, în 1972, tânărul Ivan Moiseiev este chemat să-şi facă serviciul militar într-un regiment din Kerci. Din momentul în care a fost înregimentat, viaţa lui Vania a luat o întorsătură cu totul excepţională. El realiză că Dumnezeu îi des­chide cu adevărat un câmp vast, unde va trebui să însămânţeze. Fără ezitare, în ciuda adversităţii camarazilor şi a superiorilor, îşi începu lucrarea misionară. Rugăciunea permanentă îl dotă cu o forţă parti­culară. Iisus îl sprijinea la tot pasul, pentru a putea să-L mărtu­risească neobosit.

Din scrisorile pe care a reuşit să le trimită părinţilor săi şi bisericii din localitatea natală, reiese că Vania, preţuind la maxi­mum puterea rugăciunii, reuşea să se închine zilnic de la două până la patru ore. înarmat cu această sfântă şi biruitoare provizie, el dădu asaltul propovăduirii Adevărului printre camarazii ostaşi, fără să se descurajeze când aceştia îl batjocoreau şi-1 umileau. Primul cucerit pentru cauza cea bună, şi care rămase fidelul său colaborator şi martor a tot ce avea să îndure mai târziu, a fost soldatul Serghei.

Două luni trecură de la începerea serviciului militar, în care timp toţi soldaţii şi gradaţii îl cunoşteau, deja, pe Vania ca pe un fanatic şi „rătăcit", când - după cum mărturiseşte el însuşi - „veni o zi în care credincioşia mea faţă de Dumnezeu avea să fie pusă la încercare". Şi să vedeţi în ce fel, Domnul i-a arătat cum să pro­cedeze: „în acea dimineaţă, m-am sculat la ora 5 şi m-am rugat până la ora 9, când mă grăbeam să mă aliniez: eram deja căutat şi aşteptat. A trebuit să raportez şefului de companie cauza întârzierii mele. El era informat că sunt credincios. îmi ordonă să mă aliniez şi-mi spuse că voi fi pedepsit. Conversaţia noastră continuă pe câmp, la Starâi Krâm. Soldaţii erau ocupaţi cu instrucţia militară, iar eu conversam cu comandantul asupra unui subiect cu totul de altă natură: el vroia să mă oblige să renunţ la convingerile mele religioase. întorşi la cazarmă, am fost din nou chemat de şef în biroul său, unde mulţi ofiţeri discutară cu mine. Mi se dădu o pedeapsă: să spăl toată noaptea podelele cazărmii care era foarte mare. în timp ce-mi executam pedeapsa, şefii mă chemau tot timpul să discute cu mine. în cele din urmă, mă convocă generalul diviziei, cu care am vorbit trei ore, după care, văzând că nu mă poate îndu­pleca nici cu ţipetele, nici cu vorba bună, plecă..."

În altă scrisoare, Vania povesteşte cum, după ce a fost privat de mâncare cinci zile şi supus unui examen radiografie, din care reie­şea că este perfect sănătos, a fost reintegrat regimentului, încolonat pentru instrucţie. „Mergând aliniat cu soldaţii, eu nu cântam cân­tecele lor", scrie Vania. Dar încercările urmară lanţ. îl ţinură, în toiul iernii, cinci ore afară, în uniformă de vară. Chemat apoi şi întrebat dacă „a reflectat", el a răspuns invariabil că „deşi soldat, lucrez pentru Dumnezeu". Ca represalii, pedeapsa de a sta în frigul nopţii sumar îmbrăcat, fu ridicată de la cinci ore la 15 nopţi...

Perseverenţa în mărturisirea creştină 1-a costat grele suferinţe trupeşti pe Vania Moiseiev. Totuşi, nimic nu 1-a determinat să renu­nţe la fidelitatea faţă de Iisus şi nici la lucrarea pe care i-o încredinţase. El scrie aşa familiei: „Iisus mi-a cerut să propovădu­iesc Cuvântul Său din oraş în oraş, în orice adunare, la regiment, soldaţilor şi ofiţerilor. M-am prezentat la Statul Major şi la Secţiunea specială. Am avut de suferit pentru ceea ce le-am spus..."

Spaţiul nu ne permite să relatăm viziunile miraculoase pe care le-a avut Vania: zborul într-o altă planetă şi convorbirile cu un înger. Dar ceea ce vom menţiona este întâmplarea următoare. Dis­cutând mereu cu soldaţii, izbutise să le trezească interesul pentru problemele spirituale. într-una din aceste conversaţii, la întrebarea unui camarad: „Cine este Dumnezeul tău?", Vania răspunse: „Dum­nezeul meu este atotputernic". Toţi soldaţii se sfătuiră şi-i replicară: „Dacă Dumnezeul tău poate face orice, să-i acorde sergentului X permisie de plecare acasă. Dacă va primi-o, mâine vom crede în Dumnezeul tău". Vania se rugă stăruitor pentru acest lucru şi, a doua zi, sergentul avu permisiunea, pe care nici măcar n-o solicitase superiorilor săi. Atât el, cât şi mulţi din ceilalţi camarazi, crezură în Dumnezeu.

Dar acest eveniment luă proporţii nemaipomenite în regiment şi ridică o problemă dificilă în faţa celor mai înalte autorităţi militare. De atunci, se puse la cale exterminarea lui Vania Moiseiev. Pedep­sele, permutările nu mai conteneau. Bătut, schingiuit, ameninţat cu moartea, el nu cedă ci, dimpotrivă, se întări în credinţă. Din ulti­mele lui scrisori am înţeles că îşi dădea seama că va fi ucis. Aceste scrisori sunt înălţătoare şi emoţionante. La 17 iulie 1972, respectiv cu 30 de ani în urmă, o telegramă urgentă din Kerci anunţă pe părinţii lui Vania: „Fiul vostru Ivan Moiseiev a murit într-un mod tragic". Depunând familiei corpul său neînsufleţit, sicriul a fost deschis în faţa a numeroşi martori. Deşi procesul-verbal de autopsie indica „asfixie mecanică prin înecare", trupul lui Vania prezenta şase găuri adânci în jurul inimii, răni şi urme de lovituri în cap, pe picioare şi pe spate, mari urme de arsuri pe piept şi eschimoze în jurul gurii.

Termenul ultim de retractare a convingerilor fusese fixat, după declaraţiile unor camarazi, la 16 iulie. Vania Moiseiev nu şi-a rene­gat credinţa. Bătut, ars, rănit, a fost apoi aruncat, fiind încă în viaţă, în Marea Neagră şi înecat la o adâncime de 1 metru şi 56 centimetri, în timp ce el măsura 1 metru şi 85 centimetri...

Încheiem această succintă relatare, acest binemeritat omagiu adus tânărului martir basarabean din Volontirovka, cu cuvintele părinţilor săi, adresate bisericilor şi autorităţilor sovietice: „în ulti­mele sale scrisori, el ne reamintea mereu: Dacă iubiţi ceva în lume mai mult decât pe Iisus, nu-L veţi putea urma! Fie ca această floare vie, care a dat parfumul tinereţii ei în holocaust pe cruce, să fie un exemplu pentru tot tineretul creştin, ca să-1 iubească pe Hristos cum L-a iubit fiul nostru Vania"[4].

 

 


[1] Cf, Buletinul C.E.B., nr.109/1982, Moscova, în Catacombes. iunie 1984. După informaţiile Misiunii slave din Stokholm, Horev ar fi fost condamnat la 28 ianua­rie 1985 la alţi doi ani de muncă forţată pentru „nesupunere" (deci. înainte de a-şi fi terminat ispăşirea celor cinci ani de detenţie).

 

[2] Din arhiva autorului. Adresa lui Constantin Vlădianu, la data scrisorii sale către L.I.Brejnev (1 februarie 1976): Pasajul Kiliischi, 21, oraşul Bălţi 13. RSS Moldova.

[3] Cf. revista Cuvântul Românesc, noiembrie 1981, pag.12.

[4] Cf. revista Iisus Biruitorul (nr. 5/1977), care apărea la Paris şi Cuvântul Românesc din Canada (iulie-august 1999).