II.

___________________

 

Viaţa religioasă în Basarabia

 

 

MIŞCAREA ORTODOXĂ „OASTEA DOMNULUI" ÎN BASARABIA

 

Din cartea părintelui Iosif Trifa, Intraţi în Oastea Domnului, aflăm ce „răspândire frumoasă" a luat această splendidă mişcare de luptă creştină şi de mântuire sufletească în Basarabia. La data de 1 septembrie 1928 - data apariţiei cărţii sus-amintite - ostaşii basarabeni erau răspândiţi astfel: 19 suflete în judeţul Bălţi, 15 în judeţul Chişinău, 11 în judeţul Orhei, 9 în judeţul Tighina, 3 în judeţul Cahul şi 3 în judeţul Hotin. Să nu ne mire numărul redus de membri ai „ Oastei Domnului" în Basarabia, în acea perioadă postbelică, având în vedere că după statistica păr. Iosif, ,,Oastea Domnului", a început, în prag de An Nou 1923, cu 3 luptători, la 5 luni după în­fiinţare avea 15 luptători, iar în 1928 număra 5000 de membri activi. Pentru el „Oastea Domnului" în provincia recent alipită la ţara-mamă, „a crescut ca grăuntele de muştar din Evanghelie".

Cel mai cunoscut era fratele I.Miron din Chişinău care, după mărturisirea lui Ion Fulea, a străbătut, împreună cu creştinul Romanenco din Voinova, satele şi oraşele din Basarabia, vestindu-L pe Iisus celor ignoranţi. Originar din Orhei, a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu, cu putere, mai ales în nordul Basarabiei. Considerat ca unul dintre „cântăreţii Oastei", a scris multe poezii, o bună parte din ele fiind publicate în foile Oastei Domnului: „Prin slăvita-Ţi înviere" (Foaia Oastea Domnului, nr. 16, 1933), „Duhule Prea Sfinte" (Idem, nr. 18/1933), „Rugă tainică" (Idem, nr. 22/1933), „în curând" (Idem, nr. 37/1933), „Biblia" (Idem, ni". 6/1934), „La sânul Tău dumnezeiesc" (Idem, nr. 43/1934).

Iată-1 rugându-se Duhului Sfânt:

 

Duhule, Prea Sfinte, Doamne, Doamne,

Îţi revarsă al Tău har

Peste sufletele noastre

Cele pline de amar.

 

Duhule Prea Sfinte, Doamne,

Ne uneşte cu Iisus,

Curăţă şi trup şi suflet

Pentru căile de sus.

 

Duhule ceresc şi sfinte

Îţi revarsă mângâiere

Peste omul în păcate,

Peste lumea de durere (...).

 

Sau cântând binefacerile Bibliei:

 

Biblie, sfinţită carte,

Insuflată de Duh sfânt

Tu să-mi fii făclie-n viaţă

Cât voi fi pe-acest pământ.

 

Candelă, far şi lumină

Credincioşilor le eşti.

Că din cărţile din lume

Numai tu pe om sfinţeşti (...).

 

Şi ştiinţa e lumină,

Dar se stinge tocmai când

Cu furie bat necazuri

Peste sufletu-ţi plăpând.

 

Şi filozofia este

O lumină tot aşa;

Dar în ceasul de pe urmă

Ea nu-ţi poate ajuta.

 

Deci, mă rog, Iisuse Doamne,

Înalţ inima spre Tine,

Fă ca Biblia Ta scumpă[1]

Veşnic să trăiască-n mine.

 

 

 

DESPRE IMPRIMERIILE CLANDESTINE

 

Ziarul Kazakhstanskaia Pravda din 16 martie 1968 descrie arestarea credinciosului Ivan Burlac, deţinătorul unei maşini de tipărit ilegale, datorită căreia putea să imprime şi să difuzeze biblii şi psaltiri. Descoperirea de maşini de tipărit particulare alarmează autorităţile comuniste, fiindcă cu toată vigilenţa K.G.B.-ului, activi­tatea tipografică a Bisericii persecutate continuă pretutindeni în U.R.S.S., inclusiv în republica socialistă sovietică a Moldovei. De pildă, P.Savchin, în cartea sa O reuniune în locuri ascunse, vorbeşte de arestarea preotului ortodox basarabean Pletkov şi-a multora dintre enoriaşii săi, pentru instalarea unei tipografii clan­destine, din care ieşeau cărţi de literatură religioasă, necesară comunităţilor creştine, lipsite de hrană biblică. Mai cu seamă, era activă editura clandestină baptistă Hristianin, extrem de supra­vegheată de agenţii kagebişti din cauza muncii sale „ilegale".

La 11 aprilie 1979 avu loc o pierdere considerabilă: descoperi­rea unui atelier de legătorie la Străşeni, în Moldova sovietică. Toate maşinile de legat, precum şi mii de biblii şi de cărţi religioase, au fost confiscate.

La 17 octombrie 1985, K.G.B.-ul descoperi o imprimerie clan­destină în apropiere de oraşul Bălţi, la Staraie Obreja, raionul Făleşti. Au fost arestate şase persoane: Andrei Bobrinchi (28 ani), Zinaida Tarasova (43 ani), Natalia Şevcenco (29 ani), Elena Ianuşevscaia (31 ani), Ana Ianuşevscaia (29 ani) şi Liubov Ivaşeşcenko (24 ani)[2].

 

 

DOUĂ SCRISORI

 

1

Din "Scrisoarea celor 1453 mame sovietice, pentru dreptul de a educa în mod religios pe copiii lor"

În satul Străşeni, districtul Călăraşi, din Republica Moldova, în ziua de 6 octombrie 1968, în timp ce creştinii se urcau în tren, la în­toarcerea de la celebrarea cultului, au fost bătuţi de un grup de komsomoli şi drujniki. Iată un extras din această scrisoare:

„În timp ce-i stâlcea în bătaie, se auzea strigând: Loviţi, băieţi! Şi mulţi credincioşi au fost bătuţi. Cetăţeanul Nikot Andrei din Străşeni avu, din cauza loviturilor, ochiul drept umflat şi obrazul contuzionat. Ivan Severin a primit câteva lovituri în cap, pe când soţia sa, însărcinată, a fost înhăţată de gâtlej şi aproape sugrumată. Fără nici o reţinere, ei apucau fetele şi le aruncau talmeş-balmeş la pământ. Copiii strigau speriaţi. în timp ce komsomoliştii îl snopeau în bătaie pe tatăl său, o fetişcană de 12 ani, Parascovia Buiuk, îşi pierdu cunoştinţa, ca o consecinţă a temerii şi a loviturilor; în trenul de întoarcere acasă, ea delira şi nu se ştie cum o va sfârşi. Un om în vârstă, D.A.Trifon, fost luptător în războiul patriotic, fu tare bătut şi căzând pe asfalt, îşi pierdu cunoştinţa. Bătaia a continuat chiar şi în tren. Şi toate acestea s-au întâmplat la iniţiativa secretarului orga­nizaţiei de partid, I.D.Pelitu, a preşedintelui sovietului de sat, I.K.Potar, a preşedintelui tribunalului, Anatolie Muntean, a asisten­tului medical, Vitali Muntean, a directorului şcolii, M.A.Buză şi a altor funcţionari prezenţi la ciomăgeală.. ."[3]

 

 

2

Din scrisoarea creştinilor de credinţă evanghelică-baptistă, aparţinând Bisericii baptiste din oraşul Chişinău, adresată tuturor creştinilor baptişti din U.R.S.S.

 

„Fraţilor prea iubiţi, pacea Domnului să fie cu voi toţi. Ne adre­săm vouă dintr-o profundă amărăciune şi durere, rugându-vă să ne susţineţi prin rugăciunile voastre, în încercările prin care trecem actualmente. La 18 decembrie 1969, cum o cunoaşteţi deja, a fost arestat pastorul comunităţii noastre din Chişinău. Fratele Mihail Ivanovici Horev a fost ales de Biserică ca predicator, îndată ce s-a întors din captivitate, în luna noiembrie a ultimului an. Imediat după alegerea sa, au început convocările la ministerul public, ceea ce a dus la o nouă întemniţare.

De mai multe ori poliţia şi colaboratorii săi ne-au vizitat (uneori cu un fotograf-reporter). Au luat clişee în timpul şi după reuniunile noastre, când ne aflam toţi, împreună. Datorită adunărilor noastre, am avut de plătit amenzi. Chiar în momentul acesta, slujbaşii Pala­tului de justiţie şi ai K.G.B.-ului interoghează în şcoală pe copiii membrilor comunităţii noastre.

Salariatul K.G.B.-ului, „camaradul" Scorţa, 1-a îndemnat pe elevul din clasa a 9-a, Volodea Burlak (16 ani), să fumeze. Iar discuţia-anchetă se prelungi timp de două ore. „Camaradul" (tova­răşul) Scorţa, el însuşi, interogă deopotrivă pe fratele lui Volodea, Grişa, elev în clasa a 8-a (15 ani). „Discuţia" se derula astfel: Scorţa pretinse de la Grişa semnătura sa pe o foaie albă, după care el transcrise „discuţia" pe aceeaşi foaie.

Fata unei familii credincioase, Tamara Dubceac (13 ani), elevă în clasa a 6-a, a fost dusă de către institutoarea sa la judecătorul de instrucţie, într-o cameră unde, sub aparenţa unei simple conversaţii, fu întrebată (interogată) şi i se ceru cu insistenţă ca ea să semneze un „mic" proces-verbal.

În această şcoală i-au pus întrebări şi lui Serghei Ciorny (12 ani), elev în clasa a 6-a. Este interesant de văzut cum se oferă copiilor tot felul de lucruri: ţigări şi alte bunuri. Li se promite chiar să facă din ei nişte „buni, mici agenţi de informaţie". Alţi copii de familii de credincioşi sunt de asemenea supuşi la asemănătoare „discuţii-anchetă". Prin intermediul copiilor noştri, comuniştii în­cearcă să adune informaţii în vederea represiunilor contra noastră, părinţii lor. Noi am dori să ridicăm glasurile noastre către Domnul, de la care vine orice ajutor.

Noi am vrea ca voi să cunoaşteţi de asemenea şi familia fratelui Horev. Soţia-sa se găseşte la spital; sănătatea ei este rea. Noi am trimis o scrisoare Preşedintelui Consiliului de miniştri, Kosâghin, pentru a-1 informa cu această ocazie, despre nedreptăţile flagrante şi despre actele ilegale comise de procuratura oraşului nostru. Noi am primit un răspuns al procuraturii din Chişinău. Din cercetare rezultă că Horev a fost condamnat în urma unei „acuzaţii criminale fondate".

Astfel, ne adresăm vouă, fraţi preaiubiţi, cerându-vă să ne susţineţi prin rugăciunile voastre către Dumnezeu, Stăpânul nostru şi Dumnezeul cel drept.

Credincioşii Bisericii C.E.B. din oraşul Chişinău. La cererea Bisericii, am obţinut 67 de semnături[4].

1 noiembrie 1970.

 

 

PERSECUŢIA CREŞTINILOR ORTODOCŞI ÎN REPUBLICA SOCIALISTĂ A MOLDOVEI

 

Autorul raportului de mai jos este de profesie şofer, născut în anul 1927, la Stalingrad, şi emigrat în occident în anul 1972:

„În anul 1960, pe când aveam domiciliul la Călăraşi, am fost martor la numeroase întâmplări foarte triste cu privire la felul în care oamenii puterii din Republica Moldova batjocoreau credinţa religioasă a moldovenilor ortodocşi, care, în vremea aceea, se nu­mărau printre popoarele cele mai credincioase din întreaga Uniune Sovietică. Probabil, fiindcă U.R.S.S.-ul nu ocupase Moldova decât în 1945, iar ofensiva ateiştilor militanţi a avut loc cu o oarecare întârziere.

În satele moldoveneşti, ca şi la marginea oraşelor, erau ridicate pretutindeni, pe lângă fântâni, cruci de lemn cu Mântuitorul răs­tignit. Pe drumul de la Ungheni la Chişinău, la răscrucea de unde se merge spre satul Petuşchi, se afla o cruce din cărămizi. Pe cine, oare, putea jena această cruce? Şi, totuşi, ele deranjau pe cineva!

Atunci, când lucram ca şofer, a trebuit într-o zi să merg dis-de-dimineaţă la Chişinău. Şi ce văd? Crucea de la răspântie fusese distrusă, iar cărămizile aruncate cât mai departe. Mi-am închipuit că lucrul acesta n-a putut fi decât fapta unor golani. Seara, întorcându-mă acasă, constatai că şi crucea de lemn de lângă fântâna din apropierea casei noastre, dispăruse şi ea. Câteva zile mai târziu am aflat că o „expediţie" a avut loc în cursul nopţii precedente: în toată Moldova, activiştii komsomolişti şi auxiliarii miliţiei (drujniki) au distrus toate crucile ridicate în apropierea fântânilor şi la răscruce de drumuri.

Ceva mai târziu, biserica oraşului Călăraşi a fost închisă, iar autorităţile deciseră să-i dărâme cupolele şi să transforme biserica într-un club pentru motociclişti. Un deviz de 2000 rable a fost sta­bilit, căutându-se totodată, mâna de lucru necesară de la un atelier de construcţie şi de reparaţie. însă, nici un muncitor n-a vrut să participe la dărâmarea cupolelor. S-au adresat, atunci, la între­prinderea „Mejkolhozstroi", dar muncitorii refuzară să săvârşească această muncă murdară. Mai târziu s-a găsit un grup de trei volun­tari, respectiv trei beţivani înrăiţi (un tătar, un evreu şi un rus).

Aceştia tăiară suporţii de stejar ai cupolelor, cerură un tractor lui Nicolae Lebedev - fratele unuia dintre ei - care lucra în atelierul de reparaţii a tractoarelor, fixară cablurile mecanice de jur împrejurul cupolelor şi le dărâmară, trăgând cablurile cu ajutorul unui troliu de tractor. Toată treaba aceasta n-a durat mai mult de trei ore.

Câteva zile mai târziu, o dramă sângeroasă avu loc în satul Răciula, unde se află o mănăstire de maici. în ajunul unei sărbători religioase, direcţia partidului decise să închidă mănăstirea. însoţit de preşedintele Sovietului rural şi de secretarul de partid, comisarul de poliţie al districtului ordonă stareţei să închidă mănăstirea şi să trimită pe călugăriţe la familiile lor. însă ele începură să sune clopotele, alarmând pe locuitorii satelor vecine, care alergară îndată la faţa locului şi puseră pe fugă pe cei trei reprezentanţi ai puterii politice. A doua zi, vre-o zece poliţişti se prezentară la mănăstire. Călugăriţele sunară din nou alarma şi populaţia din împrejurimi se repezi să le apere, ca de obicei. Poliţiştii, de data aceasta, au luat măsurile lor de precauţie, aşa că măicuţele fură expulzate din mănăstire cu forţa. Creştinii rezistară şi o încăierare se produse, încât poliţiştii şi secretarul de partid au fost bătuţi zdravăn, apoi aruncaţi afară din mănăstire. însă, peste două zile sosiră din Chişinău autocare tixite cu soldaţi aparţinând trupelor MVD. Ei au deschis focul şi mai mult de zece persoane, din cei care păzeau mănăstirea, fură răniţi. Toate acestea mi-au fost raportate de martori oculari. In ce mă priveşte, am văzut cum cei răniţi erau duşi la spital. Pe deasupra, mi-a fost dat să văd pe mamele şi surorile răniţilor, îngrămădite sub ferestrele spitalului, plângând şi strigând: „Asasinilor!" Şi ele mi-au povestit ceea ce se petrecuse acolo.

Câteva zile mai târziu, am văzut două autocare staţionând la Călăraşi, umplute cu obiectele provenite din jefuirea mănăstirii, care fusese închisă, iar călugăriţele dispersate. S-a intentat un proces împotriva stareţei şi a răniţilor în curs de vindecare. Nu ştiu la câţi ani au fost condamnaţi, dar în mod sigur la pedepse grele.

Fiindcă, în ce priveşte condamnările, puterea sovietică nu-i deloc zgârcită!

La aproximativ 5-7 km de Răciula se găseşte satul Gârbovăţ, în a cărui apropiere există o mănăstire de călugări, de care nimeni nu s-a atins, probabil, pentru că posedă o mare podgorie; călugării extrag un vin excelent, încât toţi potentaţii districtului care treceau pe acolo, veneau să-şi arunce ochii la mănăstire, pentru a se răcori cu vinul ei delicios.

Am mai putut observa un alt incident, atunci când meseria mea m-a adus în satul Onişcani (situat la 22 km de Călăraşi şi la 10 km de Răciula). întreprinderea mea tocmai termina construcţia unei clădiri destinată unui club, căruia nu-i lipsea decât pardoseala, uşile şi ferestrele. Fiind sărbătoarea sfântului protector al satului, tinerii hotărâră ca seara dansantă să aibă loc în clădirea neterminată. Con­ducerea colhozului nu se împotrivi. Desigur că ea nu-şi dădea seama că avea să se danseze ,jocul" naţional. în momentul când sărbătoarea atinse apogeul, secretarul comitetului de partid tocmai trecea pe acolo. „Ce-i cu gălăgia asta?" Dându-i-se explicaţiile cuvenite, el explodă: „Ce? Se celebrează o sărbătoare religioasă într-un club sovietic? Terminaţi-o imediat!" Adunându-şi în grabă activiştii de partid şi ai komsomolului, aceştia se puseră să împrăş­tie întreaga tinerime veselă şi petrecăreaţă. Căci comuniştii nu permit cetăţenilor să se amuze de o manieră neplanificată şi în afara preceptelor comuniste ce le sunt impuse!"*

 

CATOLICII DIN MOLDOVA SOVIETICĂ

 

Catolicii din satul Sloboda-Raşcov sunt trataţi ca nişte oameni în afara legii: în realitate, condamnaţi să moară fără a putea să pri­mească ultimele consolări religioase. Iată câteva exemple care ilus­trează perfect această situaţie.

Copiii bolnavei Teofila Oleinik s-au adresat organizaţiei Crucea Roşie din Moscova pentru a şti dacă guvernul sovietic are dreptul să împiedice chemarea unui preot pe patul său de moarte. Pe data de 6 septembrie 1978, Crucea Roşie a transmis plângerea familiei Oleinik Consiliului Afacerilor Religioase din Moldova, invitându-1 să examineze problema şi să răspundă reclamanţilor. Scrisoarea purta semnătura lui A.L.Samoilov, şeful cancelariei.

La 13 septembrie 1978, T. Oleinik primi următorul răspuns:

„Apropo de jalba menţionată în scrisoarea D-voastră adresată Crucii Roşii, reiese că provincia Kamenko nu dispune de o comu­nitate religioasă catolică, nici de un preot autorizat să-şi dea spriji­nul; totuşi, trimiterea unui preot dintr-o altă regiune nu se poate face fără autorizaţia cârmuirii locale" (respectiv din Kamenko). Scrisoarea purta semnătura responsabilului Consiliului Afacerilor religioase al Moldovei, A.I.Raneta. Cu toate acestea, conducerea provinciei Kamenko nici nu are intenţia să ia în consideraţie faptul că unicul preot catolic existent în toată Moldova are nu numai drepturi, dar şi datoria să asiste pe toţi credincioşii, în special pe cei care se află la sfârşitul vieţii lor.

Altădată, preotul sus-menţionat, V.Zavalniuc, a primit o tele­gramă din Raşcov, prin care era rugat să se ducă la bolnava muribundă Domnica Pogrebnaia. La rândul său preotul ceru tot telegrafic autorizaţia însărcinatului cu Afaceri religioase, însă acesta i-a interzis categoric orice deplasare. Ceea ce preotul menţiona în predica sa. Două zile mai târziu, o telegramă urgentă îl invita să meargă să înmormânteze pe femeia pomenită mai sus, care murise.

Cât timp se vor mai lua în derâdere cele mai sacre simţăminte ale creştinilor?

Dar aceasta nu ajunge. Secretarul Comitetului Executiv al regiunii Kamenko intervine adesea în desfăşurarea serviciului reli­gios din Raşcov. De nenumărate ori, el aplică amenzi catolicilor care îşi duc copiii la slujba religioasă. Pe de altă parte, acelaşi secretar Kozukar critică pe catolici în faţa cetăţenilor. De pildă, s-au scurs deja mulţi ani de când se încearcă construirea unui club la Raşcov. Dar rezultatele sunt extrem de reduse. Totuşi, Kozukar a amendat pe cel responsabil de întârzierea construcţiei, deoarece, în ciuda faptului că au avut la dispoziţie tot ce le trebuia, n-au reuşit încă să ridice clubul în chestiune, pe când un grup neînsemnat de credincioşi catolici au izbutit să construiască o biserică numai în câteva luni (biserica, pe care vandalii au distrus-o anul trecut)."

C.E.C.L., nr.35/1979

(Cronica Bisericii catolice din Lituania)

 

CATOLICII DIN ORAŞUL BĂLŢI

 

Nu este pentru prima oară când catolicii oraşului Bălţi trimit o scrisoare la Moscova şi conducerii locale, pentru a obţine înregistra­rea comitetului lor parohial şi a locului lor de cult. în cele din urmă, li s-a dat câştig de cauză. La 27 noiembrie 1979, ei primeau documen­tul oficial care le permitea să aibă un loc de cult şi atestarea înregis­trării comunităţii, precum şi a comitetului parohial. Acest document era valabil încă din ziua de 6 septembrie, însă cârmuirea locală hotărî o amânare de trei luni, ca să demoralizeze pe credincioşi.

Odată cunoscută, vestea cea bună circulă în întreaga republică moldovenească. Părintele Vladislav Zavalniuk a slujit în biserică, începând cu luna decembrie 1979, spre marea bucurie a tuturor enoriaşilor săi. însă, chiar din ziua de 5 decembrie, împuternicitul cu problemele religioase convocă pe secretarul Comitetului paro­hial din Chişinău, pentru a i se aduce la cunoştinţă că preotul Zavalniuk nu va mai putea exersa sacerdoţiul său în Moldova.

La 6 decembrie, însărcinatul cu problemele religioase, Raneta impuse părintelui Zavalniuk să-i predea certificatul de înregistrare, pe motivul că violase legea, împărtăşind pe muribunzii şi bolnavii din afara Chişinăului, fără consimţământul guvernului. Mai mult, el cerea preotului o condamnare scrisă în ceea ce priveşte pe germanii catolici care, plecând din Moldova în ţara lor, vorbiseră la postul de radio german de persecuţiile împotriva catolicilor din Moldova.

La 7 decembrie, trei funcţionari municipali au venit la biserică şi, zărindu-1 pe preot în curte, îl îmbulziră cu brutalitate, pentru că mai îndrăznea să se afle în spaţiul parohial interzis. Apoi, îi cerură lista catolicilor prezenţi acolo, fără să-şi justifice intervenţia, cu toată insistenţa catolicilor.

La 8 decembrie, sărbătoarea Imaculatei-Concepţii, oamenii se îndreptau spre biserică, cei mai mulţi ignorând că nu mai aveau preot care să le slujească. Ei veneau din diferite părţi ale Moldovei. îndată biserica fu încercuită de miliţie şi de agenţi ai K.G.B.-ului.

Preşedintele Comitetului executiv al oraşului Chişinău, respectiv Kravciuk, supraveghea îndeaproape treaba subordonaţilor săi. Nu ameninţase comisarul Raneta pe secretarul parohial, în ziua de 5 decembrie: „Dacă enoriaşii vor deplânge concedierea preotului, noi vom sigila biserica?"

Credincioşii, la văzul acestui spectacol - încercuirea bisericii de către miliţie - nu mai ştiau ce să creadă. Unul din miliţieni explică Valentinei Oleinik că ei se află, acolo, pentru a preveni o eventuală răzmeriţă. Ei pretindeau că cei doi preoţi au fost numiţi la parohie, unul bătrân, celălalt tânăr, fiecare cu partizanii lui în viaţa bisericii, ceea ce explică prezenţa miliţienilor. Totuşi, minciuna miliţiei n-a avut efectul dorit, catolicii descoperind rostul acţiunii poliţieneşti: intimidarea lor şi împiedicarea valorificării drepturilor pe care le aveau. Trista ştire a concedierii singurului preot, de puţină vreme numit, s-a răspândit fulgerător în toată republica.

La 9 decembrie, într-o duminică, biserica şi împrejurimile gemeau de lume. Toţi voiau să asculte ultimele cuvinte de adio ale preotului lor şi să participe la serviciul divin. Din păcate, preotul n-a putut să spovedească decât în taină şi să slujească tot pe ascuns, în timp ce un credincios citea rugăciuni. Suferinţa pe care au trăit-o credincioşii nu putea fi înţeleasă decât de participanţii la slujba religioasă.

Ce se putea face mai mult pentru a ridiculiza şi a batjocori pe catolicii din Moldova? Să pedepseşti un preot pentru că şi-a dat silinţa să ajute pe bolnavi şi pe muribunzi! Dar aceasta, oare, nu e datoria cea mai strictă şi mai sacră? Iată că preotul este obligat să îndeplinească această datorie cu riscul de a pierde nu numai certi­ficatul de înregistrare, prevăzut de legea sovietică, ci şi propria sa viaţă!

(Cronica Bisericii catolice în Lituania, nr.41, 1980)

 

 

„CE ESTE IUBIREA?"

 

Adevărata iubire este - conform unui articol [5] din ziarul Moldova Sovietică (25 februarie 1973) răpirea fetei unei mame creştine, pentru a o învăţa să urască pe Dumnezeu. Este vorba, în articol, despre istoria (sau păţania) Taniei Batranciuk, elevă în clasa a 5-a a şcolii din Kagul - Cahul - nr. 8 din districtul Râbinsko; ea a fost ridicată de la părinţii ei şi dată unei instituţii guvernamentale, jumătate orfelinat, jumătate casă pentru copiii abandonaţi. Ce acuzaţii li s-au adus părinţilor tinerii fete?

„Părinţii săi o obligau pe Tania să asiste la serviciul divin al bisericii, să înveţe să cânte imnurile religioase, să citească Biblia şi să se roage lui Dumnezeu. Ei îi interziceau Taniei să facă parte din organizaţia roşie a „Pionierilor", să participe la promenade şi excur­sii, să privească filme şi televiziunea. Îi interziceau, de asemenea, să poarte fularul roşu."

Sfârşitul articolului:

„În această şcoală din Kagul nr.8 se găsesc şi alţi copii care îndură influenţa părinţilor fanatici şi învăţământul ipocrit al grupurilor religioase. Este datoria primordială a tuturor institu­torilor să scape pe aceşti copii nefericiţi cărora li se inculcă iluzii religioase."

 

 


[1] Cf. Richard Wurmbrand: „Souviens-toi de tes frures". Apostolat des Editions, 1973.

[2] Cf. „U.R.S.S.: imprimeries clandestines", în Catacombes, sept.-octobre 1987.

[3] Cf. Eglise Temoin, nr.66/iunie 1970.

[4] Din arhiva personală.

*  * Cf. Catacombes, numerele 98-99 din lunile noiembrie-dec. 1979.

[5] Cf. articolul „O tânără fată îndepărtată de la părinţii săi" de Paul Voronaev (Catacombes, nr.40/15 ian. 1975).