I.

_____________________

 

Destinul tragic al Basarabiei

 

 

ÎN BASARABIA ÎNROBITĂ: DESFIINŢAREA NAŢIUNII ROMÂNE PRIN DESCREŞTINARE

 

- Comemorarea a 64 ani de la realipirea Basarabiei la

România: 27 martie 1918 - 27 martie 1982. Conferinţa ţinută

la Koln, în Germania Federală, în cadrul Cercului cultural

Independenţa -

Doamnelor şi domnilor,

Recitind cărticica Bucovina şi Basarabia, studiu istorico-politic de Mihail Eminescu, editat, sub îngrijirea prof. I. Creţu, la Bucu­reşti în anul 1941, recent retipărit la Munchen, de către Dl Ion Dumitru, ochii mi s-au oprit mai îndelung asupra ultimului capitol: „România în luptă cu panslavismul", înmănunchind articolele bardului de la Ipoteşti, apărute în ziarul Timpul din 9, 22, 24 şi 27 iunie 1878. îndurerat de soarta Moldovenilor „căzuţi sub stăpânirea pravoslavnicului Ţar al tuturor Ruşilor", şi neputându-se acomoda cu gândul că "Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi suf­letele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român", Eminescu încearcă să pună în evidenţă, pe de o parte, bogăţia şi superioritatea individualităţii naţionale a poporului român din Basarabia, iar pe de alta, ura nutrită de ruşi împotriva unei etnicităţi mândre de romanitatea ei şi, ca atare, refractară pro­cesului de asimilare forţată la care era supusă prin necurmate şi silnice măsuri de stârpire a românismului. „Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, exclamă Eminescu, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Cristos a înviat" în româneşte. Nimic în limba românească nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate acestea - subliniază el cu amărăciune - mai e şi sistemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare"[1].

Nu vom insista asupra măsurilor administrative de rusificare, care au grăbit, oarecum, înstrăinarea unor largi pături ale boierimii pământene şi a multor familii de intelectuali basarabeni, atrase de mirajul privilegiilor sociale şi politice din ce în ce mai tentante. Aceste măsuri administrative sunt, am putea spune, logice, dat fiind starea de fapt a Basarabiei de la 1812 încoace, subjugarea ei totală, transformarea acestui minunat colţ de rai românesc, rupt „din vatra Moldovei", într-o gubernie a imperiului pravoslavnic. Ceea ce vrem să accentuăm este perfidia pe care a folosit-o ocupantul de la răsărit, turmentat de ideea panslavismului, în dezlănţuirea unei puternice ofensive de rusificare, prin intermediul a două arme redutabile: Biserica şi Şcoala.

Zamfir C. Arbure, în monumentala sa lucrare „Basarabia în secolul XIX", premiată şi tipărită de Academia Română, arată cu claritate că, punând mâna pe Basarabia, prima grijă a guvernului rus a fost „deznaţionalizarea clerului şi rusificarea poporului român prin ajutorul Bisericii"; că s-a ajuns la scoaterea „din bibliotecile bisericeşti şi şcolare" a cărţilor bisericeşti în limba română, pentru a le înlocui „cu altele ruseşti"; că limba română, la început tolerată, „fu în urmă interzisă în scoale, iar sub ocârmuirea duhovnicească a Archiepiscopului Pavel, călugării septuagenari de prin mănăstiri fură obligaţi, ca nişte copii, să înveţe limba rusească"[2].

Mai mult chiar, de la 1859, dându-se o atenţie deosebită stării Bisericii din Basarabia, s-a căutat formarea, din clerul mirean, a unei armate „de agenţi panruseşti, răspândiţi prin sate", lansaţi de către seminarul-pepinieră din Chişinău şi şcoala duhovnicească primară din acelaşi oraş, al căror programă de învăţământ era predat exclusiv în limba rusă[3].

De altfel, această politică intensivă de rusificare a Basarabiei româneşti o găsim, cu vârf şi îndesat, menţionată de P.N.Batiuşkov, în studiul său istoric „Descrierea Basarabiei", scris la îndemnul ţarului Alexandru al IlI-lea şi apărut în 1892, la St. Petersburg. Contrariat că, după anexarea Basarabiei la 1812, în ciuda presiu­nilor guvernamentale, „mai multe obiceiuri favorabile românizării ţării" s-au menţinut, şi decretând că, într-o simplă gubernie ruseas­că, aşa cum era socotită provincia noastră dintre Prut şi Nistru, „aceste obiceiuri trebuiesc stârpite", istoricul rus scrie: „Până la 1871, când pe scaunul episcopal veni P. S. Pavel, în unele mănăstiri şi biserici serviciul divin se oficia în limba română. P. S. Pavel imediat ce se sui pe scaunul eparhial al Chişinăului, orândui ca în acele mănăstiri în care până atunci se oficia în limba română, să se oficieze eventual în două limbi: cea slavă şi cea moldovenească; de asemenea hotărî să se deschidă şcoli mănăstireşti în care să înveţe limba rusă şi călugării români din cei ne îmbătrâniţi încă. Cu toate aceste dispoziţiuni - continuă să ne informeze Batiuşkov, întărâtându-ne mândria naţională în faţa acestei splendide rezistenţe etnice, - avem ştiri personale că în multe mănăstiri serviciul divin urmează a se oficia în limba moldovenească şi că ruseşte nu se cântă decât: Gospodi pomilui (Doamne miluieşte). Drept scuză pentru această nesupunere, unii moldoveni ne-au obiectat cum că poporul rural nu cunoaşte deloc rusa şi, prin urmare, nu înţelege serviciul divin oficiat în această limbă. (...) Oricum ar fi, această necunoştinţă a limbii slave nu trebuie considerată ca o piedică la introducerea limbii ruseşti în biserici (conclude istoriograful sus-amintit). Dacă voim ca poporaţiunea rusă să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu devie obiectul dorinţelor şi agitaţiunilor românofile, ci din contra să se unească organiceşte cu Rusia, atunci trebuie, prin mijlocul şcoalelor, să ne grăbim a face ca măcar jumă­tate din ţăranii moldoveni să devie ruşi..."[4].

 

 

* * *

 

Unită cu Ţara-Mamă, la 27 martie 1918, nefericita provincie orientală va cunoaşte, numai peste 22 de ani, invazia trupelor sovie­tice, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940, iar după patru ani, integrarea sa la U.R.S.S., devenind, astfel, Republica Socialistă So­vietică a Moldovei. Ca proaspătă republică sovietică, Basarabia a fost supusă, întocmai Ţărilor baltice şi Ucrainei, la o necruţătoare acţiune de deznaţionalizare, pe lângă care procedeele ţariste, mai sus descrise, pălesc. Este vorba, de astă dată, de rusificarea sălba­tică aproape a tuturor numelor de oraşe, de sate şi de judeţe, mai bine zis de sovietizarea administraţiei, a învăţământului, a culturii, a obiceiurilor, a civilizaţiei, a limbii autohtone, în vederea ştergerii oricărei urme de latinitate. Şi cum? Prin declanşarea mai multor valuri de deportări (conştiincios analizate de Dl George Cioră-nescu, în valorosul său studiu în limba franceză „ La politique de russification "), cu scopul „diminuării numărului şi a forţei mol­dovenilor din Moldova sovietică - sau, mai precis, din Basarabia -pentru a-i rusifica mai lesne şi pentru a sorti pe moldovenii deportaţi unei lente, dar sigure, rusificări" [5]. Nu mai puţin de un milion de basarabeni au fost dispersaţi, între 1940 şi 1964, în Siberia, în Kazahstan, în pădurile Uralilor, în Asia Centrală şi, mai departe, spre Extremul Orient.

Orânduirea comunistă, nou instalată în Basarabia, pentru a distruge definitiv şi integral sufletul poporului moldovenesc, pentru a pune în practică diabolicul lor plan de desfiinţare a naţiunii române, pentru a asasina, pur şi simplu, limba română a rugăciunii, a închinării şi a proslăvirii lui Dumnezeu (fiindcă propagandiştii atei îşi aminteau, şi îşi amintesc, fără îndoială, de cuvintele de foc ale preotului Alexe Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii/ Limba noastră e aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram şi-acasă/ Veşnicele adevăruri..."), da, pentru a suprima legătura norodului basarabean cu Dumnezeul bunilor şi străbunilor, cu indispensabila ancoră a credinţei strămoşeşti, nu putea să nu treacă - aşa cum a făcut-o absolut în toate ţările peste care flutură steagul asupritor al Secerei şi al Ciocanului - la o acţiune metodică de descreştinare, desfăşurând intoleranţa şi fanatismul persecuţiilor religioase, preconizate de viziunea materia­listă a lui Karl Marx şi Friedrich Engels, justificate ideologic de Lenin, duse la apogeul violenţei sângeroase de Stalin, perpetuate, la adăpostul unei „legalităţi" socialiste mincinoase, de Hruşciov şi Brejnev. în virtutea nebuniei „luptei de clasă" au fost prigoniţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi la ani de puşcărie sau de muncă forţată, închişi în spitale psihiatrice şi, adeseori, omorâţi, cei mai nobili fii ai Basarabiei creştine - preoţi, predicatori şi misionari, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri. Sub stindardul dictaturii proleta­riatului suferă încă, în zilele noastre, creştini basarabeni de toate nuanţele confesionale (ortodocşi, catolici, baptişti, penticostali, adventişti) numai pentru că se opun, prin credinţa lor fierbinte în Iisus Hristos, la asalturile neputincioase ale propagandei ateiste, contracarând, de pe înălţimile luminoase ale trăirii lor spirituale, eforturile Partidului de păgânizare a unei societăţi lipsită de cele mai elementare drepturi ale omului.

Documente, mărturisiri, scrisori, primite clandestin de dincolo de Prut — la care se cade să adăugăm informaţiile furnizate de însăşi presa sovietică, întrucât ele vin să întărească credibilitatea afirma­ţiilor noastre -, toate aceste materiale irefutabile vorbesc despre străşnicia măsurilor de descreştinare luate de către duşmanii lui Dumnezeu, în ţinutul răsăritean al Moldovei, acolo, unde Ştefan cel Mare şi Sfânt a ridicat cetăţi de apărare, a înnobilat ţărani şi a adus slavă Cerului pentru ocrotirea acordată unui popor dreptcredincios şi demn.

Cea dintâi ţintă a fărădelegilor comise a fost Biserica - Biserica ortodoxă, bineînţeles, vatră de spiritualitate şi de tradiţie, centru de cultură creştină, chezăşie a perenităţii sentimentului naţional şi a hegemoniei specificităţii noastre etnice. Din revista Kultura, care apare la Chişinău, aflăm că nenumărate lăcaşuri de cult, monu­mente preţioase de artă veche, sunt lăsate în părăginire, pândite de pericolul dispariţiei complete, cum este cazul bisericilor din Căuşani, Butuceni, Saharna, Ţipova, Horodişte. „Prea multe monumente istorice au dispărut de pe faţa pământului nostru strămoşesc, iar printre acestea sunt şi biserici, mănăstiri şi schituri, scrie actorul Iulian Codau, de la teatrul din Bălţi. Altele sunt pe cale de dispa­riţie... într-adevăr, doar pe hârtie se mai poate admira clopotniţa catedralei din Chişinău, clopotniţa bisericii centrale din Bălţi..." [6]. Ca pe întreg cuprinsul imperiului sovietic, bisericile şi mănăstirile sunt transformate în magazii, depozite, săli de sport, dispensare, spitale. Iată cum descrie Calistrat Căpăţână situaţia din satul Ciocâlteni: „O trăsătură specifică îi imprimă satului nostru activi­tatea sportivă. Cultura fizică şi-a câştigat o mare autoritate între colhoznici. Fosta biserică e transformată în sală sportivă, amenajată cum se cade". Cât despre mănăstirea „Noul Neamţ", din Chiţcanii Tighinei, ascultaţi ce povesteşte Zenon Riaboşapcă în revista „Kultura" din 29 mai 1965: „în fostele clădiri administrative şi dependinţele gospodăreşti ale mănăstirii s-a organizat un spital. Printre alţii, ca salariaţi de Stat, aici lucrează şi o seamă de foşti călugări, ca Filimon Guţanu, devenit mecanic, Ignat Muşat, elec­trician, sau Grigore Garştea, bucătar". Şi autorul articolului încheie: „Din fosta atmosferă a mănăstirii a rămas doar un cârd de păuni...", dând în vileag, astfel, persecuţia abominabilă ce s-a abătut asupra Bisericii şi lipsa de libertate religioasă[7].

Tabloul de mai sus coincide, din păcate, cu mărturisirile proto­popului basarabean P. Mălai, venit în vizită la Iaşi în anul 1957, mărturisiri date în vileag de Arhim. Roman Braga: „Din toată Mitropolia Basarabiei cu trei dioceze, n-a mai rămas decât un protopopiat, cu sediul la biserica „Ciufli" din Chişinău, care este şi singura biserică a oraşului. Nu există nici un seminar pentru pregă­tirea clerului, ci doar o secţie moldovenească pe lângă seminarul din Odesa, la care nimeni nu se înscrie. A mai rămas câte un preot bătrân la 5-6 sate şi nu le poate deservi; sunt creştini care aşteaptă să treacă cinci ani, pentru a putea  asculta un serviciu de înviere. Vestitul „Sobor" din Chişinău a fost transformat în pinacotecă, iar restul bisericilor au fost închise. Chişinăul are un episcop rus, cu titlul de „exarh", care îşi are reşedinţa într-o casă. Politica rusească în Basarabia este împotriva conservării monumentelor istorice, cele 20 de mănăstiri voievodale au fost transformate în cluburi sau şcoli, iar crucile bisericilor date jos. Biserica de vară a mănăstirii Condriţa - ctitorie a lui Alexandru cel Bun - a devenit sală de dans, mănăstirea Capriana, zidită de Ştefan cel Mare, este sediul unei gospodării colective, iar în biserica mare a mănăstirii Curchi se predau cursuri de zootehnie" [8].

Încă din septembrie 1959, plenul al 9-lea al Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova sovietică trăgea concluzia că, datorită unei importante munci propagandistice, realizată de către organizaţiile de partid, sindicale şi de tineret, „mulţi cetăţeni o rup cu religia, iar sute de călugăriţe şi călugări sunt îndreptaţi înspre o muncă de folos social". Această acţiune oficială, de sistematică înăbuşire a oricărei urme de viaţă religioasă, este pusă în lumină de către trei „cercetători" basarabeni - A.Konstantinov, D. Ursul şi V. Ştiucă - în celebra revistă comunistă Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie) de pe luna septembrie 1974. Cităm: „O intensă activitate ateistă a dat rezultate tangibile: în cea mai mare parte a satelor republicii, bisericile au încetat să funcţioneze. în locaşurile bisericeşti din numeroase sate s-au instalat diferite asociaţii culturale. De exemplu, în clădirile fostelor biserici din Sarata-Veche şi Goreşti au fost instalate muzeele satului, la Reciul - un cămin cultural, etc. Pelerinajele religioase, goana după vindecări miraculoase, aparţin trecutului. Credinţa se limitează, în general, la aspectul de cult"[9].

Să vedem, răsfoind presa comunistă moldovenească, dacă inten­sa activitate anticreştină a dat într-adevăr „rezultate tangibile". Şi, mai cu seamă, în ce constă natura lor.

În articolul „În timp ce ateii dorm", apărut în ziarul Tinerimea Moldovei din 24 octombrie 1970, activista ateistă N. Rugină se apleacă, indignată, asupra unui caz „revoltant", respectiv asupra activităţii clandestine a doi tineri inochentişti, în vârstă de 19 ani: Domnica Topciu şi Alexei Cară, arestaţi la Chişinău. Crima lor? Au fost găsiţi cu 50 de ruble şi o mare cantitate de literatură religioasă în manuscris; pe deasupra, ei adunau fonduri pentru „con­struirea unei mănăstiri", sau a unei biserici. La Chişinău, în biserica Ciufli, ei trebuiau să predea banii colectaţi unei anumite persoane din ierarhia mişcării innochentiste. Tot Rugină relatează despre rezistenţa religioasă de care dau dovadă urmaşii călugărului Inno-chentie Levizor, de la Balta. în satul Dezghinţa, din plasa Ciadâr-Lunga (Tighina), există vreo 30 de innochentişti, din care jumătate sunt băieţi de şcoală. Într-o altă comună, „aproape toţi tinerii fac căsătorii religioase, deşi foarte mulţi dintre ei aparţin organizaţiei Tineretului comunist; numai că slujba cununiei are loc în clandes­tinitate, biserica fiind închisă. Nimeni nu s-a dus la muncă în ziua de Paşti..."[10].

Acelaşi eşec, în activitatea de educaţie comunistă a populaţiei basarabene, îl recunoaşte şi ateul inveterat A. Danilov, locţiitorul preşedintelui Comisiei de ajutorare a Comitetului executiv orăşe­nesc din Chişinău, care, în ziarul Moldova Socialistă din 21 aprilie 1973, face cunoscut că, deşi „comunităţile religioase n-au dreptul să folosească adunările religioase" nici „să atragă copiii în cercurile corale-muzicale cu înclinaţie religioasă", sau „la aşa-zisele şcoli de învăţare a dogmelor religioase", „cu toate acestea - îşi revarsă el zăduful - au fost evidenţiate cazuri şi la Chişinău, şi la Colibaşi, raionul Vulcăneşti, şi în unele sate din raionul Kotovsk, când orga­nele locale ale puterii de Stat n-au reacţionat destul de energic, nu i-au tras la răspundere pe infractori..." [11].

Dar credincioşii baptişti dintr-un alt sat basarabean (pe care Moldova Socialistă din 13 septembrie 1972 nu-1 denumeşte), ce rău au putut face, apropiindu-se de colhoznicul Andrei Coşciug, şi cum şi-au manifestat „antisovietismul?" „I-au acordat toată atenţia, citim în gazetă, i-au purtat de grijă, se interesau de soarta lui, de sănătatea soţiei, de nevoile care-1 frământau; l-au convins să nu beie... Cu alte cuvinte, împleteau într-un mod trainic mreaja cu care aveau să-i prindă pe aceşti doi oameni..." Fiodor Cotorbai şi Trifon Rusu, cei „mai activi" membri ai sectei locale, „nu numai că citeau Biblia, ci se stăruiau să pătrundă în sufletele oamenilor, se făceau luntre şi punte ca să-i împiedice să cunoască adevărul", subliniind că „trebuie să serveşti cu credinţă Domnului, să nu minţi, să lucrezi cu cinste..." O mai mare ostilitate faţă de Puterea sovietică nici nu se putea, câtă vreme vocea „catifelată" a lui Trifon Rusu, ni se atrage luarea aminte, „trezea cele mai calde sentimente, iar ochii mari şi luminoşi pătrundeau în suflet.. ."[12].

După cum se vede, din ziarele moldoveneşti, care apar la Chişi­nău, putem afla multe lucruri interesante despre felul în care decurge propaganda ateistă, de descreştinare a naţiunii şi, totodată, despre rezultatele negative ce le recoltează necurmat. Să ne oprim şi la Moldova Socialistă din 27 august 1976, în paginile căreia lectorul -ateist I.Dodin, întrebându-se dacă „Clubul ateistului" este „un anacronism", scrie, oţetit sufleteşte, că în Bender, adică în Tighina, „propaganda ateismului ştiinţific în rândurile populaţiei oraşului lasă de dorit", că pe directorul Casei de cultură „situaţia aceasta nu-1 alarmează", întrucât „dumnealui are punctul său de vedere în acest domeniu, socotind că propaganda ateistă a devenit un anacronism", că nu se acordă „atenţia cuvenită îmbunătăţirii propagandei antireligioase". De unde concluzia: „în oraş mai activează încă repre­zentanţi ai unor secte religioase, care doar atât aşteaptă - să atragă în mreje vreun cetăţean, scăpat din câmpul de vedere al activităţii obşteşti. Organizează convorbiri „de salvare a sufletului", le expediază „Scrisori sfinte"[13].

 

***

Nevolnic în lupta sa de cucerire a sufletului basarabean, comu­nismul materialist nu se lasă abătut de eşecuri. întruchipare a Satanei, a „balaurului cel mare" din Apocalipsă, înfrânt în războiul din cer de către arhanghelul Mihail şi îngerii săi şi azvârlit pe pământ, mai bine zis ca ipostază a Balaurului, el nu se sfieşte să facă război împotriva creştinilor care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia Iui Iisus Hristoc" [14]. Chiar dacă vestitul ideolog Leonid Iliicev declară, în chip ipocrit, că „lupta contra religiei nu înseamnă lupta contra credincioşilor, ci contra ideilor antiştiinţifice, contra învăţăturii religioase", mai mult, că trebuie folosit „un fel cordial şi sincer" în abordarea credincioşilor, noi ştim, noi cu­noaştem perfect cât de „cordial şi sincer" sunt trataţi fraţii noştri din Basarabia, de către autorităţile comuniste. Până şi copiii sunt persecutaţi, torturaţi, supuşi presiunii interogatoriilor, îndemnaţi la denunţarea părinţilor.

Dintr-o altă jalbă, adusă la cunoştinţa lumii libere de 1453 „mame sovietice", aflăm ce s-a întâmplat, la 6 octombrie 1968, credincioşilor din satul Rădeni, districtul Călăraşi, în momentul în care luau trenul, ca să se întoarcă acasă de la o adunare religioasă. Din iniţiativa secretarului organizaţiei de partid I.D.Pălitu, a preşe­dintelui Sfatului comunal I.Potar, a preşedintelui tribunalului Anatol Munteanu, a directorului de şcoală M.A.Buză, o bandă de komsomolişti şi de „drujniki", civili auxiliari ai poliţiei, au tăbărât pe bieţii săteni, ciomăgindu-i fără cruţare[15].

Folosirea forţei brutale, inumane, expresia urii apostatice, este întrebuinţată cu regularitate de autorităţile stăpânirii streine, atât de îndârjite, în opera lor de descreştinare a Basarabiei. B.Sorokin, de profesiune şofer, originar din oraşul Călăraşi, raportează drama sân­geroasă ce-a avut loc în satul Răciula, unde se găseşte mănăstirea de femei cu acelaşi nume. Era în anul, de la Dumnezeu, 1960, când în preajma unei sărbători religioase, direcţia de partid hotărî închiderea mănăstirii[16].

Lunga listă a suferinţelor, la care au fost supuşi creştinii din Basarabia înrobită, vrem s-o încheiem cu impresionanta jertfă a tânărului Vania Moiseev din Volintiri, sat situat în partea de nord a fostului judeţ Cetatea-Albă. Născut în anul 1952, dintr-o familie de români basarabeni, el s-a stins din viaţă la 16 iulie 1972, pe când îşi făcea serviciul militar în Kerci. Din comunicarea părinţilor lui Vania, adresată Consiliului Bisericilor Evanghelice Baptiste din Uniunea Sovietică, luăm cunoştinţă că „el a fost bătut, rănit, ars cu fierul roşu si apoi, încă în viaţă fiind, înecat în Marea Neagră, la o adâncime de 156 cm, în timp ce el măsura 1,85 m." Iată un exemplu de comportare „cordială şi sinceră" a propagandiştilor atei! Iată amprenta ruşinoasă a mâinilor pătate de sângele copiilor lui Dum­nezeu! Şi, cu toate acestea, nici o scrâşnire de dinţi din partea părin­ţilor, nici cea mai mică umbră de răzbunare. Să-i ascultăm grăindu-ne din cutremurătorul document ce-1 avem la îndemână: „Fiul nostru a completat numărul celor care au fost ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi îl plângem, ne bucurăm de jertfa sa. El a iubit pe Iisus mereu. L-a iubit mai mult ca alţii, fapt pe care 1-a şi dovedit, în ultimele lui scrisori, el ne reamintea fără încetare: „Dacă iubiţi ceva în lume mai mult decât pe Iisus, nu veţi putea să-L urmaţi!" Cu privirea îndreptată spre Bunul învăţător, el credea cu tărie şi suferea..."[17].

În faţa tăriei de credinţă şi a suferinţei sfinţitoare, care caracte­rizează pe fraţii noştri basarabeni, ce pot face uneltirile, prigoanele, temniţele, îmbotniţările, torturile, deportările, asasinatele? Ce pot face dihăniile Urii şi lanţurile Sclaviei împotriva unor făpturi libere în interioritatea lor convertită, care au curajul să strige, sub cerul minunat al minunatei noastre Basarabii, împreună cu Ap. Pavel, că „nici moartea, nici viaţa, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea... nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Iisus Hristos, Domnul nostru"[18].

 

 

DE VORBA CU PAN HALIPPA, DESPRE BASARABIA

 

 

Acest interviu a fost realizat pe data de 7 martie 1969; respectiv cu patru săptămâni înainte de plecarea noastră definitivă - a mea şi a soţiei mele - din ţară. Când l-am intervievat, domnul Halippa avea 86 de ani. Astăzi nu mai este în viaţă, trecând la Domnul în ziua de 30 aprilie 1979.

El s-a născut la 1 august 1883, în comuna Cubolta din Basa­rabia, care este şi comuna mea natală. Cred că nu mai este cazul să vă prezint personalitatea celui care a luptat, din fragedă tinereţe, pentru ridicarea politică, economică şi culturală a Basarabiei. I-am fost un colaborator foarte apropiat pe tărâm literar, publicând poe­zii, articole şi cronici în revista Viaţa Basarabiei, înfiinţată de el, la Chişinău. Fiind din aceeaşi comună şi având preocupări apropiate în ceea ce priveşte soarta şi viitorul provinciei dintre Prut şi Nistru, Domnul Halippa vedea în mine un continuator de nădejde al activităţii sale pusă în slujba Basarabiei. „Sergiu Grossu (îi scria el lui Anton Crihan, stabilit în Statele Unite) este un român basara­bean, care ne face cinste. Are darul scrisului şi al vorbirii; şi cum cauza noastră trebuie susţinută şi de aici înainte, noi avem tot interesul să-1 ştim angajat..."

Păstrez în arhiva mea câteva scrisori foarte interesante, pe care ni le-a adresat în anii care s-au scurs de la plecarea noastră în Franţa, rugându-ne să nu dăm uitării locurile copilăriei şi provincia care m-a odrăslit. Socotesc că interviul reprezintă un document istoric excepţional, fiind vorba de o figură fruntaşă a vieţii politice dintre cele două războaie, membru marcant al partidului Naţional Ţărănesc şi colaborator intim al lui Iuliu Maniu. Pentru rolul pe care 1-a jucat în Sfatul Ţării, Pan Halippa a fost arestat în primăvara anului 1950 şi extrădat în Uniunea Sovietică, la Chişinău, unde a fost judecat şi condamnat la cinci ani de lagăr. La expirarea pedep­sei, a fost adus în România, unde a mai stat un an de zile la închi-

soarea din Sighet, condiţiile grele de detenţie distrugându-1 trupeşte, cu toată robusteţea cu care 1-a înzestrat Dumne­zeu. S-a întors acasă într-un hal fără de hal. Când l-am vizitat în subsolul în care familia sa a fost obligată să trăiască (lo­cuinţa din strada A. Donici fiind rechizi­ţionată de către statul comunist), Dom­nul Halippa avea memoria atât de slăbită, încât mă confunda cu fratele meu, Nicolae. In pofida tuturor încercă­rilor grele prin care a trecut, Pan Halippa a putut atinge frumoasa vârstă de 96 de ani, fără să se ruşineze de „urma paşilor din vale", despre care scrie profetul Ieremia. Deoarece în urma sa stă - măreaţă şi pilduitoare -o viaţă de luptă şi de demnitate luminoasă.

Sergiu Grossu: Domnule Halippa, astăzi 7 martie 1969, îmi permit să vă iau un mic interviu neoficial, în calitate de consătean şi de fost colaborator al revistei Viaţa Basarabiei, interviu în care să se poată vedea întreaga Dvs. activitate culturală şi politică, pusă în slujba provinciei dintre Prut şi Nistru. Doresc ca aceste câteva cuvinte, pe care le veţi rosti, să rămână înregistrate pe bandă de magnetofon, pentru ca generaţiile viitoare să poată auzi, odată, vocea aceluia care, pe drept cuvânt, a fost tribunul Basarabiei noastre. Ce puteţi să spuneţi despre locurile copilăriei Dvs.?

Pan Halippa: Cubolta noastră - satul în care ne-am născut şi eu şi dumneata - este un sat moldovenesc ca atâtea sute şi sute de sate din Basarabia. El este aşezat pe un mal şi altul al râuşorului Cubolta, care a fost zăgăzuit de un iaz şi a format un lac foarte frumos, unde noi, în copilărie, am trăit cele mai fericite vremuri: ne scăldam, ne hârjoneam, prindeam peşte şi raci. Şi aceasta este cea mai puternică impresie care mi-a rămas şi mie şi, probabil, şi dumitale, în veci.

S.G.: Unde v-aţi făcut studiile secundare şi universitare?

P.H.: Şcoala am început-o chiar în Cubolta. Învăţătorul meu a fost Gheorghe Barcă, care ne învăţa în limba rusească, pentru că pe vremea aceea limba românească nu era admisă nici în şcoală, nici în biserică, nici în administraţie, nici în justiţie. Tata m-a dat la învă­ţătură cu gândul ca eu să ajung odată, ce vroise el în tinereţea lui -adică să ajung preot; şi, de aceea, după ce am terminat şcoala din Cubolta, m-a dus la Edineţ. Edineţul avea o şcoală spirituală de 4 clase. Eu, însă, n-am reuşit în prima clasă, pentru că nu ştiam bine ruseşte şi am fost admis numai în clasa preparatoare. După aceea, însă, am mers cu învăţătura destul de bine şi am absolvit cele patru clase. De acolo, tata m-a trimis la Chişinău, unde trebuia să studiez ştiinţele teologice, pentru ca să ajung preot. Chişinăul m-a impre­sionat adânc, pentru că era un oraş aşa de mare cum nu văzusem până atunci. M-am deprins cu dânsul trăind aici şase ani, cât a durat învăţătura la seminar. Am avut ca profesori tot ruşi; dar, printre dân­şii, mai erau şi doi-trei moldoveni, care aveau conştiinţă moldo­venească. Am fost bucuros să am atenţia şi prietenia lor. însă, cel care m-a influenţat mai mult a fost fratele meu, care era subinspector la acel seminar şi se ocupa, pe lângă serviciul lui şcolar, cu cer­cetarea documentelor din trecutul moldovenesc al provinciei. Era secretarul şi conducătorul, de fapt, al Comisiei Arhivelor Statului. A publicat trei mari volume, care au fost foarte mult apreciate şi în provincia noastră, şi în Rusia, dar, mai ales, la noi aici, în România. Mi-aduc aminte cum stăteam eu în gazdă la fratele meu, cum pri­mea el scrisori de la B.P.Hasdeu, de la N.Iorga, de la Alexandru Xenopol; şi aceştia îi cereau mereu să le trimită documentele pe care el le descoperea. Metoda fratelui meu era următoarea: se punea în legătură cu familiile boierilor vechi moldoveneşti, care posedau fel de fel de acte de domnie privind moşiile lor, dar care aveau şi caracter de organizare a Moldovei vechi. Toate lucrurile acestea fratele meu le studia şi făcea articole în volumele care apăreau sub egida Comisiei guberniale de studii istorice.

S.G.: Vă rog să-mi spuneţi, Domnule Halippa, când aţi început activitatea revoluţionară?

P.H.: Pe lângă studiile mele seminariale, am început să am contact cu tineretul din oraşul Chişinău şi din cercurile poporaniste ale narodnicilor ruşi, care erau foarte în vogă pe vremea aceea la Chişinău. Apoi, aşa s-a întâmplat, că fratele meu s-a însurat, luând-o pe fata subinspectorului liceului întâi, Cumarniţchi. Cumnata mea - Valentina Gheorghievna - era aşa de atentă faţă de mine, încât m-a introdus în vasta familie a ei şi a cunoştinţelor. Şi acolo, eu am găsit o mulţime de oameni, care erau cu totul de altă orientaţie decât eu, care până atunci eram şi credincios şi mă pregăteam în chip serios să ajung cândva preot. Dar, cunoscând aceste curente de gândire politică în Rusia, mi-am dat seama că e mult mai important să te preocupe aceste probleme, decât să te duci într-un sat şi acolo să te mărgineşti la o slujbă care priveşte numai câteva sute de oameni.

S.G.: Vă rog să-mi vorbiţi puţin despre activitatea Dvs. cultural-politică legată de destinul Basarabiei.

P.H.: După ce mi-am luat hotărârea să merg la studii superioare, şi m-am dus la Dorpat, în Estonia, acolo am găsit curentele sociale şi poporaniste şi mai dezvoltate decât la noi, în provincie. Şi atunci am văzut că altceva nu este de făcut decât să începem dărâmarea ţarismului şi în Rusia întreagă şi în Basarabia. Ca studenţi, noi am început să facem fel de fel de manifestaţiuni revoluţionare, încât am ajuns să influenţăm acele evenimente care au dus la prima revoluţie rusească din 1905. Eu, personal, am participat şi la greve studen­ţeşti şi la manifestaţiuni de altă natură, încât am reuşit să fiu şi arestat şi ţinut la închisoare, unde mi-am desăvârşit învăţăturile mele revoluţionare. înainte de aceasta, am fost exclus de la univer­sitate şi mi s-a fixat o viaţă anume în Basarabia, la originea mea. Pentru că nu au găsit motive legale ca să mă condamne, mi-au dat numai domiciliu forţat.

S.G.: în perioada războiului mondial, când a avut loc actul unirii, Dvs. aţi jucat un rol primordial. Referiţi-vă, în câteva cuvin­te, la Sfatul Ţării şi la unirea Basarabiei cu patria-mamă.

P.H.: înainte de a merge cu povestirea despre Sfatul Ţării, voi spune că noi a trebuit să avem mai întâi o activitate pregătitoare. Şi, în 1906, am scos la Chişinău cel dintâi ziar moldovenesc pe care l-am întitulat Basarabia. Titlul acestui ziar se scria cu litere latine, iar restul ziarului era tipărit cu buchie rusească. Acest ziar a avut o mare însemnătate în viaţa politică a noastră, a Basarabiei. Deşi a existat numai zece luni şi mereu era confiscat, el a trezit o mulţime de oameni, care au început să se intereseze de problema moldove­nească, românească, la drept vorbind, pentru că între moldoveni şi români nu este nici o deosebire etnografică. Cu prilejul colaborării mele la acest ziar, pe care-1 conducea Emanoil (Manolache) Gavn-liţă, şi unde secretar de redacţie la început a fost Pelivan, eu am fost cu ideea organizării economice şi politice a ţărănimii. Şi, de pe atunci, am început să agit ideea unei Ligi ţărăneşti. Aceasta era începutul partidului ţărănesc, pe care mai târziu l-am organizat în toată Basarabia, şi pe care l-am şi condus tot timpul, până la cedarea Basarabiei din nou către Rusia. Povestind lucrurile în chip natural, trebuie să spun că ziarul Basarabia a fost acela care i-a trezit pe moldoveni din somnolenţa lor. Până atunci absolut nimeni din Basarabia nu vorbea în chip liber despre existenţa, aici, a unei naţiuni româneşti. Dar când noi am scos ziarul şi când am tipărit şi imnul de deşteptare a neamului - „Deşteaptă-te Române!" -, atunci toată lumea a înţeles că, într-adevăr, este o problemă naţio­nală. Ceea ce a fost interesant este că socialiştii revoluţionari, în cadrul cărora eu eram înscris, au înţeles că am perfectă dreptate: înainte de a face politică socialistă, eu trebuie să fac politică naţio­nală, deşteptându-i pe moldoveni, pentru ca ei să participe conştient la toate domeniile vieţii. Am reuşit numai într-o măsură, pentru că ziarul, după zece luni de existenţă, a fost închis. Eu, pentru ca să nu mă lipsesc de studii universitare, nu m-am mai dus într-un oraş universitar din Rusia, ci, pur şi simplu, am trecut Prutul. Adică m-am dus la universitatea din Iaşi şi m-am înscris la istorie, literatură şi geografie. Am avut marele noroc că acolo, pe vremea aceea, rec­torul universităţii era un basarabean de-al nostru, Constantin Stere, care pe vremuri, în tinereţea lui, fusese şi el un agitator pentru cauza naţională şi ajunsese ca socialist şi ca revoluţionar în Siberia. A stat în Siberia destulă vreme, mi se pare vreo 10 ani. Dar după fuga lui din Siberia, a venit în România şi a impresionat cercurile universi­tare şi culturale de la Iaşi, cu o vastă pregătire în problemele şi poli­tice şi culturale, încât desăvârşindu-şi studiile, fără ca să dea şi vreo lucrare de doctorat, a fost angajat în concurs la Facultatea de Drept şi a predat dreptul constituţional. Ei bine, Stere a fost acela care, în 1906, a venit, invitat de noi, şi ne-a ajutat să scoatem primul ziar -Basarabia. Totodată, el a fost acela care ne-a ajutat, pe mai mulţi, să venim la studii la Iaşi şi la Bucureşti. Eu mi-am făcut studiile la Iaşi, din 1908 şi până la 1911. Profesorul meu Alexandru Xenopol îmi propunea să rămân la universitate, ca un fel de asistent, pentru ca să-mi fac o carieră ştiinţifică. Eu, însă, i-am spus: „Nu voi face lucrul acesta, întrucât consider mult mai important să mă întorc de unde am venit, în Basarabia, şi acolo să fac ceea ce a făcut şi fra­tele meu, Ion Halippa." Îi mai spuneam: „Domnule profesor, dum­neata ai fost în corespondenţă cu fratele meu şi îl apreciai pentru felul său de a activa în Basarabia. Ei bine, pentru acel fel al lui de-a activa pe tărâm naţional şi cultural, el a fost scos din Basarabia şi dus în Rusia, unde a ajuns mai întâi inspector şcolar pe pământul Ekaterinoslavului, pe urmă în Taurida, şi Basarabia a rămas văduvită de un om care să se ocupe de problemele acele fundamentale ale istoriei naţionale, care trebuie să steie la baza acţiunilor noastre în provincia răsăriteană a Moldovei". Am respins, deci, propunerea profesorului meu de istorie să rămân la Iaşi şi m-am întors în Basarabia, la Chişinău, unde în 1913 am început să scot revista şi gazeta Cuvânt Moldovenesc. Dacă primul ziar a existat numai zece luni, eu am reuşit să scot şi revista şi gazeta nu numai până la a doua revoluţie, dar şi după ea. Şi pe calea acestor publicaţii am reuşit să îndemn masele populare moldoveneşti la acele acţiuni politice, care au dus provincia noastră la Sfatul Ţării.

Acest Sfat al Ţării era necesar pentru motivul că trebuia angajat un vot expres al poporului, pentru un act aşa de mare ca însemnă­tate. Moldova fusese dărâmată de ţarul Alexandru I. Revoluţia rusească de sub ţarul Nicolae al II-lea nu mai exista şi atunci noi, revoluţionarii basarabeni, ne-am gândit că cel mai bun lucru este ca să întrebuinţăm revoluţia rusească în sensul acesta: ca să readucem provincia noastră la mama ei - România. Şi pentru organizarea acestui mare lucru am hotărât înfiinţarea unui parlament al provin­ciei pe care l-am numit Sfatul Ţării. El trebuia să întrunească, potrivit metodelor revoluţionare, întreaga floare cetăţenească a provinciei, luată, fireşte, după stările şi categoriile sociale, politice şi economice. Sfatul Ţării a fost organizat în aşa fel, încât n-a rămas nici o categorie socială şi economică, care să nu-şi aibă reprezen­tanţii lor în acest parlament al provinciei noastre. De bună seamă, majoritatea deputaţilor nu puteau să fie decât moldoveni, pentru motivul că ei erau băştinaşii provinciei şi erau şi majoritari. Dar şi minorităţile n-au fost câtuşi de puţin neglijate, încât Sfatul Ţării, atunci când s-a deschis, a fost recunoscut absolut de toată lumea din Basarabia. Lucrul acesta are mare însemnătate pentru motivul următor: în vara anului 1917, eu fusesem ales de Congresul Ţără­nesc al Basarabiei la primul Congres al Sfaturilor populare din toată Rusia, care s-a ţinut la Petrograd. Ducându-mă acolo, eu am stat de vorbă cu conducerea Statului - cu Kerenski şi cu ministrul Miliukov, cărora le-am spus că pe noi, fireşte, ne interesează mersul politic al Statului. Dar, în primul rând, pe noi trebuie să ne preocupe şi problema culturală a provinciei noastre. Şi spuneam: Noi nu trebuie să pierdem absolut nici o zi pentru ca să ne pregătim ca anul şcolar 1917-1918 să-1 facem în limba maternă a populaţiei locale. Kerenski şi Miliukov, însă, au spus că aceasta este o chestiune foarte gravă şi că nu pot acorda atenţie multă unor probleme care nu sunt într-o glăsuire cu marea problemă a mersului războiului. Le-am atras atenţia că una cu alta se împacă foarte bine. Noi pe frontul român avem atâtea trupe şi ruseşti şi de moldoveni, şi de ce, adică­telea, n-am putea colabora cu România şi din punct de vedere cultural. Am spus aşa: „De ce, adicătelea, noi să pierdem lunile de vară şi să nu aducem profesori şi învăţători, care să-i prepare pe ai noştri în chestiunile şcolare". Pe de altă parte spuneam: „Dacă am începe să facem numai manuale şcolare, nouă ne-ar trebui, cel puţin, un an întreg. Pe când noi, dacă vrem să începem anul şcolar în limba maternă, de ce să nu ne împrumutăm cu manuale deja gata, pe care le putem găsi la Iaşi?" Şi Kerenski şi Miliukov s-au împotrivit. Atunci eu le-am spus că nu mă împac cu acest punct de vedere al lor şi voi sta de vorbă cu opoziţia, care era opoziţia bolşe­vică. Am stat de vorbă cu Troţki. El era un basarabean de-al nostru, de la Teleneşti, şi mi-a spus aşa: „Domnule, nu-ţi pierde timpul cu proştii aceştia. Ei nu înţeleg că îşi au ultimele zile de existenţă şi de conducere a Statului". „Bine, bine. dumneata aşa spui, dar eu aşi vrea, va să zică, ca dumneata să iei şi angajamentul că nu te vei împotrivi când vei ajunge la putere". Troţki m-a condus la Lenin, după ce m-am înţeles nu numai cu angajamentul său de secretar al partidului, ci am şi cuvântul preşedintelui, V.I.Lenin. Şi când i-am spus eu lui Lenin problema noastră, el a dat un răspuns care m-a satisfăcut complet. El a spus aşa: „Procedaţi cum vă dictează conştiinţa naţională şi interesul politic. Dar faceţi-o prin Sfatul Ţării al vostru, care să angajeze tot poporul provinciei voastre". Noi aşa am şi procedat. Congresul militar s-a adresat absolut tuturor categoriilor sociale, naţionale şi economice, şi toţi şi-au prezentat delegaţii şi deputaţii lor în Sfatul Ţării, încât acest Sfat al Ţării, cu o unanimitate de voturi, a şi ales un preşedinte. Primul preşedinte a fost Nicolae Alexandri, fostul meu prieten şi colaborator la Cuvân­tul Moldovenesc. Ca preşedinte activ a fost ales, iarăşi cu unani­mitate de voturi, Ion Inculeţ. Eu, cu aceeaşi unanimitate de voturi, am fost ales vice-preşedinte al Sfatului Ţării, iar Ion Buzdugan a fost ales secretarul general, încât Sfatul Ţării a pornit ca un adevărat parlament, reprezentând toată provincia. Situaţia era foarte grea, pentru motivul că masele populare, fiind învecinate cu frontul, duceau lipsuri din cauza anului secetos şi, pe de altă parte, mulţi din front, plecând spre casa lor, făceau dezordine. Sfatul Ţării a fost nevoit, la un moment dat, să ia măsuri pentru paza acestui spate al frontului, al depozitelor, al căilor de comunicaţie. Şi când am văzut că noi, cu propriile noastre puteri, nu putem face faţă, pentru că organizaţia noastră militară era destul de primitivă, noi, iarăşi, cu votul unanim al Sfatului Ţării, am ajuns la ideea să apelăm la conducerea frontului ruso-român din Iaşi. Ne-am adresat guvernului român şi generalului Şcerbaciov, care, la rândul său, a pus chestiunea că el nu mai dispune de trupe, că trupele ruseşti sunt în descompunere şi atunci Şcerbaciov a apelat la guver­nul român. Guvernul român ne-a pus la dispoziţie o divizie, care să ocupe Basarabia şi să ia în paza sa depozitele şi căile de comuni­care. Armata română şi-a făcut datoria foarte bine. Nimeni nu putea să bănuiască, în vremea aceea, că bolşevicii îşi vor schimba punctul de vedere, pe care l-au avut la început; că noi, basarabenii, avem dreptul să procedăm aşa cum ne dictează conştiinţa naţională şi interesul politic. Nouă, conştiinţa naţională ne-a dictat să colabo­răm cu România, care era vecina noastră, era şi mama noastră, pentru că noi am fost rupţi din Moldova în 1812. Şi de ce, adică­telea, în 1918 ea ar fi încetat să mai fie mama noastră? Noi ne-am adresat poporului român într-un moment când nimeni nu mai credea că Rusia va putea să domine situaţia anarhică, ce pornea în tot imperiul, şi care ar fi costat pentru poporul rus 20-30 milioane de vieţi. Noi am făcut actul unirii la 27 martie şi, pe calea aceasta, ne­am salvat situaţia în care se găsea provincia. De atunci, am început să conlucrăm cu fraţii noştri de peste Prut, încât părea că lucrurile s-au organizat destul de bine. Pentru unire au votat 86 de deputaţi, împotriva unirii au votat numai trei. Aceşti trei erau străini de neamul nostru şi noi i-am înţeles că puteau fi împotriva actului unirii. Noi nu ne-am răzbunat pe dânşii. Ei au rămas în situaţia în care se găseau. Unul dintre ei a ajuns, pe urmă, chiar inspector în mişcarea cooperatistă. Dar nenorocirea a fost că acei care s-au abţinut de la vot (au fost şi de aceia), au început să agite problema că Basa­rabia nu poate să rămână în cadrul statului român, ci ea trebuie să se întoarcă la Rusia. Lucrul acesta părea imposibil pentru motivul că Rusia nu mai exista. Că de la un timp chiar şi această Rusie a început să se organizeze şi cel mai mare organizator a fost, totuşi, Partidul bolşevic, care i-a biruit pe toţi generalii albi, concentrând în mâinile lui puterea toată. Şi, la un moment dat, la 1940, Rusia Sovietică, prin glasul lui Stalin, a pretins României să părăsească Basarabia, ca să se întoarcă de unde fusese scăpată de noi, Sfatul Ţării. Conducerea de pe atunci a României, care se găsea sub dictatura regelui Carol al II-lea, a făcut marea crimă că a cedat provincia fără nici cea mai mică împotrivire. A fost un act ilegal. Noi nici până acum nu putem sâ-1 recunoaştem. Această provincie nu poate exista fără limba maternă şi fără cultură naţională şi, de aceea, noi socotim că ziua de mâine va trebui să hotărască chestiunea aceasta numai în folosul neamului românesc. Basarabia nu poate să fie decât românească.

S.G.: Întrucât despre Dvs. s-a spus că sunteţi omul politic care va fi identificat perfect cu destinul provinciei dintre Prut şi Nistru, pe care aţi reprezentat-o în parlament, şi pentru că tot de Dvs. s-a spus că sunteţi omul politic care, în permanenţă, are obsesia provin­ciei pe care o reprezintă, vă rog să-mi spuneţi, în încheiere, cum vedeţi viitorul Basarabiei?

P.H.: Conştiinţa naţională se trezeşte la toate popoarele. Ne vom trezi şi noi, care am fost un popor aşa de întârziat. Noi, încă astăzi putem spune că avem o conştiinţă naţională ce se manifestă în chip natural foarte puternic. Şi nu numai aici, în România, ca republică socialistă. Ea se manifestă şi în R.S.S.M. Acolo avem şi şcoală în limba noastră maternă, avem o universitate, o politehnică, o Acade­mie de ştiinţe, încât conştiinţa naţională moldovenească este clară. Viitorul nu poate fi decât în folosul unirii Basarabiei cu România. Altfel, această provincie ar fi jertfită pentru nişte idei care n-au nici un rost în viaţa omenirii. Popoarele trebuie să trăiască aşa cum le dictează interesul, sufletul şi conştiinţa.

S.G.: Vă mulţumesc pentru caldele Dvs. cuvinte adresate pro­vinciei noastre, provincie pe care atât Dvs., cât şi generaţia mea, cât şi generaţiile care vor veni, o dorim liberă şi prosperă.

 

7 martie 1969, Bucureşti

 

DE VORBA CU PROZATORUL  N. DUNAREANU

 

 

Înalt şi plin de o moldovenească vigoare, scriitorul N. Dunăreanu face parte din categoria acelor personalităţi alese, pe care le apropii cu uşurinţă de suflet şi apoi nu le poţi da uitării niciodată.

De câte ori îşi deapănă, la rugămintea cuiva, frumoasele amintiri literare (ar fi păcat să nu le strângă în volum), de câte ori îţi vorbeşte de visătorii incorigibili ai unui trecut nu prea îndepărtat, în preajma cărora a scris şi de care 1-a legat o prietenie cum astăzi rar se găseşte, îl vezi transfigurat, copleşit, emoţionat, îl vezi schimbându-se ca la atingerea unei flăcări purificatoare şi îţi poţi da seama că privirile îi alunecă spre cine ştie ce chemătoare meleaguri, spre cine ştie ce umbre apuse.

O simplitate fără margini îi inundă întreaga fiinţă; o simplitate care îşi are rădăcinile înfipte adânc într-o sănătoasă modestie şi care reliefează bunul-simţ al acestui comprehensiv făurar de slovă autentică, sensibil la toate tristeţile şi bucuriile lumii, şi purtător al unor mari zăcăminte interioare.

Dl N.Dunăreanu, în pofida anilor care s-au scurs, străin de mici­mea sufletească, a rămas acelaşi: adică a rămas credincios vieţii, sie însuşi, ferindu-se de asurzitoare reclame şi trăind în universul său, tihnit şi conştient de misiunea pe care a avut-o de dus până la capăt. Din când în când, îşi cheamă la sfat amintirile, tăifăsuind vreme în­delungată, fie cu fostul camarad de condei, gingaşul Şt. O.Iosif, fie cu atâţia alţi meşteşugari de seamă ai slovei româneşti: Emil Gârleanu, Ion Dragoslav, Octavian Goga, Tudor Pamfile, Dimitrie Anghel...

La Bucureşti vine rar de tot. îl plictiseşte larma cotidiană. Acolo, peste apa tulbure a Prutului, în căsuţa lui dragă din Chişinău, se simte, cu drept cuvânt, acasă, în elementul său. Acolo, retras pe tărâmul înmiresmat al visurilor, îngrijeşte cu dragoste şi migăloasă râvnă de gospodărie, scriind mai departe...

Proiectasem, tare de mult, să-i cer un interviu pentru cititorii noştri, care-i savurează scrisul. (Cine nu-şi aminteşte, de altfel, cărţile care astăzi fac parte din patrimoniul literaturii naţionale: "Chinuiţii", "Răsplata", "Din împărăţia stufului", "Vremuri cernite"?).

Şi iată că întâmplarea a scos la iveală prilejul de a sta de vorbă, la noi, în redac­ţie, cu acest venerabil scriitor român, care a luptat mult pentru Basarabia, identificându-se cu dorurile şi aspiraţiile ei.

Mai întâi, a şovăit. "E prea greu, dle Grossu, crede-mă. Mă leagă atâtea amin­tiri, atâţia oameni, atâtea locuri, atâtea bucurii şi tristeţi, încât nu ştiu, în clipa aceasta, dacă aş putea contura, cu fideli­tate, vremurile trecute şi sufletul curat ca rouă dimineţii al Basa­rabiei!" A tăcut, apoi, ca pentru a-şi reîmprospăta memoria: "Uite, nu ştiu de ce - continuă cu tremur în glas - mă simt copleşit ca niciodată. Mi-ai adus aminte, mi-ai pomenit de Basarabia şi sufletul meu, astăzi, parcă ar fi irosit pe toate plaiurile ei..."

L-am privit îndelung. Visa, de bună seamă. Ochii albaştri ai scriitorului călătoreau, hăt departe, cine ştie unde, şi sărutau negu­rile anilor, de vreme ce se înrouraseră, pe neaşteptate, răsfrângând, în lacrima lor, o ţară întreagă. A tresărit.

L-am rugat să ne povestească, măcar câtuşi de puţin, despre Basarabia dorurilor şi nădejdilor noastre, despre provincia pe care a îndrăgit-o ca nimeni altul.

-  Vă plictisesc cu insistenţa mea, dle Dunăreanu?

- O, nu, nu mă plictiseşti deloc, mi-a răspuns cu aceeaşi căldură în glas, care-i este caracteristică.

-  Atunci n-aţi putea mărturisi primele d-voastră legături cu Basarabia? Toţi sunt curioşi să le cunoască...

- Primele mele legături cu Basarabia? O, ce timpuri, ce oameni! Mă podidesc şi astăzi lacrimile, când îmi aduc aminte... Şi să vezi cum...

 

Un vis al copilăriei: Basarabia

 

Fiind cunoscut la Galaţi, din cea mai fragedă copilărie, priveam din Grădina Publică satele împrejmuitoare. Povestirile tatălui meu aveau mare înrâurire asupra-mi. Dânsul a făcut războiul în 1877 şi era mecanic pe vasul de război "Monitorul Ştefan cel Mare". A făcut fatalitatea ca tatăl meu să fie cu Monitorul acesta când s-au cedat cele trei judeţe din sudul Basarabiei. în casă la noi, toţi vorbeau împotriva ruşilor. în sufletul meu de copil s-a trezit un sentiment de înverşunată revoltă împotriva cotropitorilor.

Mai târziu, sub influenţa istoriei, am început să-mi clădesc un ideal: să pot vedea plaiurile Basarabiei. împrejurarea a făcut ca. după aceea, să fiu numit profesor la Tulcea, cam prin anii 1906-1910. De atunci încep legăturile mele cu Basarabia.

Trecând Dunărea, prin deltă, în dreptul braţului Chilia, mă du­ceam la Ismail. Acolo mă împrietenisem cu o seamă de moldoveni şi, de multe ori, hălăduiam cu căruţa prin satele moldoveneşti, vor­bind cu ţăranii şi luând parte la discuţiile lor. Trăiam intens viaţa basarabeană. Când aveam timp liber, treceam în Basarabia şi împăr­ţeam cărţi româneşti sătenilor.

Intrând în societatea "Sămănătorul" şi fiind apreciat de marele Haret, i-am vorbit de frumoasa provincie de peste Prut. Spiru C.Haret, aflând că lucrez la un volum de povestiri din viaţa basarabenilor, m-a ajutat pentru a-mi desăvârşi opera şi, totodată, pentru a putea călători cât mai mult. Ca să-mi pot strânge materialul necesar, călătoriile mele se ţineau lanţ. în felul acesta, am cunoscut din plin intelectualitatea basarabeană, ţinându-1 pe Haret la curent cu toate. Bucăţile pe care le scriam le publicam în diferite reviste, cu fotografii şi cu tot ce puteam găsi pentru Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, condus de Alexandru Lapedatu.

— Pe care dintre intelectualii basarabeni i-aţi cunoscut?

- Dintre basarabeni, cel dintâi care mi-a făcut o deosebită im­presie a fost Ion Pelivan. Ce surprins rămăsese într-o seară, când, urmărit de ruşi, care aflaseră că sunt propagandist, am poposit în casa d-sale. Era prin anul 1912, când se serba cu mare fast 100 de ani de la luarea Basarabiei. Pot vorbi cu multă evlavie despre senti­mentele româneşti ale acestui luptător moldovean. Stând de vorbă, îmi povestea cum în copilăria lui privea spre soarele care răsărea din România liberă şi i se părea atunci că soarele e mai frumos dincolo, pe cerul liber.

Într-o seară, am stat până târziu, tăifăsuind. Citea dintr-o carte a lui Casso, a cărei titlu îmi scapă, în care autorul scria cu drag despre români, el însuşi fiind, după mamă, de origine românească. Păstrez şi astăzi o amintire destul de duioasă despre acest neobosit luptător, care a rămas şi mai departe bunul român pe care l-am cunoscut pe vremuri.

Îmi aduc aminte, de asemenea, şi de directorul ziarului Cuvânt Moldovenesc, N.N. Alexandri. într-o seară târzie de toamnă, în casa lui Alexandri din Chişinău, am luat masa împreună cu Pan Halippa, care era redactor la acest ziar. Ziarul era scos din fondurile bătrânului Alexandri. Avea o moşioară pe malul Nistrului, unde îşi petrecea vacanţa. La aceeaşi masă, după cât îmi aduc aminte, a luat parte şi un colaborator: Râşcanu. S-a pus la cale în ce fel să întărim legătura cu românii din Regat. Bătrânul Alexandri căuta ca prin intermediul meu să se poată stabili o legătură temeinică cu intelectualii de peste Prut. Ţin minte că Alexandri mi-a spus: "Fii foarte prevăzător". Şi, într-adevăr, trebuia să fiu, deoarece autorităţile ruseşti, prinzând de veste, i-ar ti închis ziarul şi n-aş mai fi putut veni niciodată în Basarabia.

-  Cum vă părea naţionalismul basarabean în acele vremuri de restrişte?

- Observasem atunci că moldovenii sunt pătrunşi de ideea unui naţionalism înalt, că îşi dau seama de drepturile lor. Fie că erau duşi în Caucaz, în Siberia pe la Amur, ei rămâneau aceiaşi. Limba n-o pierdeau. Iar toate aceste comori de bunuri spirituale erau scoase la lumină de ziarul lui Alexandri, Cuvânt Moldovenesc, care publica lucruri interesante şi folositoare pentru pătura de jos. De pildă, poveştile şi amintirile lui Ion Creangă, precum şi multe alte poves­tiri cu titlu bătrânesc. Bineînţeles, toate acestea sunt începuturi, nebuloase încă, voindu-se prin scris a se deştepta poporul. în călă­toriile mele prin Basarabia, am dat peste acelaşi ţăran dârz, asupra căruia ţarismul n-a avut nici o influenţă dăunătoare.

-  In ce fel reuşeaţi să păcăliţi autorităţile ruseşti, venind în Basarabia? Nu-şi dădeau, oare, seama de dedesubturile acestor călătorii?

-  Ascultă-mă şi-ai să vezi. în anii 1911, 1912, 1913, verile mi le-am petrecut colindând Basarabia, fie că veneam cu vaporul pe Nistru sau mă urcam în tren la Reni, fie că dispăream cu căruţa, îmbrăcat ţărăneşte, ca să nu dau de gândit autorităţilor ruseşti. Totuşi am avut şi eu greşelile mele, căci în anul 1912-1913, împreună cu Apostol Culea şi cu Dumitru Toni, am închiriat vaporul "Domnul Tudor" şi am făcut o excursie la Ismail. Ca să putem înşela supra­vegherea ruşilor, am numit această excursie "Excursia profesorilor secundari". De fapt, era făcută sub auspiciile Ligii Culturale. Excur­sia a fost foarte bine organizată, oficialităţile din Ismail primindu-ne cu muzică şi cântându-ne Imnul Regal Român. Noi am avut un taraf de lăutari de la Galaţi, care a răspuns cu imnul "Boje, Tarea hrăni" (Doamne, păzeşte pe Ţar). Pentru prima oară de la 1877, a ancorat în portul Ismail un vapor românesc. Tot oraşul ieşise în întâmpinarea noastră cu flori. Entuziasmul părea de nestăvilit. După o primire oficială, sărbătorească, Toni şi Culea au făcut imprudenţa de au scris în Neamul românesc un articol, în care arătau dedesubturile acestei excursii. Din cauza aceasta am avut mari neplăceri cu ruşii. Am perseverat, însă, şi după un îndelungat zbucium sufletesc, cu paşaport fals, mi-am continuat călătoriile şi mi-am dus opera literară la bun sfârşit.

- Pe dl profesor Ştefan Ciobanii, de care vă leagă, după câte ştiu, multe amintiri, cum l-aţi cunoscut?

-  L-am cunoscut la Ministerul Educaţiei Naţionale din Iaşi. Secretar general, la minister, era profesorul Cădere. Dânsul m-a prezentat dlui Ciobanu, care, auzind numele meu, m-a întrebat foar­te vesel dacă nu doresc să iau o catedră în Basarabia. Nu m-am dat în lături de la această deosebită cinste care mi se aducea şi, peste o săptămână, am primit o telegramă că sunt numit profesor de limba română la Ismail. Unde puteam să mă simt mai bine decât în oraşul care mi-a fost întotdeauna drag şi de unde făcusem primele mele legături cu Basarabia?

După un an de zile, dl profesor Ciobanu m-a chemat la Chişinău. Conducea atunci Directoratul învăţământului din Basarabia. Secţia de propagandă fiind lăsată pe seama dlui Apostol Culea. Printre scriitorii de care se înconjurase Ştefan Ciobanu, amintesc pe Tudor Pamfile, N.N.Beldiceanu, D.Iov şi Liviu Marian. De aici începe activitatea, pe drept cuvânt românească, a profesorului Ştefan Ciobanu. Se înfiinţează revista Şcoala basarabeană şi ziarul Soarele, pentru popor. Se tipăresc zeci de volume de povestiri pentru copii. Momentul cel mai greu a fost românizarea şcolii basarabene, unde spiritul rusesc încă mai sălăşluia, iar mulţi dintre învăţătorii ruşi nici nu voiau să depună jurământul noii oblăduiri. Cu o energie fără seamăn, Şt. Ciobanu înfiinţează sute de şcoli pentru adulţi şi convinge pe foarte mulţi dintre învăţători şi profe­sori să recunoască stăpânirea noastră. Natural că, dintre moldoveni, toţi au rămas cu sufletele deschise la apelul vibrant al dlui Ciobanu...

Oftând din greu, N.Dunăreanu povesti mai departe. De-abia îşi mai putea stăpâni revolta. Glasul îi vibra dureros:

- Dar ceea ce a clădit armata şi sufletul intelectualilor basarabeni, mercantilismul şi mrejele politicii au început ca să des­trame, lovind în fundamentul solid al neamului. Mulţi dintre politicieni şi-au uitat sfintele datorii pe care le aveau faţă de ţara lor. Nu vreau să pomenesc nume. Istoria obiectivă va pune pe fiecare la locul lui...

În refugiu, departe de plaiurile dragi

 

- Dar refugiul, durerosul refugiu de acum doi ani, v-a săpat răni adânci, nu-i aşa? Paharul cu venin a trebuit, din greşeala unor străini de neam, să-l bem până la fund...

- Mă întrebi despre tragedia care a fost dat să trăiască neamul meu în ziua fatală de 28 iunie 1940? îmi aduc aminte ca astăzi. în seara de joi, 27 iunie, prietenul meu bun, scriitorul D.Iov, venind de la Bucureşti, mi-a dat un telefon ca să-l întâlnesc la gară. Avea să-mi spună lucruri interesante. M-am dus. D.Iov mi-a spus: "Vezi, aranjează ceva, căci e vorba ca ostaşii noştri să se retragă câţiva kilometri de la Nistru". Locuiam la o depărtare de 14 km în linie dreaptă de râul acesta istoric şi mărturisesc că atunci când dânsul mi-a spus că sunt oarecare mici fricţiuni între noi şi bolşevici, nu l-am crezut. Dar o altă ştire, în puterea nopţii, mi-a vestit că trebuie să plec, că a doua zi ruşii vor intra în Chişinău. Ca unul ce eram scris pe lista neagră, mi-am dat seama că orice întârziere mi-ar fi fatală. Şi am plecat a doua zi cu un singur geamantan, lăsând toată gospodăria, biblioteca, amintirile, lăsând toate scrisorile de la marii scriitori de pe vremuri: Goga, Iosif, Gârleanu, Iov, Dragoslav, etc.

Lăsasem păsările scumpe, aduse anume din Franţa, unde călă­toresc ani de zile. Am lăsat coralii din Australia, am lăsat inima mea toată şi am plecat în pribegie. Lăsam în Chişinău mormântul mamei mele, lăsam tot ce mi-a fost drag în viaţă, pentru care mi-am consa­crat toată tinereţea mea. Am luat cu mine icoana Sfanţului Nicolae, patronul numelui meu, şi am plecat să duc calvarul unei vieţi de chin şi lacrimi. Nu vreau să vă spun că în timpul acesta, pe străzi, dimineaţa, fiind în oraş, am văzut întregul dezastru... Ultimele patrule româneşti, cu mitralierele în bătaie, ocroteau pe ultimul fugar. Câte o căruţă rebegită cobora spre gară, ducând avutul unor oameni de suflet, care nu aveau alt gând decât fuga peste Prut, urmând drapelul ţării. Uşile temniţelor au fost deschise şi ocnaşii începuseră să-şi îndeplinească opera de distrugere...

- Cum aţi ajuns la Bucureşti?

- Greu de tot. Trei zile şi trei nopţi am mers până la Bucureşti. In capitala ţării mele, după un zbucium sufletesc prometeic, pe care orice suflet omenesc trebuie să-1 trăiască, mi-am revenit. Gândul că o apropiată biruinţă nu este exclusă a început să-şi facă loc, din ce în ce mai mult, în creierul meu. Niciodată nu mi-am putut închipui că nu mă voi putea reîntoarce acasă, la căsuţa mea pe care o pără­sisem aşa de repede în acea zi de 28 iunie 1940. Dovadă stau toate nuvelele şi schiţele pe care le-am publicat în Convorbiri literare, Raza, Gazeta refugiaţilor, Basarabia literară, etc.

-  Astăzi, sunteţi din nou în Basarabia.  Cum vă simţiţi în mijlocul ruinelor?

Scriitorul zâmbi, imperceptibil aproape, şi răspunse:

- Slavă Domnului că Basarabia a fost dezrobită şi că nădejdea, care tot timpul mi-a tămăduit sufletul, s-a realizat. Restul nu con­tează. M-am întors la începutul unei zile de toamnă şi am găsit gospodăria în ruină. Dar ce puteam să aştept din partea oamenilor fără Dumnezeu, din partea unor bestii distrugătoare de obiceiuri sfinte şi de idealuri măreţe? îmi dădeam seama că viaţa are să se refacă destul de greu într-un oraş care-ţi oferea privirilor împăien­jenite de lacrimi numai ziduri dărâmate şi arse, numai scrum şi funingine. Prietenii care rămăseseră în Basarabia, sub ruşi, erau ori deportaţi, ori omorâţi.

O iarnă grea şi aspră am petrecut între ruine, troiene şi mormane de funingine. Cu venirea primăverii însă, o nouă speranţă încălzeşte sufletul. Ploi binefăcătoare încep să scalde pământul Basarabiei. Oamenii, treziţi din groaznicul lor vis, îşi revin la o viaţă normală. Autorităţile prind să ia măsuri de siguranţă şi de reînviere econo­mică şi sufletească. în locul firmelor evreieşti se accentuează, din zi în zi, puterea de muncă a românului basarabean, o dovadă palpabilă că spiritul neamului nostru poate crea şi printre ruine, atunci când este bine călăuzit. Astăzi, în locul magazinelor acelora care insultau patriotismul nostru şi speculau buna-cuviinţă a noastră, găseşti negustori români.

 

Suflete alese şi purtătoare de credinţă statornică

 

Urmează câteva clipe de tăcere. Soarele îşi punea păunii aurii prin încăperea redacţiei. Destăinuirile blândului scriitor mă îmbogăţiseră pentru multă vreme. îl priveam cu o ascunsă admiraţie şi, fără să vreau, gândurile mele luaseră drumul trecutului. Poate acelaşi drum, pe care-1 bătătorea şi dl N.Dunăreanu. Deoarece ochii îi scânteiau straniu, ca de o lumină ciudată, şi parcă două grăunţe de chihlimbar i se iviseră în colţul genelor. Două lacrimi să fie? Am continuat:

- Ceva despre camarazii de condei de altădată?

- O, bineînţeles... Dintr-un trecut pe care astăzi îl zăresc ca prin neguri, reuşesc să smulg icoana unui scriitor basarabean care a lăsat posterităţii opere remarcabile. Este Leon Donici. Deşi influenţat de limba şi cultura rusă, totuşi, în ceasul dezrobirii, după 1918, a venit acasă, în Basarabia, punându-se în slujba neamului său. Mai târziu, la Paris, împreună cu un scriitor rus, a scos o revistă, în care a apărat interesul românesc şi drepturile noastre asupra Basarabiei. Octavian Goga a susţinut foarte mult această propagandă în marele oraş al Franţei. Pentru Donici am aceeaşi admiraţie pe care am avut-o întotdeauna faţă de fiii aleşi ai provinciei dintre Prut şi Nistru, care deşi pentru o clipă se părea că au uitat idealurile neamului în oraşele îndepărtate ale Rusiei, la momentul hotărâtor au venit în ţară, ca să apere cu tărie şi convingere drepturile românismului.

Octavian Goga, fiind ministru de Interne şi venind la Chişinău, cea dintâi datorie a lui a fost să vadă mormântul acestui mare scriitor, care hodineşte astăzi într-o margine din cimitirul "Eter­nitatea" din Strada Viilor. "Să mergem, Dunăreanu, să vedem mor­mântul acestui copil al Basarabiei", mi-a spus Goga. Trebuie să amintesc că "Poetul pătimirii", fiind ministru, a adus de la Paris, prin Marsilia, osemintele lui Leon Donici.

- Pe cine aţi mai cunoscut?

- Altă figură basarabeană, în care vibra un suflet adevărat de poet rătăcitor, orb fiind, a fost Tudose Roman. Purta într-o desagă poeziile sale patriotice, pe care i le-am tipărit în ziarul Soarele. Găseşti în ele sufletul românului robit, dorul lui după o viaţă mai bună, după libertate. Cu câtă emoţie trebuie să-mi amintesc de bietul Sergiu Victor Cujbă, fiul marelui povestitor basarabean Victor Crăsescu, acel care a descris în Spirea viaţa pescarilor din Delta Dunării. îl văd şi astăzi pe Sergiu Cujbă, abia strecurându-se între oameni, nespus de modest, dar cu un suflet cald de dragoste de neam, cu o vibrantă scânteiere în ochii lui obosiţi, care prea devre­me trebuiau să apună...

-  Încă o întrebare, dacă nu vă reţin prea mult. Cum vedeţi d-voastră, care aţi trăit atâţia ani în provincia noastră, literatura basarabeană tânără? Aveţi încredere într-un viitor luminos? Aveţi încredere în puterile generaţiei actuale?

- Astăzi, când un spirit nou a început să se înfiripeze în Basa­rabia, se poate să nu văd un viitor măreţ? Se poate să nu am încre­dere în voi, în generaţia de sacrificiu a Basarabiei şi fala ei de mâine? Biruinţa vă aşteaptă cu braţele deschise. în poetul Sergiu Matei Nica salut acea energie care concretizează şi va concretiza stările sufleteşti ale colectivităţii basarabene, trecută prin foc şi sânge. în G.Bezviconi recunosc un cercetător al trecutului şi istoriei noastre româneşti. Nu pot să nu aduc omagiul meu, de asemenea, şi poetei Magda Isanos, scriitoarei Tatiana Găluşcă, poetului Neculai V.Coban, romancierului Sabin Velican şi preotului Vasile Ţepordei, care în timpul refugiului, prin ziarul Raza, a ogoit suferinţele atâtor basarabeni. Nu pot da uitării nici pe George Dorul Dumitrescu, acest fiu adoptiv al Basarabiei, mereu entuziasmat, mereu cu gândul la viaţa patriarhală a Chişinăului. Toţi aceştia şi mulţi alţii, al căror nume îmi scapă, au lucrat, lucrează şi vor lucra din tot sufletul la propăşirea Basarabiei. Deoarece viaţa lor se identifică cu însăşi viaţa neamului lor. Prin ei, viitorul Basarabiei îl văd senin şi măreţ. Aşa cum trebuie, de altfel, să fie...

Era aproape ora 14. Convorbirea noastră se terminase. Regre­tam din suflet, fiindcă aflasem atâtea lucruri de preţ, atâtea amintiri pe care, altfel, poate nu le-aş fi cunoscut. Dl N. Dunăreanu trebuia să plece. îl vedeam grăbit (la ora 7 seara lua trenul spre Chişinău) şi, totuşi, ce n-aşi fi dat ca să-1 mai pot reţine...

(Basarabia literară, an. I, nr. 19, 3 august 1942)

 

 

LEGATURILE MELE EPISTOLARE CU ANTON CRIHAN

 

La începutul lunii martie 1969, hotărâţi să plecăm din ţară în Franţa, cu gândul de a cere la Paris azil politic, ne-am dus - soţia mea şi cu mine - la marele nostru prieten basarabean Pan Halippa, pentru a-i vorbi de îndrăzneţul plan de evadare dintr-o societate aproape irespirabilă. De acord cu „visul" nostru, el ne-a înmânat, odată cu adresa lui Anton Crihan, stabilit la St Louis, în S.U.A., şi o scrisoare de recomandare, pe care o reproducem aproape în întregime:

„Dragă Antoane, poetul şi publicistul Sergiu Grossu, consătean cu mine de la Cubolta şi fost colaborator la revista mea Viaţa Basarabiei, pleacă la Paris ca să-şi deie doctoratul de teologie. S.G. este un produs al provinciei natale, aşa cum l-au format împre­jurările, dar şi cu o nuanţă cu totul originală. Este un credincios, ce s-a adâncit în doctrina creştină, ajutându-se şi cu studii filozofice. Dacă Dumneata ai urmărit revista V.B., poţi să-ţi aduci aminte că scria versuri frumoase şi cronici literare de concepţie poporanistă. Eu şi cetitorii revistei l-am apreciat. Personal, am ţinut şi ţin la S.G. pentru că el făgăduieşte să-şi consacre resursele sufleteşti pentru cauza noastră. Pân-acum a dat dovadă că-şi ia misiunea în serios. Este un român basarabean care ne face cinste. Are darul scrisului şi al vorbirii; şi cum cauza noastră trebuie susţinută şi de aici înainte, noi avem tot interesul să-1 ştim angajat pe S.G. în acţiunea de pro­pagandă şi în presă, la radio şi în vorbire de la om la om. Eu îmi pun mare nădejde în S.G. şi cred că şi Dumneata îl vei aprecia, când îl vei cunoaşte. De aceea, te rog să-i dai toată atenţia şi să-1 ajuţi, unde se va cere. El ţine în căsătorie pe o nepoată a lui Iuliu Maniu, o femeie inteligentă şi energică, care a ştiut să-şi facă datoria faţă de soţ, când acesta era la închisoare, ca cetăţean care n-a şovăit şi nu s-a vândut pentru un blid de linte. Şi doamna şi S.G. sunt oameni încercaţi, care au ştiut să biruie greutăţile vieţii şi de aceea eu ţi-i recomand cu toată tăria..."

 

Ca să fiu sigur că Anton Crihan locu­ieşte la adresa indicată de Pan Halippa, i-am scris, şi la 6 iulie am primit aceste rânduri:

„Da, aceasta e adresa mea. Dumneata îmi poţi, prin urmare, scrie la această adresă fără nici o grijă şi-mi poţi spune tot ce doreşti. Eu îţi voi răspunde cu aceeaşi promptitudine cu care-ţi răspund la scri­soarea D-tale din 1/VII. Să nu uiţi, când îmi scrii, să-mi dai toate datele necesare cu privire la vârsta şi studiile Doamnei şi   ale D-tale, cât şi ocupaţiile ce le-aţi avut fiecare în ţară, fiindcă s-ar putea întâmpla să am nevoie de ele, în cazul că aţi dori să vă fiu pe aici de vreun folos oarecare, atât cu sfatul cât şi cu fapta. Fiţi dar bineveniţi în lumea liberă... Aştept, bine­înţeles, şi scrisoarea d-lui Halippa."

Odată cu scrisoarea în cauză i-am scris aşa:

„Iubite Domnule Crihan, scrisoarea Dvs., sosită la timpul cuvenit şi aşteptat, de altfel, mi-a produs atât mie, cât şi soţiei mele, o mare şi indescriptibilă bucurie. Dacă în perioada cât aţi fost încă în ţară, împrejurările defavorabile nu mi-au dat posibilitatea să vă cunosc personal (deşi trecutul Dvs. glorios, legat de destinul Basarabiei noastre, cât şi activitatea pedagogică îmi erau apropiate, iar fratele meu Nicolae s-a întâlnit şi-a discutat cu Dvs., fiind un mare admirator al „luptei" politice integre ce-aţi desfăşurat-o de la Unire încoace) -iată că, pe alte meridiane geografice, Dumnezeu îngăduie şi doreşte să ne întindem o mână frăţească şi caldă - deocamdată pe cale epistolară - „în lumea liberă a muncii şi a gândirii", cum foarte sugestiv se exprimă dl Halippa, în scrisoarea alăturată.

În legătură cu „datele necesare" referitoare la persoana mea şi a soţiei mele, mare lucru nu am a vă scrie, deoarece întocmai pesca­rului Simon-Petru din Evanghelie, putem să strigăm şi noi: „Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic..." Pentru că peste noi s-a abătut o crâncenă şi apăsătoare noapte politică de 25 de ani şi fiecare dintre noi a trebuit să plătească în puşcărie şi prin puşcărie, „birul" impus de bestiile comuniste... (Urmează date şi amănunte din biografia mea: studiile, colaborările la revistele literare din timpul războiului, inclusiv activitatea mea ca redactor în Ministerul Propagandei, ocupându-mă de cotidianul Basarabia şi de publi­caţiile săptămânale Basarabia literară şi Transnistria; refuzul de a intra în învăţământ, ca licenţiat în Filozofie şi în Filologia modernă, neacceptând doctrina comunistă; greutăţile vieţii şi angajarea mea în lupta misionară a mişcării ortodoxe Oastea Domnului, ceea ce m-a făcut „ostil" şi „duşmănos" în ochii vigilenţei, ai securităţii; arestarea mea din noaptea de 7 martie 1959 şi condamnarea la 12 ani temniţă grea; graţiat, ocuparea numai de posturi minore, admi­nistrative, la diferite fabrici şi instituţii, plecarea ca „turist" găsindu-mă dispecer la un institut de proiectări laminoare... Aceleaşi „amănunte biografice" le-am dat şi cu privire la soţia mea, care a fost şi ea arestată în anul 1949 şi, fără a fi condamnată, a stat în puş­cărie peste 4 ani, trecând şi prin infernul Canalului; ne-am căsătorit în anul 1957, iubindu-ne şi înţelegându-ne de minune, amândoi având un ideal comun de viaţă: biruinţa cauzei lui Iisus pe pământ!)

Continui scrisoarea:

„Aici, la Paris, încercăm să activăm într-o direcţie strict spirituală. Soţia mea termină de scris o carte de amintiri din puşcărie, pe care speră s-o vadă tipărită atât în Franţa, cât şi în S.U.A. Eu mă zbat să-mi public în limba franceză două lucrări teologice, în spiritul ecumenismului. Până la sfârşitul anului aştept apariţia unui volum de poezii în limba română, în R.F.G., sub pseudonim, poezii cu conţinut educativ-religios. Acesta este crezul meu actual: să lupt pentru o cultură creştină, pur evanghelică, în vederea formării unei conştiinţe creştine. Numai în Hristos şi prin Hristos umani­tatea va putea pune capăt „puterii întunericului", întru triumful luminii şi dreptăţii sociale. Aceasta nu înseamnă că am dat uitării scumpa provincie dintre Prut şi Nistru ci, dimpotrivă, aşteptând lămuriri din partea Dvs. cu privire la „problema Basarabiei", sunt gata să mă alătur tuturor acelora ce se află pe metereze, aprinşi de dorul libertăţii, în numele Adevărului lui Dumnezeu..."

Şi iată ce răspuns am primit pe data de 11 septembrie 1969: „Dragă Domnule Grossu, eu am primit de la D-ta până acum trei scrisori. Din ele am aflat că eşti hotărât, împreună cu D-na Grossu, să rămâneţi în Occident şi că eşti gata să scrii articole pentru presa noastră de aici. Asta-i tot ce mi-ai comunicat Dumneata că eşti şi sunteţi amândoi gata să faceţi. Credinţa mea e că Dumneata vrei ceva mai mult. Şi dacă vrei, de ce nu mi-o spui? Eu sunt sigur că atât dumneata, cât şi D-na Grossu, ardeţi de dorinţa să veniţi în America. Dacă eu nu mă înşel în presupunerea aceasta, ar fi trebuit să-mi spui acest lucru din chiar primul moment. Eu am şi aşteptat până astăzi a 4-a D-tale scrisoare, în care eram sigur că aveai să-mi spui şi asta. Or, scrisoarea aceasta n-a venit şi acum eu încep să cred că nici n-are să vină. Mai mult chiar, am ajuns la ideea că ai vroi să fii rugat să vii. Eu n-am absolut nici o calitate ca să fac aşa ceva, eu însumi nefiind aici decât un oaspe tolerat, sau după cum se zice aici, rezident permanent. Eu n-am, prin urmare, nici cetăţenia ame­ricană - n-o am, fiindcă e drept, n-am vroit s-o am, dar, în sfârşit, n-o am. N-aşi putea, deci, nici să te invit să vii. Cu toate acestea, fiindcă, repet, eu sunt sigur că ardeţi amândoi de dorinţa de a veni, în cele ce urmează eu vreau să vă arăt pe scurt cum aţi putea veni şi ce vă aşteaptă dacă veţi reuşi să veniţi. Să vă arăt mai întâi ce vă aşteaptă dacă veniţi.

Aici, e bine să ştii aceasta de la început, ca să intri în slujbă la Stat - chiar şi în învăţământ, afară de cel particular - ai nevoie să fii cetăţean american şi cetăţenia americană nu poate fi cerută decât după cel puţin cinci (5) ani de şedere aici, în mod permanent. Până atunci, prin urmare, o să trebuiască să lucraţi la particulari. Doamna va putea, cred, să dea lecţii de pian, care însă nu sunt bine plătite. Când, în sfârşit, veţi putea deveni cetăţeni americani, are să fie prea târziu ca să mai puteţi intra în slujbă la Stat. La 55 de ani, oamenii aici sunt socotiţi deja bătrâni. La vârsta aceasta nici Statul şi nici chiar particularii nu mai vor să-i ia în slujbă. La Stat, la vârsta aceasta, se poate găsi vreo slujbă numai în mod excepţional. La particulari şi mai puţin. În privinţa întreprinderilor particulare să nu vă faceţi, deci, nici o iluzie, dar absolut nici una. Ca să vedeţi ce înseamnă asta în mod practic, eu vă dau mai jos câteva exemple. În 1947, când regele Mihai a fost silit să abdice şi să părăsească ţara, cumnatul meu era ataşat comercial la Legaţia noastră din Washing­ton. Tot atunci el şi-a dat demisia din postul acesta şi a declarat că vrea să rămână în America. Americanii i-au adus laude. Când însă le-a cerut o slujbă la Stat, i-au spus că nu-i pot da nimic, el nefiind cetăţean american. Cumnatul meu însă, trebuie să ştii, în ţară terminase Politehnica din Bucureşti. El i-a întrebat, atunci, dacă n-ar putea să intre la o întreprindere particulară. Răspunsul a fost că ar putea. El s-a dus tot atunci la Pittsburgh şi acolo s-a prezentat la o mare întreprindere metalurgică din împrejurime, unde, bineînţeles, le-a arătat mai întâi ce studii făcuse. Uitasem să spun că la Poli­tehnică el făcuse secţia de mine. Ei bine, i-au răspuns că nu-1 pot primi, dat fiind că şi-a făcut studiile în străinătate şi că ei, ameri­canii, nu ţin cont decât de diplomele obţinute aici. (...) Fostul soţ al actualei mele soţii a părăsit şi el Legaţia din Washington, unde era prim-secretar. El e doctor în drept. Cu o diplomă ca a lui era şi mai greu să găsească aici ceva potrivit pentru el. După mai multe alergături, ştii ce-a făcut? S-a dus la Detroit, unde avea nişte rude, şi acolo a intrat ca simplu lucrător la fabrica de automobile Pontiac! El avea atunci 33 de ani, era deci încă tânăr; ei bine, n-a putut să reziste decât jumătate de an şi s-a întors la Washington, unde îşi lăsase soţia (care acum e soţia mea). Şi acolo, după alte alergături, a găsit în cele din urmă, un post de contabil la o crâşmă dintr-o suburbie a oraşului şi mai lucra, în acelaşi timp, ca zugrav. (...) Aici, la St. Louis, cunoaştem o doamnă, originară din Rusia, care, după câte am auzit, este o foarte bună pianistă la o şcoală de balet şi, în plus, mai dă şi lecţii de pian, iar soţul ei, care în Rusia ar fi fost, se pare, un fel de savant, are - nu ştiu exact unde - serviciu şi el: are în îngrijirea sa vreo sută de şobolani, care îi aduce un venit foarte mic. Amândoi duc, după câte am auzit, o viaţă de mizerie. Cred că ţi-am dat destule exemple ca să vezi ce te aşteaptă - ce vă aşteaptă, mai exact, pe amândoi - dacă veniţi încoace. Cu toate acestea, sfatul meu e să veniţi, însă numai în cazul că D-ta ai putea să te faci preot - zici că ai făcut şi studii teologice - şi că episcopul Trifa ar putea să-ţi dea o parohie. Scrie deci lui Trifa şi cere-i să te aducă în America şi să-ţi dea o parohie. Despre mine nu-i pomeni. Poţi, în schimb, să-i spui că eşti dintr-un sat cu Halippa, etc. (...) Vreau să mai ştii că eu ţi-am trimis acum câteva zile în urmă un discurs pe care l-am făcut anul trecut pentru Postul de Radio din Miinchen, pe care acesta 1-a difuzat în zilele de 27 şi 28 martie, cu ocazia aniversării de 50 de ani de la Unirea Basarabiei. Discursul acesta D-ta ai să-1 primeşti în curând. Eu ţi l-am trimis într-un îndoit scop. în primul rând, eu vreau să-1 citeşti, fiindcă văd din ceea ce mi-ai scris D-ta până acum, că, deşi eşti din judeţul meu, habar n-ai care a fost rolul meu la unirea Basarabiei. în al doilea rând, după ce-1 citeşti, să-1 duci preotului Mircea Dumitriu de la biserica ortodoxă română din Paris. Acesta, trebuie să ştii, e basarabean, e din târgul Pârlita, jud. Bălţi. Eu anume ţi-am trimis discursul ca să i-1 duci Dumneata, fiindcă vreau pe calea aceasta să faci cunoştinţă cu el, deoarece, mă gândesc, el ar putea să pună pentru D-ta un cuvânt bun pe lângă Trifa, sau, în tot cazul, pe lângă şeful foştilor legionari care se află în America şi cu care el e în foarte bune raporturi. Dumneata îi spui lui Domitriu că te-am trimis eu la el ca să-i duci discursul. Te rog să-mi scrii ca să-mi spui ce ai făcut. Al D-tale A. Crihan."

Nemulţumit de această „bunăvoinţă", pe data de 28 septembrie 1969, am înşirat aceste rânduri:

„Stimate Domnule Crihan, Vă rog să mă iertaţi dacă îmi permit, din capul locului, să vă spun - vorba basarabeanului - „pe şleau", că ultima Dvs. epistolă a avut asupra noastră un dublu efect negativ, şi anume: mai întâi, ne-aţi contrariat şi, în cele din urmă, ne-aţi dezamăgit profund. Subliniez, ca să reţineţi: nu din cauza sumbrei perspective, descrisă cu atâta amabilitate şi lux de amănunte, în 12 pagini nedactilografiate (şi, ca atare, trudite cu peniţa, în vederea clarificării unor biete suflete migratoare!) - ci prin simpla con­statare a incapacităţii Dvs. de identificare sau, măcar, de sesizare a preocupărilor, dorinţelor şi aspiraţiilor noastre, „reajustate" la circumstanţele actuale, pe noul şi straniul meridian al existenţei.

Am, în faţa mea, primele Dvs. rânduri - răspuns prompt şi elegant la primele mele rânduri - în care îmi cereţi să vă indic, între altele, „toate datele necesare" cu privire la vârsta şi studiile mele şi ale soţiei, ocupaţiile pe care le-am avut fiecare în ţară şi încheindu-vă misiva de prietenie astfel: „...fiindcă s-ar putea întâmpla să am nevoie de ele, în cazul că aţi dori să vă fiu pe aici de vreun folos oarecare, atât cu sfatul, cât şi cu fapta". Zgândăriţi de Dvs. am comis greşeala de a vă înşira, ca la Serviciul de cadre, „datele nece­sare" ale amândurora, însă exclusiv pentru orientarea Dvs., oferindu-vă astfel posibilitatea de a saluta în persoanele noastre „spovedite" două elemente de temeinică şi creştinească pregătire intelectuală, filtrate cu vârf şi îndesat prin teascul prigonirii comu­niste, mustind de seva unei îndelungate experienţe politice şi gata să lupte, pe meleagurile Adevărului şi Dreptăţii sociale, „lupta cea bună a credinţei", despre care vorbeşte Ap. Pavel, într-una din epis­tolele sale.

V-am arătat, în fraze concise (deoarece, în mod statornic, am detestat ermetismul în poezie şi confuzia în politică) situaţia noastră precisă în Franţa, la Paris:

- că soţia mea a aranjat cu acte în regulă o propunere de a face o practică de 6 luni la Paris, ceea ce şi face în prezent, având astfel existenţa asigurată;

-  că aici „încercăm să activăm într-o direcţie strict spirituală", soţia mea fiind pe punctul de a tipări, atât în Franţa cât şi în S.U.A., o carte de amintiri din puşcărie;

-  că subsemnatul aştept să-mi apară în R.F.G. un volum de poezii, iar în Franţa sunt în tratative cu câteva edituri pariziene pentru tipărirea a două lucrări de pedagogie creştină, în spiritul ecumenismului.

Găsindu-vă, deci, în posesia acestor eşantioane radioscopice, nu pot să pricep cum aţi ajuns la concluzia că „doresc ceva mai mult", că amândoi „ardem" de dorinţa să venim în America şi că n-ar fi trebuit să vă ascund acest lucru. „Mai mult chiar - afirmaţi Dvs. - am ajuns la ideea că ai vroi să fii rugat să vii... că ardeţi amândoi de dorinţa de a veni...", etc, etc. Oare scriindu-vă, în legătură cu „sejour"-ul nostru parizian, că nu ştim „ce se va întâmpla mai târziu" cu noi, v-am sugerat năstruşnicele „bănuieli" rizibile? Sau, pomenind de editarea în S.U.A. a manuscrisului soţiei mele, credeaţi că sarcina acestei editări ne gândim s-o transferăm pe umerii Dvs.?

Vă rugăm din suflet, Domnule Crihan, să ne acordaţi creditul moral ce ni se cuvine şi să luaţi act că ni s-a propus - fără să o cerem noi, fiindcă n-am venit în Occident s-o facem pe pomanagiii - să venim în Statele Unite, fie la New-York, fie la Los Angeles, chemaţi de nişte prieteni în ţara unde locuiţi şi Dvs., nu ca să devenim zugravi, desenatori sau să „păstorim" şobolanii ameri­canilor, ci dându-ni-se masă şi casă pe termen nelimitat, să scriem pentru slava lui Dumnezeu şi să luptăm, prin armele de lumină ale culturii creştine, pentru biruinţa Evangheliei lui Hristos pe pământ. Dar pe noi nu ne interesează America, pentru numele lui Dumnezeu! Noi vrem să rămânem în Europa, mai aproape de cei dragi, rămaşi acasă, fiindcă în noi nu s-au tocit sensibilitatea şi dorul de ţară, chiar dacă vremelnic am părăsit-o. în plus, suntem sufle­teşte legaţi de Franţa, ţară în care putem trăi pe cont propriu; în care ne putem singuri câştiga pâinea cea de toate zilele, printr-o activi­tate onorabilă, publicistică, intelectuală, religioasă - scutindu-i, pe cei din jur, de grija trăirii noastre şi a plasării „în câmpul muncii".

Până aici v-am eşalonat reperele contrarietăţii mele. Să vă mai plictisesc în ce constă dezamăgirea şi amărăciunea mea? V-am trimis un material cu rugămintea de a-1 reexpedia episcopului Trifa şi nici nu pomeniţi de lucrul acesta. Vă scriu că sunt „un mare admirator al luptei politice integre ce-aţi desfăşurat-o de la Unire încoace" şi Dvs. mă acuzaţi: „deşi eşti din judeţul meu, habar n-ai care a fost rolul meu la unirea Basarabiei". Mă declar gata să mă alătur tuturor celor ce n-au abandonat lupta pentru dezrobirea provinciei dintre Prut şi Nistru şi Dvs. mă trimiteţi la un preot român din Paris, în loc să-mi spuneţi dacă există sau nu un grup de elită, unit, preocupat perma­nent, la scară mondială, de soarta fraţilor noştri cotropiţi. (...) Cunoscându-vă sfaturile Dvs, „folositoare", dar inadecvate idealului nostru de viaţă şi visului nostru de împlinire, ne-aţi putea lămuri cum v-aţi gândit să ne fiţi folositori „şi cu fapta"?

Timp de aproape doi ani s-a instalat, între noi şi Anton Crihan, o inexplicabilă tăcere. I-am trimis, în primăvara anului 1971, un exemplar din cartea mea de poezii religioase „Pietre de aducere aminte", publicată cu pseudonimul Simion Cubolta - după numele satului meu natal din Basarabia - de către un editor din R.F.G.. îndrăgostit de slova românească. M-a felicitat, pe o carte poştală ilustrată, urându-mi să merg „din succes în succes" (10 aprilie 1971). La 25 mai mă trezesc cu o scrisoare de 8 pagini în care, pe lângă invitaţia de a face parte, alături de el, ca basarabeni, din Comitetul Partidului Naţional Ţărănesc în refacere în Exil, îmi pomeneşte cât de „nefericit" a fost „primul nostru contact" (aluzie la scrisoarea mea din 28 septembrie 1969): „Am rămas cu impresia că ai fi înfumurat, pretenţios şi uşuratic - vezi, îţi vorbesc şi eu „pe şleau", fiindcă vreau să fiu absolut sincer cu Dumneata. Părerea aceasta cu timpul s-a tot modificat în favoarea D-tale. La aceasta au contribuit nu puţin şi unele fraze fericite pe care le-ai întrebuinţat în felicitările D-tale de Anul Nou şi de Paşti, pe care mi le-ai trimis în mod regulat..."

Pe 2 iunie 1971 i-am răspuns la scrisoarea sus-amintită aşa: „în nici un caz nu-mi pot imputa pătarea „primului nostru contact". încercaţi să răsfoiţi sau să vă reamintiţi scrisoarea mea de „prezentare", din 26/VII/1969, adică imediat după sosirea noastră în lumea liberă şi după consumarea întâilor amărăciuni întâmpinate, după sesizarea teribilelor aspecte negative ale spiritualităţii creştine de aici, dispusă la orice compromis şi colaboraţionism anti-evanghelic. Ardeam, două suflete scăpate din „cuptorul de foc" şi din „groapa cu lei", să ne spovedim unui om trecut şi el prin sita încer­cărilor, să ne apropiem de o vatră de lumină, de un crez şi de un ideal înalt; abia aşteptam să culegem primele Dvs. impresii, atât în urma „spovedaniei" noastre, cât, mai cu seamă, după ce aţi luat act de misiva D-lui Pan Halippa, purtătoare a „fişei" noastre tipologice. La entuziasmul aşteptării unor „lămuriri" din partea Dvs. cu privire la „problema Basarabiei" şi la strigătul meu sincer şi curat: „Sunt gata să mă alătur tuturor celor ce se află pe metereze, aprinşi de dorul libertăţii, în numele lui Dumnezeu", D-Voastră mi-aţi răspuns cu ce? Cu bănuieli destul de agresive ca stil şi conţinut, cu propu­neri degradante ca orizont de viaţă şi de activitate, cu învinuiri de ignoranţă istorică şi, ceea ce este mai dureros, cu duritatea unei atitudini de incomprehensiune a destinului nostru eventual, în strania şi confuza constelaţie a Exilului românesc. Dacă pledoaria mea din 28 septembrie 1969 v-a decepţionat, lăsându-vă impresia unui om „înfumurat, pretenţios şi uşuratic", vă rog să mă iertaţi că, fără să vreau, v-am adus în situaţia de a lansa judecăţi de valoare neobiective. Pentru că un suflet de creştin, care a renunţat la multe veleităţi lumeşti, pentru a-L câştiga pe Hristos, nu poate fi înfu­murat; care a vândut fructe în Piaţa Naţiunii, spre a evita bălăcirea politică după 23 august 1944, nu poate fi pretenţios; care şi-a cheltuit ani grei de viaţă în cadrul „Oastei Domnului" bătătorind pământul României în lung şi în lat şi organizând rezistenţa spirituală a 300 mii de fraţi de credinţă, într-o perioadă de acerbă înscăunare a regimului comunist ateu, nu poate fi uşuratic, fiindcă a căpătat, în toiul luptei cu fiarele apocaliptice, greutatea specifică a ambianţei morale în care a vieţuit şi prospeţimea de vis şi lumină a piscurilor râvnite. N-am ţinut - Doamne fereşte! - să vă jignesc atunci, deoarece eram prea jignit eu însumi ca să cad în aceeaşi greşeală; am vrut doar să mă apăr, salvându-mi puritatea gândurilor, a intenţiilor şi a convergenţei rostului meu sub soare, într-o lume a nebuloaselor, a eclipselor şi a tenebrelor cu firme de neon amăgitor...

Deci, socotind „nulă şi neavenită" orice posibilitate de înstrăi­nare, de separaţie sufletească între noi — ca unii care ne hrănim aspiraţiile din izvoarele aceluiaşi filon de dor reîntregitor al Nea­mului nostru ciopârţit şi jecmănit de tâlharii Istoriei de totdeauna -iau act, cu bucurie şi în nădejde, de propunerea de a intra în Comi­tetul Dvs., cu scopul precis de a-mi servi provincia natală, din care m-am desprins şi pentru care doresc să fac ceva „bun şi de folos", cum spune Scriptura. Să vă spun drept, eu n-am ca obiectiv major activitatea politică, deoarece socotesc că singura acţiune valabilă în viaţă este dăruirea continuă şi integrală pe care numai Evanghelia lui Hristos o poate oferi umanităţii sclerozate de astăzi, de ieri şi de mâine. Această viziune de plenitudine spirituală nu exclude ele­mentul politic, dar nici nu-i acordă prioritatea obişnuită până acum în ierarhia mobilurilor umane. Ader, din toată inima, la iureşul ce-1 preconizaţi, dacă pot avea libertatea filtrării oricărui act politic prin sângele Celui ce-a murit şi-a înviat pentru salvarea individuală şi colectivă a acestei lumi agonice. (...) îmi amintesc de rândurile scrise de mine în februarie 1970 Prea Sfinţitului Valerian D. Trifa: „Pe de-asupra mi-au forfecat sufletul nenumăratele tarabe şi bise­ricuţe politice ale românilor noştri, obligaţi de Istorie să-şi macine existenţa în blestemata diasporă a secolului XX, ignorând, parcă, semnele vremii, imperativul împăcării cu Dumnezeu şi stringenţa unei solidarităţi etnice!" Acest zbucium al meu, ţâşnit din străfun­durile zbuciumate ale Neamului, a fost înţeles şi apreciat de Dl Pan Halippa, care vedea în mine un continuator al operei politice începută de el şi axată pe ridicarea provinciei dintre Prut şi Nistru..."

Acestea au fost ultimele mele legături epistolare cu basara­beanul Anton Crihan.*

 

 


[1] Cf. M. Emincscu: „Bucovina si Basarabia", Studiu istorico-politic prezentat de Prof. I. Creţii, Bucureşti, 1941, pp. 141-144.

[2] Cf. Zamfir Arbure: „Basarabia în secolul XIX". Bucureşti, 1898, pp.500-533 (cap. „Cultura în Basarabia. Biserica şi Şcoala românească").

[3] Ibidem, pag.518.

[4] Ibidcm.pp. 510-512.

[5]  În "Aspects des relations sovieto-roumaines" (1967-1971), Ed. Minard. Paris, 1971, pp.181-187.

[6] Cf. Ion Dumitru: „Forme de etnocid în URSS", Munchcn, 1969, pp.53-56.

[7] Ibidcm, pp.6O-62.

[8]  Cf. „Solia", nr.5. mai 1975, pag. 22.

[9] Cf. Catacombes, nr.51/15 decembrie 1975. pag. 6.

[10] Ibidcm, nr.1/15 octombrie, 1971, pag. 13.

[11]  Citat de Scrgiu Grossu: „ Vania Moisseieff'- le jeune martyr de Volontirovka ", Ed.

Catacombes, 1976, pp.13-14.

[12] Cf. Catacombes, nr.37/15 octombrie 1974, pag. 10. 

[13]  " Cf. „Iisus Biruitorul", nr.3-4/1976, pag. 4.

[14] Apocalipsă, 12.17.

[15] Vezi la pag. 52 „Scrisoarea celor 1453 mame sovietice, pentru dreptul de a educa în

mod religios pe copiii lor".

[16] Cf „Catacombes". nr.98-99/1979, pag. 4.

 

[17] Cf. Sergiu Grossu: Vania Moiseev (Un tânăr martir din Volintiri). Ed. Museum, Chişinău, 2001.

[18] Romani, 8.38-39.

* Cf. „Literatura şi Arta", 14 septembrie 2002.