Cuvânt înainte

 

În ciuda titlului său cu rezonanţă psalmică, În adâncul abisului nu este o lucrare de lamentări. Încercăm să oferim cititorului, mai mult sau mai puţin avertizat în ceea ce priveşte intensitatea intoleranţei religioase în URSS, nuditatea mărturiei, puritatea confidenţei, autenticitatea documentelor primite de dincolo de Cortina de Fier prin intermediul Samizdatului religios.

 

Deci nu e vorba de prezentarea unor argumente anticomuniste. Şi nici nu ne propunem să pledăm, în spirit partizan, cauza victimelor puterii ateiste. De la venirea sa în Franţa, autorul acestor rânduri este însufleţit de o singură idee: să fie ecoul imparţial al suferinţei Bisericii martirizate. Adică să lase să vorbească nu atât sentimentele de frăţească solidaritate creştinească, care îl împing să apere adevărul, cât faptele reale petrecute acolo. Pentru că, în felul acesta, torţionarii sunt denunţaţi de propriile lor nelegiuiri şi învinovăţiţi de acest abis infra-uman din secolul XX în care sunt azvârliţi, din pricina rezistenţei faţă de „dictatura proletariatului“, toţi contestatarii ce iubesc libertatea şi credincioşii care nu acceptă să suporte, împreună cu necredincioşii, „un jug străin“.

 

Aceste pagini contemporane de arhivă, pătate cu sângele martirilor, scot la lumină, în mod de netăgăduit, persecuţia crudă declanşată – la adăpostul unor false promisiuni constituţionale – împotriva a zeci de mii de credincioşi din Uniunea Sovietică din zilele noastre care, urmând exemplul precursorilor despre care vorbeşte profetul Daniel, refuză cu încăpăţânare să se prosterneze şi să adore „statuia de aur“ a ateismului marxist-leninist.

Cine ar putea spune, după ce şi-a cufundat privirea îngrozită în universul concentraţionar al acestei cărţi, că se simte în largul său, în calitate de creştin devotat cauzei lui Dumnezeu, într-o ţară teribil de duşmănoasă oricărei manifestări a credinţei?

 

*

 

Pretinsa „libertate de a practica cultele religioase“, prevăzută în Constituţia moscovită, nu este decât o capcană a strategiei politice oficiale. Dacă plasăm această libertate a cultului în contextul revelator al gândirii leniniste cu privire la libertate „în general“ (libertate care nu e posibilă „atâta vreme cât mai există clase sociale“); dacă mai adăugăm şi exigenţele articolului 5 din Decretul asupra separării Bisericii de Stat (pentru că „libera îndeplinire a ritualurilor religioase este garantată în măsura în care acestea nu tulbură ordinea publică şi nu vin în contradicţie cu drepturile cetăţenilor“) – ne putem da seama cu uşurinţă de duritatea aparatului represiv, şi, prin aceasta, de implacabila lege a urii care, începând de la Revoluţia din Octombrie şi până azi, stăpâneşte peste uriaşul teritoriu sovietic.

 

Pe de o parte, sloganul vehement al „incompatibilităţii“ dintre ateism şi religie; pe de altă parte, cântecul de sirenă al „libertăţii religioase“. Cu toate că Lenin preconizează ca element „necesar“ şi „obligatoriu“ al dictaturii „reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă“ (printre care credincioşii reprezintă, incontestabil, categoria cea mai reacţionară), Leonid Ilicev se străduieşte să ne convingă, în discursul său din 25 noiembrie 1963, că „lupta împotriva religiei nu este o luptă împotriva credincioşilor, ci o luptă împotriva ideilor antiştiinţifice şi împotriva ideologiei religioase“; că, mai mult încă, trebuie să avem „un mod cordial şi sincer de abordare a unui credincios“. Coborâţi „în adâncul abisului“ marcat de lupta de clasă; amestecaţi-vă în mulţimea „bolnavilor mintali“ lăsaţi pe mâna medicilor iresponsabili din stabilimentele psihiatrice, sau trudiţi la un loc cu ocnaşii epuizaţi de lipsuri din lagărele siberiene; încercaţi să vă substituiţi victimelor brutalităţilor poliţieneşti şi faceţi cunoştinţă cu ingerinţa zilnică a KGB-ului în viaţa şcolii, a Bisericii, şi chiar în intimitatea familiei, pentru a descoperi în ce fel „cordial şi sincer“ sunt abordaţi copiii Domnului de către nemiloşii promotori ai „umanismului“ comunist.

 

Nu vrem să ne strigăm durerea, nici să facem să se nască în cititor indignarea faţă de această viziune oribilă a istoriei pe care o trăim. În faţa sălbăticiei umane, reflectare a duşmăniei faţă de Dumnezeu, în faţa lungii cohorte de slujitori, de martori şi de sfinţi ai Bisericii Tăcerii, trebuie să păstrăm tăcerea. Trebuie să ne învingem. Şi, mai ales, trebuie să ne rugăm aşa cum se roagă fără încetare, pentru călăii lor, fraţii noştri persecutaţi.

- Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!

Sergiu Grossu

1976