Concluzie

Iată-ne ajunşi la sfârşitul acestei lucrări atât de greu de digerat. După ce ai întors ultima pagină şi ai încetat să mai auzi suspinele care se înalţă din „adâncul abisului“ sovietic, nu uita niciodată că, prin intermediul celor mai mici fraţi ai Săi, aflaţi în nefericire, este persecutat însuşi Hristos.

De ce să nu recunoaştem egoismul nostru visceral, miopia noastră spirituală, şi chiar şi lipsa noastră de dragoste faţă de Biserica Tăcerii? De ce să nu mărturisim, aşa cum a făcut odinioară Ieremia: Coroana de pe capul nostru a căzut! Vai nouă, pentru că am păcătuit!

Am păcătuit – şi păcătuim mereu – prin ignoranţă. Şi prin abandonare. Adică prin faptul că răul altuia nu este pentru noi decât un vis.

Din nefericire, trebuie să constatăm că mai există încă creştini occidentali care închid ochii când e vorba de persecuţia religioasă din spatele Cortinelor de fier şi de bambus. În ciuda argumentelor istorice, ideologice sau, mai ales, biblice (căci Iisus Hristos ne-a avertizat că ne vor prinde şi ne vor persecuta din pricina Numelui Său), în ciuda logicii celei mai elementare care pledează pentru incompatibilitatea dintre ateism şi religie şi confirmă astfel opresiunea inevitabilă a copiilor lui Dumnezeu sub regimurile politice ale duşmanilor lui Dumnezeu. Ei se prefac că nu înţeleg uriaşa tragedie a fraţilor lor reduşi la tăcere şi nu cred în existenţa lagărelor de muncă forţată, a temniţelor morţii, a torturilor prin care se urmăreşte spălarea creierului şi a internărilor arbitrare. Aceşti creştini „comozi“, indiferenţi şi uituci, preferă să-l aplaude pe „mitropolitul“ roşu Nikodim, pentru care „toţi cei ce vorbesc de persecuţie în URSS compromit şi deservesc coexistenţa paşnică“, decât să le dea dreptate preoţilor ortodocşi Eşliman şi Iakunin, atât de nemulţumiţi „de supunerea fără rezervă a Patriarhului Moscovei faţă de diktatul verbal al funcţionarilor atei“.

Denunţăm, în această carte, lipsa libertăţii religioase din URSS, pentru că suntem convinşi – aşa cum era şi regretatul filosof Gabriel Marcel - „că această libertate nu numai că nu există sub puterea dictaturii comuniste, dar că ea nici nu poate să existe“. Suntem convinşi că ea nu poate să existe în nici un loc unde domneşte arbitrarul politic şi religios al regimurilor materialist-ateiste care nu au ezitat, şi nu ezită nici astăzi, să le facă necazuri credincioşilor şi să le pună lanţuri la picioare, ca să-i împiedice să alerge spre scopul lor pentru a câştiga – după cum spune apostolul Pavel – darul vocaţiei celeste întru Dumnezeu şi Iisus Hristos.

Desigur că creştinii reci, îndepărtaţi de Biserică, sau deveniţi aproape atei, şi creştinii călduţi, mulţumiţi să trăiască într-un creştinism lipsit de vigoare, se află la adăpost de orice discriminare religioasă din pricina supunerii lor necondiţionate faţă de ordinele autorităţilor comuniste. Dar cei care nu dau înapoi în faţa forţelor ideologice ale Fiarei, cei clocotind de credinţă, care încearcă să predice învăţătura lui Hristos în inima unei societăţi neo-păgâne şi nu se mărginesc la „libertatea de a practica cultele religioase“ fără a avea dreptul de a contracara „libertatea propagandei antireligioase“, toţi membrii credincioşi Bisericii răstignite au de îndurat, fără excepţie, piedicile puse de intoleranţă şi de represaliile legilor socialiste“, pentru refuzul lor de a da Cezarului ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu.

Din adâncul abisului lor cotidian, ei ripostează cu mult curaj atacurilor opresorului:

- Înapoi, Satana! Căci e scris: Tu îl vei adora pe Domnul, Dumnezeul tău...