Sergiu Grossu

Şcoala şi ateismul

„Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine. Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău şi ca o salbă împrejurul gâtului tău. Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi. Dacă ei spun „Vino cu noi să ne punem la pândă, ca să vărsăm sânge, să întindem curse fără cuvânt celui neprihănit, să-i înghiţim de vii ca locuinţa morţilor, şi întregi ca pe cei ce se coboară în mormânt (...) Fiul meu, nu porni la drum cu ei! Abate piciorul tău din cărarea lor. Căci picioarele lor aleargă numai la rău, iar ei zoresc să verse sânge...“

Proverbe, 1.7-16.

1. Scopurile propagandei ateiste

„Unul dintre scopurile principale ale propagandei ateiste este acela de a împiedica religia să vină în contact cu generaţiile tinere, scria V. Samsonenko, secretarul Comitetului de partid din regiunea Valuiki (URSS), în nr. 10/1973 al revistei Nauka i Religia. Datele studiilor sociologice au arătat că principalul canal de propagare a religiei este influenţa exercitată asupra copiilor, adolescenţilor şi tinerilor de membrii familiilor lor, de vecini, de cunoştinţe.“

Apărătorul învăţământului ateu (mereu „în poziţie de atac“ împotriva religiei care, înainte de revoluţie, „îi ţinea pe muncitori bine prinşi în mrejele sale spirituale“, ca şi împotriva „prejudecăţilor religioase“ ce mai influenţează încă „o anumită parte a populaţiei“), dă un exemplu: pe credinciosul baptist Klimacev. Acesta „îi educa cu perseverenţă pe cei opt copii ai lui, elevi la şcoala secundară nr. 1 din Valuiki“, în credinţa faţă de Dumnezeu, dar, „prin muncă asiduă, profesorii lor comunişti au izbutit să-i smulgă pe copii din comunitatea lor baptistă; ei au devenit pionieri şi membri ai komsomolului“.

În ce constă această „muncă asiduă“ a profesorilor comunişti incapabili să-i convingă pe copiii creştinilor de principiile ateismului ştiinţific? Fără să respecte libertatea de conştiinţă, minciună înscrisă în Constituţia sovietică la articolul 124, după ce au dat greş cu învăţământul lor forţat – pentru că „copiii credincioşilor sunt obligaţi să vorbească, să scrie şi să acţioneze în dezacord cu conştiinţa lor“[i] – profesorii cer concursul autorităţilor, care, prin deciziile tribunalelor comuniste, îi iau pe copii de la părinţii lor. Acestea sunt, bineînţeles, acte ilegale, dar ele sunt practicate mereu în Uniunea Sovietică; un exemplu este acela comis la 8 iunie 1973 de organele judiciare din Perm împotriva Zoiei Petrovna Radîghina, decăzută din drepturile sale materne „ca fiind o mamă creştină credincioasă“. În plângerea trimisă la 1 septembrie 1973 secretarului general al PC, L.I. Brejnev, Radîghina arată că în URSS „copiii sunt luaţi de la părinţii lor în cazul când primesc acasă o educaţie religioasă, şi asta în ciuda ţipetelor şi a plânsetelor lor. Copiii se agaţă de părinţii lor, vrând să rămână cu ei, dar mâinile nemiloase ale ateilor şi sufletele crude ale celor fără de Dumnezeu îi smulg din braţele părinţilor lor, îi urcă în maşinile miliţiei şi îi duc într-o direcţie necunoscută“[ii].

Pentru a cunoaşte opiniile elevilor, se fac, peste tot, „anchete sociologice“. Dacă, într-o şcoală, majoritatea sau o bună parte dintre elevi se declară credincioşi, învăţământul antireligios va fi intensificat.

În februarie 1973, la şcoala din Priennai (Lituania), copiii în vârstă de 8 ani au fost obligaţi să răspundă la următorul chestionar:

1) Care sunt motivele pentru care stimezi o persoană? (Pentru puterea sa de muncă, ţinuta morală, ataşamentul faţă de colectiv, frumuseţea sa fizică, cultura, capacităţile sale, religiozitatea sa?)

2) Ce părere ai despre adulţii care merg la biserică? (Pozitivă, negativă, nu m-am gândit niciodată la asta.)

3) Ce părere ai despre colegii ce merg la biserică? (Pozitivă, negativă, nu m-am gândit niciodată la asta.)

4) Eşti de acord cu opiniile credincioşilor că credinţa şi rugăciunea îl fac pe om mai bun? (Sunt de acord, sunt de acord parţial, nu sunt de acord.)

5) Unii părinţi îşi îndeamnă copii să meargă la biserică. Ce părere ai despre această atitudine? (Pozitivă, negativă, nu m-am gândit niciodată la asta.)

6) La şcoală se învaţă că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu sunt în contradicţie cu învăţăturile ştiinţei. Care este părerea ta? (Sunt de acord, sunt de acord parţial, nu sunt de acord.)

7) În familia ta, se ţin sărbătorile religioase? (Da, nu, uneori.)

8) Ai în locuinţa ta icoane cu sfinţi? (Da, nu.)

9) În familia ta se obişnuieşte să se facă semnul crucii înainte de masă? (Da, nu.)

10) În familia ta există obiceiul de a se ruga? (Da, nu, uneori.)

11) Mâncaţi ostiile binecuvântate în perioada Crăciunului? (Da, nu.)

12) Preotul vine vreodată în casa ta? (Da, nu.)

13) Crezi în existenţa lui Dumnezeu, a îngerilor, a diavolului? (Da, nu, mă îndoiesc.)

14) Când ai fost la biserică ultima oară? (Acum 5, 4, 3, 2 ani, acum 1 an, recent.)

15) A avut loc prima ta Comuniune? (Da, nu.)

16) Cine te-a pregătit pentru prima ta Comuniune şi pentru Confirmare? (Familia, unchii şi mătuşile, slujitorii bisericii, preoţii.)

17) Îţi plac discuţiile şi cărţile cu caracter ateu? (Da, nu, nu m-am întâlnit niciodată cu asemenea probleme.)

18) Biserica ne învaţă să ne respectăm părinţii şi să nu facem rău nimănui. După părerea ta, e bine sau rău? (Sunt de acord, nu sunt de acord, nu ştiu.)

19) Legile naturii sunt inviolabile, deci miracolele sunt imposibile. (Sunt de acord, nu sunt de acord, nu ştiu.)

20) Părinţii tăi sunt credincioşi? (Cred, nu cred, sunt indiferenţi.)

21) De ce te duci la biserică? (Sunt convins că aşa trebuie sau trimis de părinţii mei sau pentru că mă interesează.)[iii]

Acest chestionar este publicat în nr. 6/1973 al revistei clandestine Cronica Bisericii Catolice din Lituania, care adaugă: „După ce a subliniat răspunsurile voite, elevul trebuie să se semneze şi să dea chestionarul profesorului care îl dictase. În general, copiii răspund la aceste întrebări în diferite feluri: unii scriu ce gândesc, alţii, neîndrăznind să scrie adevărul, spun minciuni“[iv].

Aceeaşi publicaţie a Samizdatului religios lituanian ne aduce la cunoştinţă felul cum se străduiesc propagandiştii Partidului să-i facă pe credincioşi să se supună planurilor ateilor:

„Conform programului Partidului, toţi intelectualii – profesori, medici, agronomi şi alţii – trebuie să fie «ideologic» pregătiţi pentru a fi în măsură «să lumineze» poporul.

În spitalul din Svencionis, a rămas afişată ani de zile o ordonanţă a primarului prin care acesta îi obliga pe toţi medicii, fără excepţie, chiar şi pe cei care erau cunoscuţi ca fiind credincioşi, să fie gata oricând să ţină o conferinţă pe temă medicală şi o alta pe temă antireligioasă. Pentru a conduce grupările ateiste din şcoli, nu arareori sunt desemnaţi profesorii credincioşi. În comitetele de întreprindere şi în birourile atee, sunt introduşi şi credincioşii. În felul acesta se urmăreşte forţarea acestor persoane să vorbească şi să acţioneze împotriva convingerilor lor. Temându-se să nu-şi piardă slujba, sau pentru a nu avea neplăceri, intelectualii cedează uneori, devenind astfel nişte colaboratori ai ateilor. Nu putem şti, nici măcar aproximativ, câţi profesori credincioşi, dar terorizaţi de atei, au vorbit împotriva credinţei lor religioase şi nici care este numărul elevilor pe care i-au făcut să se înscrie în organizaţiile atee, de pionieri, sau în Organizaţia Tineretului Comunist, dacă nu chiar direct în clubul de ateism. Deci nu-i o întâmplare faptul că în Lituania auzim adeseori spunându-se că profesorii au contribuit în mare măsură la descreştinarea ţării şi, ca urmare, la deznaţionalizare.

În mod inconştient, părinţii, terorizaţi de atei, contribuie la distrugerea religiei. Când copiii se întreabă dacă trebuie sau nu să se înscrie în Organizaţia Tineretului Comunist, nu arareori părinţii, deşi credincioşi, îi sfătuiesc să o facă, de teama ca fiii lor să nu fie persecutaţi: «Înscrie-te, dragul meu; ce altceva poţi să faci... în timpurile astea...» şi, în felul acesta, îşi îndeamnă copiii la ipocrizie şi corupţie spirituală. O mare parte dintre aceşti tineri îşi pierd credinţa; şi părinţii nu înţeleg că sunt vinovaţi pentru că au omorât viaţa religioasă din inima copiilor lor, de teama persecuţiilor. Există părinţi care, de teama represaliilor sau chiar din servilitate, nu îndrăznesc să-şi apere copiii, atunci când aceştia sunt constrânşi să acţioneze împotriva religiei. Dar există şi părinţi curajoşi care spun clar: «Nu-mi terorizaţi fiul; dacă nu renunţaţi la asta, nu-l voi mai putea trimite la şcoală!»

Ateii se străduiesc să-i antreneze în activităţile lor până şi pe elevii credincioşi. Nu arareori, în şcoli, elevii credincioşi sunt obligaţi să vorbească împotriva religiei; să facă anumite caricaturi anti-religioase; să-şi bată joc de colegii care îşi profesează deschis credinţa. Copiii care au învăţat de la cei mari să se adapteze îşi ascund apartenenţa la religie şi nu-i suportă pe colegii lor de clasă care şi-o proclamă deschis. Pedagogia sovietică încurajează această atitudine a elevilor, pe care o califică drept o influenţă pozitivă a colectivităţii“.

Să confruntăm acum faptele raportate mai sus cu argumentele propagandei atee:

„Statul sovietic şi organele sale de guvernământ nu intervin în treburile interne ale Bisericii“. (J. Amicas şi L. Rimaitis: „Legile sovietice privitoare la cultele religioase şi libertatea de conştiinţă“, Vilnius, 1970. P. 23) sau: „Partidul luptă pentru libertatea de conştiinţă totală şi priveşte cu respect orice credinţă religioasă sinceră“. (A. Balays: „Unde se încrucişează lănciile“, Vilnius, 1972, p. 58)[v]

2. Elevii din Parohia Valkininkai

(Provincia Varena, Lituania)

Locuitorii din parohia Valkininkai s-au adresat guvernului provinciei Varena pentru a se plânge de discriminarea de care suferă copiii lor la şcoală, din pricina convingerilor lor religioase. Reproducem textul Memoriului făcut de ei:

Preşedintelui Comitetului executiv al DZDT al

provinciei Varena

În luna septembrie a acestui an, copiii noştri, la întoarcerea de la şcoală, ne-au povestit că fuseseră interogaţi de învăţătoare, care voia să afle dacă merg la biserică şi numele celor ce frecventează biserica, sub ameninţarea că le va da nişte note proaste la purtare celor ce se duc la biserică şi că va menţiona acest lucru în certificatele lor şcolare.

Învăţătoarele Kliukaite şi Butkiene, împreună cu directoarea şcolii, au supus-o pe fiica lui L. Grieze la un interogatoriu, cerându-i să spună dacă ea şi sora ei mai mică mergeau la biserică, dacă se duceau să se mărturisească etc. Cu un an înainte ea fusese ameninţată că nu va fi primită la examene dacă va continua să se ducă la biserică.

La şcoala din Urkoniai, învăţătoarea Sauleniee a terorizat-o pe fata lui S. Andriuskeviciene, ca s-o facă să spună când îşi celebrase Prima Comuniune, şi dacă se ducea la biserică. Cu acelaşi prilej, învăţătoarea a ameninţat-o că va menţiona lucrul acesta în certificatul şcolar, şi i-a spus că, în acest caz, nu va mai găsi slujbă.

Învăţătoarea Kliukaite, directoarea şcolii şi un reprezentant al provinciei Varena le-au supus pe cele două fete ale lui J. Kazlauskiene (satul Plekstore) la un interogatoriu pentru a afla dacă îşi celebraseră Prima Comuniune, ce băieţi şi fete mergeau la biserică, cine îi pregătise pentru Prima Comuniune etc.

Directoarea Butkiene şi un reprezentant al provinciei Varena i-au întrebat pe copiii lui J. Blazulioniene (satul Uzperkaze) când îşi celebraseră prima lor Comuniune, cine îi pregătise pentru ea, şi ce elevi o mai celebraseră.

La şcoala lui S. Naniskiai, în cursul unei întruniri cu părinţii elevilor, li s-a ordonat părinţilor să nu-şi aducă copiii la biserică. Fiul lui Jurgelevicius (satul Mistunai), la întoarcerea de la şcoală, a spus că învăţătorii ameninţaseră că, dacă elevii au fost la biserică, preotul va fi condamnat la 2 ani de închisoare.

Şi alţi copii au fost supuşi la interogatorii. Mai mulţi dintre ei au ieşit de la şcoală plângând, după ce fuseseră interogaţi mai mult de o oră.

Or, credem că nimeni nu are dreptul de a-i interoga pe copiii noştri în absenţa noastră şi nici să-i terorizeze ca să afle dacă se duc la biserică. Copiii plâng şi nu mai dorm noaptea. Faptul de a fi supuşi unor interogatorii îi sperie pe copii şi constituie o crimă faţă de libertatea de conştiinţă şi împotriva drepturilor noastre, ale părinţilor. Dacă copiii noştri fac vreo greşeală, noi suntem cei ce trebuie să fim acuzaţi şi pedepsiţi. Pentru noi, este o datorie sfântă să ne creştem copiii. Noi, părinţii credincioşi, suntem convinşi că credinţa noastră ne ajută mult să ne creştem bine copiii. Copiii care iau parte la serviciile religioase se întorc de la biserică mai senini. Ei văd şi aud acolo atât de multe lucruri frumoase! Ce drept au învăţătorii mai sus amintiţi să se poarte astfel cu copiii noştri? Să-i supună la interogatorii şi să-i terorizeze numai pentru că merg la biserică şi asistă la slujbe în faţa altarului? Ei se duc la biserică pentru că sunt conduşi şi obligaţi de noi. De altfel, conform cu legile naturii şi ale Constituţiei, noi avem datoria să ne creştem bine copiii. Atunci de ce sunt batjocorite drepturile părinţilor?

Îl rugăm pe marele nostru preşedinte să ne spună dacă este legal ca fiii noştri să fie interogaţi astfel şi să ne ajute să facem în aşa fel încât lucrul acesta să nu se mai întâmple.

Valkininkai, 10.10.1971

Document semnat de părinţii a 9 elevi.

După douăzeci de zile, Preşedintele comitetului executiv al provinciei Varena dădu următorul răspuns:

„După cercetări făcute în problema expusă în memoriu, constatăm că fiii dumneavoastră nu au fost supuşi la interogatorii niciodată. Învăţătorii n-au făcut decât să-i întrebe pe elevi cum îşi petreceau timpul liber; este foarte firesc ca învăţătorii să vrea să ştie ce lucruri îi interesează pe copii, dat fiind că ei au datoria să se ocupe mereu de educaţia lor.

De altfel, nu aveţi dreptul să cereţi ca învăţătorii să facă propagandă pentru religie, căci ştiţi prea bine că Biserica este separată de Stat şi că, în toate şcolile, se predă ateismul, aşa cum cere dezvoltarea actuală a ştiinţei.“

Z. Voroneckas, Preşedintele Comitetului Executiv

al provinciei Varena, 9.11.1971.

Răspunsul Preşedintelui Comitetului Executiv al provinciei Varena aruncă o lumină crudă asupra modului cum sunt călcate în picioare drepturile catolicilor şi asupra atotputerniciei funcţionarilor sovietici.[vi]

3. OGlinda intoleranŢei

Într-un interviu dat la 13 decembrie 1962 lui Norman Cousins, directorul publicaţiei Saturday Review şi prieten al preşedintelui Kennedy, Nikita Hruşciov se declara partizanul entuziast al libertăţii religioase în Uniunea Sovietică. Pentru el, „musulmanii, evreii şi toate religiile au dreptul să trăiască“ şi, deci, „trebuie să lăsăm tuturor popoarelor libertatea de a decide în problemele lor religioase şi politice. Toţi oamenii îşi au ideile lor şi au dreptul să creadă ce vor“. De aceea, spune el, trebuie să garantăm libertatea difuzării literaturii sfinte: „Sunt de acord şi voi pune să fie studiată problema“.[vii]

Ca şi el, au existat şi alţi conducători şi ideologi sovietici, şi chiar şi ierarhi colaboraţionişti ai Bisericii ortodoxe care au susţinut minciuna libertăţii religioase. Alexei Puzin, de exemplu, vorbind despre „libertatea de conştiinţă“ în URSS (căci „libertatea totală şi absolută în materie de religie face parte din însăşi noţiunea de socialism“), explică în ce constă, pentru credincioşi, libertatea de conştiinţă: „Este posibilitatea de a-şi profesa liber religia, ca şi certitudinea că sunt apăraţi de insulte şi batjocură...“ În ceea ce îi priveşte pe cei care „pretind că le este interzis copiilor şi adolescenţilor sovietici să meargă la biserică“, Puzin ne asigură că „nu aşa stau lucrurile“: „Intraţi la întâmplare într-o biserică şi veţi vedea acolo copii. Nimeni nu-i împiedică să meargă să asiste la slujbă şi să participe la celebrarea ritualurilor religioase“[viii].

Deci, pe de o parte, persecutorii se laudă cu libertatea „autentică şi garantată“ de care dispun bisericile şi, pe de altă parte, autorităţile comuniste boicotează învăţământul religios, îi condamnă pe părinţii care îşi educă copiii creştineşte, limitează activitatea comunităţilor creştine, îi persecută pe predicatori, îi împiedică pe credincioşi să-şi trăiască „liber“ credinţa şi intensifică propaganda atee şi discriminarea religioasă.

Dacă citim atent presa sovietică – fie centrală, fie regională –, suntem frapaţi de permanenta violenţă a pretinsei „legalităţi“ socialiste. Chiar şi acel minimum de libertate religioasă, prevăzut de Decretul din 5 februarie 1918 (care dă „tuturor cetăţenilor“ „dreptul de a respecta în deplină libertate ritualul religios ca botezul, căsătoria, Prima Comuniune, mărturisirea, împărtăşania, înmormântarea“ şi dreptul „de a-şi împodobi casele cu icoane, cruci şi alte imagini şi simboluri religioase“), este batjocorit de ziariştii atei, adversari aprigi ai Bisericii lui Hristos. Este de ajuns să ne oprim la articolul „tovarăşului“ Pogosian, publicat în ziarul Armeniei Sovietice, Comunismul. Contrariat şi chiar revoltat de atitudinea condamnabilă a tânărului Aşot, student la Institutul Politehnic din Erevan (care a fost întrebat de ce poartă „la gât o cruce“ şi care a răspuns ireverenţios: „Pentru că aşa vreau! E interzis?“), candidatul în ştiinţe istorice îşi permite să scrie: „Ce poate fi mai şocant pentru un membru al Organizaţiei Tineretului Comunist decât să poarte cu el, în acelaşi timp, un carnet de komsomolist şi o cruce! Toate astea împing tineretul spre religie, spre credinţă în Dumnezeu. (...) Intraţi într-un magazin oarecare de aici şi veţi vedea pe rafturi o mulţime de suveniruri cu caracter religios, o varietate extrem de mare de reproduceri ale unor clădiri şi biserici, şi lumânări de toate felurile. Sortimentele sunt foarte multe: obiecte cizelate, obiecte de ceramică, porţelanuri pictate... Bineînţeles, ele sunt furnizate de întreprinderi oficiale.

La ce s-or fi gândit tovarăşii responsabili cu aceste lucruri?“

Iată un lucru şi mai grav cu privire la acest tineret vinovat, atras de religie: „Unii se duc la biserică spre a-şi boteza primul născut, alţii ca să aprindă o lumânare înainte de examene. Lucrurile merg atât de departe încât, la Kiroiakan, s-a ajuns ca, în curtea bisericii, să se ridice un nou mic monument – amintire care poartă o cruce de fier cu inscripţia: „Din partea tineretului...“ De unde concluzia autorului articolului: „Toate astea sunt contrare moralei omului sovietic, constructor al comunismului“[ix].

Când se publică documente ale Samizdatului privitoare la agresivitatea autorităţilor sovietice locale, a propagandiştilor partidului comunist şi a sindicatelor faţă de credincioşi şi de „sectele“ din care fac parte aceştia, susţinătorii „liberalismului“ moscovit din străinătate resping aceste mesaje autentice ca fiind „calomnii antisovietice“. Dar iată că înseşi publicaţiile comuniste confirmă destul de des lipsa de libertate religioasă din spaţiul aflat dincolo de Cortina de fier. Fără articolul lui S. Gusev, funcţionar la Procuratura regiunii Moscova – articol apărut în paginile publicaţiei Sovieţkaia Rusia şi mult comentat într-o corespondenţă a ziarului Neue Zürcher Zeitung –, nu s-ar fi ştiut poate niciodată ce li s-a întâmplat „sectanţilor“ N. Voronova, Semion Tabaşkov, Vasili Riciuk şi Piotr Rumaşnik:

„Pentru a ilustra ceea ce, în ochii săi, este inadmisibil, S. Gusev recurge la un caz precis. Doi fraţi, Volodia şi Saşa, se remarcaseră, la şcoală, prin purtarea lor negativă. Ei refuzau, sub diferite pretexte, să participe la unele manifestări şcolare, ca vizite la muzee şi vizionarea de filme la cinematograf, şi nu voiseră să intre în Organizaţia de Pionieri, organizaţie ce corespundea vârstei lor. Presaţi de profesori să dea o explicaţie, părinţii au spus că ei erau membri ai sectei baptiste. Aceasta organiza grupuri de copii. Sub conducerea unei doamne, N. Voronova, aveau loc şedinţe de lectură a Bibliei şi adunări de rugăciune. Toate astea constituie o încălcare gravă a legii cultelor. Împiedicându-i pe copii să participe la manifestările şcolii, îi lipsim de ceea ce constituie fericirea unui om. Responsabilii sectei au declarat în cursul interogatoriului că ei nu ascultau decât de poruncile lui Dumnezeu. Baptiştii au oficiat chiar şi botezarea unor adulţi în aer liber, ceea ce echivalează, după juristul nostru, cu o insultă adusă «moralei sociale».

Procuratura a deschis o acţiune judiciară împotriva cetăţencei Voronova. La procesul ce a urmat, ea a fost condamnată la privarea de libertate. S. Gusev omite să ne spună cât timp îşi va petrece acuzata în închisoare ca să-şi ispăşească crima. În schimb, el menţionează condamnările repetate pe care le-au primit Semion Tabaşcov din Jukovski şi Vasili Riciuk din Krasnoborsk. Aceste două persoane sunt acuzate că şi-ar fi încurajat coreligionarii în «atitudinea lor negativă». S-au produs conflicte din pricină că oamenii ce conduceau secta nu respectau limitele impuse propagării religiei şi pentru că se ridicaseră împotriva învăţământului antireligios difuzat în şcoală. Legile sovietice garantează libertatea religioasă, scrie Gusev, dar aceleaşi legi le cer credincioşilor ca şi ateilor să-şi îndeplinească îndatoririle lor de concetăţeni conform Constituţiei. Statul veghează cu o deosebită grijă la respectarea intereselor tineretului: din acest motiv este inadmisibil să impui copiilor «concepţii religioase...»“[x].

Ca şi fraţii Volodia şi Saşa, despre care vorbeşte S. Gusev, mulţi alţi copii sunt împiedicaţi să primească o educaţie creştină, deşi în legislaţia sovietică nu există „nici o indicaţie care să limiteze dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii în spiritul religiei“, ne asigură Igor R. Şafarevici într-o lucrare recent editată în Franţa.[xi] Pentru a dovedi că această legislaţie nu se aplică în practica zilnică, temerarul membru al Comitetului pentru apărarea Drepturilor Omului în URSS, condus de academicianul Andrei Zaharov, citează, ca exemplu, cazul Feodosiei Kuzminicina Varava, aşa cum e relatat în ziarul Pravda din Lvov, la 18 august 1964:

„Trebuie să dăm aici o explicaţie foarte clară şi precisă a felului în care Feodosia Kuzminicina s-a străduit să demonstreze «dreptul» de a-şi educa religios «propriii copii». Ea nu are acest drept. Copiii sovietici trebuie să fie educaţi de întreaga societate socialistă, în care intră şi şcoala şi familia, în spirit comunist. Cât priveşte libertatea spirituală, la care îi place atât de mult Feodosiei Kuzminicina să se refere, în ţara noastră cei care se slujesc de această libertate sunt adulţii.“

Alertat de „mutilarea“ morală a sufletului copilului din pricina educaţiei religioase, A. Danilov, „locţiitor al Preşedintelui Comisiei de ajutorare în Comitetul executiv al oraşului Chişinău“, scrie în Moldova socialistă din aprilie 1973 următoarele: „Conform legii, comunităţile religioase nu au dreptul să-şi transforme întrunirile în întruniri politice, după cum nu au dreptul să-i atragă pe copii în cercurile lor corale sau muzicale cu caracter religios, sau în aşa-zisele şcoli de învăţare a dogmelor religioase“. La rândul său, L. Cekirlan, subliniind, în publicaţia Tineretul din Moldova din 17 ianuarie 1973, faptul că, la şcoală, copiii trebuie să primească „educaţia de care au nevoie pentru a-şi forma despre lume o concepţie materialistă“, adaugă: „Se pare, deci, că n-ar trebui să mai existe copii şi tineri care să aibă concepţii religioase“.

4. Câteva eŞantioane din presa sovietică

Nauka i Relighia

(dec. 1973)

Verigile lanŢului

Foi duble, rupte din caietele unor elevi. Sunt aproximativ 3.000. În faţa mea sunt îngrămădite pagini acoperite cu scrisuri diferite şi intitulate: „Chestionar despre ateism“[xii].

Chestionarele sunt anonime. Se ştie numai că cei interogaţi sunt băieţi şi fete de şaisprezece ani, komsomolişti de la mai multe şcoli din Moscova.

Pe fiecare foaie ei au copiat cu grijă întrebările. Sunt mai mult de zece. Sunt foarte diverse: complexe sau simple, cerând un răspuns dezvoltat sau unul scurt: „da“ sau „nu“.

Majoritatea răspunsurilor sunt juste, dar există şi răspunsuri neobişnuite, ce sar în ochi. Să luăm întrebarea: „Ce crezi tu despre religie?“ Majoritatea zdrobitoare a elevilor nu se îndoieşte că religia este vătămătoare. Şi deodată, citeşti: „Religia nu este, cu siguranţă, foarte vătămătoare, doar că îi dezorientează pe oameni“. Sau: „După părerea mea, religia nu este vătămătoare. Cunosc mulţi credincioşi şi pot să spun că sunt nişte oameni foarte cumsecade, buni, muncitori, cinstiţi. Nu fac niciodată vreun rău cuiva, chiar şi pentru că asta este un păcat“.

Există chiar şi răspunsuri de felul acesta: „Nu m-am gândit niciodată la problemele religioase, deşi ele oarecum mă interesează. Ritualurile bisericii îmi plac. Sunt foarte frumoase, şi spectacolul lor este foarte atrăgător“.

Un lanţ ciudat, nu-i aşa? Suntem indiferenţi faţă de existenţa religiei, ne îndoim că ea este vătămătoare şi, la sfârşit, mărturisim că suferim influenţa emoţională a bisericii.

Lanţul continuă prin răspunsurile la o altă întrebare:

„Ce înseamnă să fii ateu şi te consideri pregătit să faci o propagandă atee?“

La prima parte a întrebării, răspunsurile sunt, de cele mai multe ori, asemănătoare, deşi insuficient de precise: „Un ateu este un om care luptă împotriva religiei şi a ideilor religioase din mintea oamenilor“. Există şi răspunsuri amuzante: „A fi ateu înseamnă a putea să o convingi pe bunica ta că se înşală. Eu am încercat de mai multe ori să discut cu ea, dar fără succes“.

Cea de-a doua parte a întrebării este mai dificilă. Un număr mare de komsomolişti se consideră capabili să facă o propagandă atee. Pentru moment nu ne întrebăm dacă această certitudine este întemeiată. Important este că avem şi răspunsuri contrare. Unul dintre ele este chiar pitoresc: „După părerea mea, a face propagandă ateistă este echivalent cu a vrea să prinzi o rază de soare“.

Ce rămâne de făcut? Există şi aici o opinie: „Trebuie să aşteptăm ca toată lumea să devină conştientă.“

Şi la acest „lanţ extraordinar“ (să-l numim astfel) se adaugă, treptat, noi verigi: credinţa în viaţa de după moarte, în predestinare, în superstiţii... Am numărat cu scrupulozitate: 16 komsomolişti acceptă misterele Bisericii, 13 cred în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de mormânt, 14 cred în destin, 21 în semne...

Prevăd răspunsul dumneavoastră: există puţini komsomolişti de acest fel şi ei nu sunt credincioşi, ci superstiţioşi şi ignoranţi. E adevărat, dar Biserica îi organizează chiar şi pe aceştia, căci altfel ar fi imposibil să propage religia în rândurile noilor generaţii.

K. Stepin

Tineretul Moldovei

(17 ianuarie 1973)

Nu trebuie să acceptăm compromisuri!

La şcoală, după cum bine ştim, copiii primesc educaţia de care au nevoie ca să-şi formeze despre lume o concepţie materialistă.

Pentru acest motiv i se explică copilului misterele diferitelor fenomene naturale, ce sunt interpretate, pentru el, în mod materialist; acest lucru se face zi de zi, până când copilul îşi lărgeşte domeniul cunoştinţelor sale, care, cu timpul, se transformă în convingeri.

Sprijinindu-se pe aceste cunoştinţe, învăţătorii îi învaţă pe copii să aibă o atitudine critică faţă de religie şi le explică elevilor aberaţiile şi relele la care duc superstiţiile religioase. Pare deci că n-ar trebui să mai existe copii şi tineri care să aibă concepţii religioase. Dar iată că trebuie să constatăm că lucrurile nu se petrec deloc aşa!

Un număr mare de elevi din şcolile citate mai sus frecventează, împreună cu părinţii lor, casele de rugăciune. De ce? Pur şi simplu pentru că în şcoli nu se munceşte destul pentru a-i îndrepta pe copii spre concepţiile ateiste şi pentru că nu s-a făcut totul pentru a-i apăra pe aceştia de capcanele religiei?

Nu putem afirma că s-ar fi făcut.

În afară de educaţia atesită dată copiilor în timpul orelor de chimie, biologie, ştiinţe naturale şi altele, în şcoli există cercurile „Tânărul ateu“. Se folosesc în mod efectiv emisiunile de radio care combat religia. Se proiectează filme artistice şi diafilme, se organizează conferinţe de popularizare a cărţilor antireligioase. S-a creat chiar şi un activ de elevi komsomolişti, care găsesc adeseori un limbaj mai apropiat şi mai adecvat pentru a le vorbi colegilor lor despre aceste probleme şi care pot astfel, mai uşor, să-i ajute să-şi dea seama care este drumul cel bun ce trebuie urmat.

Vedem deci că activitatea este intensă şi că formele, metodele şi procedeele folosite pentru educaţia ateistă sunt foarte variate.

„Numai că nu obţinem aceleaşi rezultate ca acum doi ani – cel puţin aşa spun pedagogii; numărul copiilor credincioşi nu se măreşte, dar nici nu mai scade.“

De ce se întâmplă astfel? Iată întrebarea pe care o punem învăţătorilor. Ei ridică din umeri şi nu ştiu ce să ne răspundă. „Înainte constatam că muncim cu succes, acum muncim şi nu avem nici un succes!“

Am încercat să găsim împreună motivele pentru care această muncă intensă nu aduce roade. Ce se făcea acum doi ani se face şi în continuare; aceleaşi metode sunt planificate şi pentru viitor. Numai că se pare că aceste forme de propagandă, care mai interesau încă până nu demult, nu mai au acum aceeaşi forţă de atracţie. Acum, cercurile, lecţiile, seratele nu mai sunt frecventate decât de copii care nu cred în Dumnezeu. Din această pricină munca pentru răspândirea ateismului este fără rezultate.

Această situaţie nu se regăseşte numai în şcoală. Cei care sunt însărcinaţi cu propaganda ateistă organizează la sate cursuri cu participarea unor lectori veniţi din capitală sau din oraşe mai mari. Aceste cursuri nu sunt urmate decât de atei. Atunci la ce bun să se mai consume atâta energie? Cu alte cuvinte, nu e vina noastră dacă această muncă înverşunată nu duce la nimic.

Atât în şcoli cât şi la sate munca individuală trebuie să devină mai convingătoare. Aceasta este metoda, mult timp experimentată, pe care trebuie să o folosim, căci ea dă întotdeauna rezultate excelente. În timp ce propagandiştii noştri nu avansează, sectanţii îşi perfecţionează fără încetare metodele şi ştiu să-i facă pe cei slabi să le cadă în plasă.

Fiecare fiinţă umană poate să cadă pradă greutăţilor, dar nu toată lumea este pregătită să le înfrunte şi să le ţină piept. Acest gen de oameni cad în plasele credincioşilor. Credincioşii pândesc momentul oportun. Încep prin a-l plânge pe cel aflat în nenorocire, îi dau sfaturi şi, mai târziu, îi oferă ajutoare materiale. Nefericitul, uşurat în acest fel, se duce să viziteze casa de rugăciune. O dată, de două ori... până când ajunge să meargă acolo cu regularitate.

Dacă, între timp, ateii nu intervin în acelaşi fel, dacă nu se gândesc să-l ajute pe cel rătăcit, sectanţii vor dobândi „un nou sclav“.

Agenţii sectanţilor caută cele mai bune soluţii pentru a se apropia de sufletul şi de fiinţa umană, şi, de foarte multe ori, văd ceea ce ateii din Krasnoarmeisk se fac că nu văd. Până acum nu se vorbea la şcoală despre dragoste şi despre relaţiile sexuale dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie. La aceste întrebări, arzătoare pentru tineret, răspund credincioşii. S-au organizat lecţii şi se dau sfaturi individuale. Sectanţii folosesc toate mijloacele, chiar şi constrângerea, pentru a-şi atinge scopul. Fanaticii baptişti din Krasnoarmeisk le interzic copiilor să participe la activităţile cercurilor de artişti amatori, să frecventeze aşa-numitele sobonik-uri şi voskresnik-uri, ca şi seratele, conferinţele etc. Ei le interzic copiilor lor să intre în organizaţia de pionieri şi, cu atât mai mult încă, în Komsomol.

Au fost cazuri în care ar fi trebuit să se mobilizeze nu numai ateii, ci întreaga comunitate. Câţiva elevi din clasa a VIII-a, ai căror părinţi erau credincioşi fanatici, au vrut să intre în rândurile komsomoliştilor. Unul dintre ei, care a devenit komsomolist, a fost bătut de tatăl lui.

În acest duel dintre credincioşi şi atei, duel care devine, pe zi ce trece, tot mai înverşunat, propagandiştii atei sunt obligaţi să lupte pentru fiecare om. Nu avem dreptul să cedăm sau să admitem compromisuri.

În acelaşi sat, nepotul pastorului prezbiterian, elevul M. K. a refuzat să mai meargă la întrunirile sectei şi a intrat în Komsomol. Din acest motiv, el a fost bătut cu cruzime de un grup de minori baptişti. Să fi fost doar o simplă întâmplare? Nu, deloc. Conducătorii sectei au hotărât să pedepsească imediat orice „caz“ de acest fel, pentru ca să nu apară şi alţi tineri care să fie tentaţi, la rândul lor, să „trădeze“. Grupul de minori a fost învăţat chiar de şeful sectei cum să acţioneze.

Numai că, trebuie să spunem cu părere de rău, nu tot tineretul din sat poate să se apere împotriva religiei şi să combată obscurantismul. Există mulţi tineri care se lasă induşi în eroare.

Ei nu văd că acea cupă ce li se întinde este „cupa cu otravă“, din care li se dă să bea celor slabi, ca să-şi piardă demnitatea umană, ca să le tulbure mintea şi ca să-i transforme în sclavi supuşi ai unei divinităţi inventate. Şi aici este greşeala activiştilor din sat. Secta a organizat un cor pentru copii, o orchestră de instrumente cu corzi, o fanfară. De ce toate aceste lucruri n-au fost făcute mai întâi de şcoală? Copiii sunt foarte sensibili, chiar emotivi. Trebuie să se ţină seama de asta, după cum trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărei vârste şi de nivelul dezvoltării intelectuale a copiilor.

Din tot ce s-a spus, ne putem da seama că trebuie să ne îmbunătăţim continuu metodele de muncă în ceea ce priveşte formarea ateistă a noii generaţii. Să nu uităm că noul tip de om sovietic, morala şi concepţia comuniştilor asupra lumii se afirmă printr-o luptă îndârjită împotriva rămăşiţelor trecutului atât din conştiinţa cât şi din acţiunile oamenilor.

L. Cekirlan

Turkmenskaia Pravda

(22 noiembrie 1972)

Trebuie să formăm niŞte luptători activi

Trebuie să acordăm o atenţie specială fundamentării ateiste a cursului de educaţie civică. Predau această materie la şcoala din Aşhabad. În timpul cursului, dau elevilor explicaţiile ştiinţifice şi materialiste ale fenomenelor sociale. În plus, le dovedesc inconsistenţa prejudecăţilor religioase şi critic actualul modernism teologic. Aceste probleme sunt complicate. Ele cer lămuriri aprofundate şi trebuie aduse, în sprijinul lor, exemple concrete.

Aş vrea să citez aici numele profesoarei de istorie de la liceul nr. 19 din Aşhabad. Ea se numeşte F.N. Gitelis. Cursurile sale sunt o adevărată şcoală pentru tânărul ateu. Oricare ar fi temele abordate – originea omului, existenţa şi declinul religiei, cum suntem exploataţi de religie, caracterul reacţionar al organizaţiilor religioase şi al activităţilor lor –, lecţiile acestei profesoare sunt întotdeauna vii, pline de căldură şi le lasă elevilor o impresie profundă, rămânându-le mult timp în memorie.

Munca în afara şcolii are o mare importanţă în educaţia ateistă a tineretului. Experienţele cercului tinerilor atei de la şcolile NNI 11 din Nebit-Dag şi NN 3, 15, 19, 28 din Aşhabad merită o atenţie deosebită. Membrii cercului au organizat emisiunie ateiste pentru şcoli, au ţinut conferinţe şi au organizat discuţii. Au realizat mici expoziţii ateiste. În şcoli se organizează serate şi excursii, se merge în grup la filme antireligioase, au loc întâlniri cu foşti preoţi care şi-au părăsit religia.

Mai sunt şi alte metode care dau rezultate la tineret: discuţii pe tema unor cărţi ce se ocupă de problema ateismului. Putem cita ca exemplu biblioteca şcolii nr. 19 din Aşhabad. Bibliotecara şi pedagoga N.N. Soldatava face o activă propagandă ateistă. Ea este entuziasmată de munca sa, urmăreşte atent toate noile apariţii, studiază cererile şi le recomandă elevilor cărţi şi broşuri care vor sluji la consolidarea concepţiei lor de viaţă.

Tania Kafurova, elevă în clasa a X-a la o şcoală din Aşkabad, scria într-o compunere următoarele: „Sunt convinsă că niciodată în viaţa mea, nici chiar în cele mai grele condiţii, nu voi crede în Dumnezeu, pentru că şcoala, familia şi chiar şi viaţa m-au educat astfel“. Aceasta este convingerea fermă a unui om, a unui cetăţean, a unui ateu.

Familia joacă un rol primordial în educarea copiilor şi a tineretului. Şcoala trebuie să lucreze fără încetare asupra părinţilor şi să rămână în legătură strânsă cu ei. În multe şcoli din Republică există asociaţii de părinţi atei. În înţelegere cu profesorii, ei se duc să viziteze unele familii, ajută şcoala să conceapă şi să aplice programe de ateism, organizează conferinţe, discuţii, expuneri pentru părinţi şi dialoguri pe marginea unor articole extrase din revistele Ştiinţa şi Religia sau Familia şi şcoala.

Copiii baptişti Olia şi Pavlik sunt elevi la liceul nr. 1 din Nebit-Dag. Părinţii lor nu erau numai fanatici, ci şi nişte oameni grosolani. Ei îşi maltratau copiii pentru cele mai mici greşeli şi îi obligau să respecte ritualurile religioase. Şcoala a dus o luptă grea pentru aceşti copii. Profesoara V.E. Sigancova a fost adeseori la această familie acasă, a vorbit cu părinţii şi cu copiii şi a asistat în repetate rânduri la serviciul religios. Ea a stat de vorbă cu diferiţi baptişti şi a combătut dogmele religioase prin exemple concrete. Cu putere de convingere, ea le-a dovedit că doctrinele religioase sectante erau lipsite de orice fundament şi că religia era dăunătoare copiilor. Munca sa zilnică, conştiincioasă şi grea, şi-a adus roadele. Copiii predicatorului S. au găsit în ea o prietenă înţelegătoare, căreia i-au putut mărturisi, pentru prima oară în viaţă, gândurile şi îndoielile lor cele mai tainice. Mama s-a lăsat convinsă. Dar când Olga, elevă în clasa a VIII-a, a fost primită în Komsomol, tatăl ei a vurt să o bată. Mama a protestat: „Opreşte-te, se pare că n-avem dreptate“. Curând, fiul lor, Pavlik, a devenit şi el pionier...

Tinerii sunt urmaşii noştri, viitorul nostru. Ei trebuie să fie bine pregătiţi, fizic şi moral, pentru a putea continua cu demnitate opera noastră, adică construirea noii societăţi. Educaţia ateistă joacă un mare rol în formarea concepţiei lor de viaţă şi în activităţile lor civice. Pentru ca această muncă importantă să fie cu adevărat eficace, trebuie ca noi, pedagogii, să participăm la ea ca îndrumători ai tinerei generaţii.

A. Zavialov,

profesor de istorie

NOTE