Sergiu Grossu

O Biserică batjocorită

„Duşmanul a pustiit totul în lăcaşul tău cel sfânt. Potrivnicii tăi au mugit în mijlocul Templului Tău, şi-au pus semnele lor drept semne. Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă: în curând au sfărâmat toate podoabele săpate cu lovituri de secure şi ciocane.

Au pus foc sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. Ei ziceau în inima lor: «Să-i prăpădim pe toţi!» Au ars toate locurile sfinte din ţară...“

PSALM 74, 3-8.

1. DificultăŢi jignitoare întâmpinate de catolicii dintr-o parohie lituaniană

Agenţia Elta-Press publică un document ce arată nemiloasa politică de persecuţii religioase fraudulos instalată în Lituania de regimul sovietic care i-a fost impus de Moscova. Este vorba de un text adresat celei mai înalte autorităţi comuniste şi administrative din URSS şi din Lituania, ce se referă la unele episoade jignitoare, cu caracter antireligios, care au avut loc în mica parohie Ceikiniai. „Faptele relatate – precizează Elta-Press – se produc acum în toate parohiile din Lituania.“ Documentul este semnat de 1709 credincioşi, adică de aproape întreaga populaţie din parohie.

Ceikinia se află în dioceza Vilnius. Prima biserică a fost construită aici în 1636; biserica actuală a fost construită după primul război mondial, biserica înălţată în 1898 fiind distrusă în timpul ostilităţilor.

Expunere

prezentată de credincioşii din parohia Ceikiniai, din regiunea Ignalina, RSSL

Secretarului General al CC al PCUS;

Şi pentru comunicare:

- Preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS;

- Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS;

- Însărcinatului cu Afacerile culturale din URSS;

- Secretarului Partidului Comunist din Lituania;

- Preşedintelui Sovietului Suprem al RSSL;

- Consiliului de miniştri al RSSL;

- Ministrului Instrucţiei publice din RSSL;

- Însărcinatului cu Afacerile religioase al Consiului din Lituania;

- Administraţiei pontificale a Arhidiocezei din Vilnius.

Regretăm mult că trebuie să recurgem la Moscova pentru un lucru atât de puţin important ca recuperarea unui depozit de lemne al unei biserici. Dar această împrejurare a dat loc la o întreagă serie de fapte penibile pe care am vrea să le putem uita.

La Ceikiniai, aproape de piaţa din faţa bisericii, se află o magazie de lemne, ce aparţine parohiei, şi o construcţie agricolă care stă să se prăbuşească. Aveam intenţia să construim în locul lor o singură clădire, care să fie folosită ca depozit. La începutul anului 1971, am cerut autorităţilor să efectuăm lucrările. După multe drumuri şi cereri, locţiitorul Preşedintelui Comitetului executiv, Vaitonis, ne-a înştiinţat la 27.05.1971 că, pentru a obţine autorizaţia dorită, trebuie să ne adresăm la Vilnius, însărcinatului cu Afacerile religioase din Consiliu. Ne-am dus la Vilnius, dar însărcinatul cu Afacerile religioase ne-a trimis în provincie. Şi, în felul ăsta, au trecut doi ani fără să izbutim să facem nimic. Ar dura prea mult dacă am expune în detaliu numeroasele demersuri pe care le-am făcut, mergând de la un birou la altul, pentru a obţine autorizaţia dorită, şi de câte ori au venit la noi, în control, tot felul de funcţionari. Locţiitorul preşedintelui Comitetului executiv al provinciei, însoţit de procurorul Republicii, de şeful secţiei financiare, miliţia, arhitectul provinciei (acesta a venit de patru ori), uneori preşedintele circumscripţiei, secretarul de partid etc. au făcut repetate controale şi descinderi la faţa locului. Actele de autorizare a cumpărării materialelor de construcţie au fost controlate de cel puţin trei ori, ca şi cum s-ar fi înmulţit.

La 30 iunie 1971, am scris Consiliului de Miniştri al RSS Lituania. În sfârşit, la 30 august 1971, Comitetul executiv al provinciei ne-a dat autorizaţia de a începe lucrările. Un constructor cunoscut ne-a sfătuit să cumpărăm o fermă veche de la nişte oameni constrânşi să o abandoneze din pricina „ameliorărilor“, să o demolăm, şi să ne construim clădirea cu materialele recuperate. Şi aşa am şi făcut. Casa pe care am cumpărat-o era mai lată cu 80 cm decât clădirea existentă în posesia noastră. Ca să nu stricăm lemnul, am proiectat să facem noua construcţie cu 80 cm mai lată, dar mai scurtă, îndepărtând-o cu un metru de piaţa din faţa bisericii.

Din acest motiv, la 21 iulie anul curent, oficialităţile ne-au dat ordin să demolăm, în 5 zile, construcţia de-abia începută. Apelul nostru la însărcinatul cu Afacerile religioase din Consiliu n-a slujit la nimic; am fost acuzaţi de construire abuzivă.

Într-un sat, şi departe de şoselele principale, nu are nici o importanţă dacă o clădire este cu 80 cm mai lată sau mai îngustă decât s-a prevăzut. Este evident că nu acesta era motivul adevărat pentru care se dăduse ordin de demolare. Căci, aşa cum spune proverbul: „Dacă cineva vrea să te lovească, el va găsi şi bâta cu care să o facă!“ Violarea normelor de construcţie nu era, fireşte, decât un pretext. La 30 iunie 1972, Comitetul executiv al comunităţii noastre religioase a fost convocat în faţa sediului oficialităţilor provinciei. Aici, însărcinatul cu Afacerile religioase din Consiliu ne-a spus următoarele: „Îndepărtaţi-i pe băieţi de altar, ca să nu ajute la slujbă. Împiedicaţi-i să se ducă să arunce flori în faţa procesiunilor. Faceţi în aşa fel ca preoţii veniţi din afară să nu ia parte la serviciul divin din biserica voastră. Atunci vă vom permite să vă reconstruiţi depozitul“. Dar ce legătură poate să existe între funcţiile religioase şi repararea unei clădiri agricole?

În 1965, la Ceikiniai, guvernul a dat ordin să fie distrus un crucifix la care ţineam foarte mult, pretinzând că împiedica circulaţia[i]. Dar acum, în locul lui, cresc nişte arbuşti şi s-a înălţat un stâlp pentru curentul electric...

La 2 decembrie 1966, ni s-a dat o amendă de 59,76 ruble pentru violarea legilor de ocrotire a naturii, din pricină că am tăiat, în cimitir, nişte mesteceni bătrâni, care ameninţau să cadă şi să distrugă câteva monumente ridicate pe unele morminte. Existenţa câtorva mesteceni putreziţi constituie, oare, un element de ocrotire a naturii? Dacă este aşa, de ce serviciile responsabile îi lasă să putrezească şi să cadă? Unde e logica? Obiectivul urmărit este evident: să lovească în credincioşi.

Având în vedere repetarea cazurilor de acest fel, am trimis autorităţilor competente, în mai multe rânduri, o serie de memorii. Am scris însărcinatului cu Afacerile religioase din Consiliu, la 10 mai 1964 şi la 14 martie 1965, şi preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSS Lituania la 16 aprilie 1967 şi la 18 iulie 1968.

La 25 martie 1968, l-am interpelat pe însărcinatul cu Afaceri religioase din Consiliu pentru a afla care erau legile ce le interziceau copiilor să ajute la slujbă. Până acum, n-am primit încă nici un răspuns. La 3 martie 1968, ne-am adresat, de asemenea, ministrului Instrucţiunii publice; însărcinatului cu Afacerile religioase din Consiliu ne-am adresat, din nou, la 10 mai 1968 şi, la 9 decembrie 1971, iar, la 20 iunie 1972, ne-am adresat Consiliului de Miniştri al URSS. Ne-am adresat, de mai multe ori, şi administraţiei provinciei.

La 24 iunie 1968, însărcinatul cu Afacerile religioase din Consiliu a convocat comitetul parohial şi l-a somat să nu mai trimită noi memorii. Dar cel care suferă se plânge.

La 30 iunie 1971, am expus Consiliului de Miniştri următoarea situaţie critică:

1) Începând din 1940, nici măcar o singură dată taina Confirmării n-a fost oficiată la Ceikiniai, fapt pentru care am cerut ca episcopul Stepanovicius să fie autorizat să vină măcar o dată la Ceikiniai ca să o oficieze.

2) Administraţia provinciei a refuzat, mult timp, racordarea bisericii la curentul electric. În 1965, adjunctul Comitetului executiv al provinciei ne-a răspuns: „Şase călugăriţe pot foarte bine să lumineze biserica cu lumânări, prin urmare, vă puteţi lipsi de lumina electrică“. Anul trecut, administraţia provinciei a interzis distribuirea curentului trifazat pentru a împiedica unicul motor al orgii să funcţioneze. Motivul: Trebuie să facem economie la curentul electric! Dar noi, la biserică, consumăm foarte puţin. În 1970, doar 457 kW.

3) În regiunea noastră se organizează adeseori diferite munci cu caracter religios; cu aceste ocazii, mulţi oameni din oraşele vecine şi chiar din alte republici vin să-şi ofere ajutorul. Dar ne este interzis să invităm preoţi din vecinătate. Când, la 14 martie 1965, ne-am adresat pentru asta însărcinatului cu Afacerile religioase din Consiliu, acesta ne-a apostrofat cu duritate: „Voi, bărbaţi în toată firea, vă interesaţi de treburile Bisericii? Nu vă este ruşine?“

La 8 iunie, cu câteva zile înainte de Sfântul Anton, preşedintele Comitetului executiv al provinciei, Gudukienne, ne-a vorbit aproape la fel şi a refuzat să ne aprobe cererea.

4) La 7 mai 1967 a venit la noi şeful oficiului de instrucţie publică, Jadzevicius, care l-a convocat în biserică pe preotul nostru şi i-a interzis să continue slujba, insistând asupra faptului că acesta îngrădise, fără nici o autorizaţie, ca preotul din Svencioniai să-l ajute în biserică.

5) Învăţătoarea Siaudiniene, de la şcoala din Ceikiniai, l-a pedepsit pe elevul Martinkenas din clasa a şasea, ordonându-i ca, timp de o lună, să spele podelele, numai pentru faptul că îşi sprijinise bicicleta de zidul din jurul bisericii.

6) La 9 decembrie 1968, a fost înmormântat religios, la Ceikiniai, P. Jursenas, elev la şcoala locală, mort în mod tragic. Înmormântarea s-a oficiat după terminarea orelor de studiu, dar elevilor nu li s-a dat voie să părăsească şcoala, aşa că nici măcar colegii de clasă nu l-au putut însoţi la cimitir.

7) La 16 aprilie 1969, şeful oficiului de instrucţie publică din provincia Ignalina, împreună cu alte persoane, după ce l-au scos din clasă pe B. Laugali, elev din şcoala medie din Ignalina, i-au făcut reproşuri dure pentru că locuia în casa preotului din Ceikiniai, ameninţându-l că vor consemna purtarea lui în certificatul de absolvire. „În felul ăsta nu vei putea intra în nici o şcoală.“ L-au ameninţat că îl vor exmatricula şi l-au obligat să semneze o declaraţie împotriva preotului, zicându-i: „I-o facem noi“. Când băiatul abia împlinise 16 ani, miliţia îi luă certificatul de naştere; preotul a fost amendat pentru că găzduise un băiat fără acte şi pentru că nu-l declarase la miliţie. Dar cum putea să-şi facă un act de identitate, când miliţia nu-i dădea înapoi certificatul de naştere?

De asemenea neplăceri au parte toţi elevii care frecventează biserica sau nu se înscriu în komsomol. În 1971, un băiat din Ceikiniai, care studia la prima şcoală medie din Ignalina, forţat să se înscrie în komsomol, a răspuns: „Suntem liberi să ne înscriem sau nu în komsomol? De altfel, nu pare că băieţii înscrişi în komsomol sunt un exemplu bun pentru ceilalţi. Tinerii comunişti Rucenko şi Dervinis se află la închisoare pentru purtarea lor proastă. Din acest motiv, nu mă voi înscrie.“

Altă dată, secretarul komsomolului, Suminas, îl închise pe băiat într-o încăpere şi, zdrobindu-i picioarele de podea, îi ceru „supunere faţă de superiori.“

8) La 9 aprilie 1971, într-o seară, un şofer de taxi din Ignalina, avându-l ca pasager pe preotul din Daugeliskis, luă în maşina lui câţiva elevi de la şcoala din Ignalina. Şeful instrucţiei publice, Jadzevicius, îi văzu. După părerea lui, faptul că băieţii merseseră în maşină împreună cu preotul era „o adevărată crimă“. Făcu mare scandal. La şcoală îi obligă pe băieţi să dea explicaţii în scris. Dar asta nu fu de ajuns. Pentru a-l putea incrimina pe preot, directorul şcolii, după ce citi declaraţiile elevilor, îi puse pe aceştia să le „corecteze“, prin adăugarea unor fapte inexistente, şi îi obligă să spună că se întorseseră acasă după ora 22, când, în realitate, ei ajunseseră acasă la ora 21.

9) La sfârşitul lui mai 1971, la Ceikiniai, la dictarea învăţătoarei Dauksiene, elevul D. Rakstelyte, din clasa a patra, a scris o „declaraţie“ în care spunea că preotul din Ceikiniai pregătea copii pentru prima Comuniune. Apoi, terorizând copiii, R. Miklasevicius şi Z. Maskoliunas, împreună cu învăţătoarea, le-au ordonat să copieze declaraţia şi să o semneze. Aflând aceste lucruri, părinţii copiilor s-au dus la şcoală şi au spus: „Avem dreptul să ştim ce scriu copiii noştri sub constrângere!“ Dar nimeni nu le-a arătat aceste texte.

10) La 31 mai 1971, ne-am dus la Vilnius, la însărcinatul Afacerilor religioase din Consiliu şi i-am cerut să încredinţeze arhitecţilor provinciei construirea depozitului. Din nefericire, n-am obţinut nimic. Ne surprinde mult faptul că nişte funcţionari administrativi intervin în reglarea activităţilor unor tehnicieni cu o înaltă calificare. Ai putea crede că locţiitorii preşedinţilor comitetelor executive provinciale şi însărcinaţii cu Afacerile religioase din Consiliu sunt ingineri electricieni, arhitecţi, mecanici şi chiar dascăli, atât de mult se amestecă în problemele inerente Bisericii şi atât de multe directive dau credincioşilor.

11) Am început să reparăm acoperişul stricat al bisericii. La 22 iunie 1971, a venit un delegat al administraţiei provinciale, care ne-a întrebat dacă avem autorizaţie şi de unde am procurat materialele, după care a ordonat muncitorilor să înceteze lucrul. Unul dintre muncitori a fost obligat să o facă pentru că... soţia lui era învăţătoare!

12) Sfântul Petru este una dintre cele mai mari sărbători religioase ale noastre; în această zi, în toate bisericile se oficiază slujbe solemne, care nu sunt oprite nici chiar de guvern. Dar la 29 iunie 1971, preşedintele colhozului din Ceikiniai, în prezenţa colhoznicilor, se porni să-l critice violent pe preotul nostru, fiind furios din pricină că acesta ţinea slujbe la biserică şi tratându-l drept „bandit care ar trebui să fie împuşcat şi dat pe mâna KGB-ului!“

O fată înscrisă în Organizaţia Tineretului Comunist a povestit că soţia preşedintelui colhozului strângea semnături pentru un act de acuzare împotriva preotului nostru. „Acest act conţinea tot felul de imbecilităţi“, a spus deschis fata. Din nefericire, se găseşte întotdeauna cineva care, ca să fie pe placul autorităţilor, este dispus să semneze până şi cele mai absurde calomnii.

În anul 1971, nişte tineri din Ceikiniai, care urmează şcoala medie din Ignalina, au fost chemaţi, în timpul orelor de curs, afară din clase şi obligaţi să semneze împotriva preotului nostru nişte hârtii în care se prezentau fapte despre care ei nu aveau habar.

Toate aceste lucruri, aduse la cunoştinţa Consiliului de Miniştri al RSS Lituania, la 30 iunie 1971, continuă să se repete şi azi, în alte moduri.

În consecinţă, vă cerem să puneţi capăt acestor fapte neplăcute.[ii]

Ceikiniai, august 1972

Addenda

Pe când redactam acest memoriu, administraţia provinciei ne-a comunicat, la 11 august 1972, prin intermediul Comitetului executiv din Ceikiniai, deliberarea din 21 iulie, ce conţinea ordinul de a demola clădirea începută de noi şi de a o reconstrui pe cea veche. Preşedintele comitetului bisericii noastre semnând de primirea declaraţiei, a adăugat următoarea notă: „Până nu va sosi un răspuns definitiv de la Moscova şi de la Vilnius, vă rugăm să amânaţi executarea demolării“.

La 24 august, am trimis la administraţia provinciei un alt document referitor la acest subiect: „Dat fiind că este vorba de o problemă aflată încă în discuţie, ne adresăm instanţelor superioare, rugându-le să amâne data de executare a ordinului, cel puţin până se va primi un răspuns definitiv de la Vilnius şi Moscova şi de la instanţele superioare“.

La 24 august, pe la orele 4 şi 30 de minute (atunci când toată lumea dormea încă, au venit doi miliţieni însoţiţi de opt bărbaţi şi, în prezenţa preşedintelui colhozului, au demolat clădirea. Au distrus şarpanta, au tăiat grinzile în bucăţi şi au stricat până şi fundaţia cu ajutorul unei maşini speciale. Acum, locul pare că a fost bombardat, şi aproape că nu se mai poate trece pe acolo. De ce s-a procedat la o astfel de distrugere inutilă a muncii şi bunurilor ce aparţin poporului? Poate fi aceasta o metodă de întărire a autorităţii guvernului sovietic în ochii populaţiei?

Se pare că comitetul executiv al provinciei a fost investit cu cele mai mari puteri şi că, în aceste condiţii, este inutil să ne adresăm în altă parte. De exemplu, când, la 14 martie 1965, ne-am dus să ne plângem de situaţia noastră la Vilnius, la însărcinatul cu Afacerile religioase din Consiliu, acesta ne-a trimis înapoi, la autorităţile din provincie: „Acolo vă vor fi rezolvate toate problemele“. Mai târziu, locţiitorul preşedintelui comitetului executiv al provinciei, Valtonis, ne-a spus: „Ce-aţi obţinut la Vilnius? Eu nu-mi schimb părerea!“ Memoriul nostru, trimis în 1971 la Consiliul de Miniştri al RSS Lituania şi comunicat Consiliului executiv al provinciei, n-a dat nici un rezultat.

Însărcinatul cu Afacerile religioase din Consiliu ne-a înştiinţat, la 5 septembrie anul în curs, că: „În ceea ce priveşte memoriul dumneavoastră trimis Consiliului de miniştri al RSSL, memoriu care ne-a fost dat nouă pentru a lua cunoştinţă de cele scrise în el, vă comunicăm că problemele legate de construirea unui depozit vor fi soluţionate în conformitate cu reglementările stabilite de lege“.

Dar, oare, administraţia provinciei se conformează legilor care garantează tuturor cetăţenilor libertatea de conştiinţă? Din acest motiv, noi, mai multe sute de credincioşi, ne adresăm Moscovei. Trimitem alăturat trei fotografii ale clădirilor aflate în reparaţie şi demolate.

La sfârşitul prezentului memoriu adresat secretarului general al Comitetului Central al PCUS, figurează semnăturile a 1709 credincioşi.

Vă rugăm ca răspunsul să fie adresat lui Juozas Maldzius, satul Didzialias, poşta Ceikiniai, provincia Ignalina RSS Lituania[iii].

Ceikiniai, 5 septembrie 1972

2. Pietrele care plâng...[iv]

Cine nu cunoaşte marea grijă care se acordă în ţara noastră restaurării monumentelor arhitectonice ruse?

Timpul, războaiele şi oamenii le-au distrus în decursul anilor, şi acum alţi oameni le restaurează vechea frumuseţe, punând, uneori, piatră pe piatră. Mulţi oameni studiază acum trecutul şi marea bogăţie spirituală a spiritului popular. Câţi oameni nu-şi găsesc bucuria şi fericirea în contact cu lumea veche! Din trecutul nostru glorios cel mai bine s-a păstrat arhitectura religioasă. Bisericile şi mănăstirile restaurate ne bucură privirea; ele sunt martorii glorioşi ai marelui nostru trecut. Suntem fericiţi să constatăm că sovieticii n-au subestimat măreţia şi orgoliul vechii Rusii. Şi cine s-ar fi gândit că, în epoca noastră, ar putea fi dispreţuit ceea ce rămâne atât de drag sufletului rusesc? Şi totuşi pietrele părăsite arată o anumită barbarie, barbaria civilizată din secolul douăzeci. Persecutorii şi distrugătorii sanctuarelor naţionale îşi continuă treaba lor urâtă[v].

Bineînţeles, nici la Moscova şi nici la Novgorod nu vom mai găsi tractoare care demolează bisericile. Dimpotrivă, grupuri întregi de restauratori talentaţi muncesc la restaurarea splendorilor trecutului. Şi nenumăraţi turişti „asediază“ vechile biserici şi mănăstirile, extaziindu-se în faţa artei constructorilor!

Dar să privim la ceea ce se întâmplă înăuntrul ţării. Acolo pe unde restauratorii n-au trecut încă şi unde ei sunt aşteptaţi în continuare.

Kolivanie este o localitate mare (înainte de revoluţie era chiar un oraş), situată la optzeci de kilometri de Novosibirsk. Cu autobuzul, ai nevoie de aproximativ o oră ca să ajungi acolo; deci nu poate fi considerată o localitate mică şi izolată. Altădată, Kolivanie era mai mare decât oraşul Novonikolaevsk, astăzi Novosibirsk.

Când ajungi în apropiere de Kolivanie, oraşul îţi apare aşezat pe o colină înaltă şi, de departe, se distinge marea cupolă şi clopotniţa bisericii. Dar, imediat, simţi că acestei clădiri îi lipseşte ceva... Apropiindu-te, vezi că această frumoasă biserică este decapitată... Clădirea este mare, dar arată ca un gigant rănit: cupolele i-au fost smulse, pe alocuri zidurile se macină şi intrarea este străpunsă de o spărtură larg deschisă. Prin găurile din zid se poate vedea oribila imagine pe care acest edificiu o prezintă în interior. Vechea ordine şi solemnitatea locului au fost înlocuite de pietre sfărâmate, moloz, murdărie şi scânduri. Ne este greu să descriem toate astea. Trebuie să vedeţi cu ochii voştri cum arată![vi]

Rămâi mut şi ochii ţi se umplu de lacrimi la vederea bisericii care suferă. Zidul de împrejmuire a fost aproape complet demolat, şi acest tablou dezolant este completat cu trunchiuri de arbori smulşi. Dar clădirea este solidă. Chiar dacă vor continua să o demoleze, ea se va apăra ca un adevărat luptător... şi, dacă va fi puţin sprijinită, va mai putea rezista încă mai bine de un secol. Biserica e frumoasă. De la prima vedere, eşti surprins în mod plăcut de armonia perfectă a liniilor, lucru destul de rar întâlnit la bisericile siberiene. Este greu să-i dai o vârstă. Să împlinească o sută de ani? În orice caz, la începutul secolului nu se mai construiau asemenea biserici.

Biserica Sfântul Alexandru, din Kolivanie nu este considerată, pentru moment, o clădire istorică. Dar, dacă nu e recunoscută acum, va fi recunoscută, fără îndoială, mâine. Şi trebuie să fie recunoscută, căci este cel mai vechi edificiu din întreaga regiune Novosibirsk. Oraşul Novosibirsk este nou. Nu are clădiri vechi, şi totuşi, aici, sunt mulţi amatori de construcţii vechi. şi sunt sigur că, într-o zi, locuitorii oraşului vor privi biserica din Kolivanie ca pe unul dintre cele mai vechi monumente din Siberia. Dar pentru asta mai sunt multe de făcut. Şi, înainte de orice, trebuie să-i îndepărtăm şi să-i facem inofensivi pe barbarii care au început să demoleze biserica. Trebuie să arătăm oamenilor de aici ce lucru preţios au, pentru ca să-l apere.

Iată povestea acestei tragedii. Delegatul pentru Afacerile religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru regiunea Novosibirsk, Nikolaev A.S., pe vremea când ducea o campanie puternică de închidere masivă a bisericilor, a vrut să scape şi de biserica din Kolivanie. Cu concursul activ al autorităţilor locale, a reuşit destul de repede. Evenimentele s-au desfăşurat astfel. Brigada de pompieri din Kolivanie a cerut să se construiască aici o cisternă de apă. Cererea în acest caz era absurdă, căci biserica este construită pe un teren mare şi gol, un fel de piaţă, şi construcţiile cele mai apropiate se află la o sută de metri depărtare. Totuşi, consiliul parohiei s-a grăbit să aprobe cererea pompierilor: s-a comandat la Novosibirsk un bazin metalic uriaş şi, în curtea bisericii, au început săpăturile. Dar acum au intervenit miliţienii. Credincioşii săpaseră deja groapa când, în ciuda acestui lucru, bazinul metalic a fost confiscat şi dat unui colhoz vecin sub pretextul că era făcut din material furat! Bazinul fusese achiziţionat în mod legal de la o fabrică... Biserica a fost închisă pentru „încălcarea legislaţiei privitoare la securitatea clădirii“. Toate protestele au rămas fără răspuns.

Nikolaev a spus că edificiul trebuie transformat în muzeu. Această idee putea să pară seducătoare! Un muzeu este ocrotit de popor. Dar destinul bisericii Sfântul Alexandru din Kolivanie nu arată decât nivelul scăzut de cultură al lui Nikolaev şi atitudinea sa profund antipatriotică. Căci, prin funcţiile sale, el trebuia să fie nu numai intermediarul, ci şi apărătorul bisericii în faţa Statului. Nikolaev îşi înţelege funcţia în felul lui şi nu se gândeşte la modul cum îl va judeca posterioritatea.

Şase ani mai târziu, asupra bisericii avu loc un nou asalt. Delegatul de la centru şi autorităţile locale declaraseră că clădirea trebuie să fie transformată în şcoală. „Transformarea“ s-a făcut într-un fel foarte original: iconostasul a fost distrus, tot ce se afla în interiorul bisericii a fost luat, inclusiv podeaua, cupolele au fost smulse. Cum tractoarele nu izbuteau să le smulgă, s-au demolat contraforturile interioare. Grinzile şi celelalte materiale au fost vândute la preţuri mici, celor ce le solicitau. În momentul „transformării“, o grindă căzută din clopotniţă a omorât o fetiţă de opt ani, Oare vinovaţii au fost pedepsiţi? Asta în timp ce Nikolaev vorbea, în continuare, de un muzeu şi de o şcoală, şi promitea credincioşilor că totul va fi cum nu se poate mai bine...

Dovezile? Dovada cea mai importantă şi indiscutabilă este biserica distrusă. Mărturiile scrise se află probabil depuse în sertarele Consiliului pentru Afacerile religioase de la Moscova. Nu s-a dat nici o atenţie lacrimilor şi plânsetelor credincioşilor. Credincioşii, rămaşi fără biserică, s-au întrunit în casa paznicei, şi, neavând preot, au început să-şi oficieze ei înşişi slujbele. Acest lucru nu fu deloc pe placul autorităţilor locale. Astfel, în noaptea de Paşte, Anna Prokofievna Sizikova, fostă membră în Consiliul parohial, a fost târâtă în localul poliţiei, unde fu reţinută timp de cinci ore, pentru că era „organizatoarea unor întruniri ilegale“.

Văzând atitudinea hotărâtă a credincioşilor, Nikolaev „le făcu o favoare“... Făgădui că le dă un local unde să-şi ţină slujbele. Dar ce local? Pivniţa unei cocioabe, în care locuiesc nişte necredincioşi. Lipsiţi de biserică de şase ani, credincioşii au acceptat această pivniţă, aşa că la sărbătorile mari poate să vină să oficieze slujba un preot din Novosibirsk (de fiecare dată trebuie să se ceară o autorizaţie de la Nikolaev).

Acum să vizităm acest „nou templu“. O pivniţă dărăpănată, întunecată şi joasă, care nu îndeplineşte nici una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un locaş unde au loc întruniri publice. Nici o comisie de pompieri şi nici o comisie sanitară n-ar fi dat autorizaţia de a se oficia aici slujbe religioase. În catacombele romane era mai mult confort... Plafonul este susţinut de şase stâlpi subţiri, care se pot rupe în fiecare moment. Plafonul este atât de jos încât preotul nu-şi poate pune potcapul în timpul slujbelor. Înălţimea încăperii este de aproximativ 190 centimetri. În cei douăzeci de metri pătraţi, în care intră şi suprafaţa altarului, nu-şi găsesc loc decât câţiva credincioşi; ceilalţi trebuie să rămână afară, în curte, unde se zbenguie porcii proprietarului. Din pricina aerului viciat din interior, oamenilor le vine rău şi nu se mai pot aprinde lumânări. Dar acum pompierii nu mai pretind instalarea unei cisterne. Nikolaev îi numără pe credincioşi, unul câte unul... În zilele de sărbătoare, sunt până la 180 de oameni!

Cea mai grosolană violare a legislaţiei socialiste referitoare la culte rămâne nepedepsită. Şi totuşi 20 de persoane au dreptul să ceară deschiderea unui loc de cult, şi utilizarea unei clădiri căreia nu-i pot asigura întreţinerea. În prezent, credincioşii cer să li se dea înapoi biserica lor, care, oricum, nu le poate sluji altora, angajându-se să-i asigure întreţinerea.

Nikolaev refuză să înregistreze comunitatea şi încearcă să o distrugă prin toate mijloacele[vii]. Astfel, în decembrie 1972, în cursul unuia dintre turneele sale, a cerut să i se arate registrul cu botezurile şi a trimis extrasele comitetului local al Partidului, pentru a se lua „măsurile necesare“: părinţii copiilor botezaţi au fost convocaţi la locul lor de muncă pentru „discuţii“ şi „explicaţii“; unii dinte ei au fost ameninţaţi că-şi vor pierde slujba.

La ultima sa trecere prin Kolivanie, Nikolaev a retras autorizaţia de a se oficia slujbe religioase în pivniţă. Retragerea autorizaţiei nu a fost însoţită de nici o explicaţie. Nu ştim ce-i aşteaptă pe credincioşii din Kolivanie. Acum ei pot fi acuzaţi, în fiecare moment, că ţin întruniri ilegale; în acest timp, Nikolaev continuă să afirme că totul va fi cum nu se poate mai bine.

La Moscova există un birou central de turism, care împarte turiştilor amatori de artă veche mii de prospecte. Propun acestui birou să deschidă un nou circuit pasionant: Moscova – Novosibirsk – Kolivanie. Durata traseului ar fi următoarea: 4 ore cu avionul până la Novosibirsk, apoi o oră şi jumătate cu autobuzul până la Kolivanie. Pe prospect să se indice trei puncte deosebit de interesante: primul – biserica parohială din Kolivanie, lăsată în părăsire; al doilea, pivniţa întunecată în care se roagă, pentru moment, credincioşii (dacă, între timp, nu se va dărâma şi mai mult încă); al treilea punct nu este la fel de important, dar totuşi e interesant. Este vorba de delegatul Nikolaev A.S. în persoană – un om fără conştiinţă, fără nici un fel de respect faţă de legislaţia sovietică, un om insensibil la arta naţională, un om care distruge vechea glorie rusă, un om pe care cu greu îl poţi numi astfel!...

Scopul acestei scrisori este acela de a atrage atenţia asupra localităţii Kolivanie, pentru a se vedea rezultatul operei barbarilor moderni. Făgăduiesc că spectacolul merită osteneala...

- Bun venit la Kolivanie!

Ianuarie 1972.

NOTE

[i] Nu este singurul caz de ilegalitate flagrantă din Lituania. După ziarul comunist Valstieciu Laikrastis din 14 noiembrie 1972, în monumentala biserică Sfântul Mihai din Vilnius s-a amenajat un muzeu de arhitectură . Printre cele mai frumoase biserici din Vilnius, transformate în muzeu sau în galerie de artă, se pot cita: catedrala oraşului (secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea), biserica Sfântul Ioan (secolul al XIV-lea) şi templul naţional dedicat Sfântului Cazimir, patronul Lituaniei, în care autorităţile atee au instalat muzeul ateismului (cf. Catacombes nr. 177, 15 februarie 1973, p. 8).

[ii] Catolicii din oraşul Klaipeda se izbesc şi ei de mari greutăţi în privinţa celebrării cultului religios, pentru că biserica lor, care „a fost construită şi terminată graţie donaţiilor făcute de credincioşi“, a fost dată „sediului Societăţii Filarmonice“. Într-o cerere adresată Secretarului General al PCUS, L. Brejnev, ei se plâng că„clădirea în care au loc în prezent ceremoniile religioase ale catolicilor este în stare proastă, şi e prea mică, motiv pentru care, în timpul slujbelor, mulţi credincioşi sunt obligaţi să stea în stradă...“ Cei 3023 de credincioşi care au semnat petiţia cer să se repare nedreptatea „punându-li-se la dispoziţie biserica înălţată prin eforturile lor...“ (cf. Elta-Press, nr. 12/1973).

[iii] Cf. Cronique de l’Église Catolique en Lituanie, nr. 5/1973.

[iv] Această scrisoare anonimă, venită din Rusia, a fost publicată în limba rusă în Vestnik (Messager de l’ACER), nr. 104-105, 1972; ea a fost uşor prescurtată de traducător.

[v] Ziarul La Croix a publicat informaţii cu privire la „activitatea de distrugere şi de închidere a bisericilor în URSS“. Astfel aflăm că „cea mai frumoasă biserică din Kursk, catedrala Vedenski, a fost închisă de autorităţile sovietice, ceea ce duce la închiderea a mai mult de cincizeci de biserici închise în dioceza ortodoxă din Kursk. Un membru al comunităţii ortodoxe a lansat, prin telefon, la 14 decembrie, un apel către corespondenţii străini, cerându-le să alerteze opinia publică străină şi, în primul rând, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, al cărui membru este Biserica ortodoxă rusă“ (Cf. nr. din 25-26 decembrie 1973).

În plus, „vreo treizeci de enoriaşi ai Bisericii ortodoxe cu hramul la Bobotează de la Jitomir, din Volhinia, unul din principalele oraşe ale Ucrainei, situat la 150 km de Kiev, protestează, printr-o scrisoare, împotriva închiderii şi demolării acestei biserici, o veche construcţie de lemn datând din secolul al XVI-lea. Când serviciile municipale îi informează pe enoriaşi că nu mai puteau să tolereze prezenţa unei biserici în vecinătatea şcolii

care trebuie să se mărească, aceştia le răspund, în scrisorile lor adresate lui Brejnev, Kosîghin şi Podgornîi, ca şi lui Pimen, patriarhul Moscovei şi al întregi Rusii, şeful Bisericii ortodoxe ruse, că Biserica şi şcoala „coexistă în mod paşnic“ de treizeci şi doi de ani. (...) În concluzie, enoriaşii cer să li se redeschidă biserica pentru a putea continua să se roage.“ (Cf. nr. din 6-7 ianuarie 1974).

[vi] Într-un poem, Alexandr Soljeniţîn zugrăveşte starea jalnică a bisericilor de pe malurile fluviului Oka:

„Oriunde te-ai afla, pe ogoare, pe pajişti, departe de orice locuinţă omenească, niciodată nu eşti singur: deasupra perdelei pădurii, sau a căpiţelor îngrămădite parcă chiar şi deasupra liniei curbe a orizontului, eşti atras de bulbul clopotniţei de la Gorok-Loveţki, Liubici, sau Gavrilovsk. Dar, intrând în sat, afli că ele nu sunt vii, şi că e vorba de nişte morţi asasinaţi care te salutau de departe. Crucile sunt date jos de mult timp sau deformate. Despuiat, «capul» stă căscat, arătându-şi osatura anchilozată. Iarba creşte pe acoperişuri şi în crăpăturile zidurilor. (...) Frescele absidelor sunt spălate de ploaie, de zeci de ani, sau acoperite cu inscripţii obscene. În piaţa din faţa bisericii poţi vedea butoaie cu alimente conservate, spre care se îndreaptă un tractor. Sau un camion care a intrat cu spatele pe poartă, pentru a fi încărcat cu saci. Într-o biserică vibrează maşinile. Alta este mută, închisă cu lacătul. În multe se află«cluburi»...“ (Cf. „Pe malurile fluviului Oka...“ de Jacques Cantou, în Catacombes, nr. 29-30 din februarie-martie 1974, p. 10).

[vii] Acest lucru se întâmplă foarte des în Uniunea Sovietică. După Chronique des événements en cours, nr. 20/1971, „credincioşilor din Gorki şi din Naro-Fomisnskie (regiunea Moscova) li s-a refuzat, în repetate rânduri, înregistrarea cererii lor de asociere religioasă şi cererea de a deschide o biserică ortodoxă în oraş, deşi, după legea «privitoare la asociaţiile religioase», aflată în vigoare (din aprlie 1929), credincioşii, dacă sunt în număr de cel puţin 20, au dreptul de a alcătui o asociaţie religioasă, de a o înregistra la sovietul local şi de a-şi clădi un local de rugăciune (sau de a-l obţine gratuit de la Soviete). Ei au dreptul de a se întruni aici, fără să trebuiască să anunţe autorităţile. «Înregistrarea nu poate fi refuzată decât într-un singur caz: dacă dogma sau săvârşirea ritualurilor, ca şi orice altă activitate, duc la violarea legilor, sau aduc atingere persoanei sau drepturilor cetăţeanului» (Izvestia din 29 august 1966, interviul preşedintelui Consiliului problemelor religioase, V.A. Kuroiedov, Cf. Catacombes, nr. 28/15 ianuarie 1974, p. 9).

În general, populaţia este liniştită şi răbdătoare, în ciuda nedreptăţilor pe care le suportă. Uneori însă au loc revolte faţă de politica de închidere a bisericilor, aşa cum s-a întâmplat în satul Ruska Mokra, din regiunea subcarpatică, unde creştinii s-au revoltat «împotriva piedicilor pe care administraţia le punea la reconstruirea unei biserici protestante». Credincioşii s-au adresat, succesiv, autorităţilor locale şi centrale, de la Kiev şi de la Moscova, dar fără nici un rezultat. În martie 1973, aproximativ trei sute de locuitori au început reconstrucţia. Neputincioşi, reprezentanţii Sovietului local au apelat la autorităţile superioare. Au venit la faţa locului secretarul regiunii Tiaciv, Lupak, împreună cu şeful regional al KGB-ului, Iakimenko, cu şeful propagandei, Bublianski, şi cu vreo sută de miliţieni. Dar populaţia le-a opus o rezistenţă puternică, la care au participat şi femei şi copii...“ (Cf. Service de presse du Conseil ucraineene, New York, în Catacombes, nr. 27/15 decembrie 1973).