Sergiu Grossu

Persecuţii religioase

„Dar, înainte de toate astea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu de-a sila ducându-vă la împăraţi şi la dregători din pricina numelui Meu.Şi fi-va pentru voi aceasta prilej de mărturisire... şi veţi fi predaţi şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni; şi vor ucide dintre voi, şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu...“

(Luca, 21.12-17)

În parlamentul norvegian (storting)[i]

Dezbatere despre persecuţia împotriva creştinilor din spatele Cortinei de fier: şedinţa parlamentară din 1 februarie 1972[ii].

- Interpelarea deputatului Bergfrid Fjose:

(Partidul Popular Creştin)

„Oare Norvegia poate să facă ceva ca să pună capăt persecuţiilor cărora le cad victime creştinii de dincolo de Cortina de fier?“

Pusesem această întrebare ministrului Afacerilor Externe la 5 mai 1970, dar, din nefericire, nu se poate spune că ea a devenit, între timp, mai puţin arzătoare. În această perioadă de timp n-au încetat să vină mereu noi şi noi rapoarte privitoare la violarea drepturilor omului. Dacă această întrebare s-ar fi pus astăzi, poate că ea ar fi fost formulată în termeni mai generali. De când mă ocup de această problemă, mi-am dat seama din ce în ce mai clar că violarea drepturilor omului şi discriminările de diferite feluri nu se limitează la anumite regiuni bine definite. Violările şi discriminările au loc peste tot, în ciuda ratificării unor acorduri internaţionale şi a legilor naţionale care interzic discriminarea.

Un exemplu frapant s-a dat chiar astăzi, prin întrebarea pusă înainte pe tema sentinţelor tribunalelor turceşti (pronunţate, violându-se drepturile omului) împotriva unor persoane care au opinii politice diferite, sau printr-un articol recent de ziar pe tema unui deţinut politic, condamnat pe viaţă, care a stat 25 de ani în închisoare. În lume se petrec numeroase lucruri de felul acesta: „apartheidul“ din Africa de Sus şi Rodezia, cazuri de genocid în Brazilia, discriminare etnică şi religioasă în Sudanul meridional, muncă forţată în Mozambic, persecuţii împotriva sioniştilor şi a intelectualilor în Uniunea Sovietică.Şi n-am uitat ce s-a petrecut în Indonezia, cu puţini ani în urmă, când sute de mii de oameni au fost masacraţi pentru că erau bănuiţi că sunt simpatizanţi comunişti. Consider că opinia publică din acea vreme a reacţionat prea puţin şi sporadic. Este de ajuns să menţionăm Bangladeshul ca să vedem că forţele aflate în slujba intoleranţei nu pot fi guvernate.Şi n-ar fi rău dacă am privi ceva mai îndeaproape la ce se petrece la noi, în şcoli, la locurile de muncă şi în ziarele noastre, fie că sunt importante sau mai puţin importante.

În ceea ce priveşte istoria trecutului nostru recent, nu putem spune că noi, cei aflaţi de partea cealaltă a Cortinei de fier, nu merităm să fim blamaţi. Constituţia noastră norvegiană, de care suntem atât de mândri, conţinea la început legi de discriminare împotriva evreilor şi iezuiţilor; Nielsen Hauge şi Marcus Thrane ne amintesc tuturor că chiar guvernul nostru a fost utilizat ca instrument de intoleranţă politică şi religioasă, până într-acolo încât aproape că i s-ar putea aplica calificativul de „crimă judiciară“. Nu cred că există vreo naţiune care să aibă conştiinţa absolut curată. Întunecatele cronici ale istoriei sunt prea cunoscute pentru a putea fi ignorate.

Cele spuse înainte sunt menite să slujească drept introducere la întrebarea parlamentară. Cu alte cuvinte, nu vrem să privim prin gaura cheii şi să ne amestecăm în treburile unei ţări vecine într-un moment nepotrivit. Dar în zilele noastre distanţele se micşorează, lumea a devenit foarte mică, vecinii sunt atât de apropiaţi unii de ceilalţi încât dezastrele şi suferinţele lor ne privesc pe noi toţi.

Naţiunile Unite au recunoscut că „o naţiune nu este nimic altceva decât suma bărbaţilor şi a femeilor care o compun, şi că puterea unei ţări depinde de libertatea şi de bunăstarea de care se bucură cetăţenii ei. Au recunoscut drepturile individuale, şi că umilinţele şi suferinţele impuse oamenilor, oriunde în lume, sunt, cu timpul, fapte ce ne privesc pe noi toţi. Prin acţiunea lor, Naţiunile Unite au demonstrat că violarea drepturilor unui individ nu mai poate fi considerată ca o problemă internă care ar privi doar ţara în care se produce această violare. Orice fiinţă umană are dreptul să-şi păstreze demnitatea şi sentimentul propriei sale valori, oricare i-ar fi rasa, credinţa şi gradul de civilizaţie.“

Probabil că acesta este motivul pentru care Naţiunile Unite au făcut, la scară mondială, tentativa de a stabili o bază comună în vederea protejării libertăţilor fundamentale. Raportul din 1948 asupra Drepturilor Omului confirmă faptul că există un număr de principii morale pe care cetăţeanul lumii doreşte să le vadă aplicate pentru a forma cadrul protejării sale. În prezent, majoritatea guvernelor din lumea întreagă au acceptat aceste drepturi ale omului, semnând Charta; prin aceasta, ele au acceptat să devină responsabile de aplicarea ei. În acest context, aş vrea să atrag atenţia în mod deosebit asupra articolului 18, care garantează libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă. Această libertate cuprinde şi libertatea de a-ţi schimba religia sau credinţa, ca şi libertatea de a-ţi exprima religia sau credinţa, personal sau la un loc cu alţii, în public sau privat şi, pentru asta, libertatea de a-i învăţa pe ceilalţi sau de a predica această religie sau credinţă, sau de a o practica, învăţându-i pe alţii rugăciunile sau ritualurile.

În 1970, Naţiunile Unite şi-au sărbătorit cea de-a 25-a aniversare publicând un alt raport cu privire la scopurile urmărite de această organizaţie. Citez:

„Noi, reprezentanţii Statelor membre ale Naţiunilor Unite, întruniţi la cartierul general al Naţiunilor Unite în ziua de 24 octombrie 1970, cu prilejul celei de-a 25-a aniversări a promulgării Chartei Naţiunilor Unite, declarăm solemn prin prezenta că: Cu toate că s-a realizat un oarecare progres, în multe părţi ale lumii se comit în continuare violări grave ale drepturilor omului îndreptate împotriva unor indivizi sau grupuri de oameni. Ne angajăm să continuăm să luptăm cu hotărâre împotriva unor asemenea violări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale bărbaţilor şi ale femeilor, eliminând cauzele acestor violări şi făcând să crească respectul faţă de demnitatea tuturor popoarelor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă sau religie.“

În cursul anului trecut, Republica Populară Chineză şi-a pus şi ea semnătura alături de cele ale celorlalte naţiuni care au semnat Pactul Naţiunilor Unite, asumându-şi astfel partea sa din obligaţiile impuse de acest Pact.

Faptele pe care se bazează această întrebare pusă în Parlament sunt numeroase rapoarte care ne vin din când în când cu privire la discriminarea religioasă din unele ţări din Europa răsăriteană. Ştim că între aceste ţări există diferenţe foarte mari. Dar asta nu ne face să nu putem aprecia gravitatea situaţiei. Unul dintre cei care au ridicat vocea cu cea mai mare elocinţă în favoarea creştinilor persecutaţi este pastorul Richard Wurmbrand[iii] care este, el însuşi, un fost deţinut ce şi-a petrecut 14 ani din viaţă în închisoare şi care, până la urmă, a fost eliberat pe cauţiune cu ajutorul prietenilor săi norvegieni. El a făcut o puternică impresie. Cum condamnarea pastorului Wurmbrand la închisoare a avut loc acum câţiva ani şi cum cărţile sale sunt cunoscute, ţinând seamă de faptul că, după câte ştim, persecuţiile din România sunt oarecum mai puţin virulente decât acum câţiva ani, nu mă voi opri mai mult asupra acestui caz. Totodată există semne ale unei recrudescenţe a persecuţiilor după apropierea care a avut loc între China şi România.

În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, situaţia pare puţin diferită. Scrisorile pe care le primim de la grupurile religioase oprimate, şi rapoartele apărute în presa sovietică asupra proceselor intentate unor comunităţi religioase sau unor indivizi ne provoacă uimirea şi teama.

După Revoluţie, noua Constituţie sovietică a acordat fiecărui cetăţean sovietic libertatea religiei şi libertatea de conştiinţă, cu toate că regimul era ateu. Perioada care a urmat a adus multe suferinţe şi necazuri creştinilor şi poporului în general, dar, în primii ani, lupta împotriva Creştinismului s-a menţinut în nişte limite moderate. În binecunoscuta declaraţie a lui Lenin se spune că cel mai bun mijloc de a trezi interesul faţă de religie este acela de a-i declara război. Anii ‘30 au fost epoca marilor confruntări, a marilor epurări, a eliminării bisericilor şi a ecleziaştilor. În timpul războiului, atitudinea lui Stalin s-a schimbat. El a înţeles că religia – ca şi patriotismul – era utilă în lupta împotriva lui Hitler. Anii de după război au fost din nou nişte ani grei pentru creştini şi situaţia s-a înrăutăţit – oricât de ciudat ar părea – după moartea lui Stalin. Campaniile ateiste s-au succedat aproape fără întrerupere; 10.000 de biserici şi locuri de adunare ale comunităţilor religioase au fost dezafectate, seminariile au fost închise.

Dar Lenin avea dreptate. Restricţiile severe au limitat acţiunea bisericilor, cu toate acestea se estimează că există, în continuare, 30 de milioane de creştini ortodocşi, şi – probabil – vreo 4,5 milioane de baptişti şi protestanţi.

Unele dintre aceste restricţii au fost promulgate în virtutea decretului, din 8 aprilie 1929, cu privire la asociaţiile religioase[iv], decret care face să fie obligatorie declararea asociaţiilor şi a grupărilor religioase[v], şi care interzice organizarea de reuniuni de rugăciune speciale pentru copii, adolescenţi şi femei[vi]. Faptul de a da ajutor familiilor creştinilor aflaţi în închisori constituie un delict. Se pare totuşi că, în cadrul acestor restricţii, s-a lăsat o anumită latitudine bisericii ortodoxe oficiale, ca şi comunităţilor baptiste şi protestante declarate. Poate că în felul acesta se explică rapoartele foarte contradictorii pe care le primim cu privire la situaţia bisericilor din Uniunea Sovietică.

În ciuda acestui lucru, o serie de proteste împotriva măsurilor opresive vin şi din partea unor asociaţii creştine declarate. Grupările de creştini ortodocşi au depus un număr mare de cereri în care solicitau înregistrarea congregaţiilor lor şi deschiderea unor edificii religioase. Multe dintre ele au fost refuzate. Ca exemplu, s-ar putea menţiona faptul că 1.500 de creştini din oraşul Gorki au cerut autorizaţia de a deschide o biserică. Unii dintre ei au alertat Consiliul Ecumenic al Bisericilor, declarând că, în acest oraş de 1.200.000 de locuitori, există 120.000 de creştini ortodocşi care nu beneficiază decât de trei biserici mici[vii].

Cunoaştem numele creştinilor ortodocşi care au fost închişi pentru credinţa lor şi pentru că nu au vrut să tacă în ceea ce priveşte violarea drepturilor omului. Unul dintre ei este scriitorul Iuri Galanskov, condamnat la şapte ani de muncă forţată pe baza unor acuzaţii false. Boris Talantov, profesor de matematică, care era şi el creştin ortodox, a fost condamnat, în 1969, la doi ani de închisoare, pentru că a vorbit în mod deschis despre persecuţiile la care era supusă Biserica în Uniunea Sovietică, şi despre Patriarhia de la Moscova. El era închis într-o celulă izolată, în închisoarea din Kirov, şi a murit de o criză de inimă la 4 ianuarie 1971[viii].

Unul dintre cei mai cunoscuţi campioni ai luptei pentru Drepturile Omului din Uniunea Sovietică ar putea fi considerat Levitin[ix]. El este de origine evreiască, şi creştin ortodox. A publicat multe pamflete şi a expus cazul libertăţii de conştiinţă, atât pentru atei, cât şi pentru creştini[x]. Levitin pretinde că poziţia luată acum de ateism nu este foarte diferită de aceea a Bisericii ortodoxe de dinainte de Revoluţie. În acea epocă, orice atac, de orice natură ar fi fost el, împotriva religiei oficiale, era riguros interzis. Lupta pentru libertatea religioasă este, în acelaşi timp, o luptă pentru libertatea ateismului, pentru că metodele coercitive pun ateismul într-o poziţie falsă. Trebuie să adăugăm că, în anul 1949, Levitin a fost condamnat la zece ani de închisoare, dar că a fost reabilitat după Congresul Partidului din 1956. În 1969, acest om, care fusese închis sub Stalin, a fost arestat din nou; într-o scrisoare către U. Thant, datată din 1969, Levitin este numit printre „prizonierii de conştiinţă“ din Uniunea Sovietică.

Oricum, cel mai mult au atras atenţia Bisericile Protestante şi Baptiste neînregistrate. Am auzit vorbindu-se, în repetate rânduri, despre creştini băgaţi la închisoare, despre copii luaţi cu forţa de lângă părinţii lor, despre întruniri de rugăciune interzise, despre cămine distruse.

Cel mai tare au fost loviţi creştinii atunci când Hruşciov şi-a lansat campaniile împotriva Bisericilor în 1959. În 1960, unii dintre aceşti creştini au acceptat să semneze două documente juridice ce le reduceau activităţile la minimum. O parte dintre membrii acestor Biserici au refuzat însă să se asocieze cu aceştia; ei au fost numiţi „baptişti iniţiatori“. Aceştia ştiau ce-i aşteaptă, dar considerau că trebuie să-i dea ascultare lui Dumnezeu şi nu oamenilor. Din acest moment, soarta multora a fost un lung calvar, ei fiind duşi dintr-o închisoare într-alta. Cu toate acestea, ei îşi mărturisesc deschis credinţa, îşi continuă opera de evanghelizare în case private sau în aer liber, oriunde. În închisori ei se remarcă prin atitudinea lor liniştită şi demnă. În scrierile lor, atât Soljeniţîn, cât şi Marcenko au adus laude acestor deţinuţi. Iată ce spune Marcenko:

„Din când în când, ziarele publică rapoarte despre crimele comise de fanaticii religioşi şi de «sectari»: omoruri rituale, cruzimi faţă de copii etc. Îmi vine greu să cred asemenea lucruri. Am întâlnit o mulţime de asemenea «fanatici» în lagăre, şi la Vladimir, şi nici unul dintre ei nu asasinase pe cineva.“ El mai scrie că: „Fanatismul lor se manifestă numai prin faptul că rămân cu fermitate credincioşi convingerilor şi obiceiurilor lor religioase. Sunt nişte oameni foarte liniştiţi. Majoritatea sunt trecuţi de 60 de ani, dar printre ei există şi tineri. Atitudinea lor faţă de închisoare este diferită de a celorlalţi deţinuţi; ei îşi găsesc consolarea suferind pentru Dumnezeul şi pentru credinţa lor, şi îndură necazurile şi suferinţele cu răbdare.“

„Baptiştii iniţiatori“ sunt cunoscuţi în Occident mai bine decât oricare altă Biserică din spatele Cortinei de fier. Motivul este că ei au înfiinţat un Consiliu pentru ajutorarea familiilor deţinuţilor baptişti şi evanghelici din URSS. Ei au trimis un număr foarte mare de scrisori autorităţilor sovietice şi organizaţiilor internaţionale. Astfel, 1453 de femei au semnat o scrisoare adresată Instituţiilor Sovietice, în care se plângeau spunând că există cazuri de copii care au fost luaţi de la părinţii lor şi plasaţi în familiile ateiste. Secretarul general al Naţiunilor Unite, U. Thant, a primit multe asemenea scriesori, ca şi Comisia Internaţională a Juriştilor, Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Federaţia Luterană Mondială. Ultima scrisoare a Consiliului Familiilor de deţinuţi a fost adresată lui L. I. Brejnev, secretar general al Partidului Comunist, la 26 noiembrie 1971, deci chiar înainte de Crăciun.

Doi creştini, baptişti protestanţi, afirmă că au fost condamnaţi la trei ani de muncă forţată în lagăr din motive religioase. Ei se plâng că li s-a refuzat permisul de liberă trecere şi autorizaţia de a face o vizită la casele lor şi că, din această cauză, copiii lor vor suferi şi mai mult, şi îi cer lui I.L. Brejnev să restabileacă legea.

Asemenea scrisori produc o impresie puternică nu numai asupra creştinilor din Occident şi din lumea întreagă, ci şi asupra tuturor celor care consideră că libertatea de cuvânt şi libertatea de conştiinţă sunt lucruri de valoare. Este motivul pentru care lupta instaurată de creştini pentru respectarea drepturilor omului a trezit pretutindeni un interes plin de bunăvoinţă; intelectualii admiră curajul şi îndrăzneala celor ce se opun opresiunii. Constatăm că o mare parte dintre aceştia sunt cetăţeni sovietici buni şi loiali; adeseori ei sunt nişte socialişti sinceri care se conformează legilor ţării lor, dar până la limita care desparte legea de arbitrar. După presa sovietică – ultima menţiune a fost făcută de Jahn Otto Johansen, în „Arbeiterbladet“ (ziar muncitoresc din Oslo), la 29 ianuarie – religia n-a murit în Uniunea Sovietică. Dimpotrivă, presa menţionează o recrudescenţă a interesului faţă de religie, unul dintre motivele acestei stări de lucruri fiind faptul că, „pentru mulţi oameni, ea dă un răspuns unor probleme de morală“.

„Suntem foarte tulburaţi auzind că nişte persoane a căror atitudine faţă de regim este loială, deşi ele nu împărtăşesc toate opţiunile regimului, au fost trimise în azile psihiatrice, unde sunt tratate cu droguri. Mulţi oameni sunt recunoscători dacă ministrul Afacerilor Externe vrea să răspundă la această întrebare care, în prezent, reprezintă în ţara noastră un subiect de mare îngrijorare. Biserica de Stat norvegiană pune această întrebare prin mijlocirea Adunării Episcopilor; mulţi bărbaţi şi femei sunt preocupaţi de această situaţie. Există vreun lucru pe care l-am putea face, fără să încălcăm dreptul suveran al unei naţiuni vecine cu care avem relaţii bune, pentru a contribui la respectarea drepturilor individuale ale omului?“

Hammond Rossbach, în prezent preşedintele Parlamentului (Storting), ia cuvântul:

„Preşedintele propune ca membrii ce doresc să vorbească după cel care a pus întrebarea, să fie autorizaţi să o facă, timp de 5 minute.“

Propunerea este considerată acceptată.

Andreas Cappelen

(Ministrul Afacerilor Externe al Norvegiei):

- În ţara noastră, drepturile civile sunt considerate ca foarte fireşti, într-atât de fireşti încât nu le apreciem binefacerile decât atunci când comparăm situaţia noastră cu condiţiile din alte ţări. Poporul norvegian reacţionează într-un mod sănătos împotriva tuturor formelor de opresiune şi de discriminare, oriunde s-ar produce ele.

ªtim foarte bine că în mai multe ţări relaţiile dintre guvern şi grupările religioase sunt departe de a fi cordiale. Toţi am putut citi în presă articole privitoare la tratamentul creştinilor în ţările din Europa de Est, şi ştim că autorităţile îi maltratează din pricina credinţei şi activităţilor lor religioase. Cel care a pus întrebarea dă mai multe exemple şi menţionează diversele tratamente impuse diferitelor Biserici sau secte din unele ţări; probabil că tratamentele variază după atitudinea adoptată de aceşti oameni şi în funcţie de felul cum ei se comportă faţă de legile şi de reglementările pe care autorităţile vor să le aplice.

Cel care a pus întrebarea ştie, cu siguranţă, că guvernul norvegian a condamnat adeseori, şi în mai multe feluri – la Naţiunile Unite şi la Consiliul Europei – toate modurile de discriminare.

Astfel, la ultima Adunare Generală a Naţiunilor Unite, care şi-a terminat lucrările chiar înainte de Crăciun, în contribuţia norvegiană la dezbateri, datorită domnului Aarvik, membru al Parlamentului (Storting), se menţiona că mai multe ţări aveau în interiorul graniţelor lor minorităţi etnice, şi că aceste minorităţi erau supuse la diferite forme de discriminare. S-a mai spus şi că toate guvernele care au asemenea grupuri minoritare sub autoritatea lor recunosc că au o deosebită responsabilitate faţă de aceste grupuri, şi că iau măsurile necesare pentru a împiedica orice discriminare.

Pentru a da un alt exemplu concret cu privire la atitudinea Norvegiei faţă de această problemă, lăsaţi-mă să precizez că, în timpul Adunării Generale a Naţiunilor Unite din toamna trecută, am recomandat insistent numirea unui Înalt Comisar pentru Drepturile Omului. Din nefericire, la acest punct nu s-a întrunit încă unanimitatea, dar, având în vedere că, după ultimul raport anual, Secretarul General a primit mai mult de 16.800 de plângeri de violare a Drepturilor Omului, necesitatea unei asemenea numiri este evidentă.

Deşi cei mai mai mulţi dintre noi sunt indignaţi, şi pe bună dreptate, de nedreptăţile comise în lume, suntem perfect conştienţi de faptul că avem puţine şanse să îndreptăm relele. Este motivul pentru care Guvernul norvegian este de părere că ONU este singurul organism ce poate să încerce să găsească o soluţie la neliniştitoarele şi delicatele probleme pe care le discutăm acum.

În fiecare an, Naţiunile Unite primesc o mulţime de plângeri legate de violarea drepturilor omului şi sperăm că Naţiunile Unite vor lua măsuri pentru a le rezolva. Din nefericire, până acum nu s-a putut elabora o procedură satisfăcătoare pentru a începe o acţiune. Până în prezent, oficialităţile se mulţumesc să prezinte aceste plângeri guvernelor interesate şi Comisiei pentru Drepturile Omului, dar nu există o procedură pentru a merge mai departe. În conformitate cu reglementările în vigoare, aceste lucruri trebuie să fie confidenţiale, şi deci ele nu ajung la cunoştinţa marelui public.

La sesiunea din 1969 a Comisiei Drepturilor Omului de pe lângă Naţiunile Unite, s-a redactat un proiect pentru noi reguli de procedură; proiectul prevedea că un comitet special trebuia să examineze toate plângerile pentru a discerne pe cele care reprezentau cu adevărat o violare a Drepturilor Omului. Dar Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite s-a opus, pretinzând că asta ar constitui o violare a drepturilor suverane ale Statelor membre. Norvegia a aprobat ferm această sugestie şi a insistat să fie adoptată cât mai repede cu putinţă şi cu cât mai puţine amendamente. Dar trebuie să recunoaştem că Rezoluţia adoptată de Consiliul Economic şi Social la sesiunea din 1970 nu merge atât de departe pe cât dorisem.

Punctul de vedere al Norvegiei este că protecţia drepturilor omului, în sensul cel mai larg al cuvântului, va face să fie necesară o reajustare a principiilor tradiţionale după care se conduc relaţiile dintre Naţiunile Unite şi Statele membre şi – totodată – o extindere a puterilor organizaţiei mondiale în acest domeniu care, până în prezent, revenea în exclusivitate autorităţilor naţionale.Ştim, de asemenea, foarte bine că multe guverne nu sunt deloc dispuse să renunţe la protecţia conţinută în articolul 2, clauza 7, din Pactul Naţiunilor Unite, articol ce prevede că organizaţia mondială nu are dreptul să intervină în afacerile interne ale unei ţări.

Trebuie să constatăm că prăpastia ce desparte justiţia ideală de ceea ce fac unele ţări este adeseori foarte adâncă.

Acum, după ce am obţinut cele două Convenţii ale Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Omului, Convenţii ce au fost prezentate la semnat în 1966, putem spera că, în curând, violările grave ale drepturilor omului nu vor mai putea fi considerate ca nişte probleme interne, de ordin exclusiv naţional.

Guvernul nostru a încercat, de asemenea, să prezinte o serie de cazuri de opresiune şi de discriminare pe căi laterale, dar trebuie să admitem că nu ne-a fost întotdeauna uşor să obţinem rezultate concrete.

Pe termen lung, singura metodă de a influenţa condiţiile de acest ordin din alte ţări va fi, probabil, folosirea unor organisme internaţionale sau regionale. Norvegia va continua să considere ca unul dintre principalele scopuri ale politicii sale externe, protejarea drepturilor omului la scară mondială. Guvernul va continua să susţină, în mod activ, ca în acest scop să li se atribuie organismelor internaţionale o mai mare autoritate şi puteri mai extinse.

Cel de al doilea discurs al lui Bergfrid Fjose:

- Doresc să-i mulţumesc domnului ministru pentru răspunsul afirmativ. Atât astăzi, cât şi în cursul precedentei dezbateri de politică externă din Parlament, domnul ministru a declarat că protecţia drepturilor omului era un lucru ce privea Naţiunile Unite, căci nici o ţară izolată nu poate să pună capăt violărilor legii ce se produc în lumea întreagă. Astăzi domnul ministru a scos în evidenţă dificultăţile de care se izbeşte tentativa de a crea un comitet care să aibă misiunea de a da urmare plângerilor de violare a drepturilor omului, pentru că multe guverne se tem să nu se intervină în afacerile lor interne. Suntem fericiţi că guvernul norvegian are intenţia de a acţiona pentru a întări puterile Naţiunile Unite în acest domeniu.

Începând din 1967, Norvegia a susţinut proiectul creării unui Înalt Comisariat pentru Drepturile Omului. Am asistat eu însumi la cea de-a 25-a Adunare Generală şi pot depune mărturie asupra modului în care cel de-al treilea Comitet a făcut să treneze discuţiile, în aşa fel încât să nu mai fie timp pentru a ne ocupa de Punctul 4 de pe ordinea de zi, care punea tocmai problema creării unui Comitet al Drepturilor Omului. Discuţia a fost întreruptă înainte ca Norvegia să fi putut plasa vreun cuvânt. Acest fapt dovedeşte cât de greu este să pui în mişcare un mecanism internaţional atunci când e vorba de Drepturile Omului.

Oricum, consider că Norvegia a dat un exemplu bun, şi nu numai Naţiunilor Unite. Facem aluzie la plângerea înaintată de Norvegia, împreună cu alte ţări, pe tema violărilor Drepturilor Omului în Grecia. Amintim, de asemenea, de cuvintele rostite de domnul ministru la Lisabona, anul trecut, pe tema persecuţiilor şi discriminării rasiale din coloniile portugheze din Africa, cuvinte adresate către NATO, şi cred că întreaga naţiune norvegiană era de acord cu domnul ministru asupra acestui punct.

În cursul dezbaterilor de politică externă din Parlament (Storting), mai mulţi membri ai Adunării au făcut aluzie la situaţia bisericilor neînregistrate din Rusia sovietică, şi domnul Korvald, membru în Storting, a cerut Guvernului să facă ceva pentru a ajuta minorităţile oprimate din Brazilia, din Sudanul meridional, şi din spatele Cortinei de fier.

Nu voi propune adoptarea unei rezoluţii, în primul rând pentru că răspunsul de astăzi al domnului ministru şi discursul său ţinut în Storting la 14 ianuarie 1972 dovedesc că guvernul studiază problema în cadrul cooperării internaţionale.

Totuşi, îmi iau libertatea de a pune pe masa preşedintelui o listă cu numele Baptiştilor reformaţi, aflaţi acum în închisoare, listă dată la iveală la 1 ianuarie 1972. Ei au fost condamnaţi la trei sau la mai mulţi ani de închisoare. De asemenea, mai pun şi câteva scrisori ce vorbesc despre percheziţiile poliţieneşti făcute prin case în căutarea de literatură creştină; copia unei scrisori adresată lui U. Thant, copia unei scrisori adresată lui Kosîghin, câteva fotografii ale unor baptişti supuşi persecuţiilor, Domnule Preşedinte, cred că aceste documente vorbesc de la sine!

Olaf Totland (Partidul muncitoresc):

- Dat fiind timpul foarte scurt care îmi revine, trebuie să las la o parte câteva observaţii pe care voiam să le fac ca introducere, adică observaţiile asupra dispoziţiilor juridice care garantează libertatea de conştiinţă şi libertatea religiei din ţările din spatele Cortinei de fier. Dar, bineînţeles, între legile scrise sau garanţiile constituţionale, pe de o parte, şi punerea lor în practică, pe de alta, poate să existe o adevărată prăpastie.Şi miezul problemei este că această prăpastie dintre teorie şi practică poate să fie mare şi adâncă.

Trebuie, în mod firesc, să admitem că întrebarea care se referă la modul în care Norvegia poate să umple această prăpastie rămâne în continuare în suspensie. Ministrul Afacerilor Externe şi-a început răspunsul la întrebarea de astăzi cu aceste cuvinte:

„Poporul norvegian reacţionează, şi pe bună dreptate, împotriva tuturor formelor de opresiune şi de discriminare, oriunde apar ele în lume.“

Fireşte, suntem tulburaţi când auzim vorbindu-se de discriminare sau de persecuţii împotriva unor fiinţe omeneşti din pricina credinţei lor, a rasei lor, a culorii pielii lor, sau din cauza originii lor etnice sau naţionale. Pe de altă parte, suntem obligaţi să-l aprobăm pe ministrul Afacerilor Externe – deşi cu regret – când spune: „Deşi cei mai mulţi dintre noi suntem indignaţi pe bună dreptate, de nedreptăţile comise în lume, ştim foarte bine că, doar prin puterile noastre, nu avem prea multe şanse să îndreptăm relele“.

S-ar părea că instituţiile internaţionale aşa-zis competente nu au încă mijloacele de a exercita o acţiune eficace pentru a garanta realizarea loială a promisiunilor privind libertatea de conştiinţă şi de religie. Trebuie să recunoaştem deschis că problemele ce se discută acum sunt foarte delicate şi complexe. Adeseori este vorba de două afirmaţii contrare, şi este foarte dificil, din străinătate, să-ţi faci o idee justă de situaţia reală.

Cel care a pus întrebarea în discuţie l-a numit ca sursă de informare demnă de încredere, ce nu poate fi pusă la îndoială, pe cetăţeanul român Richard Wurmbrand. Nu sunt în măsură să controlez această afirmaţie şi, de altfel, n-am nici o intenţie s-o fac, deoarece nu dispun de o cunoaştere suficientă a problemei.

Dar acum, pentru că s-a pronunţat numele de Wurmbrand, doresc să atrag atenţia asupra a două aspecte. În primul rând, foarte recent, am avut ocazia să citesc câteva extrase dintr-o scrisoare a Secretarului General al Congregaţiilor Baptiste din Moscova, adresată unuia dintre colegii mei, care este pastor; în acestă scrisoare, Secretarul General critica violent opiniile lui Wurmbrand, exprimate de acesta într-o broşură intitulată Sânge şi lacrimi şi editată de Elingaard Forlag. Îngăduiţi-mi să vă citesc câteva pasaje din această broşură. În comentariul său asupra Bisericii Baptiste din Moscova şi a altor grupări religioase declarate, acesta scrie:

„Nu vă daţi seama că această Biserică a fost instituită pentru a înşela publicul? Acelaşi lucru se aplică şi Bisericii Catolice. Există o asemenea biserică. Există şi câteva biserici ortodoxe etc. ... Singurul lor scop este acela de a-i înşela pe turişti şi pe vizitatori. N-au nimic serios în ele. Singura biserică adevărată este Biserica Tăcerii. Biserica oficială nu dispune de mijloacele de a satisface aspiraţiile religioase ale poporului.“

Mi-e greu să accept această opinie ca pe o descriere exactă a faptelor. După cum am spus, am avut ocazia să citesc o scrisoare scrisă de Secretarul General, mort de curând, al Bisericii Baptiste ruse, şi afirmaţiile acestuia le contrazic cu totul pe cele ale lui Wurmbrand.

Nimic nu indică că grupările religioase declarate de autorităţile sovietice pot trăi şi lucra în condiţii mai bune decât aşa-numita „Biserică a Tăcerii“. Cel ce a pus problema despre care vorbim acum a menţionat un articole al lui Jahn Otto Johansen, apărut sâmbăta trecută în Arbeiterbladet şi aş vrea să atrag atenţia asupra informaţiei pe care o conţinea.

Nici un guvern nu izbuteşte să elimine religia prin forţă, oricare ar fi această religie: Creştinism, Islamism, Iudaism sau oricare alta. Se întâmplă mai curând invers. Ce s-a petrecut în trecut şi ce se va petrece, cu siguranţă, în viitor? Credincioşii au devenit martiri şi, în această calitate, ei sunt cei mai buni misionari ai credinţei lor.

Nu vreau în nici un caz să scuz violările drepturilor omului şi persecuţiile săvârşite de guverne sau de autorităţi. Orice guvernare sau autoritate ce exercită acest gen de brutalităţi ar trebui să fie avertizată prin următoarele cuvinte:

„Vă puteţi lăuda cu bogăţia care acum este a voastră

şi cu victoria pe care aţi obţinut-o,

Dar aţi dat o bătălie împotriva unei mii de ani

şi pe aceasta aţi pierdut-o cu siguranţă.“

Lars Roar Langslet (Partidul Conservator):

- Creştinismul a câştigat adepţi pentru că era persecutat. Primii creştini au fost urmăriţi, torturaţi şi masacraţi pentru credinţa lor. Puterea timpului vede în ei nişte inovatori primejdioşi. Dar credinţa acestor creştini a trecut proba timpului. Sacrificiile lor au netezit cărările pentru triumful credinţei.

Noi, cei care trăim într-o societate liberală şi umană, în care fiecare este liber să-şi profeseze credinţa, sau lipsa sa de credinţă, trebuie să ne aducem aminte, în fiecare clipă, că acum, într-o mare parte a lumii, condiţiile de viaţă sunt foarte diferite. În multe ţări, comunităţile religioase creştine au trebuit să revină la condiţiile de viaţă ale primilor creştini: Supraveghere, opresiune, persecuţie. Aceasta este situaţia sub toate dictaturile, oricare ar fi nuanţa lor politică. Dar cea mai crâncenă opresiune a fost în partea de lume supusă regimului comunist.

Există astăzi, chiar şi în ţara noastră, creştini care încep să considere ideologia marxistă ca pe un fel de urmare a Apocalipsei. Pot înţelege faptul că ei aprobă apelul marxismului la dreptate şi egalitate socială. Dar e o mare naivitate să nu-ţi dai seama că, în calitate de sistem ideologic, marxismul este absolut ateu. Marx însuşi spunea că religia este opiumul poporului. Cu alte cuvinte, un drog care să facă poporul să uite de condiţia sa mizeră şi să împiedice revoluţia ce trebuie să izbucnească înainte de instaurarea societăţii ideale în care fiecare individ îşi va asuma locul lui Dumnezeu, devenind propriul său stăpân.

După părerea mea, există o legătură evidentă între această ideologie şi propaganda antireligioasă, care este o trăsătură distinctivă a tuturor regimurilor comuniste. Atitudinea anti-religioasă este o caracteristică permanentă a tuturor societăţilor care pretind că au realizat o revoluţie marxistă. Este un fapt de care ar trebui să ţinem seama când facem aprecieri asupra doctrinelor de bază.

Această atitudine se poate manifesta într-o manieră dură sau suplă, după cum o dovedesc diferenţele substanţiale ce există între o ţară şi alta, şi între o epocă şi alta. Situaţia dintr-un anumit moment determină linia ce va fi urmată, şi maniera în care ea este realizată nu depinde atât de o ideologie cât de teama regimului de a nu vedea apărând devieri sau vreo opinie independentă. În istoria Rusiei există o analogie evidentă între tendinţele antiliberale ale regimului sovietic, pe de o parte, şi cenzura şi opresiunea regimului ţarist, pe de alta. Această continuitate istorică se opune teoriei ideologiei.

Există vreun lucru pe care l-am putea face pe plan politic pentru a stăvili răul?

Evaluând obiectiv faptele, răspunsul va fi, fără îndoială, următorul: „Din nefericire, nu putem face decât prea puţin“. Este probabil ceea ce ministrul Afacerilor Externe a vrut să spună în răspunsul său.

Ceea ce putem face, în primul rând, este să insistăm asupra inviolabilităţii Drepturilor Omului – care constituie o obligaţie pentru toate naţiunile civilizate – în toate Adunările Generale şi în toate ocaziile posibile. Să insistăm asupra acestui punct şi să facem să se înţeleagă că a dezaproba toate violările Drepturilor Omului – fie că e vorba de libertăţi religioase, fie că e vorba de altele – nu înseamnă a te amesteca în treburile interne ale altor guverne.

În prezent, ne dăm seama, din ce în ce mai clar, că limitele dintre ceea ce reprezintă o afacere internă şi ceea ce reprezintă o afacere de interes internaţional sunt fondate pe un formalism care a devenit inacceptabil. Norvegia trebuie să continue să lucreze activ pentru a trage consecinţele corecte din această constatare, adică să acţioneze pentru transformarea comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului într-un tribunal pentru Drepturile Omului, înzestrat cu puteri crescute pentru a primi plângerile şi a promulga decizii în caz de violare a convenţiei.

Este posibil ca guvernele, peste tot în lume, să găsească că e mult mai uşor să-şi exprime dezaprobarea faţă de violarea drepturilor omului din ţările îndepărtate, unde nu au interese vitale, dar ele stau mult pe gânduri înainte de risca să irite marile puteri. Cu siguranţă că vom fi cu toţii de acord că, din punct de vedere moral, această atitudine este laşă, şi că ea poate, cu uşurinţă, să constituie un bun pretext pentru a nu face nimic. Dar politica internaţională fiind ceea ce este, nu este neapărat imoral să cântărim cu grijă unele lucruri divergente pentru a determina care va fi acţiunea cea mai eficace care va duce la adoptarea opiniilor pe care dorim să le impunem.

În legătură cu trista problemă pe care o discutăm astăzi, aş vrea să adaug cele ce urmează: scopul esenţial al acţiunii noastre nu trebuie să fie niciodată acela de a demonstra superioritatea morală a Norvegiei. Scopul nostru esenţial este să ajutăm nişte oameni aflaţi în suferinţă. Este o obligaţie de la care nu ne vom putea niciodată sustrage. Dar trebuie să ne îndeplinim această obligaţie în aşa fel încât să nu riscăm, niciodată, să creăm dificultăţi sporite celor pe care vrem să-i ajutăm.

KARL AASLAND (Partidul de Centru):

- Având în vedere dificultăţile pe care le avem în acest moment în a afla ce se petrece în ţările din spatele Cortinei de fier, nu ne putem face o idee exactă asupra felului cum sunt trataţi creştinii acolo. În ceea ce priveşte persecuţiile propriu-zise, există şi în Norvegia opinii contradictorii.

Dar, după părerea mea, lucrul cel mai important nu este acela de a şti în ce fel sau loc persecuţiile; ceea ce e important, şi ceea ce apare clar, este faptul că unele dintre aceste ţări încearcă deliberat şi sistematic să pună piedică libertăţii cultelor, şi nu se poate ascunde că această politică face parte dintr-un mare plan ce are drept scop desconsiderarea treptată a tuturor religiilor şi exterminarea lor.

Istoria ne învaţă că nu este uşor să elimini religia dintr-o societate, dar, cu timpul, punctul de vedere oficial şi metodele aplicate pentru a-l impune au destule şanse să reuşească, şi cred că punctul crucial provine aici din antagonismul dintre religiile existente şi principiile diametral opuse ale comunismului.

Aspectele cele mai grave şi mai primejdioase sunt suprimarea oricărei gândiri independente şi ideologia atee impusă copiilor şi adolescenţilor.

S-a pus aici problema de a vedea ce ar putea face Norvegia ca să pună capăt persecuţiilor împotriva creştinilor, şi cred că acela care a pus-o s-a gândit, în primul rând, la ceea ce se petrece, direct sau indirect, în Uniunea Sovietică. După părerea mea, o ţară ca Norvegia ar putea exercita în acest domeniu o anumită influenţă, în primul rând la Naţiunile Unite.

Dar, după părerea mea, este un lucru extrem de delicat; căci situaţia şi libertatea individului sunt strâns legate de sistemul politic. Totul va depinde, în timp, de dezvoltarea internă din ţările comuniste, Este vorba, de fapt, de o problemă de drepturi individuale şi de o atitudine fundamental contrară principiilor politice ce conduc societatea.

Dacă vrem să obţinem o ameliorare reală în domeniul care ne preocupă, ar trebui să tindem să intensificăm colaborarea şi comunicările, în aşa fel încât să exercităm o influenţă pozitivă în ceea ce priveşte obţinerea unei libertăţi crescute a oamenilor; din această perspectivă, mi se pare că multe eforturi făcute la nivel internaţional n-au avut nici un succes, problemele nefiind bine tratate. Pe scurt, nu s-a acordat destulă atenţie unor probleme practice de cooperare.

Sunt convins, de exemplu, că o colaborare mai strânsă în domeniul comercial ar fi mijlocul cel mai eficace de a stabili un contact şi de a da astfel oamenilor prilejul de a cunoaşte şi de a înţelege mai bine democraţia şi drepturile omului.

Aş preconiza deci o politică de felul celei pe care am descris-o, ca fiind cea mai potrivită pentru a ne duce la succes, în ceea ce priveşte pacea şi slăbirea tensiunilor existente, şi ca să izbutim să facem ceva pentru drepturile omului pe care le apărăm.

ARNE KIELLAND (Aripa stângă a Partidului Muncitoresc):

- Sunt de părere că avem multe motive să ne ocupăm serios de această problemă şi să o considerăm ca o provocare. În primul rând, pentru că Bergfrid Fjose, membru al Parlamentului, prezintă problemele într-un context mai larg; problema generală este aceea a dreptului pe care îl au minorităţile de a-şi duce propria lor viaţă şi de a avea puţin spaţiu vital. Acest drept trebuie să se aplice oricare ar fi ideologia sau sistemul politic; el se aplică şi revoluţionarilor socialişti.

Membrul Parlamentului care a pus problema l-a menţionat pe Lenin; pentru a ne susţine teza, eu voi cita un alt revoluţionar, pe Roza Luxemburg. Cuvintele ei, rostite în 1918 şi repetate apoi adeseori, sunt următoarele: „Libertatea acordată doar adepţilor guvernului şi membrilor unui singur partid, oricare ar fi numărul lor, nu înseamnă libertate. Libertatea înseamnă întotdeauna, pentru ceilalţi, libertatea de a gândi în mod diferit, dar nu din cauza unei insistenţe fanatice pentru respectarea dreptăţii, ci pentru că tot ceea ce libertatea politică poate acorda în materie de educaţie şi de influenţă sănătoasă depinde de acest aspect important, şi pentru că efectele sale vor eşua dacă libertatea devine un privilegiu.“

În al doilea rând, condiţiile din unele ţări comuniste, pe care mulţi dintre noi le-au criticat, de exemplu în ceea ce priveşte libertatea religioasă, au fost, prea mult timp, un subiect tabu pentru criticile socialiste şi radicale din ţările occidentale. În calitatea mea de ateu şi de socialist, regret acest lucru.

Majoritatea regimurilor din lumea întreagă au punctele lor slabe, şi nu numai ţările capitaliste. Membrul Parlamentului care a pus întrebarea şi-a exprimat, într-un alt context, marea lui surprindere că în Germania de Est nu există pornografie. Alţii consideră că absenţa şomajului în majoritatea ţărilor comuniste reprezintă un mare avantaj.

Dacă domnişoara Bergfrid Fjose arată că, în Est, libertatea religioasă şi condiţiile în care ea poate exista sunt în primejdie, asta nu înseamnă că dorinţa ei este unilaterală.

S-au prezentat destule probe convingătoare pentru ca democraţii din ţara noastră să se întrebe, şi ei, dacă ar trebui să facă, sau dacă ar putea să facă ceva în legătură cu problemele ce au fost evocate.

Unii vor spune că e o problemă de ordin intern. Nu pot accepta asta, căci sunt în joc drepturile fundamentale ale omului. Libertatea de gândire şi libertatea de organizare sunt asemenea drepturi. A afirma că aceste probleme sunt de ordin naţional este un lucru inacceptabil, fie că e vorba despre situaţia negrilor din Statele Unite sau din Africa de Sud, fie că e vorba de libertatea religioasă din ţările comuniste. Orice schimbare, fie că intervine într-un sector de relativ mică importanţă, fie că e o adevărată revoluţie, trebuie făcută de poporul respectiv, dar ideile, contactele şi criticile trebuie, întotdeauna, să poată trece liber graniţele.

JACOB AANO (Partidul Popular Creştin):

- În discursul său, domnul Totland a menţionat că au existat, într-adevăr, persecuţii, dar că nimeni nu poate să distrugă religia sau credinţa creştină prin persecuţie. Istoria ne demonstrează asta prin numeroase exemple. Din nefericire, există însă şi numeroase ţări unde, printr-o persecuţie constantă, în decursul secolelor, s-a reuşit distrugerea credinţei creştine. Cei dintre noi care au fost în Turcia au descoperit dovezi convingătoare că în această ţară (care a fost deja menţionată astăzi, dar într-un context diferit) exista altădată o comunitate creştină înfloritoare, din care nu mai există astăzi decât câteva rămăşiţe. Doar ca amintire.

Astăzi a mai fost menţionat şi articolul lui Jahn Otto Johansen. El este foarte interesant pentru că pune în lumină, în mod riguros, gravitatea problemei despre care este vorba. Articolul spune că violarea drepturilor omului este un fapt adevărat, aşa cum s-a afirmat întotdeauna în Norvegia şi în alte ţări occidentale libere, dar că o anumită „intelligentzia“ occidentală a încercat mereu să-l treacă sub tăcere, după cum spune domnul Kielland, membru în Parlament. Îmi amintesc foarte bine, şi acum, impresia ciudată pe care am avut-o când un bătrân radical norvegian, specialist în problemele Europei de Est, a afirmat că detenţiile politice erau, în ţările comuniste şi în Rusia Sovietică, un lucru ce aparţinea trecutului; el a făcut această declaraţie în ajunul zilei în care ruşii se duceau să zdrobească tentativa de eliberare din Cehoslovacia. Totuşi el cunoştea numărul celor care erau încă în închisori, dar mi-a dat să înţeleg că eliberarea ultimilor deţinuţi politici nu mai era decât o chestiune de timp, şi chiar că urma să se facă într-un timp foarte scurt.

Am rămas uluit văzând că cineva poate să fie atât de naiv! Mai ales că niciodată nu ne-au lipsit rapoartele privitoare la persecuţiile şi arestările cărora le cădeau victimă persoanele ce aveau credinţe şi idei diferite de cele pe care le indicau guvernele şi care îşi exprimau deschis credinţele şi ideile lor. De atunci numărul acestor rapoarte a crescut mereu.

Deci nu mai este nimic senzaţional în faptul că un specialist în Europa de Est scrie într-un ziar: „... Campania anti-religioasă s-a dus, efectiv, fără întrerupere (în URSS), dar începând din toamna trecută ea a fost intensificată mai mult ca oricând...“

„Nu e numai o problemă a guvernului, care a avut întotdeauna o atitudine total negativă faţă de religie; se consideră foarte grav faptul că cetăţenii sovietici se ocupă de probleme sau de simboluri religioase.“

Din motive practice, este de asemenea ilegal să se tipărească şi să se distribuie Biblii şi alte scrieri religioase. Din acest motiv, părinţii creştini nu sunt autorizaţi să înfiinţeze şcoli de duminică pentru copiii lor. Tot din acest motiv, activităţii preoţilor şi aşa-zisei propagande religioase li s-au fixat limite extrem de înguste, fapt care a fost acceptat şi aprobat de Biserica ortodoxă. Iată de ce, oricine practică credinţa creştină – sau oricare altă credinţă – se expune la grave represalii şi la pedepse severe şi arbitrare.

Totodată, aceasta nu este decât o caracteristică a Statului totalitar, care îşi poate obliga cetăţenii să gândească la fel şi care consideră orice critică drept un simptom de dereglare cerebrală.

Faptul cel mai îngrozitor din rapoartele pe care le primim de dincolo de Cortina de fier este că cei ce se opun regimului sovietic sunt închişi în spitale psihiatrice.

Într-o scrisoare pe care Asociaţia psihiatrilor norvegieni a adresat-o psihiatrilor sovietici, profesorul Einar Kringlen declară că autorităţile sovietice fac apel la psihiatrii ataşaţi pe lângă tribunale, cerându-le ca toţi cei ce se opun regimului să fie declaraţi deficienţi mintal, deşi este vorba de oameni de ştiinţă, de scriitori şi de alte personalităţi cu idei independente.

În legătură cu aceasta, îl citez pe Soljeniţîn:

„Iată cum trăim noi acum: fără mandat de arestare sau certificat medical, patru ofiţeri de poliţie şi doi medici vin la domiciliul unui om perfect sănătos la minte, şi medicii declară imediat că el suferă de o boală mintală...“ Omul este dus într-un spital psihiatric. Acest lucru se poate întâmpla „oricăruia dintre noi“.Şi Soljeniţîn adaugă: „Iată ce i s-a întâmplat lui Medvedev“.Şi măcar de-ar fi singura victimă! Dar asta a devenit o modă. El continuă, spunând: „Mulţi dintre cei cărora li s-a întâmplat aşa ceva sunt foarte celebri. Dar există încă şi mai mulţi oameni care au fost trataţi aşa şi despre care nimeni n-a auzit vorbindu-se“.

Antisemitismul primitiv al propagandei sovietice este şi el alarmant şi un grup de studii al Internaţionalei Socialiste a pregătit, în 1970, un raport asupra acestui subiect.

În ţările occidentale există numeroase reacţii. Sinodul norvegian al Episcopilor a publicat o declaraţie ce nu lasă nici o îndoială în ceea ce priveşte părerea sa despre aceste persecuţii[xi]. Sunt recunoscător ministrului Afacerilor Externe pentru răspunsul său la întrebarea pusă astăzi şi sper că guvernul nostru va putea să facă ceva, poate împreună cu vecinii noştri scandinavi.

Un apel asemănător ne vine din diferite locuri aflate în spatele Cortinei de fier şi din alte părţi ale lumii. Nişte episcopi ortodocşi ruşi aflaţi în exil au publicat la închiderea lucrărilor Sinodului, care a avut loc la 28 iunie 1971 la Frankfurt, un apel urgent ce se adresează conştiinţei oamenilor din lumea întreagă, în următorii termeni:

„Judecaţi crimele comuniste împotriva umanităţii aşa cum aţi judecat crimele naziste!“

Episcopul Alex Johnson a reluat această problemă în- tr-un interviu, zicând:

„Nu există nici cel mai mic motiv care să ne facă să ne îndoim că persoane nevinovate sunt astăzi crunt persecutate în Uniunea Sovietică“.

Să vă amintesc că Internaţionala Socialistă a considerat asta ca un lucru stabilit. Este ciudat că poporul norvegian, care a reacţionat atât de violent împotriva terorii hitleriste, pare că a considerat că ceea ce se petrece acum nu este un fapt prea grav.

ªi la asta, domnule preşedinte, nu am nimic de adăugat acum.

Bent Roiseland (Partidul Liberal):

- Trebuie să avem prezente în minte două puncte legate de această problemă, pe cât de tragică pe atât de delicată: primul este acela că Norvegia are cel mai mare interes să fie în relaţii bune cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări din Europa de Est. Pentru noi este aproape vital. Suntem interesaţi să beneficiem de încredere reciprocă, de destindere, de reducerea armamentelor. Dacă aceste ţări au ales ca sistem economic comunismul, este treaba lor.Şi eu personal sunt convins că libertatea de gândire şi comunismul nu trebuie neapărat şi nici întotdeauna să se opună, precum apa şi focul.

Pe de altă parte, trebuie de asemenea să fie clar că noi, în calitatea noastră de membri al unei societăţi mondiale, avem datoria de a veghea ca drepturile fundamentale ale omului să nu fie încălcate; oriunde ar avea loc asemenea violări, fie că e vorba de Africa de Sud, de Grecia, de Irlanda de Nord, sau de vreo ţară din spatele Cortinei de fier, avem obligaţia să ne exprimăm dezaprobarea, chiar dacă nu putem face, concret, nimic mai mult decât să jucăm un rol în formarea opiniei publice mondiale.

Rapoartele care vin acum din Uniunea Sovietică sunt atât de multe şi par atât de serioase încât, după părerea mea, ele trebuie să ne provoace sentimente de tristeţe. Este şi concluzia trasă de Sinodul Episcopilor... Cred că nu ne-am face datoria dacă nu ne-am exprima dezaprobarea.

Nu ne îndoim de faptul că Uniunea Sovietică se preocupă de opinia publică mondială – asta în primul rând –, dar şi de opinia publică din ţările vecine.Şi, fireşte, guvernul sovietic îşi dă foarte bine seama că opinia publică duşmănoasă din alte ţări micşorează şansele de apropiere şi de scădere a tensiunii, lucru ce interesează mult guvernul sovietic.

Nu am nici o îndoială că această discuţie va fi comunicată serviciilor interesate din Rusia şi că acestea vor lua notă de ea. Dar cred că, folosind căile pe care le va considera cele mai bune, Ministerul nostru ar putea să facă să ajungă unde trebuie opiniile exprimate aici, şi opiniile exprimate de Sinodul Episcopilor. Nu pretind să dau sugestii în ceea ce priveşte căile bune de urmat, ciocanul nefiind, în mod obligatoriu, unealta cea mai potrivită.Şi sunt absolut de acord cu domnul Langslet ca să se aleagă o procedură care să nu pricinuiască vreun rău celor pe care dorim să-i ajutăm. Totul trebuie făcut în aşa fel încât vecinii noştri să nu se îndoiască de faptul că dorim să avem cu ei relaţii de colaborare şi de încredere reciprocă.

Paul Thyness (Partidul Conservator):

- Lista violărilor Drepturilor Omului prezentată de membrul Parlamentului care a pus întrebarea este pe cât de lungă pe atât de deprimantă: este o continuare a întrebării recent puse de reprezentantul Forde cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o adoptăm faţă de evenimentele din Turcia...

Mărturisesc că, după părerea mea, aceste dezbateri sunt dificile, căci ele duc deseori – într-o oarecare măsură – la o confruntare între nişte sentimente care sunt fireşti – şi probabil sănătoase – şi un anumit pesimism, ce este, de cele mai multe ori, rezultatul unei experienţe dobândite în viaţă. În general, trebuie să recunoaştem că nu este întotdeauna uşor să ne facem o părere justă cu privire la unele lucruri ce ne şochează; este posibil ca mobilul acestor violări ale drepturilor omului, violări despre care am discutat astăzi şi despre care discutăm şi acum să fie de ordin foarte complex: cultural, economic, etnic.

În orice caz, nu este uşor să-ţi faci o opinie fără să ai suficiente informaţii privitoare la naţiunile despre care este vorba. De aceea nu sunt deloc de părere să dăm ministrului Afacerilor Externe instrucţiuni ca să acţioneze într-un anumit fel.

Este un domeniu în care Adunarea naţională ar trebui, cu certitudine, să-şi impună o anumită moderaţie, şi acest lucru trebuie să fie evident în mod deosebit pentru o Adunare ca aceea din care facem noi parte, căci în ţara noastră avem şansa de a fi puternic uniţi în ceea ce priveşte ideile şi idealurile privitoare la Drepturile Omului. Acest fapt constituie un motiv suficient de puternic pentru ca ministrul Afacerilor Externe să facă, întotdeauna, tot ceea ce poate fi făcut, în mod rezonabil şi util, de către Norvegia.

Aşa cum au remarcat astăzi unii membri ai Parlamentului, graniţa dintre presiunea care îi ajută pe cei persecutaţi şi presiunea care nu face decât să irite autorităţile şi să agraveze situaţia victimelor este extrem de îngustă.Şi dacă, între două naţiuni, ar exista o confruntare deschisă pe aceste probleme, este foarte probabil că ne-am afla în partea cea mai proastă a acestei graniţe.

În cazuri individuale, cred că e preferabil, aproape întotdeauna, să se facă o presiune discretă, cu minimum de publicitate; în orice caz atunci când e vorba de persoane cărora li se dau numele, şi cred de asemenea că aproape întotdeauna este mai bine să se evite o acţiune directă şi să se folosească organismele internaţionale.

Din acest motiv, alegerea unui Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului este considerată de noi toţi ca fiind o măsură de extremă urgenţă. După ce va fi pusă pe picioare o astfel de comisie, prima sarcină ce trebuie îndeplinită este aceea de a-i organiza metodele de lucru în conformitate cu formele şi regulile care vor permite să se facă progrese în cazurile ce vor fi tratate, evitându-se, totodată, lezarea prestigiului naţiunii în cauză.

Este foarte firesc să reacţionăm cel mai adesea şi cu cea mai multă putere în cazurile de violare a drepturilor omului din ţările cu care avem raporturi strânse şi care ne sunt, din punct de vedere geografic, cele mai apropiate. Astăzi ne aflăm în faţa persecuţiilor din Uniunea Sovietică împotriva creştinismului şi putem spune că, în punctul în care ne găsim, Uniunea Sovietică ar fi trebuit să iasă din perioada în care îşi închipuia că religia constituie o primejdie pentru Stat.

Cred că ar fi just şi util ca Adunarea noastră reunită astăzi să exprime unanim opinia că poporul norvegian nu poate să înţeleagă linia de conduită urmată în prezent de Uniunea Sovietică; în acelaşi timp, Adunarea nu este lipsită de înţelegere faţă de scopurile urmărite de Uniunea Sovietică şi faţă de metodele folosite pentru a le realiza pe plan naţional şi internaţional. Există o şansă ca acest fel de a ne exprima opinia să aibă efect; oricum, în Adunarea noastră, în această problemă, nu s-a exprimat decât dezaprobarea şi indignarea faţă de o asemenea linie de conduită.

JOHANNES GILLEBERG (Partidul de centru):

- Istoria ecleziastică ne învaţă că sângele martirilor a devenit sămânţa primei Biserici creştine. Putem crede că în acea epocă autorităţile timpului îi persecutau pe creştini.Ştim de asemenea că, în filosofie, există opinii conform cărora „religia este opiumul poporului“ şi ştim guverne care , inspirându-se din această maximă, luptă cu toate puterile lor împotriva religiei. Se ştie că persecuţiile religioase au avut loc în perioadele cele mai întunecate ale istoriei.

Dar oare în zilele noastre, când distanţele au fost reduse într-atât încât popoarele lumii sunt vecine şi când nivelul civilizaţiei e atât de ridicat, cel puţin pe continentul nostru, putem închide ochii şi rămâne tăcuţi în faţa acestor lucruri? Naţiunile Unite s-au ocupat de această problemă în mai multe ocazii, după ce s-au primit informaţii cu privire la persecuţiile religioase săvârşite în ţările de dincolo de Cortina de fier, şi în alte părţi ale lumii.

Problema pusă de domnişoara Bergfrid Fjose este deci, după părerea mea, pe deplin justificată; şi, după cum mi se pare, de aceeaşi părere sunt şi multe alte persoane care au intervenit în prezenta dezbatere.

În ultimul său raport prezentat în Storting, ministrul Afacerilor Externe (domnul Cappelen) vorbea despre violarea drepturilor omului în Africa de Sud şi în Portugalia; cred că am putea menţiona asemenea violări în multe alte locuri din lumea întreagă.

Respect mult reuşitele materiale şi internaţionale ale Uniunii Sovietice. Dar, după părerea mea, faptul de a-i împiedica pe oameni să-şi exprime credinţa sau convingerile lor reprezintă o greşeală şi o violare a drepturilor omului.

A putea să acţionezi astfel este un drept al fiinţei umane. Uniunea Sovietică face parte dintre semnatarii Declaraţiei Drepturilor Omului – şi deci este responsabilă de respectul acordat drepturilor omului pe teritoriul său.

Norvegia are şi obligaţia de a atrage atenţia că o ţară care tolerează persecuţiile religioase nu poate fi acceptată cu uşurinţă de celelalte ţări ca partener în afacerile internaţionale. Dacă este adevărat – după cum pare a fi dacă judecăm după rapoartele, susţinute puternic de probe, ce ne parvin – că, în unele ţări, oamenilor ce îşi mărturisesc credinţa li se administrează droguri ce le atacă spiritul, faptul nu poate fi tolerat.Ştim că în Germania nazistă oamenii care aveau opinii independente şi diferite de cele ale conducătorilor erau supuşi la tratamente cu efecte distructive atât asupra trupului, cât şi asupra spiritului lor.

În calitatea noastră de fiinţe omeneşti, avem datoria de a lupta cu toate puterile noastre împotriva unor asemenea tratamente, dacă ele mai sunt încă folosite, oriunde ar fi. Trebuie să facem să ni se audă vocea pretutindeni unde ea poate fi auzită, pentru a ne opune discriminării, tratamentelor dure şi arestării femeilor şi bărbaţilor doar pentru că sunt de altă rasă sau pentru că au opinii politice diferite. Aceste fapte au constituit totdeauna şi constituie în continuare o violare a drepturilor omului.

Johannes Osttveit (Partidul Creştin):

- Am făcut parte dintr-o delegaţie a Parlamentului care făcea o vizită oficială în Uniunea Sovietică în vara anului 1968. Eram deosebit de interesat de situaţia Bisericii şi de condiţiile de viaţă ale creştinilor din această ţară. Impresia pe care mi-a lăsat-o această vizită scurtă este că numeroasele plângeri pe care le-am primit pe tema creştinilor băgaţi în închisori sau persecutaţi nu sunt deloc exagerate. Având în vedere vasta documentaţie pusă la dispoziţia noastră, nu mai putem trece cu vederea faptul că în Uniunea Sovietcă au loc violări ale drepturilor omului, atât în ceea ce priveşte libertatea religioasă, cât şi în alte domenii.

În toamna lui 1968, adică în anul în care vizitasem Uniunea Sovietică, am fost şi membru al delegaţiei norvegiene la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, ce a sărbătorit atunci cea de-a XX-a aniversare a Declaraţiei Drepturilor Omului care fusese şi acceptată în 1948. Această aniversare a fost sărbătorită printr-o mare ceremonie, la 10 decembrie 1968, şi – cu acest prilej – s-au spus multe lucruri esenţiale. Dar satisfacţia de a vedea frumoasele principii aşternute pe hârtie şi aprobate, chiar dacă numai din vârful buzelor – şi asta însemna deja ceva –, era umbrită de o anumită tristeţe la gândul că punerea în practică a acestor principii nu avea să aibă loc. Când domnul Kielland a citat unele teorii revoluţionare, el s-a referit la lucruri care urmaseră aceeaşi linie. Nu putem să nu fim surprinşi văzând că Uniunea Sovietică – şi alte state care au aderat la Declaraţia Drepturilor Omului – fac atât de puţine lucruri ca să pună în practică aceste drepturi.

În răspunsul său, ministrul Afacerilor Externe a arătat câteva motive ale acestei situaţii. El spune că Drepturile Omului, după Charta Naţiunilor Unite, reprezintă o problemă de ordin pur intern, fapt ce era confirmat de articolul corespunzător din Chartă. Dar, în acelaşi timp, dacă am înţeles bine cele afirmate de ministrul Afacerilor Externe, el spune că suveranitatea nelimitată în acest domeniu şi în alte domenii ar fi trebuit să fie abandonată de multă vreme. Cheia problemei este că definirea afacerilor de ordin intern se face numai de către guverne.

Oricum, această problemă este interesantă şi în contextul suveranităţii ţării noastre în relaţie cu comunitatea europeană. Întotdeauna e mai uşor să spui altora ce trebuie să facă, decât să calculezi consecinţele propriei tale situaţii. Nădăjduiesc că ministrul Afacerilor Externe activează, în continuare, în cadrul Naţiunilor Unite, pentru găsirea unei soluţii la problema limitării suveranităţii în ţara noastră şi în altele, atât în acest domeniu cât şi în alte domenii importante, în aşa fel încât să se poată acorda mai multă atenţie Drepturilor Omului.

Ministrul Afacerilor Externe a mai declarat şi că Norvegia a sprijinit propunerea de a numi, la Naţiunile Unite, un Înalt Comisar pentru Drepturile Omului, dar că, până în prezent, nu s-a făcut nimic.

ªtim că, la Naţiunile Unite, există un Înalt Comisar pentru Refugiaţi şi, după câte ştiu, argumentele aduse pentru alegerea sa nu erau mai valide decât cele prezentate pentru numirea unui Înalt Comisar pentru Drepturile Omului.

În ceea ce priveşte problema dezbătută astăzi, referitoare la ce ar putea face Norvegia în această ordine de idei, cred că cea mai bună metodă ca să se obţină rezultate concrete ar fi să acţionăm puternic şi fără răgaz pentru numirea unui Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Am mai putea urmări cu atenţie plângerile prezentate din când în când la O.N.U. şi să le sprijinim, mai ales când e vorba de persecuţii ale creştinilor de dincolo de Cortina de fier, pentru a evita pierderea lor prin diferite servicii. Acesta este unul dintre aspectele la care Norvegia poate contribui în mod util.

Va fi nevoie de multă perseverenţă pentru ca aceste lucruri să-şi găsească locul ce li se cuvine în mecanismele complicate ale Naţiunilor Unite.Ştim că o opinie mondială atentă poate fi de un imens ajutor celor care suferă din pricina persecuţiilor.

Preşedintele: „Dat fiind că nici un alt membru al Adunării nu a mai cerut cuvântul, dezbaterea de azi ia sfârşit. Toate problemele prevăzute pentru astăzi au fost discutate“.

ªedinţa s-a ridicat la ora 14 şi 55 de minute.

NOTE: