Sergiu Grossu

Călăi şi victime

„Ei urăsc binele şi iubesc răul, jupoaie pielea de pe oameni şi carnea de pe oasele lor.

Şi, după ce vor fi mâncat carnea poporului meu, vor fi jupuit pielea şi oasele lor, le vor fi sfărâmat şi prefăcut în bucăţi ca şi carnea în oală, ca trupul lor în căldare...“

Miheia, 3, 2-3

1. La bunul plac al poliŢiŞtilor

Ţările care aparţin universului concentraţionar al Europei de Est sunt ţări poliţieneşti, unde fiecare mişcare a cetăţenilor este supravegheată, zi şi noapte, de formidabilul aparat al Securităţii statului. Faţa anti-umană a regimului sovietic, de exemplu, se explică prin prezenţa coercitivă a KGB-ului, însărcinat să distrugă şi cea mai neînsemnată opoziţie politică sau religioasă. La directivele implacabile ale Comitetului Central al Partidului, KGB-ul nu are nici un moment de răgaz, mai ales când e vorba să pună capăt activităţilor „ilegale“ ale „disidenţilor“ – care ameninţă, prin contestarea lor sistematică, „democratizarea ţării“ – şi ale comunităţilor creştine care nu încetează să-şi afirme dreptul lor la libertate religioasă.

Rolul atotputernic al poliţiei secrete apare cât se poate de clar într-o declaraţie a Elenei Bonner, soţia academicianului Andrei Zaharov (interogată de cinci ori de organele KGB-ului, în noiembrie 1973, sub pretextul că este complice cu „criminalii“ Kuzneţov, Kostov şi Superfin)[1]. Primind o convocare pentru data de 19 noiembrie 1973 la judecătorul de instrucţie Gubinski: „cu mine a vorbit colonelul Sîşcikov“, scrie ea. „A declarat că era responsabil cu cazul Kostov, Superfin şi al meu – adică el conducea ancheta –, dar că acum îmi cerea depoziţiile mele ca martor. Mi s-a adus la cunoştinţă că de purtarea mea depindea soarta lui Superfin, a lui Kostov şi a lui Edik (Eduard) Kuzneţov; mi-au spus până şi că ei ar putea fi din nou condamnaţi la moarte. Când am refuzat să răspund, mi-au spus că pot chema gărzile, adică pot să mă aresteze. La sfârşitul interogatoriului, am refuzat să semnez procesul verbal şi am scris pe el următoarele:

«Refuz să dau declaraţii ca martor în cazul Superfin, Kostov şi Bonner, pentru că, după declaraţiile colonelului Sîşcikov, eu însămi sunt implicată în acest caz»“.

Atunci mi s-a trimis o convocare pentru un nou interogatoriu, pe data de 20 noiembrie; însărcinat cu interogatoriul a fost tot colonelul Sîşcikov. De fapt, n-a avut loc nici un interogatoriu, pentru că am refuzat să vorbesc. Atunci mi s-a spus că, probabil, sunt bolnavă psihic; acesta ar putea fi motivul refuzului meu. Ca şi la interogatoriul din 19 noiembrie, mi s-a vorbit pe un ton de ameninţare la adresa copiilor mei şi mi s-a spus că, în calitate de mamă, trebuia să mă gândesc la ei. La sfârşitul interogatoriului, am refuzat să semnez procesul verbal, pe care am făcut următoarea menţiune:

«Refuz să semnez acest proces verbal al interogatoriului meu din 20 noiembrie 1973, în calitate de martor, aşa cum refuz să depun ca martor în acest caz şi cer să se ia act de refuzul meu în conformitate cu Codul de Procedură Penală al RSFSR..»“

Tracasată, ameninţată, sfârşită de oboseală, Elena Bonner încheie, spunând:

„Nu dau prezenta declaraţie cu scopul de a atrage atenţia asupra mea. Înţeleg că pot fi arestată şi că pot fi declarată bolnavă psihic. Mi-e teamă pentru mine, dar şi mai mult mi-e teamă pentru familia mea şi pentru copiii mei. Scopul esenţial al declaraţiei mele este acela de a încerca să fac să se înţeleagă că toate acestea se pot petrece doar pentru faptul că nu am predat organelor Securităţii Statului sau pentru că nu am distrus Jurnalul lui Eduard Kuzneţov, care îmi căzuse în mână...“[2]

La rândul ei, doamna A. Osipova, curajoasa tovarăşă de viaţă şi de luptă a lui Vladimir Osipov, fost editor al revistei semiclandestine Vece, se plânge de „teroarea psihologică“ exercitată de poliţiştii KGB-ului.

„La instigarea neobosiţilor funcţionari ai KGB-ului – îi declară ea lui Iuri Andropov, preşedintele acestui monstruos organism de constrângere –, sunt chinuită cu ameninţări, vizite şi citaţii. Motivul acestei persecuţii constă în faptul că nu lucrez într-un post în serviciul Statului. (...) Lucrurile se petrec, în esenţă, astfel: după ce îşi bat joc de o persoană nedorită în serviciul Statului, o concediază, o dau afară pe uşă şi apoi îi trimit acasă poliţia cu ameninţarea că o vor izgoni sau că o vor aresta pentru parazitism. Aşa s-a întâmplat cu mine. Această lege n-a înfrumuseţat viaţa şi nici n-a făcut-o mai bogată în demnitate democratică. Ea a suprimat, pentru milioane de oameni, ultimele posibilităţi. Dacă nu ţinem seama de călătoriile de serviciu autorizate şi de vacanţe, libertatea de a te stabili unde vrei a fost astfel distrusă. Dreptul de a dispune de timpul tău, de a avea viaţa ta proprie, e suprimat. Legea a dat departamentelor speciale de cadre – acele filiale ale KGB-ului existente în fiecare întreprindere – o mare latitudine de a exercita o teroare psihologică asupra persoanelor nedorite...“[3]

Despre aceeaşi represiune poliţistă vorbeşte Anatoli Levitin-Krasnov în a sa „Declaraţie către Comitetul Central al PCUS“ din 26 septembrie 1966:

„În cursul acestui an, organele KGB-ului au încercat de mai multe ori să întreprindă o acţiune represivă împotriva mea. În februarie, KGB-ul a somat un număr de oameni să spună că eram amestecat într-un «comerţ cu totul interzis». Această tentativă era urmarea unei scrisori deschise pe care o trimisesem lui Semiciastni, preşedintele KGB-ului. După aceea, KGB-ul a acţionat în aşa fel încât să mă facă să trec drept un «parazit». În luna mai a acestui an, comisarul special al KGB-ului pentru districtul Cehov, regiunea Moscova, a cerut imperios bisericii Trinităţii din satul Volovo, unde mă ocupam de contabilitate, să mă demită imediat din funcţiile mele, pentru că biserica era situată în-tr-o regiune supusă unor «condiţii speciale».

La 22 septembrie, am fost convocat de comisarul districtului 72 Q.G. de poliţie la Moscova (locul meu de reşedinţă) şi, deşi i-am arătat un document ce dovedea că lucram ca paznic la biserica Adormirii din sătucul Veşniaki, mi-a pus în vedere să-mi găsesc o slujbă în cel mult o lună de zile; faptul de a nu fi izbutit s-o găsesc le dă dreptul ca, la 22 octombrie 1966, să mă deporteze automat în fundul Siberiei...“[4].

Dar cei care, de cele mai multe ori, înfruntă riscul represiunii violente a KGB-ului, cei care sunt tot timpul hărţuiţi, ameninţaţi, supuşi confiscării bunurilor, împiedicaţi cu amenzi în mod grosolan să se reunească în casele de rugăciune, privaţi de copiii lor pentru că le dau o educaţie religioasă, pasibili de o pedeapsă nemiloasă, maltrataţi în fiecare clipă, sunt credincioşii Bisericii Tăcerii, ale cărei comunităţi „ne-înregistrate“ îi enervează la culme pe gardienii „ordinei“ sovietice şi îi „obligă“ să ia, la adăpostul unor legi concepute cu viclenie, măsuri draconice, pentru a-şi atinge scopul şi a distruge religia, a descreştina societatea şi a grăbi victoria deplină a comunismului.

Prin intermediul Samizdatului religios, luăm cunoştinţă de felul în care sunt persecutaţi creştinii în URSS, deşi îşi îndeplinesc corect datoriile lor civice. Buletinul Consiliului părinţilor deţinuţilor creştini evanghelici baptişti din URSS ne dezvăluie nişte lucruri îngrozitoare care au avut loc în 1973 în multe locuri. Intervenţiile inopinate ale miliţiei locale sunt din ce în ce mai barbare. La 25 februarie 1973, la Cervonoarmeisk, regiunea Rovno, credincioşii care participau la o întrunire de rugăciune în casa credinciosului Tabaciuk au fost împrăştiaţi cu brutalitate şi ameninţaţi de un grup de civili, în fruntea cărora se aflau preşedintele sovietului local şi locotenentul de miliţie, Cernîi.

„După dispersarea adunării, Tabaciuk a fost convocat la sovietul local, unde se aflau preşedintele Tamkin, delegatul cu Afacerile religioase din regiune, Licikovaha, locţiitorul directorului miliţiei, Novakovski, şeful Bisericii oficiale a Consiliului Baptist, Radciuk şi un colaborator al KGB-ului. La întrebarea lui Tabaciuk: cum se explică asemenea violenţe din partea autorităţilor, Licikovaha l-a apostrofat şi l-a ameninţat:

– Dacă nu încetaţi cu întrunirile, îţi vom confisca casa; iar pe tine te vom judeca chiar aici!

Puţin mai târziu, la 11 martie 1973, în timp ce se desfăşura un serviciu religios, un comando, însărcinat cu reprimarea credincioşilor, năvăli în casă. Din comando făceau parte deputatul credincioşilor, Haeţki, locotenentul Gordeev, locţiitorul şefului miliţiei, Novakovski, şi alţii. Novakovski, adresându-se subalternilor săi, strigă:

– Luaţi nişte bâte şi trageţi-le o mamă de bătaie tuturor ticăloşilor ăştia!

Acest ordin a fost urmat de un val de injurii la adresa credincioşilor, injurii de-o asemenea grosolănie încât decenţa nu îmi permite să le reproduc. Scena s-a desfăşurat în prezenţa unor copii, a unor femei şi a tuturor celor ce se aflau în curte, Continuând cu injuriile, smulse din mâinile credincioşilor Evanghelia, culegerea de cântece şi partitura după care cântau. Ura lui Novakovski se dezlănţui apoi asupra credincioasei Melnik; o împroşcă cu cuvinte urâte şi, recurgând la forţă, o obligă să se dezbrace. Apoi o percheziţionă. La ordinul lui, miliţienii se repeziră la un bătrân de 85 de ani, Pagubl, îl apucară de piept şi îl izbiră de mai multe ori de zid. Iar pe cuviosul Semerenko, un miliţian, după ce l-a ameninţat cu bâta, l-a împins, făcându-l să se rostogolească pe o scară de la verandă.“[5]

La 2 mai 1973, poliţia i-a împiedicat pe cei 1.500 de tineri creştini din oraşul Harkov şi pe cei veniţi din alte localităţi să sărbătorească Paştele într-o pădure din apropierea oraşului.

„În timpul slujbei, apărură delegatul cu Afacerile religioase, Borisko, preşedintele sovietului local, Mastvenko, secretarul comitetului executiv al regiunii, Iarighin, colonelul de miliţie şi agenţii KGB-ului. În timp ce credincioşii păstrau o linişte absolută, reprezentanţii autorităţilor au început să perturbe slujba, întrerupând predica şi cântecele, şi ameninţându-i pe cei ce asistau la slujbă cu tot felul de represalii. În momentul rugăciunii comune, după apelul ce-i îndemna pe credincioşi să se consacre lui Hristos, când băieţii şi fetele îşi mărturiseau cu voce tare păcatele, se dădu ordin ca toţi tinerii să fie împrăştiaţi. Întreaga cohortă de atei, învestiţi cu putere, se năpustiră asupra tinerilor, le răsuciră mâinile şi îi luară la bătaie. În văzul tuturor tânărul Ivan Ghelenski, din oraşul Bălţi din Moldova, a fost lovit cu atâta cruzime încât din gură a început să-i curgă sânge. În timpul acestui pogrom, miliţienii au pus stăpânire pe magnetofoane şi pe aparatul de fotografiat; au distrus instrumentele muzicale, au murdărit şi rupt hainele tinerilor bărbaţi. Reprezentanţii ordinei s-au transformat în nişte tâlhari dezlănţuiţi. Zece credincioşi au fost prinşi şi condamnaţi la 15 zile de închisoare. Agresiunea a continuat până în gări şi în staţiile mijloacelor de transport“[6].

Încă vreo câteva exemple luate din „Buletinul“ deja menţionat:

Oraşul Zaporoje (RSS Ucraina)

„În zilele de 14, 16, 18 şi 23 februarie şi în ziua de 4 martie 1973, câteva întruniri de rugăciune au fost dispersate de detaşamentele de poliţie. Credincioşii care se rugau în genunchi au fost ridicaţi în picioare şi mânaţi cu forţa în stradă, şi apoi fotografiaţi. Procuratura şi miliţia i-au interogat pe unii copii credincioşi, în şcoli şi la posturile de miliţie; le-au pus întrebări pe teme religioase, intimidându-i în toate felurile şi constrângându-i să semneze documente fără să ştie care le este conţinutul. Colaboratorul KGB-ului, N.P. Maximov, a vizitat câţiva credincioşi la locul lor de muncă şi la şcoală şi le-a propus să colaboreze cu el“[7].

Oraşul Cernigov (RSS Ucraina)

„În zilele de 7 ianuarie şi 4 februarie 1973, întrunirile de rugăciune ce se ţineau în casa nr. 11 de pe prima străduţă Ordjonikidze au fost dispersate de un detaşament al miliţiei şi de persoane în civil, sub conducerea maiorului Tipalov, a sublocotenentului Litisa, a locotenentului Skorohod şi a civililor Semin şi Ciub. Năpustindu-se asupra credincioşilor, ei le-au confiscat Bibliile, Evangheliile, culegerile de cântece religioase, fără vreo autorizaţie judiciară; credincioşii au fost percheziţionaţi la faţa locului“[8].

Oraşul Kiev (RSS Ucraina)

„La 23 ianuarie 1973, agenţii de miliţie au descins la o întrunire de rugăciune care avea loc la A.I. Vasianovna: întrunirea a fost întreruptă cu brutalitate. Aproximativ treizeci de persoane au fost duse la sediul administrativ al Ministerului de Interne din districtul Octombrie, unde au fost supuse unor interogatorii. Ca urmare a interogatoriilor, şase persoane au fost condamnate la 15 zile de arest, patru persoane au fost date afară din slujbă, 2 persoane au fost excluse din instituţiile de învăţământ.

La 26 februarie 1973, în timp ce mai mulţi fraţi stăteau de vorbă în apartamentul credinciosului A.M. Tişcenko, nişte agenţi de la Administraţia locală şi regională a Ministerului de Interne au năvălit în încăpere. Numele credincioşilor au fost trecute pe o listă şi mai mulţi dintre ei au fost condamnaţi la amenzi. La 2, 4, 9, 16 şi 25 martie 1973, întrunirile de rugăciune ce se desfăşurau la credincioşii Moisenko, Overciuk, Kuprienoc, Lavrinenko şi Şelestun au fost împrăştiate de agenţi de miliţie însoţiţi de persoane în civil. Unii credincioşi şi proprietari de case au fost condamnaţi la amenzi“[9].

Satul Hudoiari (districtul Şevcenko, regiunea Harkov)

„La 19 mai, un grup de tineri credincioşi evanghelici baptişti au făcut o vizită coreligionarilor lor din satul Hudoiari. Vizita s-a desfăşurat normal. Noaptea, după ce tinerii se duseseră la culcare, la ora 12 şi jumătate, un detaşament de miliţie, avân-du-l în frunte pe locotenentul D.I. Petrenko, năvăli în casă. Locotenentul Petrenko smulse păturile de pe fetele ce dormeau, strigă, ameninţă, ceru să i se arate efectele personale. Petrenko începu să scotocească prin lucrurile fiecăruia. Tinerii nu avură voie să se îmbrace pentru a fi prezenţi la percheziţie şi la confiscarea lucrurilor lor şi a cărţilor religioase. Când cerură să se alcătuiască un proces verbal, agenţii de miliţie îi refuzară categoric, confirmând astfel ilegalitatea intervenţiei lor“[10].

Satul Miroliubovka (regiunea Omsk)

„La 24 martie 1973, credinciosul P.G. Andrian se întorcea acasă împreună cu soţia, la ora 11 noaptea. Şeful miliţiei, maiorul Okin, un bărbat în civil şi secretarul Comitetului executiv al districtului, N.P. Ianuşevski le ieşiră în cale: ei puseră mâna pe Andrian şi îl duseră la postul de miliţie. Andrian fu condamnat la 15 zile de închisoare şi comisia administrativă îi impuse, pe loc, o amendă de 50 de ruble (familia sa se compune din 10 persoane). În aceeaşi seară, preşedintele Comitetului Executiv al districtului Moskalen, G.E. Peretiatko, N.M. Ovcinikova, N.P. Ianuşevski, şeful miliţiei, Okin, cu colaboratorii săi dădură năvală în apartamentul lui T.T. Herţen, unde se oficia un serviciu religios. Făcură o listă cu toţi cei ce erau de faţă, luară cărţile religioase şi îi împrăştiară pe credincioşi. Pe strada principală din satul Miroliubovka, agenţii Comitetului districtului şi colaboratorii miliţiei sunt de gardă aproape în fiecare seară: deschid obloanele, privesc pe ferestre, pătrund în apartamente şi le cercetează. Noaptea, au încercat de mai multe ori să intre în apartamentul lui Ya. Ya. Enns, au bătut în fereastră şi au ameninţat că sparg uşa...“[11].

Guvernul sovietic a fost pus la curent tot timpul cu „persecuţiile neîntrerupte la care este supusă Biserica lui Hristos din partea organelor locale ale puterii“, scrie în pateticul „apel“ al credincioşilor din Frunze, lansat la 4 februarie 1973 către toţi fraţii din URSS, către toţi creştinii din lume, către toţi oamenii de bună credinţă. „Dar până în prezent nu vedem nici o reacţie pozitivă, din partea guvernului, la declaraţia noastră, ceea ce ne dovedeşte că toate măsurile de represiune dirijate împotriva noastră se întăresc din ce în ce mai mult şi că ele au un caracter centralizat (...) ştim că nu avem dreptul să ne plângem de legile şi de metodele crude utilizate în lupta împotriva credincioşilor, deşi aceasta se duce în numele „idealurilor înalte ale comunismului“ şi ale ateismului. Prin acest apel, vrem, înainte de orice, să amintim că ei îl persecută pe Hristos. Îi aşteaptă pedeapsa veşnică şi noi vrem să-i oprim din calea spre rău. Ne rugăm pentru cei ce ne persecută, pentru ca Domnul să-i facă să se căiască. Pentru ca plânsetele şi gemetele disidenţilor din Rusia să nu slujească drept temeiuri de acuzare pentru toţi prinţii acestei lumi...“[12].

2. IngerinŢa KGB-ului în Seminarul Ecleziastic
din Kaunas

În ziarul „Vilnis“ din 14 aprilie 1970 s-a publicat convorbirea ce-a avut loc între E. Baleisis şi Delegatul Consiliului pentru Afacerile religioase, Rugienis. Iată ce declară acesta din urmă cu privire la Seminarul Ecleziastic din Kaunas:

„Seminarul Ecleziastic interdiocezan se află la Kaunas. Capii Bisericii din Lituania îi numesc pe membrii direcţiei sale şi îi aleg pe profesori. Candidatul ce doreşte să intre în această şcoală trebuie să prezinte o recomandare de la preotul din parohia sa. Direcţia seminarului decide admiterea candidatului ţinând cont de notele trecute în diploma sa de maturitate şi de caracterul tânărului. Rectorul seminarului, Dr. Viktoras Butkus, îi examinează pe candidaţi împreună cu protectorul seminarului, S.E episcopul Juozapas Labukas, administratorul apostolic al arhidiocezei Kaunas. Programul seminarului ecleziastic, ca şi acela al tuturor universităţilor catolice, este elaborat de congregaţia de studii ce-şi are sediul la Roma. Durata studiilor este de cinci ani. Elevii seminarului sunt întreţinuţi gratuit, fără obligaţie de a restitui banii cheltuiţi pentru ei, şi asta numai datorită credincioşilor...“

Având în vedere că Rugienis a trecut sub tăcere propria sa ingerinţă în administrarea seminarului şi în aceea a KGB, este necesar să-i completăm declaraţiile:

Chiar din liceu, se încearcă descurajarea elevilor care îşi manifestă intenţia de a intra la seminarul ecleziastic, pentru a-i orienta către o altă profesie. Directorul şcolii şi uneori funcţionarii de la Comitetul Executiv al Provinciei se străduiesc să-i bage într-o altă şcoală superioară, promiţân-du-le chiar că îi vor ajuta. Dacă această încercare dă greş, uneori se încearcă să nu i se dea elevului examenul de maturitate, pentru ca acesta să piardă cel puţin un an de zile. În alte cazuri, direcţia şcolii nu îi dă elevului diploma în mână, oferindu-se să-l trimită, cu o recomandare elogioasă, într-o şcoală superioară.

Dacă nici una dintre aceste tentative nu reuşeşte, se întâmplă ca direcţia şcolii să ceară tânărului să nu intre la seminar decât după câţiva ani, sperând că, astfel, se va justifica mai uşor în faţa autorităţilor provinciei şi ale republicii care i-ar putea reproşa că „nu şi-a îndeplinit misiunea sa educativă“.

Pentru a întârzia cu câţiva ani intrarea tinerilor la seminar, aceştia sunt obligaţi, începând din 1954, să-şi facă mai întâi serviciul militar. În unele cazuri, comisariatul militar întârzie să-i cheme pe tineri în armată, dar, între timp, candidatul rămâne la dispoziţia autorităţii militare şi deci nu poate intra la seminar.

În virtutea unei decizii a KGB-ului, direcţia seminarului are obligaţia să avertizeze serviciile poliţiei de îndată ce un candidat trece pragul seminarului. Există cazuri în care candidaţii au fost molestaţi de poliţie, imediat ce au intrat pe uşă, chiar dacă nu-şi prezentaseră încă nici o cerere de admitere.

Rugienis a indicat direcţiei seminarului care sunt categoriile de candidaţi care nu pot fi admişi să studieze la seminar sub nici un pretext; printre acestea, există categoria aşa-zişilor „anti-sovietici“, adică persoanele care, dintr-un motiv sau altul, au avut de-a face cu KGB-ul, de exemplu candidaţii ai căror părinţi au fost deportaţi în Siberia, sau cei în cazul cărora unul dintre părinţi a fost partizan în perioada de după război etc. Asta înseamnă că prima selecţie trebuie făcută de însăşi direcţia seminarului.

După ce direcţia seminarului a trimis lui Rugienis lista candidaţilor, organele KGB-ului devin deosebit de active. Agenţii poliţiei secrete se străduiesc să strângă cât mai multe informaţii despre fiecare candidat, din şcoli, de la locurile de muncă, din zona de reşedinţă. KGB-ul încearcă astfel să afle dacă elevul, când va deveni preot, se va arăta ostil ateismului, dacă va încerca să-l combată ameninţând astfel ordinea sovietică şi, mai ales, dacă va fi un adversar primejdios.

În timp ce tânărul îşi face studiile la seminar, agenţii KGB-ului îi vizitează părinţii şi, prezentându-se drept nişte buni prieteni ai fiului lor, discută despre religie, încearcă să afle ce cărţi religioase citeşte acesta, cu ce preot are legătură etc. Înainte de intrarea la seminar, în timpul verii, funcţionarii KGB-ului fac numeroase vizite candidaţilor. Ca să aibă timp suficient să le facă, direcţia seminarului este obligată să trimită lista cu numele candidaţilor foarte devreme: astfel, în anul acesta, termenul ultim este 28 iunie.

Pentru a-l întâlni pe candidat, agenţii KGB-ului se duc, uneori, în secret, în satul lui, iar alteori îl convoacă la comisariatul militar sau la Biroul Personalului de la locul lui de muncă, interzicându-i sever să relateze convorbirile avute familiei, preotului sau altora. În cursul acestor convorbiri, poliţiştii încearcă să-i convingă pe tineri să nu se ducă la seminar, oferindu-se să îi ajute să intre într-o altă şcoală superioară. Dacă nu reuşesc, ei încearcă să-l recruteze pe candidat ca agent al securităţii, cu argumente de genul: „Dacă vei fi prietenul nostru, nu-ţi vom pune nici o piedică să intri la seminar. Nu te vom împiedica să-ţi îndeplineşti îndatoririle tale religioase şi sacerdotale; ne vom întâlni din când în când şi vom sta de vorbă; dacă ai nevoie, te vom ajuta materialiceşte, dar nimeni nu va fi pus la curent, vreodată, cu întâlnirile noastre“.

În cazul în care candidatul, neavând încredere în ei, răspunde că nu vrea să devină agent al securităţii, se trece la ameninţări: „Eşti un fanatic! Nu vei intra la seminar! Totul depinde de noi! Eşti un duşman al guvernului sovietic! Gândeşte-te bine, o să te căieşti!“

La sfârşitul convorbirii, candidatul este obligat să semneze o hârtie în care să declare că nu va vorbi nimănui despre această întrevedere; în caz contrar, se expune rigorilor penale. Dacă tânărul se arată inflexibil, candidatura sa la seminar este imediat respinsă, agenţii considerând că este primejdios să-l lase să intre la această facultate, căci, când va deveni preot, având un caracter atât de hotărât, va fi, fără îndoială, un duşman al regimului.

Ca să spunem adevărul, trebuie să recunoaştem că, uneori, agenţii KGB-ului reuşesc să înroleze câţiva tineri. Asta se întâmplă de cele mai multe ori din pricina naivităţii lor şi a sfaturilor proaste ale vreunui preot: „Nu-ţi fie frică să semnezi, şi ceilalţi fac acelaşi lucru. Nu va fi nevoie să lucrezi pentru securitate“. Dar, din nefericire, agenţii KGB-ului dispun de mijloace ca să-i constrângă pe tinerii recrutaţi să colaboreze cu ei, şi doar oamenii cu o personalitate puternică izbutesc să le ţină piept.

Ce urmăreşte poliţia când caută să-i înroleze în rândurile ei pe tinerii ecleziastici?

Organele Securităţii au nevoie de informaţii amănunţite privitoare la ceea ce se petrece în seminar, la profesori, la direcţie, la preoţi şi la viaţa Bisericii[13]. Secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist lituanian, A. Barkoscas, a spus la cea de-a şasea plenară a CC a PCL următoarele: „Intensificarea luptei ideologice ne obligă să fim vigilenţi, să acţionăm cu inteligenţă şi cu hotărâre ca să închidem definitiv drumul duşmanilor noştri. Trebuie să acţionăm violent împotriva oricăror diversiuni încercate de duşmanii noştri, să le prevedem şi să le înăbuşim...“ (6.07.1972).

Fără îndoială că organele KGB-ului ştiu că un preot conştiincios nu va putea niciodată să fie credincios poliţiei. Dar, chiar şi în acest caz, recrutarea de agenţi ai securităţii are importanţa ei. Se seamănă printre seminarişti neîncrederea; tânărul recrut se teme să se arate evlavios, el evită orice contact ce-l poate lega; dându-şi seama de situaţia sa echivocă, el ajunge, în mod inevitabil, să se plieze moraliceşte. Este motivul pentru care eforturile KGB-ului de a-i face pe seminarişti şi pe preoţi să colaboreze cu ei constituie o violare neruşinată a drepturilor omului.

Totuşi, atât în interiorul cât şi în afara seminarului, toată lumea ştie care sunt candidaţii serioşi şi care sunt cei care beneficiază de protecţia Partidului. Tinerii care s-au compromis făcând pact cu poliţia au atitudini diferite. Cei mai mulţi dintre ei sunt bine intenţionaţi şi nu vor să facă rău Bisericii. Ei încearcă prin toate mijloacele să evite întâlnirile cu agenţii KGB-ului şi pleacă de la întrunirile cu preoţii ca să nu trebuiască să repete, la Securitate, vorbele spuse acolo. Sunt foarte rari cei care, pierzându-şi orice demnitate omenească şi orice conştiinţă, fac tot ceea ce le ordonă agenţii KGB-ului.

Ca regulă generală, delegatul Consiliului pentru Afacerile religioase taie numele candidaţilor de pe lista pe care i-o trimite direcţia seminarului, declarând că unii dintre ei nu vor putea niciodată să devină preoţi. Pentru a evita ca Rugienis să taie prea multe nume, Direcţia seminarului nu îi trimite decât o listă ce cuprinde numărul maxim de candidaţi autorizaţi de lege (acum, zece pe an, dar, în unii ani, nu erau acceptaţi decât cinci).

Cea mai mare preocupare pentru seminarişti se manifestă în vacanţele de Crăciun, de Paşte şi de vară. Înainte de a pleca în vacanţă, ei sunt obligaţi să-şi dea adresa la poliţie, pentru ca agenţii KGB-ului să-i poată găsi imediat, în caz de necesitate şi necesitatea este mereu aceeaşi: să-i convingă pe seminarişti, fie că au fost recrutaţi de poliţie, fie că nu, să colaboreze cu ea, ca – de exemplu – să vorbeacă despre colegii lor, să spună care sunt evlavioşi şi care nu sunt; în ce dispoziţie se află; despre ce discută; ce aduc din oraş miercurea când se duc acolo etc.

Adeseori, când ajunge acasă, seminaristul găseşte o scrisoare de la Securitate, în care i se transmit urări de sărbători şi i se aminteşte că trebuie să se ducă la o întâlnire, uneori într-o staţie de autobuz sau într-un birou de poştă, sau să telefoneze la Kaunas la un anumit număr etc. Pentru a scăpa de aceste tracasări, seminariştii caută ca, în vacanţă, să călătorească cât mai mult, fapt ce – de altfel – li se reproşează de asemenea.

Contactele dintre poliţie şi seminarişti au loc într-un adevărat climat de conspiraţie, căci, dacă s-ar afla că un seminarist are de a face cu agenţii KGB-ului, el ar fi compromis în faţa colegilor lui, care s-ar feri cu mare grijă să aibă legături cu el.

Seminariştii sunt sfătuiţi să nu-şi petreacă vacanţele la preoţii „reacţionari“ (sunt consideraţi „reacţionari“ toţi cei care lucrează conştiincios în slujba Domnului, şi mai ales cei care nu ascultă de instrucţiunile secrete ale guvernului sovietic, ce le ordonă să-şi limiteze activitatea religioasă). În schimb, seminariştii sunt trimişi să-şi petreacă vacanţele la preoţii „loiali“, care sunt agenţi ai Securităţii sau care, pentru a fi pe placul guvernului, îşi neglijează îndatoririle sacerdotale şi duc o viaţă mondenă. Punându-i pe tineri în contact cu preoţii puţin convinşi de menirea lor, KGB-ul încearcă să distrugă idealismul seminariştilor şi, dacă se poate, să-i facă să adopte acelaşi comportament.

Ca urmare a ingerinţei poliţiei, în seminar domneşte o atmosferă de teamă şi de neîncredere. Ca să întărească această stare de nervozitate, Rugienis vine din când în când la seminar ca să anunţe că un student sau altul va trebui să fie dat afară din şcoală. Condiţiile de viaţă pe care KGB-ul le instituie în seminar sunt atât de deprimante încât ele afectează chiar şi sănătatea studenţilor. În ultimii ani s-a constatat că mai mulţi seminarişti erau departe de a se bucura de o sănătate bună. Dacă organele Securităţii nu izbutesc să-l facă pe un seminarist să le dea ascultare, când acesta va deveni preot va fi pus să lucreze pe lângă un preot „loial“, pentru ca primii lui paşi în viaţa sacerdotală să fie făcuţi departe de influenţa unui preot credincios religiei. KGB-ul se străduieşte să-i câştige pe preoţii tineri ca şi pe cei din generaţia de dinainte, dar el nu-şi atinge scopul decât cu puţini ecleziaşti, compromişi, din punct de vedere moral, în faţa credincioşilor.

Eforturile KGB-ului, ce tinde să se slujească de preoţi pentru a distruge Biserica, sunt o crimă împotriva drepturilor omului şi a libertăţii de conştiinţă. Această crimă s-a comis în perioada de după război, şi situaţia s-a agravat mult în ultima vreme.

(N.B. Informaţiile despre activitatea KGB-ului în interiorul seminarului au fost furnizate de unii dintre seminariştii pe care Securitatea a încercat să-i recruteze pentru a face din ei nişte agenţi în slujba sa).[14].

3. CreŞtini victime ale brutalităŢilor poliŢieneŞti

în URSS

A) Scrisoare deschisă a Bisericii C.E.B. din Rostov-pe-Don

Secretarului general al Comitetului Central al Partidului comunist al Uniunii Sovietice: L. I. Brejnev.

Copii adresate:

- Preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, N.V. Podgornîi;

- Procurorului general al URSS, Rudenko;

- Consiliului Bisericilor evanghelice creştine baptiste (CEB);

- Consiliului părinţilor deţinuţilor CEB;

- Credincioşilor.

„Din pricina ta ne trimit la moarte în fiecare zi / şi ne ţin ca pe nişte oi menite tăierii.“

În timpul pregătirii celei de-a 50-a aniversări a întemeierii Uniunii Sovietice, credincioşii Bisericilor CEB au suferit din nou inumana violenţă şi tiranie a autorităţilor din oraşul Rostov-pe-Don. Iată cum s-au petrecut lucrurile:

La 8 octombrie 1972, credincioşii Bisericilor CEB s-au întrunit în casa lui V.P. Ruşko, de pe strada Sormovskaia nr. 131. Credincioşi tradiţiei, ei au celebrat sărbătoarea „creştinească“ a Secerişului. Totul se desfăşura în linişte şi în ordine, Cum la serbare participau vreo patru sute de credincioşi, se pregătise o cantitate de mâncare care să ajungă pentru toţi.

După serviciul religios care fusese condus cu o mână de maestru şi în timp ce credincioşii, adunaţi în jurul mesei, mâncau o mâncare caldă (după obiceiul creştinesc), un grup de miliţieni năvăli în clădirea unde avea loc sărbătorirea. În fruntea lor se aflau două persoane în civil. Intervenţia lor fu foarte brutală. Credincioşii i-au rugat pe miliţieni şi pe oamenii în civil să-şi decline identitatea. Aceştia refuzară şi recurseră imediat la forţă. Le răsuciră oamenilor braţele, le rupseră hainele, răsturnară masa plină de mâncare şi îi ameninţară pe meseni cu armele. Refuzând să-şi decline identitatea şi provocând o atât de mare dezordine, aceşti reprezentanţi ai puterii au încălcat, în mod clar, legile. În timp ce tumultul continua, un reprezentant al puterii dădu ordin ca lumea să se împrăştie. Credincioşii ascultară şi se îndreptară spre ieşire ca să meargă acasă, dar, dintr-un motiv necunoscut, miliţia îşi schimbă părerea şi închise toate ieşirile. La locul serbării sosiră, ca întărire, vreo cincizeci, şaizeci de bărbaţi. Se deschiseră porţile, credincioşii îşi croiră drum spre exterior, dar fuga le fu oprită de un cordon puternic de poliţişti instalat în stradă. Se născu o mare învălmăşeală; persoane în vârstă, adolescenţi, mame şi copii mici erau îmbrânciţi în toate sensurile. Strada se umplu de strigătele femeilor şi copiilor îngroziţi de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. Vacarmul indescriptibil atrase atenţia locuitorilor de pe străzile învecinate. Agenţii îi prinseră pe credincioşi, îi băgară în diferite vehicule şi îi duseră la biroul de miliţie al căilor ferate[15]. Iată numele victimelor acestor brutalităţi poliţieneşti: 1. Perminov Vsevolod; 2. Perminov Veniamin; 3. Verhorobenko Alexandr; 4. Mihailicenko Iuri; 5. Peredireiev Alexandr; 6. Valciuk Tatiana; 7. Ovşinikov Viktor; 8. Kolobaiev Vasili; 9. Ignatenko Valentina; 10. Voronaiev Evgheni.

Dintre ei, câţiva au fost condamnaţi la cincisprezece zile de arest (la 9 octombrie): 1. Perminov Vsevolod; 2. Verhorobenko Alexandr; 3. Mihailicenko Iuri.

Alţii au fost condamnaţi la o amendă de 25 de ruble: 1. Perminov Veniamin; 2. Kolobaiev Vasili.

Iar alţii au fost condamnaţi să dea o amendă, la o dată ulterioară, sub învinuirea de a fi participat la o slujbă religioasă: 1. Gladkih Amani Lukici; 2. Truşcialov Gheorghi Matveievici; 3. Jovmiruk Vasili Dmitrievici.

Nevinovata victimă Voronaieva Evghenia fu obiectul unui proces; şi asta n-a fost totul; miliţia, furioasă, străbătu străzile cu motocicleta şi cu vehicule speciale, sărind în autobuze şi cercetând figurile oamenilor; cel ce i se părea suspect (adică credincios) era înhăţat şi dus. Locurile de celebrare a sărbătorii Secerişului au constituit obiectul unei percheziţii ilegale, căci ea s-a făcut în absenţa oricărui mandat oficial eliberat de procurorul public sau de o altă autoritate echivalentă. Literatura creştină a fost confiscată: Biblii, culegeri de note şi cărţi de exerciţii cu poveşti religioase. Înainte de sărbătoarea Secerişului din ziua de 7 octombrie, autorităţile care plecaseră din gara Mişkino cu destinaţia Rostov, îl ridicaseră, în drum pe Baturin Nikolai Gheorghevici, de la prezbiteriul bisericii din Şahmatinsk. El este membru al Consiliului Bisericilor CEB şi a fost în închisoare şi în exil timp de treisprezece ani, pentru că a predicat cuvântul lui Dumnezeu. Acum familia Baturin numără şapte membri, dintre care şase sunt copii. Procurorul public şi miliţia din Rostov au încercat să ascundă familiei arestarea lui; numai la 13 octombrie, după multe căutări, soţia lui l-a descoperit într-o închisoare din Rostov. Viaţa şi sănătatea lui Nikolai Gheorghevici erau ameninţate, dar el, cu siguranţă, n-a săvârşit niciodată vreo acţiune împotriva Statului şi nici n-a încălcat legile ţării noastre.

În acelaşi fel a fost ridicat, la 8 octombrie, Jovmiruk Viktor Vasilievici din staţia de autobuz Dovatorov din Rostov. A fost închis într-o celulă specială pentru vagabondaj, cu toate că avea asupra lui documentele oficiale privitoare la slujba şi la locul lui de reşedinţă. Familia nu a aflat de arestarea lui decât patru zile mai târziu, după ce rudele şi alţi credincioşi au făcut tot felul de cercetări şi după ce au apărut dovezi indiscutabile. Pe de altă parte, cum deţinutul refuza de patru zile să mănânce, temnicerii au fost nevoiţi să dezvăluie locul unde se afla şi, până la urmă, au trebuit să-l lase să plece.

Iată acum o altă acţiune ilegală cu adevărat scandaloasă. Victima se numeşte Maria Boiko. Ea a fost dată afară din anul II de la colegiul de electrotehnică pe care îl frecventa, din pricina convingerilor sale religioase.

Faptele enumerate mai sus arată acţiunile ilegale comise de autorităţi; şi, totuşi, acest eşantion nu reprezintă decât o parte infimă din actele ilegale pe care le-au îndurat credincioşii din Rostov-pe-Don în cursul ultimilor unsprezece ani.

Ne-ar plăcea să credem că aceste represiuni exercitate de autorităţile locale nu vin de la dumneavoastră, dar, dacă ignoraţi aceste fapte şi dacă păstraţi tăcerea atunci când se comit acte sălbatice ce nu sunt pedepsite, vom avea ferma convingere că sunteţi responsabil de aceste lucruri.

Ameninţările cu moartea nu ne sperie.

Sfânta flacără nu va fi stinsă cu sânge,

Căci Cel ce vine să judece

Această lume crudă, această vale de lacrimi pentru sfinţi,

este foarte aproape[16].

15 octombrie 1972.

În numele bisericii (89 semnături).

B) Plângerea Baptiştilor din Letonia

Către:

- Preşedintele Prezidiului Consiliului superior al Republicii socialiste sovietice din Letonia;

- Primul Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Letonia;

- Preşedintele Serviciului de Securitate a Statului din Republica Socialistă Sovietică Letonia;

- Procurorul de Stat al Republicii socialiste sovietice Letonia;

- Consiliul familiilor deţinuţilor creştini-baptişti din partea Credincioşilor evanghelici baptişti din oraşul Riga şi din împrejurimi:

Domnule Secretar al Comitetului Central al P.C.,

Ne adresăm dumneavoastră pentru prima oară în această reclamaţie şi plângere. Suntem nişte credincioşi baptişti evanghelici-creştini ce locuiesc în oraşul Riga şi în împrejurimi. De mai mulţi ani de zile îndurăm, din pricina profesiunii noastre de credinţă în Creatorul cel Viu, tot felul de persecuţii, de pedepse, de ameninţări, de insulte la adresa sentimentelor noastre religioase, de percheziţii şi arestări.

Fiecare dintre noi încearcă să fie un exemplu şi un model de muncă şi în viaţa particulară. Ne îndeplinim în chip cinstit datoriile noastre civice. Dar ştim că realizările extraordinare, pozitive, ale poporului nu dau nimănui dreptul de a-i leza pe ceilalţi în demnitatea lor de oameni, de cetăţeni sau de creştini.

În lege se prevede posibilitatea de a-ţi alege liber confesiunea ca şi locurile de cult, şi de a-ţi hotărî singur direcţia spirituală – toate acestea sunt probleme personale ale fiecărei fiinţe umane.

Toate aceste drepturi, ca şi alte drepturi ale credincioşilor, sunt bine înrădăcinate în Constituţia sovietică, ca şi în documentele juridice internaţionale care au fost, şi ele, recunoscute de Guvernul sovietic. Dar ce se întâmplă în realitate?

1) După cererile pe care le-am trimis, pe formularul nr. 2 emis de Consiliul de miniştri din URSS pentru înregimentarea comunităţilor, am primit nişte răspunsuri negative, fie prin viu grai, fie în scris. N-am primit permisiunea de a ne înregistra, şi asta e vina biroului de înregistrare şi nu a noastră. Ţinând seama de punctul de vedere al preşedintelui biroului criminal, Anaşkin, neînregistrarea, după paragraful 142 din Codul civil, nu constituie o încălcare a legii.

2) Din pricina organizării unor întruniri religioase de rugăciune, am fost deja pedepsiţi, de mai multe ori, cu amenzi ce totalizează 1000 de ruble. Pentru a acoperi această sumă, Statul i-a confiscat fratelui nostru întru credinţă Vasiliev N.M., care are o familie de cinci persoane, un aparat de radio. Rentierilor li se ia renta.

3) Ni se cere să frecventăm comunişti sau să recunoaştem preoţi care, după datina creştină a Evangheliei, şi-au pierdut dreptul de a acţiona ca atare. Dar ni s-a luat posibilitatea de a alege sau a desemna un adevărat membru al comunităţii. Acest lucru se referă atât la guvernul spiritual central de la Moscova cât şi la conducerea locală.

4) Ni s-a luat dreptul de a ne păstra propriile obiceiuri familiale. Punem întrebarea: cât timp, în ţara noastră, înmormântările şi căsătoriile vor fi considerate nişte întruniri, un lucru interzis, pentru care trebuie să fim pedepsiţi? Căsătoria fratelui nostru întru credinţă, Kolesnicenko Mihail cu Ianovici Nadejda, în vara anului 1972, confirmă această stare de lucruri. Ni s-a interzis ca, într-o casă înregistrată, să celebrăm unirea cuplului şi să aranjăm masa de nuntă. Din pricina asta, cuplul şi-a celebrat căsătoria pe proprietatea sa, în propria casă. Acesta a fost motivul unei intervenţii ruşinoase a miliţiei şi a serviciului securităţii Statului. Este greu de redat indignarea invitaţilor la căsătorie, credincioşi, ca şi necredincioşi. Ei s-au hotărât să strângă semnături şi să se plângă guvernului pentru acest mod, fără precedent, de a proceda al miliţiei, la ordinele maiorului Buhanko. Cuvinte brutale şi injurioase, ameninţări, controlul actelor automobiliştilor, strigăte, logodnicul şi logodnica luaţi de la masa de nuntă pentru interogatoriu – şi aceasta nu este încă întreaga listă a acţiunilor ilegale ale celor de la putere, şi, până la urmă, nu cei vinovaţi au fost acuzaţi, ci familia Ianovici, care a trebuit să plătească o amendă de 50 de ruble. Noi nu spunem nimic, nu ne plângem, nu ridicăm vocea, pentru ca ceilalţi să nu ştie nimic despre aceste lucruri. Am îndurat, ne-am rugat şi am iertat din toată inima, ştiind că toate acestea ne sunt destinate nouă, creştinilor care ne practicăm, cu fidelitate, credinţa. Căci cei care vor să trăiască pios vor fi persecutaţi şi urâţi din pricina numelui lui Hristos, aşa cum scrie în Biblie. Dar pentru că ameninţările KGB-ului că se va răzbuna pe noi s-ar putea pune în pratică în viaţa vreunuia dintre noi, ne vedem obligaţi să scriem despre acest lucru pentru a căuta o ieşire, din toate punctele de vedere. (KGB-ul ameninţă că îi va tăia capul lui Bondarenko şi altora – după cum a spus Buhanko, în decembrie 1971, în apartamentul lui Savciuk, în prezenţa a douăzeci de martori).

Toţi credincioşii sunt preocupaţi de soarta fraţilor noştri întru credinţă, Kolesnicenko M.A., Petrov A.A., Paukov M.S., care au fost arestaţi în ianuarie 1973. Acum este urmărit Bondarenko I.D., care şi-a părăsit familia formată din trei membri şi care a trebuit să-şi lase slujba. Suntem ferm convinşi că procesul fraţilor noştri nu este condus în mod obiectiv, şi că el este fabricat pentru a putea să fie adaptat paragrafelor Codului civil.

Astfel, în timpul interogatoriului credinciosului Kiliaev, reprezentantul KGB-ului i-a cerut să confirme că predicile lui Bondarenko conţineau declaraţii calomnioase împotriva realităţii sovietice. Acest lucru poate fi certificat şi de alţi martori. Nu-i aceasta o gravă încălcare a legii din partea justiţiei sovietice?

Cele douăzeci de percheziţii la domiciliu, efectuate sub pretextul unei iniţiative a procurorului de Stat, au confirmat încă o dată relele intenţii îndreptate împotriva credincioşilor. Confiscările de cărţi de literatură rusă, letonă şi germană, de magnetofoane, de fotografii de familie, de cărţi poştale şi de chitanţe – toate acestea nu pot fi puse în relaţie cu vreo încălcare a legii. Percheziţiile s-au făcut într-adevăr într-un mod viclean. În ziua de miercuri, 31 ianuarie, reprezentanţii administraţiei au bătut la uşa mai multor apartamente ale fraţilor noştri întru credinţă, şi au declarat că aveau de dat o telegramă urgentă. În acest fel, s-au introdus în apartament şi au percheziţionat persoanele din casă pe care le-au dezbrăcat de haine, şi, acolo unde nu li s-a deschis uşa imediat, au intrat prin efracţie. Toate percheziţiile au fost efectuate sub conducerea agenţilor KGB-ului, care şi-au ascuns numele. Peste tot se dădeau drept altceva: transportori, hamali, artizani, consilieri etc. Aceste acţiuni, şi altele, confirmă încă o dată ilegalitatea acestor represalii. Cu o zi înaintea percheziţiei, familiile credincioşilor primesc vizita unor persoane care se dau drept credincioşi, medici, deţinuţi. Este un mod de a acţiona revoltător şi necinstit împotriva credincioşilor[17]. Cu deplină convingere şi onestitate, certificăm, înaintea dumneavoastră şi în faţa întregii opinii publice, că fraţii noştri, ca şi toată fraternitatea noastră de creştini evanghelici baptişti n-au avut niciodată în cultul lor nici un element cu caracter calomnios – injurie sau neîncredere – faţă de ordinea civică actuală, căci noi urmăm cu scrupulozitate Biblia: „Rugăciuni, cereri, acţiuni de milostenie, rugă pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei ce guvernează pentru ca să putem duce o viaţă liniştită, în credinţă şi cinste. Iată ce e bine şi plăcut Domnului Mântuitorului nostru.“ „... Urmăriţi binele ţării în care v-am trimis, şi rugaţi-vă Mântuitorului pentru ea, căci binele ei este şi binele vostru.“

Sperăm că guvernul Republicii Letone ne va înţelege cum trebuie şi obiectiv, că el va lua în considerare gravitatea situaţiei noastre şi că va lua măsuri pentru a evita aceste acţiuni ilegale.

Sprijinindu-ne pe ce am spus mai înainte, rugăm să ni se răspundă de urgenţă la următoarele cereri:

1) Să-i liberaţi din captivitate pe fraţii noştri întru credinţă Kolesnicenko, Petrov şi Paucov.

2) Să înceteze persecuţiile împotriva lui I.D. Bondarenko şi să i se acorde lui, ca şi familiei sale, condiţiile de viaţă şi de muncă pe care le au şi alţi cetăţeni.

3) Să se restituie obiectele confiscate în timpul percheziţiei efectuate la domiciliu, precum cărţi religioase, magnetofoane, benzi magnetice, fotografii, cărţi poştale etc.

4) Să înceteze intervenţiile în treburile interne ale Bisericii.

5) Să fie înregistrată comunitatea.

Vrem să ne terminăm declaraţia cu vorbele din Biblie: „Suntem curaţi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa ta, rege, n-am săvârşit nici un rău“ (Daniel, 6.23).

Urmează patruzeci şi şapte de semnături în numele Bisericii, februarie 1973[18].

NOTE