II

 

Lagărele morţii

 

„Pe grumajii noştri stau prigonitorii şi, deşi n-avem puteri, nu ne dau răgaz... Slugi ne stăpânesc şi nimeni nu vine să ne scoată din mâna lor. Cu primejdia vieţii noastre ne agonisim pâinea, în faţa sabiei care ne ameninţă în pustiu. Pielea noastră s-a înnegrit ca un cuptor de văpaia foametei... Conducătorii au fost spânzuraţi de mâna lor, feţele bătrânilor nu au mai fost luate în seamă. Flăcăii au învârtit la râşniţă şi tinerii   s-au poticnit cărând lemne. Bătrânii nu mai stau la poartă, cei tineri nu mai cântă din alăute. S-a dus veselia din inimile noastre, jocul nostru s-a schimbat în plâns...“

Plângeri, 5, 5-15

 

 

 

 

 

 

 

 

1. InstituŢia concentraŢionară

 

Putem afirma fără să exagerăm că, în prezent, toată lumea este de acord – inclusiv comuniştii francezi cei mai ortodocşi[i] – că domnia totalitară a lui Stalin reprezintă perioada politică cea mai sângeroasă din istorie, baza ei fiind, indubitabil, lagărul de muncă forţată devenit, prin voinţa de neînfrânt a tiranului, o raţiune de stat, o „instituţie concentraţionară“ indispensabilă. Meritul de a fi denunţat crimele defunctului stăpân de la Kremlin îi revine lui Nikita Hruşciov care, în vestitul său discurs din 25 februarie 1956, ţinut la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., a spus: „Arestările şi deportările masive cărora le-au căzut victime câteva mii de oameni, execuţiile fără proces şi fără judecată, au creat condiţii de

insecuritate, teamă şi chiar disperare... Comisia a stabilit numeroase fapte legate de «fabricarea» unor procese împotriva comuniştilor, strigătoare la cer, de acuzaţii false, de abuzuri împotriva legalităţii socialiste – fapte care au avut ca urmare moartea unor oameni nevinovaţi...“[ii]

 

Dar după moartea lui Stalin, lagărele de concentrare au fost închise? Adversarii politici, intelectualii contestatari, preoţii ce stânjenesc stăpânirea prin ataşamentul lor faţă de Biserică şi credincioşii din catacombe nu mai sunt oare duşi în Siberia, în lagărele arctice, pentru a participa, în mod forţat, la „construirea“ comunismului? Nu, vor răspunde pretinşii „liberali“ din Moscova prin intermediul presei sovietice, al agenţiei TASS şi al ambasadelor occidentale -– nu, nu mai există deportări, lagăre şi nici exterminări sălbatice! După exemplul lui Dudorov, omul ce l-a înlocuit pe Beria la Ministerul de Interne, ei vă vor spune invariabil, în 1975, aşa cum au spus şi în 1956: „Au existat până în 1953. Atunci au fost deportaţi, fără judecată, un număr mare de oameni. Astăzi ei sunt cu toţii în libertate. Nu mai există deportaţi de acest fel. Era o violare a legii sovietice. După distrugerea bandei lui Beria, toate regulile au fost restabilite (...). Deplin conştient de responsabilităţile mele, vă repet că tot acest trecut este abolit...“[iii]

 

Cu toate că Stalin a murit, lagărele staliniste continuă să existe sub dictatura nemiloasă a urmaşilor. Oare în fruntea uriaşului imperiu roşu nu se găsesc toţi „vinovaţii de crimele monstruoase comise ieri“? se întreabă, cu nelinişte îndreptăţită, Anatoli Marcenko.

„Câte victime au fost reabilitate după moartea lor, câte victime uitate zac încă şi acum în lagăre, câte noi victime sunt aduse încă de acolo, câţi anchetatori şi câţi călăi îşi ocupă în continuare postul lor sau trăiesc liniştiţi dintr-o pensie mare, fără să poarte nici cea mai mică responsabilitate, nici chiar morală, pentru actele lor!“[iv]. Din cauza acestei „putreziciuni“ a sistemului sovietic, viguros incriminată de Alexandr Soljeniţîn[v], „lagărele de concentrare unde sunt închişi atâţia deţinuţi politici din URSS sunt la fel de îngrozitoare ca şi cele din timpul lui Stalin“[vi]. Documente venite clandestin de dincolo de Cortina de fier atestă realitatea acestui univers concentraţionar. „În prezent, în lagărele de concentrare, se află mai puţini oameni decât pe vremea atotputerniciei lui Stalin, mărturisea AbrahamŞifrin, fost deţinut sovietic, în faţa Sub-Comitetului Securităţii Interne al Senatului Statelor Unite, la 1 februarie 1973. Este trist să constatăm că mai există încă milioane de deţinuţi în închisorile şi în lagărele de concentrare din Uniunea Sovietică, că aceste lagăre, departe de a dispărea, se numără cu miile şi că, în ele, condiţiile de viaţă sunt la fel de groaznice ca şi pe vremea lui Stalin“[vii]. Într-o emoţionantă Scrisoare din Mordovia, adresată Crucii Roşii internaţionale, deţinuţii politici din acest lagăr, trataţi ca nişte criminali de drept comun, cer cu disperare „intervenţia şi asistenţa sa împotriva arbitrarului la care suntem supuşi şi împotriva metodelor de represiune corporală, psihică şi spirituală“. În ceea ce priveşte alimentaţia – se spune în scrisoare – ea este „insuficientă şi de proastă calitate; lipsa de vitamine, timp de ani de zile, are consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii. Nu ne dau deloc legume proaspete. Zi după zi primim o fiertură de paie tocate, de ovăz şi uneori de mei. Valoarea ei nutritivă este cunoscută. Dar fiertura limpede de ovăz, bogată în calorii, te scârbeşte cu timpul atât de mult, încât trupul refuză să o mai accepte. În câţiva ani, omul se transformă într-o fiinţă slabă, pradă bolilor. Ce se întâmplă apoi cu bolnavii, de exemplu cu oamenii care suferă de ulcer la stomac? Ei sunt forţaţi să lucreze în mine. Aceşti oameni, pe jumătate înfometaţi, îşi pierd aici ultimele lor forţe! Din cei 480 de deţinuţi din lagărul 3/1, aproximativ 134 sunt invalizi categoria a doua. În lagăr sunt bătrâni, oameni atinşi de boală, ce ispăşesc pedepse de 25 de ani şi care au supravieţuit printr-o minune infernului de la Vorkuta, Magadan şi Norilsk (...). Sunt oameni bătrâni şi slabi, ce nu mai suportă metodele de muncă intensă, aşa că se întâmplă să moară la locul de muncă. Nu sunt lăsaţi în pace decât cei care sunt complet invalizi şi care de-abia se pot deplasa cu ajutorul cârjelor. Se violează, astfel, în mod grosolan, dreptul la muncă, fără să mai vorbim de profundul dispreţ faţă de Convenţia nr. 29, privitoare la interdicţia muncii forţate sub toate formele ei, adoptată în 1930 de Organizaţia internaţională a muncii. Se ignoră, de asemenea, Convenţia nr. 105, adoptată de O.I.T. în 1957, care obligă toate guvernele să ia măsuri eficace pentru a suprima imediat şi complet munca forţată ca mijloc de educaţie sau de influenţă politică şi «ca pedepsire» a unor persoane ce au opinii opuse faţă de sistemul politic social şi economic în vigoare“[viii].

 

Cine va putea uita ultimul apel al lui Iuri Galanskov, tânărul scriitor creştin care s-a stins din viaţă în acest lagăr din Mordovia, aflat la 350 de kilometri de Moscova, la 4 noiembrie 1972?

 

„Am fost arestat la 19 ianuarie 1967.  Încep acum cel de-al şaselea an de închisoare. Sunt bolnav de un ulcer duodenal. Nu pot mânca decât o mică parte din hrana pe care o primesc în închisoare, aşa că, din zi în zi, mă hrănesc tot mai slab. În acelaşi timp, fiind supus condiţiilor de regim sever, nu am nici o speranţă că aş putea primi, de la familia mea şi de la prieteni, alimentele de care am nevoie. Noaptea, dureri insuportabile mă împiedică să dorm cât ar trebui. Se împlinesc cinci ani de când mă aflu în imposibilitatea de a mânca şi de a dormi. În aceste condiţii, trebuie să muncesc opt ore pe zi. Fiecare zi este pentru mine o luptă atroce împotriva răului şi a bolii. Se împlinesc cinci ani de când duc această luptă pentru viaţă şi sănătate. În cursul acestor cinci ani nu mi-am pierdut niciodată speranţa că organele competente, judiciare şi ale Statului, vor înţelege până la sfârşit situaţia într-un fel mai realist. Dar iată că începe cel   de-al şaselea an de chinuri, Starea sănătăţii mele se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Ca urmare a tensiunii nervoase din timpul procesului şi a imposibilităţii sistematice de a mânca şi de a dormi suficient, ulcerul meu s-a complicat cu tulburări la ficat, intestine, inimă şi la alte organe. Timp de cinci ani am suferit îngrozitor în închisoare. Am suferit în tăcere. Cei doi ani pe care îi mai am de stat aici mă vor ucide: nu pot continua să păstrez tăcerea, căci nu numai sănătatea îmi este pusă în primejdie, ci şi viaţa. Prin această declaraţie, fac apel la Crucea Roşie internaţională şi la Comitetul drepturilor omului. Prin intermediul acestor organizaţii internaţionale, lansez un apel către opinia publică mondială cu cerinţa: Atrageţi atenţia organelor judiciare şi de Stat din URSS asupra situaţiei mele intolerabile“[ix].

 

Aspectele inumane ale acestor lagăre de muncă şi, mai ales, caracterul lor represiv, de pedeapsă, reies şi dintr-o scrisoare a unui tovarăş de suferinţă de-al lui Galanskov, Eliezer Trachtenberg, care, emigrat, în Israel, scria, la 10 decembrie 1972, următoarele: „De mai multe ori, toţi deţinuţii i-au luat apărarea lui Iuri cerând pentru el îngrijiri medicale, dar cererile noastre n-au dus niciodată la vreun rezultat. A fost tratat cu cea mai mare cruzime. Medicul lagărului era o femeie specialistă în boli dentare, şi toate celelalte boli erau tratate de ea ca fiind un «surplus». Se temea îngrozitor să scutească un deţinut de muncă fără să aibă motive suficient de valabile; adică, spre a mă exprima mai clar, ea nu-l scutea pe un om de muncă decât când acesta zăcea la pământ fără cunoştinţă şi nu se mai putea mişca. Acest lucru nu trebuie să ne mire, căci administraţia îi cerea să-i trimită la muncă chiar şi pe cei care erau pe jumătate morţi. (...) şi în aceste condiţii am putut observa, de zeci de ori, cum Iuri Galanskov, grav bolnav, se târa la muncă şi cum cei ce ne supravegheau nu-i acordau nici măcar o clipă de răgaz ca să se poată depărta de maşină, ci, ca nişte câini de pază, îl hărţuiau şi-l trimiteau la locul lui...“[x]

 

Aflăm de la Serviciul de presă al Consiliului Ucrainean (New York) că, de curând, „autorităţile au ordonat mai multă severitate în regimul lagărelor din Mordovia, din Perm şi de la închisoarea din Volodimirsk. Normele şi ritmul de lucru au fost crescute. Primirea pachetelor cu alimente s-a rărit şi este sever reglementată. Cei suferinzi nu izbutesc să beneficieze de regimul bolnavilor. Istoricul V. Moroz ce se află, grav bolnav, în închisoarea de la Volodinirsk, Z. Antoniuk, din lagărul de la Perma, D.Şumuk, M. Osadci se plâng de lipsă de îngrijiri“[xi].

 

La rărirea pachetelor cu alimente şi la alimentaţia cu totul insuficientă, Prezidiul Sovietului Suprem al RSFSR va adăuga noi măsuri draconice pentru a înrăutăţi şi mai mult starea, deja insuportabilă, a deţinuţilor. Articolul 1 din Decretul nr. 615, dat la 7 iunie 1972, este redactat după cum urmează: „Pentru orice transmitere ilegală către condamnaţi a unor obiecte, produse alimentare, bani, băuturi alcoolizate, ca şi a tuturor articolelor sau substanţelor a căror utilizare este interzisă în lagărele de muncă reeducativă, sustrăgându-se de la inspecţie, sau pentru orice tentativă de transmitere a unor astfel de obiecte prin orice alt mijloc, în măsura în care aceste acte nu intră în cadrul celor urmărite în justiţie, vinovaţii vor fi expuşi unei amenzi administrative, de 10 până la 50 de ruble, sau unor măsuri de acţiune socială“. Academicienii Zaharov şi Leontovici au trimis un protest preşedintelui Sovietului Suprem al RSFSR, academicianul Milioncikov. „Instituirea, prin acest decret, a unei responsabilităţi pentru transmiterea ilegală, către deţinuţi, a unor produse alimentare, este mărturia oficială – spun aceştia în telegrama lor – a existenţei, în lagărele şi în închisorile noastre, a unui regim de înfometare cronică. Nimeni n-ar risca să procedeze la o transmitere ilegală de bunuri dacă n-ar fi nevoie de ele. Prin percheziţiile făcute asupra deţinuţilor şi asupra vizitatorilor lor, acest decret poate face şi mai dură situaţia tragică a deţinuţilor, situaţie pe care o cunoaştem bine din numeroase surse demne de încredere. Facem apel la deputaţi să voteze împotriva acestui decret ruşinos din 7 iunie 1972. Facem apel la deputaţi să se declare pentru o reformă a legislaţiei noastre penitenciare, ca să înceteze tortura inadmisibilă prin înfometare...“[xii].

 

Acest regim sever, impus din ce în ce mai mult în lagărele sovietice, declanşează adeseori incidente grave, ca acela care a avut loc în luna martie 1972 în lagărul de muncă forţată de la Obuhovo, în apropiere de Leningrad. La Chronique des événements en cours (nr. 25 din 20 mai 1972) ne aduce la cunoştinţă că 16 deţinuţi din lagărul de muncă-penitenciară nr. 6 „au refuzat hrana şi şi-au cusut gura în semn de protest faţă de condiţiile din închisoare. (...) Împotriva deţinuţilor s-au luat măsuri represive. Carcerele disciplinare şi toate clădirile de tip celular sunt pline cu deţinuţii care i-au susţinut pe protestatari. Unii dintre ei, ajungând la disperare, şi-au provocat răni grave. Se semnalează şi cazuri când au fost atacaţi paznicii. Din pricina aceasta, aproape jumătate din deţinuţii din carcere poartă cătuşe care nu le îngăduie să-şi mişte mâinile: fiecare mişcare făcută din încheietură strânge cătuşele şi pricinuieşte o durere ascuţită. Mulţi deţinuţi sunt ameninţaţi că vor fi aduşi în faţa tribunalului lagărului pentru infracţiune faţă de regim“[xiii].

 

Creştinii Bisericii Tăcerii nu sunt scutiţi de muncă forţată. Scriitorul Andrei Siniavski, condamnat în februarie 1966 la o pedeapsă grea şi trimis dintr-un lagăr în altul, a avut prilejul să cunoască o mulţime de credincioşi aflaţi în lagărele acelea îndepărtate şi rupte de restul lumii[xiv]. Samizdatul religios ne prezintă foarte des nenumărate cazuri de internare abuzivă şi, mai ales, încercările indescriptibile la care sunt supuşi credincioşii care nu vor să facă compromisuri cu privire la credinţa lor ]n Iisus Hristos.

 

„Mai mulţi dintre semenii noştri zac şi acum în lagăre, se plâng baptiştii ruşi Ritikova, Petaeka, Bitkova şi Velcinskaia în cererea din 16 martie 1970, exprimată în numele Consiliului familiilor deţinuţilor creştini evanghelici baptişti. Ei îşi pierd aici sănătatea. După înăsprirea regimului din lagăre, situaţia deţinuţilor noştri este, acum, mult mai critică“[xv]. Printre bolnavii din lagăre sunt menţionaţi câţiva predicatori ai Bisericii baptiste disidente (C.E.B.): Golev Serghei Terentievici din Riasani, de 74 de ani, care îşi efectuează cel de-al doilea an de închisoare, „grav bolnav de diabet“; Guluk Vasili Nikolaievici din Bataiska, de 69 de ani, „invalid de gr. II“; Iskovski Alexei Fedorovici din Dedovsk, de 78 de ani; Rogojin Dimitri Stepanovici din Rostov-pe-Don, de 70 de ani; „bolnav de inimă“, care zace într-un lagăr cu regim sever din 13 septembrie 1969; Popov din Omsk, de 83 de ani, de două ori operat la picioare etc. În plus, se face publică moartea într-un lagăr din provincia Tulski – moarte care, vai, nu e singura! – a predicatorului Ivan Alexeievici Afonin, care, „suferind de o malformaţie la inimă şi de reumatism“, a murit la vârsta de 44 de ani, ca urmare a muncii în condiţii ce depăşeau legile omeneşti. „Părinţii lui şi noi înşine am scris despre starea sa atât de gravă, v-am avertizat[xvi], dar totul a fost în zadar. Aţi subestimat scrisorile noastre... Am constatat că împrejurările ce au dus la această moarte au avut un caracter dubios, ţinând seama de abaterile de la regimul normal datorat unui invalid de gr. II şi de ameninţările paznicilor care îi promiteau că îl vor lăsa să zacă în închisoare...“[xvii].

 

Într-o scrisoare adresată la 10 decembrie 1970 lui A. N. Kosîghin, N. V. Podgornîi, L.I. Brejnev, ca şi procurorului general P. A Rudenko, secretarul Consiliului Comunităţilor baptiste disidente din Uniunea Sovietică, Ghiorghi Petrovici Vins, denunţă puternic duritatea vieţii din lagăre şi hărţuielile venite din partea administraţiei:

 

„În februarie 1967, am fost dus în Urali şi internat la Solikamsk, chiar acolo unde fusese şi tatăl meu*. Mai târziu, am fost duşi cu camionul, pe un ger de –40o C, la două sute cincizeci de kilometri depărtare de aici, la lagărul din Cepeceanka, în taiga. Am stat aici până în luna iunie, când am fost mutat într-un alt lagăr, aflat la şaizeci de kilometri de oraşul Kizel, unde membrii KGB însărcinaţi cu „reeducarea“ mea aveau acces mai uşor. Conducerea lagărului a primit ordin să mă trateze cu severitate, ceea ce a făcut ca, în urma acestui regim, la sfârşitul anului 1967, să mă îmbolnăvesc de o dublă hernie inghinală, din pricină că fusesem pus să car nişte trunchiuri de copac foarte grele. Dar oricât de grele au fost acestea, povara cea mai mare nu erau ele, ci batjocura privitoare la ai mei. Când veneau să mă vadă, administraţia lagărului semnalase această vizită la KGB. Ca să primească autorizaţia de a mă vedea, trebuiau să aştepte câteva zile. După ce o obţineau, de îndată ce ne aflam unii în faţa celorlalţi, toate conversaţiile noastre erau înregistrate pe benzi de magnetofon şi un membru al KGB stătea în permanenţă în camera învecinată. Întreaga bucurie a revederii era umbrită de aceste procedee...“[xviii]

 

Cenzura ateistă din lagărele sovietice se străduieşte să suprime orice menţionare a lui Dumnezeu din scrisorile trimise deţinuţilor sau nu le împarte celor cărora le sunt adresate. „Familia fratelui deţinut Mednih A.I. – raportează Buletinul Consiliului familiilor deţinuţilor creştini evanghelici baptişti din URSS, nr.7, Moscova 1972 – ne-a trimis cărţi poştale pe care se văd urmele batjocurilor atee cu privire la legea creştină.“ Se găseşte aici chiar reproducerea fotocopiilor acestor cărţi poştale mâzgâlite, ca şi scrisoarea Lidiei Mihailovna, mama lui Vins, scrisă la 29 decembrie 1971, din lagărul de la Dnepropetrovsk, 308/34: „Draga mea familie, dragii mei copii, vă comunic cu multă tristeţe că mi s-a spus ieri, la secţia operativă – cu autorizaţia de a vă spune şi vouă -  că dacă scrisorile mele, sau ale voastre adresate mie, conţin cuvinte ca «Dumnezeu», «Iisus Hristos» sau formule ca «Dumnezeu să te aibă în paza lui», «Dumnezeu să te binecuvânteze», «Te felicit cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului», sau alte fraze cu conţinut religios, aceste scrisori nu îmi vor fi date, iar cele pe care vi le voi scrie nu vă vor fi trimise. Din acest motiv nu mi s-a dat scrisoarea şi cartea poştală a lui Lisocika...“[xix].

 

Cum reacţionează credincioşii în faţa brutalităţii şi cinismului neruşinat al torţionarilor lor? Care este compor­tamentul acestor victime ale „dictaturii proletariatului“, date fiind condiţiile mizerabile de muncă şi climatul  permanent de teroare? După părerea ortodoxului  A. Levitin-Krasnov – care „nu s-a simţit niciodată şi nici unde mai fericit decât în lagăr“ – nu există şi nu poate exista „o mai mare mulţumire decât aceea a deţinutului care suferă pentru convingerile sale“. Căci – spune el, amintindu-şi de orele sale nocturne de rugă­ciune - „în felul acesta mi-am regăsit fericirea în nefe­ricire, libertatea interioară în cea mai rea dintre captivităţi“[xx].

 

Suferind cu demnitate pentru convingerile lor religioase, fericiţi să poarte în fiecare zi crucea lui Hristos, mândri de intangibila lor „libertate interioară“ şi gata să înfrunte toate greutăţile în lupta lor pentru Împărăţia Domnului, creştinii deportaţi se comportă, „în toate privinţele, ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu“, şi pot repeta victorioşi cuvintele apostolului Pavel: „Suntem opresaţi în toate felurile, dar nu reduşi la nimic, nefericiţi, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; loviţi, dar nu pierduţi; purtăm mereu cu noi, în trupul nostru, moartea lui Iisus, pentru ca viaţa lui Iisus să fie şi ea vie în trupul nostru“[xxi].

 

Această „viaţă a lui Iisus“, irezistibil manifestată în trupurile extenuate de muncă ale creştinilor din închisori, este evocată de crediciosul Vasili Kozlov în tulburătoarea sa scrisoare pe care o adresează, la 23 octombrie 1970, conducătorilor sovietici:

 

„Printre deţinuţi, mi s-a întâmplat să văd şi oameni foarte diferiţi, oameni de o înaltă moralitate şi care au un scop precis în viaţă: aceşti oameni erau creştini. Ei au fost condamnaţi şi închişi printre răufăcători de drept comun din pricina credinţei lor vii în Dumnezeu. Eram conştient de faptul că eu ispăşeam o pedeapsă binemeritată: furt, jaf, tâlhărie şi banditism. Dar aceşti oameni, din pricina convingerilor lor, au avut condamnări mult mai severe, între 20 şi 25 de ani de recluziune. În această stare de spirit, în timp ce criminali ca mine îşi blestemau zilele, blestemau lagărul, pe conducători şi tot ce există pe lume, îşi tăiau venele, îşi spintecau pântecele, încercând să moară etc.... creştinii nu-ţi pierdeau speranţa. Viaţa din lagăr şi condiţiile dure nu îi tulburau: feţele le străluceau de-o bucurie interioară. Viaţa lor exemplară şi pură, adânca lor credinţă şi supunerea lor totală faţă de Dumnezeu, blândeţea şi curajul lor incredibil au devenit, pentru un mare număr de deţinuţi, însăşi evidenţa adevăratei vieţi: Hristos se reflecta pe faţa creştinilor (...)

 

Închisorile şi lagărele ruseşti au devenit pentru mulţi un loc de convertire şi de întâlnire cu Hristos. În 1953, am rupt definitiv cu lumea criminală şi cu trecutul. Am devenit creştin. Astăzi, mii de persoane se află în aceleaşi condiţii în care m-am aflat şi eu în trecut, zăcând în închisori şi în lagăre. Acolo, ele nu se schimbă, căci mijloacele şi metodele din lagărele de muncă nu sunt de nici un folos şi nu le fac să fie mai bune. Oamenii devin din ce în ce mai răi; ei nu au nevoie de o morală ateistă, ci de Hristos. Cât de transformată ar fi viaţa miilor de deţinuţi dacă     i-aţi lăsa pe creştinii ce se află încă în închisori şi în lagăre să vorbească despre Hristos lumii pierdute din jurul lor! Atunci n-aţi mai avea nevoie să pregătiţi mii de conferenţiari cu o morală ateistă şi să întreţineţi atât de mulţi poliţişti. Banii folosiţi pentru întreţinerea lor şi pentru lupta împotriva lui Dumnezeu, ar fi utilizaţi, mai cu folos, la tipărirea de Biblii şi Evanghelii pentru poporul nostru sovietic. În felul acesta, am ajunge să avem mai puţini beţivi, hoţi, criminali, lagărele s-ar goli şi închisorile ar putea fi transformate în muzee pentru a arăta sălbăticia şi cruzimea omului faţă de om, pe care îl ţine în cuşti de beton şi îl închide ca pe un animal...“[xxii].

 

2. Lagărele sovietice de exterminare

 

Presa americană a vorbit mult, în iunie 1973, despre aviatorii marinei Statelor Unite dispăruţi în timpul unui tir de artilerie deasupra Mării Baltice în 1950 şi despre acţiunea curajoasă a lui Theodore R. Grevers, un detectiv privat care luptă pentru eliberarea acestor aviatori deţinuţi în URSS, ca şi despre declaraţia lui John H. Noble[xxiii], scrisă special pentru preşedintele Richard Nixon, la 26 mai 1973.

 

Deşi cetăţean american, Noble a fost arestat de MVD-ul sovietic la Dresda, în Germania, în 1945, pentru că şi-a pus steagul american la reşedinţa sa. După 14 luni de închisoare în Germania de Est, a fost transferat în două lagăre de concentrare: mai întâi la Muehlberg şi apoi la Buchenwald. În august 1950, a fost mutat din nou, de data asta în Polonia, apoi în Ucraina şi, trecând prin Moscova, în lagărul de muncă forţată de la Vorkuta[xxiv], în regiunea arctică, unde a sosit în septembrie 1950.

Iată ce declară el în emoţionantul şi revelatorul „affidavit“ (declaraţie sub jurământ):

 

a) Mărturia lui John H. Noble

 

„... La puţin timp după sosirea mea, am vorbit cu un cetăţean iugoslav din lagărul nr. 3; acesta mi-a spus că, cu câteva luni mai înainte, un avion de recunoaştere al Marinei americane fusese doborât de sovietici deasupra Mării Baltice şi că opt din cei zece membri ai echipajului supravieţuiseră. Cei opt supravieţuitori erau închişi într-un lagăr din regiunea Vorkuta; lucrul cel mai important din această poveste era că toţi supravieţuitorii fuseseră declaraţi morţi şi că ofiţerii sovietici le spuseseră acestora că guvernul Statelor Unite acceptase această declaraţie, aşa că nu trebuiau să mai spere că se vor întoarce în America. Cetăţeanul iugoslav mi-a spus că aviatorii americani se temeau că nu-şi vor mai vedea niciodată patria.

 

În timpul şederii mele, n-am putut să identific numele supravieţuitorilor, deşi şi alţi cetăţeni, transferaţi dintr-un lagăr într-altul, mi-au spus, în repetate rânduri, că în lagărele de unde veneau ei se aflau nişte prizonieri americani. Cu siguranţă că sovieticii luaseră măsurile necesare pentru ca, într-un acelaşi lagăr, să fie închişi doi sau maximum trei americani[xxv]. Cred că ceilalţi deţinuţi au fost demoralizaţi când au văzut că sovieticii puteau face ca un asemenea lucru să fie acceptat.

În timpul cât am fost închis, am auzit vorbindu-se despre un lagăr special situat lângă Arhanghelsk unde se aflau vreo trei sute de americani. După câte ştiam eu, era vorba, în cazul majorităţii lor, de prizonieri de război capturaţi în Germania de Est în timpul celui de-al doilea război mondial.

 

Am avut contacte personale cu trei cetăţeni americani şi am văzut dovezi scrise privitoare la existenţa altor doi:

1. Un oarecare O’Connor din Dresda (dintr-o închisoare din Germania de Est);

2. Pe zidul închisorii Krasnaia-Presnia (din Moscova) am văzut scris numele maiorului Roberts sau Robbins, cu adresa sa şi cu următoarea inscripţie: „Sunt bolnav şi nu cred că voi supravieţui acestei încercări...“

 

„La închisoarea de la Potma, din afara Moscovei, m-am împrietenit cu un neamţ care stătuse în celulă cu un corespondent american cu numele de Al Dulgan în închisoarea Lubianka din Moscova, prin anii 1953. Al Dulgan i-a spus că sovieticii îl declaraseră mort prin 1948 şi că voia să comunice în afară că trăia. Când am fost eliberat de sovietici şi când am sosit în Berlinul de Vest, la 8 ianuarie 1955, am fost interogat îndelung de oficialii de la Departamentul de Stat american şi, după câteva zile, am fost rugat să ţin o conferinţă de presă; mi  s-a cerut să răspund la întrebările următoare:

1. Numărul de americani deţinuţi de sovietici;

2. Dezvoltarea energiei atomice sovietice.

După sosirea mea la Washington D.C., la 17 ianuarie 1955, am fost interogat de Navale Intelligence cu privire la aviatorii din Marina americană doborâţi deasupra Balticii, aviatori la care am făcut deja aluzie în această declaraţie. Anchetatorii mei mi-au spus că erau în posesia unor fotografii ce dovedesc că avionul rămăsese un timp pe valuri înainte de a se fi zdrobit şi că un vas sovietic se apropiase de el pentru a lua supravieţuitorii sau cadavrele. Faptul că avionul nu s-a scufundat imediat întăreşte ideea că existau, cu siguranţă, supravieţuitori şi că aceştia se aflau la Vorkuta. Mai târziu, în timpul convorbirilor pe care le-am avut la Biroul Sovietic de la Departamentul de Stat american, mi s-au arătat dosarele unor cetăţeni americani deţinuţi în închisorile sovietice, ca şi unele informaţii pe care Departamentul de Stat american le primise din partea unor cetăţeni eliberaţi din lagărele de prizonieri sovietice. Mi s-a cerut să verific o listă şi să spun dacă puteam să identific unele nume. Pe listă erau cu totul vreo 700 de nume.

Acum câţiva ani, cu prilejul unui briefing la Departamentul de Stat american din Washington D.C., la care participau treizeci sau patruzeci de persoane, l-am întrebat pe conferenţiar ce ştie despre americanii deţinuţi în închisorile sovietice. Acesta afirmase că existau nişte acorduri consulare care nu permiteau ca americanii să fie închişi, fără motiv, de sovietici. La început, nu mi-a răspuns direct la întrebare şi a fost foarte evaziv, dar, încolţit de întrebările mele, a sfârşit prin a spune că era conştient de această problemă, doar că, înainte de orice, trebuie rezolvată problema cetăţeniei. Cred că făcea aluzie la prizonierii americani care puteau să fie de origine străină şi sovieticii, evident, acordă mai multă importanţă naţionalităţii decât cetăţeniei. Eu, Domnule Preşedinte, care am trecut prin acest gen de experienţe şi de încercări timp de aproape zece ani, aş vrea să fac tot ce pot ca să vă comunic informaţiile necesare pentru ca aceşti americani, care mai sunt încă în viaţă, să poată să-şi recapete libertatea. Dat fiind că negociaţi cu oficialii sovietici, cred că e foarte important să acordaţi acestei probleme expuse pe larg o atenţie cu totul deosebită...“

 

b) Ciudata tăcere a Casei Albe

 

Înarmat cu affidavitul lui John H. Noble, un detectiv privat din Battle Creek, Theodor R. Grevers, a făcut imposibilul ca să-l alerteze pe preşedintele Nixon, care era pe cale să accepte minciuna brejneviană a pretinsei „destinderi“. „Cred că există bărbaţi din marina militară americană la Vorkuta, un lagăr de prizonieri sovietici, situat în regiunea arctică“, scria el în scrisoarea din 30 mai 1973. Dar cine îl va auzi? şi cum trebuie calificată ciudata tăcere a Casei Albe? În ziarul Enquirer and News din 12 iunie 1973, se puteau citi următoarele:

 

„Grevers, în vârstă de 44 de ani, se află în fruntea unei agenţii din Battle Creek, Grand Rapids şi Kalamazoo¸ cunoscută sub numele de «Serviciu de Detectivi Privaţi Internaţionali». Luna trecută, el a spus că va relata povestea sa publicului pentru că nu putuse să obţină răspuns de la Nixon (...). În ziarele din aprilie 1950, sovieticii au declarat că avionul american era de fapt un bombardier şi că el pătrunsese în spaţiul leton, care era sub autoritatea lor. La rândul lor, Statele Unite au declarat că avionul rămăsese deasupra apelor internaţionale ale Mării Baltice şi că efectua un zbor de antrenament de la Wiesbaden, Germania, la Copenhaga, Danemarca. Sovieticii au acuzat avionul american că nu s-a conformat ordinului de a ateriza şi că a deschis focul împotriva unor avioane sovietice. Sovieticii au ripostat şi, când au văzut pentru ultima oară aparatul american, acesta se îndrepta spre mare. Statele Unite au contraatacat spunând că avionul american nu era înarmat şi că fusese atacat de un aparat sovietic deasupra apelor internaţionale. Mai târziu, Statele Unite au cerut pedepsirea celor responsabili pentru acest aşa-zis atac şi plata despăgubirilor. După mai multe zile de cercetare, s-au găsit resturile aparatului.

În scrisoarea sa către Nixon, Grevers i-a cerut Preşedintelui să profite de convorbirile pe care le va avea cu Leonid Brejnev pentru «a lansa un apel serios» ca să se rezolve situaţia cetăţenilor americani încarceraţi în lagărele şi închisorile sovietice. Grevers a cerut ca lui Noble şi lui să li se dea o «misiune de graţie» la Vorkuta şi în alte lagăre pentru a-i găsi pe americani. Grevers a spus că el nu luase contact cu Departamentul de Stat al Statelor Unite pentru că oficialii de aici îi declaraseră lui Noble şi altora că nu existau americani în lagărele sovietice. «Este motivul pentru care cred, cu fermitate, că trebuie să ne adresăm Preşedintelui», a spus Grevers. Dar el n-a putut ajunge la Nixon şi, în ciuda numeroaselor telefoane date la Casa Albă, Grevers n-a putut să se asigure că scrisoarea sa a fost bine primită.

 

Săptămâna trecută, Grevers s-a dus la Washington D.C. cu o geantă în care se aflau 500 de copii ale scrisorii sale şi ale affidavitului lui Noble. A împărţit aceste copii gărzilor de la Casa Albă şi în alte birouri, în special în birourile tuturor senatorilor Statelor Unite (...).

Departamentele de stat şi ale Marinei au spus ziariştilor că ei nu ştiau să existe aviatori din Marină în mâinile sovieticilor.

 

În 1958, Grevers a participat la un proiect de distribuire a unor discuri de jazz în spatele Cortinei de fier. Dar în cursul ultimilor ani, el trecuse fraudulos articole cu caracter religios în ţările comuniste şi îşi făcuse servicii de informaţii aproape peste tot. În scrisoarea sa către Nixon, Grevers citează numele a zece aviatori ai Marinei şi afirmă că toate informaţiile privitoare la ei provin din sursă confidenţială şi sunt încă speranţe. Dar în articolele de presă din aprilie 1950, despre incidentul din Marea Baltică, se menţionează numele aviatorilor dispăruţi şi alte informaţii pe care Grevers le-a prezentat ca fiind secrete oficiale...“[xxvi].

c) Cine sunteţi, domnule Raul Wallenberg?

 

În martie 1969, revista rusească Posev din Germania Federală a publicat o listă parţială de aproximativ o sută de lagăre sovietice de concentrare[xxvii]. Din nefericire, pe această listă nu figurează îngrozitorul lagăr experimental din insula Vrangel, despre care a vorbit pentru prima oară AbrahamŞifrin, nume pe care l-am mai menţionat. În mărturia sa, el se sprijină pe declaraţia scrisă de o persoană care n-a semnat cu numele ei adevărat, pentru că mai are încă rude în Rusia. Acest „Kozlov“, arestat în 1958 şi aruncat, fără proces, în închisoare, a fost trimis pe insula Vrangel, în regiunea arctivă, unde a stat până în 1962. „În lagăr, spune el, am făcut cunoştinţă cu un fost medic, Vasili Ivanovici Polakov, colonel în armata lui Vlasov, cu mulţi ofiţeri din SS, cu mulţi nemţi din Gestapo şi cu mulţi italieni care fuseseră declaraţi morţi de mul timp, dar care, de fapt, sunt încă în viaţă, în lagărul din insula Vrangel...“[xxviii].

 

Care este raţiunea de a fi a acestui lagăr al morţilor vii? După martorul nostru ocular,

 

„lagărul de pe insula Vrangel era un lagăr experimental unde se făceau experienţe  pe oameni. Acestea se practicau sub formă de injecţii, diete, teste de oxigen pe oameni declaraţi de multă vreme morţi, dar care, în acea vreme (1962), munceau din greu în lagăr. Paznicii şi personalul administrativ erau foşti deţinuţi, ca V.N. Rudnikov, A.I. Vasilkov, Iv. Nik. Ivanov etc. Exista şi o pază militară pentru lagărul special unde erau formaţi oameni pentru spionajul în străinătate. În acest lagăr se aflau mulţi prizonieri, mai ales prizonieri de război italieni. Tot aici se afla şi Raul Wallenberg, consul suedez la Budapesta în timpul războiului care, sub ocupaţia germană, i-a ajutat pe evrei să scape din Ungaria, prin Elveţia, şi să plece spre alte ţări. Când au intrat în Budapesta, sovieticii l-au arestat pe Raul Wallenberg la ordinul Comandantului Budapestei. El a fost trimis la Moscova cu un tren special. Avea 27 de ani* *. Era un tânăr bine educat...“[xxix].

 

ªifrin însuşi a auzit vorbindu-se despre acest lagăr misterios de pe insula Vrangel cu câteva săptămâni înainte de eliberarea sa, în iunie 1963. Nişte prizonieri transferaţi în lagărul nr. 7 i-au povestit că timp de cinci ani lucraseră pe insula Vrangel într-un detaşament special care aproviziona cele trei lagăre de concentrare unde erau închişi numai „generali fascişti“ şi alţi ofiţeri superiori, luaţi prizonieri în 1945. În felul acesta a aflat – fără să-i vină să creadă atunci – că aceşti nefericiţi prizonieri de război de pe insula Vrangel – oficial declaraţi morţi – erau supuşi la experienţe medicale îngrozitoare, pe unii experimentându-se efectele iradierii trupului uman, pe alţii efectele scufundării prelungite la mari adâncimi.

 

*

 

Am văzut că „Kozlov“ l-a întâlnit în lagărul de pe insula Vrangel, în 1962, pe Raul Wallenberg: adică după 17 ani de la arestarea sa ilegală la Budapesta şi după 15 ani de la aşa-zisa sa moarte într-o închisoare sovietică (cum pretindea nota lui Andrei Gromîko, trimisă la 6 februarie 1957 ambasadorului Suediei la Moscova).

Până la urmă, despre ce este vorba? Despre un tânăr diplomat suedez care, la 32 de ani, a acceptat greaua sarcină de a salva vieţile evreilor unguri. În 1944, existau aproape 800.000 de oameni care trăiau cu nelinişte, cu groază sau sub ameninţarea de a fi deportaţi şi exterminaţi în lagărele naziste, Între 15 mai şi 7 iulie, 437.000 dintre ei au pierit în camerele de gazare de la Auschwitz. Cum putea fi oprit valul sângeros al masacrelor iminente? În ce fel trebuia să se reacţioneze în faţa acestui genocid inimaginabil?

La adăpostul neutralităţii ţării sale, regele Gustav al Suediei – incitat de americani – a decis să trimită un reprezentant special în Ungaria: pe Raul Wallenberg.

 

Ziaristul american Arthur D. Morse, prezentând cititorilor revistei True, the Man’s Magazine, povestea emoţionantă a lui Wallenberg scria, în iulie 1968, următoarele:

 

„Călătorind pentru afaceri în Europa ocupată de germani, el putuse să vadă la Budapesta ce însemna barbaria nazistă în 1942-1943. Se dusese singur la Budapesta ca să ajute familia unui prieten asociat. Aici, se angajase voluntar ca să-i ajute pe evrei. Ca urmare, Guvernul suedez i-a acordat statutul de diplomat şi, la 6 iulie 1944, Raul Wallenberg părăsea Stockholmul ca să înfiinţeze o organizaţie de ajutorare la Legaţia suedeză de la Budapesta. Curajos şi plin de imaginaţie, el a tipărit pentru evrei un paşaport foarte complet, care purta ştampila oficială a Suediei. Cel ce poseda acest paşaport se afla sub protecţia Suediei şi îşi aştepta emigrarea în această ţară. Wallenberg a convins autorităţile ungare să accepte cinci mii de asemenea paşapoarte. Apoi a găsit 30 de locuinţe pentru evreii ce posedau paşapoarte, evrei care locuiau aici sub protecţia drapelului suedez; curajosul Wallenberg şi asistenţii săi şi-au expus propriile vieţi refuzând intrarea în legaţie a unor antisemiţi ameninţători şi decişi să pună capăt acestui statut internaţional. Curând, Wallenberg împărţi 5.000 de paşa­poarte suplimentare unor evrei care aveau sau nu aveau vreo legătură cu Suedia, ajungând astfel să protejeze 20.000 de evrei, dintre care 13.000 locuiau în «casele suedeze». Mai mult de 400 dintre aceştia erau camuflaţi ca lucrători în organizaţiile de ajutorare create de Wallenberg“[xxx].

Unul dintre cei mai valoroşi asistenţi ai săi a fost, fără îndoială, un inginer evreu, Vilmos Langfelder, care îi servea drept şofer. Împreună cu el, Wallenberg străbătea zilnic drumurile, obţinea aprobarea de întoarcere a mii de evrei care lucrau în uzinele subterane de armament din Austria, făcea să fie eliberaţi cei care erau condamnaţi la deportare şi îi punea sub protecţia Suediei.

 

După căderea Budapestei în mâinile trupelor sovietice, Wallenberg şi Langfelder au fost ridicaţi, la 13 ianuarie 1945, de la domiciliul lor, de un sergent şi câţiva soldaţi ruşi. Acesta a fost momentul când Raul Wallenberg şi-a luat „rămas bun de la lumea exterioară“, dispărând, în mod ciudat, „pentru totdeauna“[xxxi].

 

Singurul document sovietic care atestă luarea sa în captivitate este o notă scurtă pe care locţiitorul ministrului Afacerilor externe al URSS, Dekanosov, a trimis-o la 16 ianuarie 1945 ambasadorului suedez de la Moscova: „Autorităţile militare ruseşti au luat toate măsurile pentru a-l proteja pe Raul Wallenberg şi bunurile sale“. Apoi, n-a mai urmat nimic, în afară de promisiunea lui Stalin, din 15 iunie 1946, de a face toate investigaţiile cu privire la cazul Wallenberg. În acest timp, la Stockholm, a apărut o carte care a avut efectul unei explozii. Ziaristul austriac Rudolph Philipp a publicat cartea „Raul Wallenberg, un diplomat, un luptător, un bun samaritean“. Opinia publică suedeză, informată despre actele eroice ale nefericitului lor diplomat, a fost alertată de dispariţia sa inexplicabilă – în ciuda garanţiei de imunitate diplomatică –, şi, în scurt timp, Acţiunea pentru Wallenberg, ce reunea treizeci de organizaţii naţionale, va trimite la Moscova o petiţie semnată de 1.600.000 de suedezi, în care se cerea Sovietelor să dea informaţii privitoare la arestarea lui Raul Wallenberg.

 

„Rusia nu a răspuns la această cerere, aşa cum nu a răspuns nici la numeroasele cereri ulterioare. Dar suedezii aveau un atu: nota scrisă de Dekanosov. Sovietele recunoşteau în ea că fuseseră în contact cu Wallenberg. Fiecare nouă cerere suedeză fu deci centrată pe acest fapt. În augut 1947, delegatul Afacerilor externe, Andrei Vîşinski, trimise un mesaj definitiv: se admitea faptul că ministrul sovietic al Afacerilor externe primise o scurtă notă bazată pe un raport indirect al unuia dintre conducătorii militari ce luptau la Budapesta. Raul Wallenberg fusese găsit; locuia pe strada Benezur. Dar Vîşinski adăuga că această informaţie nu putea fi verificată, căci nu reuşiseră să-l găsească pe ofiţerul rus care o dăduse. Cercetarea făcută în lagărele de prizonieri de război nu dusese la nici un rezultat şi Vîşinski era convins că Wallenberg, prizonierul lipsă, nu se afla în Rusia şi că nu era cunoscut de Autorităţile Sovietice. Putem presupune că acest contact oficial se referea şi la Vilmos Langfelder, şoferul lui Wallenberg, dispărut şi el fără să lase vreo urmă.“

 

Timp de şase ani, guvernul suedez n-a putut să combată minciuna lui Vîşinski. Dar, începând din 1951 şi, mai ales, după moartea lui Stalin, în 1953, ruşii au început treptat să-i elibereze pe prizonierii de război. Mulţi dintre ei au declarat investigatorilor suedezi că l-au văzut şi l-au cunoscut personal pe Wallenberg. Deci moartea acestuia nu era adevărată. El era în viaţă când autorităţile sovietice au informat Ministerul Afacerilor Externe din Suedia că Raul Wallenberg a murit din pricina unei crize cardiace în închisoarea din Lubianka, la 16 iulie 1947.

 

Ce i s-a întâmplat lui Raul Wallenberg după ce a fost luat de soldaţii ruşi, la 13 ianuarie 1945? Detaliile acestei poveşti incredibile sunt luate din articolul ziaristului american Arthur D. Morse, menţionat mai înainte.

 

„La 31 ianuarie 1945, Wallenberg a fost închis în celula 123 din închisoarea Lubianka din Moscova. Aici se afla Gustav Richter, fost ataşat de poliţie al Legaţiei germane din Bucureşti, care a stat o lună de zile în aceeaşi celulă cu Wallenbrg şi care, apoi, a putut să dea informaţii despre diplomatul suedez şi şoferul lui: amândoi fuseseră arestaţi în Ungaria şi duşi la Moscova, prin România, dar fuseseră închişi în locuri diferite. La începutul lui februarie, Wallenberg, dat fiind statutul său diplomatic şi cetăţenia sa suedeză, scrisese directorului închisorii, protestând împotriva detenţiei sale şi cerând dreptul de a intra în contact cu Legaţia suedeză: nici un rezultat. Richter mai ştia că Wallenberg fusese interogat o singură dată şi că i se spusese: „Te cunoaştem bine, faci parte dintr-o mare familie capitalistă suedeză“. Era acuzat de spionaj. În timpul acesta, Vilmos Langfelder se afla într-o altă celulă împreună cu Willi Roedel, fost consilier la Legaţia germană din România, şi cu un interpret ceh naturalizat german: Jan Loyda. El le-a spus tovarăşilor lui de celulă că Wallenberg era acuzat de spionaj în favoarea Statelor Unite şi a Marii Britanii (ţări care, pe vremea aceea, erau încă aliate cu URSS). La 18 martie 1945, Langfelder a fost transferat într-o altă închisoare şi Wallenberg i-a luat locul în celula în care se afla Roedel şi Loyda. Loyda presupusese că arestarea lui Wallenberg putea fi motivată prin faptul că acesta spusese că, în Ungaria, apărase interesele sovietice. Faptul că un bogat capitalist suedez i-ar fi putut ajuta pe ruşi era, pentru ei, un fel de batjocură şi nu-l credeau. Langfelder se afla în închisoarea Lefortovskaia şi colegii săi de detenţie aveau să confirme, mai apoi, faptul că, împreună cu Wallenberg, el fusese arestat la Budapesta de poliţia secretă sovietică. Amândoi au fost duşi la Moscova sub o aşa-zisă escortă de „protecţie“; ficţiunea a luat sfârşit când au aflat că se aflau în închisoarea Lubianka.

 

În mai 1945, Wallenberg şi Roedel fuseseră transferaţi la închisoarea Lefortovskaia, în celula 203. După eliberare, la întrebările suedezilor, colegii săi de detenţie au spus groaznicul adevăr: Wallenberg ştia că era închis pe viaţă. Un sistem special de supraveghere le îngăduia paznicilor să vadă, în acelaşi timp, toate celulele. În plus, deţinuţii puteau fi spionaţi printr-un vizor. Wallenberg şi Roedel erau spionaţi tot timpul. Izolarea deţinuţilor era totală, cele douăzeci de minute de exerciţii zilnice se făceau într-o curte împărţită în mai multe secţiuni prin ziduri. Prizonierii nu aveau nici un fel de materiale, dar, o dată la cincisprezece zile, primeau cele necesare ca să scrie un mesaj către administraţie. Această izolare absolută i-a fost hărăzită şi deţinutului politic Wallenberg, generos diplomat neutru, care nu făcuse nici un rău Uniunii Sovietice şi care era atât de dornic de contacte umane. Deţinuţii  intrau totuşi  în contact cu vecinii lor prin-tr-un cod secret pe care îl elaboraseră: mici lovituri date în perete. Ca să intre în contact cu deţinuţii de la etajul superior, ei se foloseau de conductele de apă, goale în timpul verii. Vecinii celulei 203 s-au folosit de codul secret ca să obţină informaţii despre Wallenberg şi despre Roedel. Astfel, Willi Bergemann (celula 202) a putut să vorbească cu Wallenberg care ştia perfect germana. După eliberare, el avea să aducă suedezilor care l-au întrebat confirmarea înfricoşătoarei şi tragicei poveşti a eroului.

 

De la alţi foşti deţinuţi s-a aflat că Wallenberg ceruse adeseori să intre în legătură cu Ambasada Suediei, dar că nu obţinuse nici un rezultat; în vara anului 1946, el luă hotărârea să se adreseze direct şefului suprem Iosif Stalin, Ernst Wallenstein (celula 150) l-a ajutat pe Wallenberg să redacteze scrisoarea aşa cum voia el. Scrisoarea a ajuns la Kremlin. Un alt deţinut, Bernard Resinghoff, a aflat cu ajutorul codului secret că, după aceasta, Wallenberg a fost supus la un interogatoriu suplimentar. Concluzia era că, fiind deţinut politic, trebuia să-şi dovedească nevinovăţia. I se spusese că nici ambasada suedeză de la Moscova şi nici guvernul suedez nu încercaseră să facă nimic în favoarea lui, ceea ce dovedeşte că era vinovat. «Nimeni nu se ocupă de dumneata», spuneau oficialităţile. Or, autorităţile suedeze ceruseră guvernului sovietic, de mai bine de douăzeci de ori, să spună ce se întâmplă cu Wallenberg. Terminându-şi mărturia, Resinghoff spunea că, atunci când Wallenberg a întrebat când va fi judecat, i s-a răspuns că unele motive politice se opuneau ca el să fie judecat şi condamnat vreodată.

 

„În februarie 1947, Wallenberg şi Roedel au fost duşi din celula 203 într-o alta. La 27 iulie 1947, în cele două închisori, Lubianka şi Leforovskaia, au avut loc nişte evenimente cu totul neobişnuite: şefii poliţiei secrete au supus pe fiecare deţinut care fusese închis într-o celulă cu Wallenberg sau cu Langfelder la un interogatoriu special. Astfel, Gustav Richter a fost chestionat la ora 10 seara de un colonel NKVD. I s-a cerut să înşire numele deţinuţilor cărora le vorbise despre Wallenberg şi, apoi, ce îi spusese acesta lui. După aceasta, a fost închis singur într-o celulă timp de şapte luni. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ceilalţi deţinuţi pe care îi numise. După cum au remarcat anchetatorii suedezi, «o asemenea comportare faţă de deţinuţii interogaţi arată cât de mult se străduiau autorităţile ruse să împiedice divulgarea informaţiilor privitoare la diplomatul suedez». Suedezii făcuseră, între 1951 şi 1957, tot felul de anchete privitoare la Wallenberg. În felul acesta ei au izbutit să-i cunoască povestea. Dăm aici un simplu eşantion al probelor obţinute. La Ministerul Afacerilor Externe, documentele privitoare la Wallenberg alcătuiau dosarul cel mai important. În septembrie 1954, suedezii puteau afirma clar că dovezile obţinute arătau că Wallenberg, după dispariţia sa din Budapesta, fusese închis în Uniunea Sovietică. În memorandumul suedez dat lui Valerian Zorin, reprezentantul Afacerilor Străine sovietice, se afirma clar că ruşii îl suspectaseră pe Raul Wallenberg că este spion în serviciul Germaniei şi al Statelor Unite. În memorandum se trăgea următoarea concluzie: «În felul acesta s-a produs o groaznică tragedie: Raul Wallenberg, care se expusese eroic ca să-i smulgă pe evrei, dar şi pe socialişti şi comunişti din mâinile teroriştilor fascişti, fusese arestat ca spion».“

 

La sfârşitul lui martie 1956, Tage Erlander, prim-ministru al Suediei, s-a dus la Moscova ca să discute direct cazul Wallenberg cu cei trei conducători ruşi: Hruşciov, Bulganin şi Molotov. Aceştia au promis că vor face noi cercetări şi că vor stabili un raport final. Dar raportul nu s-a făcut niciodată. Timp de 11 luni, suedezii au trimis colosului sovietic note diplomatice din ce în ce mai insistente. Apoi, în februarie 1957, Uniunea Sovietică a făcut o declaraţie cu totul neaşteptată: ea admitea, schimbându-şi total poziţia, că avea cunoştinţă de cazul Wallenberg. Da, spuneau Sovietele, Wallenberg fusese prizonier în Uniunea Sovietică, dar acum era mort. După ministrul Afacerilor Externe Gromîko, o nouă cercetare făcută de sovietici scosese la iveală un document scris de mână, aflat în arhivele serviciului medical de la închisoarea din Lubianka. Purta data de 17 iulie şi era semnat de colonelul Smolţov care conducea atunci serviciul. Documentul era adresat unui funcţionar anonim; pe el scria: «Prizonierul Wallenberg pe care îl cunoaşteţi a murit subit, în celula sa, noaptea trecută, probabil din pricina unui infarct miocardic. Fiind însărcinat de dumneavoastră cu supra­vegherea sa personală, vă rog să-mi comunicaţi cui trebuie să-i cer să-i facă autopsia prin care să se stabilească cauza morţii». După ce semnase, Smolţov adăugase, tot de mână: «L-am informat pe ministru: s-a dat ordin să se incinereze trupul fără examen medical post-mortem». În raportul lui Gromîko se mai comunica şi că nu există nici o informaţie ulterioară, Smolţov fiind mort din 1951.“

 

După Arthur D. Morse, motivele încarcerării lui Wallenberg sunt următoarele:

 

„E sigur că fusese acuzat de spionaj: opinia publică sovietică îşi manifesta neîncrederea în faptul că un cetăţean suedez, care nu era evreu, ar putea să-şi rişte viaţa, de bunăvoie, pentru a salva nişte oameni străini. După un timp, Sovietele şi-au dat poate seama că băgaseră la închisoare un om nevinovat, dar se temeau că, dacă l-ar fi lăsat să se întoarcă în Suedia, starea jalnică în care acesta se afla ar reduce, în parte, prestigiul de care se bucurau ruşii. E posibil să existe şi un alt motiv: Wallenberg ştia că trupele sovietice, în timp ce ocupaseră Budapesta, îşi însuşiseră, dintr-o bancă din oraş, valori din argint şi obiecte preţioase ce aparţinuseră unor evrei şi care fuseseră smulse din mâinile naziştilor. Alţi conducători suedezi cred că Sovietele, care ocupau Ungaria în acea perioadă, s-au temut că Wallenberg şi organizaţia sa de sprijin să nu fie ajutată de americani, ameninţând în felul acesta să devină un obstacol puternic care să-i împiedice pe unguri să accepte comunismul. Conform unei alte supoziţii, cazul Wallenberg contribuia la agravarea relaţiilor interna­ţionale intensificând războiul rece. Mulţi suedezi credeau că ruşii îi propuseseră să devină spion comunist; în acest caz, refuzul său ar face să nu mai fie eliberat niciodată. Unii investigatori suedezi aruncă toată vina pe sinistrul NKVD: s-a dovedit că, după ce l-a sustras pe Wallenberg de la comandamentul militar sovietic, NKVD-ul este răspunzător de închisoarea lui pe viaţă. Orice ar fi, Wallenberg a devenit victima tragică a suspiciunii şi a fricii ce domneau în Rusia sub Stalin. Cine îşi poate închipui ce a simţit Wallenberg când a aflat că a fi „păzit“ înseamnă a fi „prizonier“ şi că, prin urmare, ruşii nu-l vor elibera niciodată! Din tinereţe şi până la maturitate, el a stat închis, trecând dintr-o celulă în alta, şi a îmbătrânit fără să fie judecat, fără să fie condamnat, fără să existe nici o urmă de proces...“[xxxii]

În ciuda încăpăţânării sovietice de a ascunde adevărul, guvernul de la Stockholm refuză să închidă cazul Wallenberg. Deşi curajosul diplomat suedez este, pentru birourile moscovite, mort şi îngropat, în Suedia se ştie că el continuă să zacă undeva în Uniunea Sovietică, în lagărele polare de pe insula Vrangel sau de la Vorkuta, în acel îngrozitor şi inuman univers concentraţionar unde, sub nemiloasa lege a urii, convoaie de deţinuţi, declaraţi morţi de un regim care se consideră democratic şi favorabil destinderii, sunt transformate în cobai, pentru experienţe criminale[xxxiii].

 

3. Lagărul de la Perm (comunicare anonimă)

 

La 9 iulie 1972, guvernul URSS a hotărât să disperseze lagărele politice, să le lipsească de informaţie, să întrerupă contactele dintre deţinuţi. La 9 iulie 1972, la ora 3 după-amiază, un număr de deţinuţi din zonele 3, 17, 19[xxxiv] au fost îmbarcaţi în trei vagoane, câte 165 de deţinuţi în fiecare vagon (norma fiind de 70-75 de persoane), încălcându-se toate normele sanitare. Erau cu totul 500 de prizonieri.

 

Pregătirile începuseră pe 8 iulie, seara. La 9 iulie, deţinuţii s-au prezentat la apel de dimineaţă, înainte de a pleca la un drum care avea să dureze foarte multe ore, pe o căldură toridă, fără apă. La un moment dat, ei nu mai puteau merge. Atunci au fost înghesuiţi în nişte vagoane supraîncălzite. Apoi (dinadins sau din ignoranţă), vagoanele au fost stropite cu apă din exterior, ceea ce a făcut ca interiorul lor să se transforme într-o etuvă. Cei mai slabi cădeau, epuizaţi, pe podeaua vagonului. A început panica; oamenii urlau că se sufocă. Timp de patru zile s-a dat o continuă luptă între paznicii înarmaţi şi deţinuţi, pentru apă, căci nu li se dădea decât o ceaşcă pe zi.

 

Ventilaţia vagoanelor nu funcţiona. Hrana ce li se dădea pe drum era: pâine, heringi, sare, 30 g de zahăr pe zi. Şeful convoiului, un colonel, nu se adresa deţinuţilor decât prin ameninţări. Ceilalţi paznici făceau la fel. (Deţinutului Cerdinţev, care lovea în gratii ca să ceară să fie dus la toaletă şi să i se permită să respire puţin aer proaspăt, dat fiind că era cât pe ce să se sufoce, i s-a propus să iasă afară ca să poată fi omorât fără martori.  Numai eforturile tovarăşilor lui l-au făcut să nu cadă victimă unei execuţii rapide.)

Cea mai mică favoare (puţină apă, o gură de aer) nu putea fi obţinută decât dacă începeau cu toţii să strige atunci când treceau printr-un loc locuit. Unii şi-au pierdut cunoştinţa: Sulenski Iacob, 44 de ani; Danne Eric, 26 de ani; Nikolaenko N. (dus direct din tren la spital). Îngrijirile medicale erau inexistente. Analfabeţii ce escortau convoiul împărţeau aceleaşi medicamente tuturor, fără deosebire. Unul dintre ucraineni a murit pe drum; deţinuţii au izbutit să-i facă pe paznici să scoată cadavrul din vagon. Aceste suferinţe s-au prelungit timp de patru zile.

La 13 iulie trenul a sosit la destinaţie, în gara Ciusovaia, unde deţinuţii au fost împărţiţi între două zone: b.p. VS 389/36, cătunul Kucino, districtul Ciusovsk, regiunea (Oblast) Perm, şi b.p. VS 389/35, cătunul Vsievsiaţkoe. Fiecare conţinea aproximativ 250 de deţinuţi.

La gară, deţinuţii au urcat în camioane cu care au mers până la colonie (la aproximativ 40 km depărtare). Au coborât din maşini într-un lagăr gol despre care li s-a spus că face parte dintr-o zonă numită S.I.T.U.[xxxv] (lagăr de muncă corecţională specială); însuşi numele arată o încălcare a legii, căci orice transfer într-un nou regim nu poate avea loc decât după hotărârea unui tribunal. Această decizie arbitrară a fost sancţionată de sus, adică de direcţia Gulagului şi a KGB-ului.

În Mordovia, gratiile sunt în general obişnuite sau duble, aici ele erau triple; un rând de fier forjat, o barieră culisantă, nişte porţi metalice ermetice ce formau o încăpere de cinci metri înălţime. Apoi, între două rânduri de sârmă ghimpată, se afla zona interzisă, după care urma sectorul împărţit în două: un grilaj ce dădea spre zona de muncă, şi un altul spre zona de locuit.

 

Lagărul propriu-zis este înconjurat de un gard de scânduri ce are deasupra un fir electric; la fiecare colţ sunt plasate aparate de infraroşu, destinate să declanşeze semnalul de alertă în caz de evadare, şi turnuri de apă. Zona de locuit, de 200x100 m, conţine două barăci separate printr-un drum. Fiecare baracă este prevăzută cu două intrări ce corespund celor două părţi ale ei; în fiecare parte există două secţiuni: în fiecare secţiune sunt 36 de deţinuţi.

 

Printre gardieni, se aflau bărbaţi din Mordovia, specialişti în tehnicile de intimidare (sadicii Alexandrov şi Tişkin). Deţinuţii au fost avertizaţi că aici condiţiile sunt mult mai dure şi că cea mai mică tentativă de rezistenţă va fi înăbuşită. Directorul lagărului nr. 36, maiorul Kotov; respon­sabilul cu disciplina, maiorul Fedorov; responsabilul cu e­du­caţia politică, căpitanul Juravkov, i-au informat pe deţinuţi, în prezenţa reprezentanţilor KGB-ului de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, căpitanii Ivkin şi Murtazan, că vor aplica cu stricteţe rezoluţiile Decretului nr. 20 semnat de ministrul de Interne,Şcelokov. Este vorba de un decret cu aplicare în lagăre, privitor la deţinuţi şi la rudele lor. El fixează programul zilnic al deţinuţilor, reglementându-le existenţa în aşa fel încât să nu aibă deloc timp liber: scularea, apelul, mersul la sufragerie în coloană, munca, educaţia politică. Se prevede un regim de igienă: părul şi barba trebuie să fie tunse. Decretul limitează numărul  produselor ce pot fi vândute în cantine sau care pot fi trimise prin colet poştal. Este interzis să trimiţi produse pe bază de carne, unt, zahăr. Poate că această dispoziţie se explică prin faptul că numărul deţinuţilor este mare, în timp ce rezervele alimentare din Uniunea Sovietică sunt limitate. Lista produselor alimentare autorizate este atât de redusă încât ea nu poate completa mizerabila raţie oficială.

În Decretul nr. 20 se stipulează că, pentru a împiedica rudele să aducă ilegal produse interzise, vizitatorii pot fi percheziţionaţi. Aceasta înseamnă că membrii familiei sunt obligaţi să se dezbrace de haine înainte şi după vizite. Rudele nu au voie să aibă la ele cu ce să scrie, pentru ca orice comunicare dintre deţinuţi şi cei apropiaţi lor să poată fi controlată de administraţie. Toţi deţinuţii sunt obligaţi să poarte pe piept un semn. Prin acest decret, orice vizită a unui deţinut într-un alt sector din aceeaşi zonă este interzisă. Decretul reglementează şi numărul de cărţi personale autorizate (maximum 5). La vederea unui şef, deţinuţii trebuie să-şi descopere capul.

 

Acest decret vine în contradicţie cu Codul Muncii Corecţionale al RSFSR. Din acest motiv, deţinuţii au adresat un protest Procuraturii URSS, Procuraturii din regiunea (Oblast) Perm şi secţiei sovietice a Crucii Roşii. Deţinuţii Fedorov, Makarenko, Platonov, Danne, Lukianenko, Salmanson, Wulf, Cernoglaz, Uzlov, Malcevski, Cerdinţev, Ghilinskas, Sado, Braun, Ciamovskih, Cesnokov, Kudirka, Vasilik, Koleinecenko şi alţii – cu totul vreo 60 de oameni – au făcut greva foamei.

 

În primele patru zile ale grevei, ei au fost supuşi la ameninţări şi injurii. Apoi, direcţia a trecut la măsuri mai draconice. Greviştii n-au primit îngrijiri medicale, deşi aceste îngrijiri sunt prevăzute în instrucţiunile privitoare la greva foamei. Unul câte unul, au fost chemaţi în birourile unde îşi avea sediul administraţia lagărului, în prezenţa unor reprezentanţi ai KGB-ului. Când au văzut că deţinuţii refuză să se supună Decretului nr. 20 şi să înceteze greva foamei, oamenii de la administraţie s-au repezit la ei, i-au trântit la pământ, le-au pus cătuşele, le-au ras barba; greviştii au fost condamnaţi la 5 până la 15 zile de carceră şi la diferite alte pedepse, şi astfel greva a fost înăbuşită prin forţă.

 

În cazul că refuzau să asiste la cursurile de informare politică, deţinuţii erau pedepsiţi sau aduşi cu forţa, deşi prezenţa la aceste şedinţe, conform cu instrucţiunile Procuraturii URSS, era facultativă. Plângerile nu ajungeau niciodată mai departe de direcţia lagărului; ele erau  transmise şefului gărzilor armate. Directorul adjunct al lagărului, maiorul Fedorov, s-a distins în mod deosebit prin persecutarea deţinuţilor. Dacă observa că cineva are o carte mai mult, o arunca pe jos şi o călca în picioare. Relaţiile de prietenie dintre deţinuţi dau loc la urmăriri; orice întâlnire între prieteni este pedepsită. După cheful gardianului, o întârziere de 5 minute la sculare poate fi pedepsită chiar cu carcera.

 

Administraţia lagărului i-a avertizat pe deţinuţi că o instruire specială îi permite să cenzureze plângerile deţinuţilor şi să decidă dacă acestea sunt calomnioase sau obiective. În primul caz, administraţia are dreptul să nu expedieze plângerea şi să-l pedepsească pe cel ce se plânge pentru afirmaţie mincinoasă; acelaşi lucru se întâmplă dacă administraţia consideră că scrisoarea conţine cuvinte de defăimare.  În felul acesta, au putut fi pedepsiţi o serie de deţinuţi care prezentaseră plângeri; ei au fost condamnaţi la zile de carceră, privaţi de pachete şi de vizită.

 

În lagărul nr. 36, decretul de mai sus a fost afişat. Într-o zi, responsabilul cu educaţia politică, căpitanul Jurakov, a găsit în plângerea deţinutului Safronov cuvântul „nuanţă“; l-a considerat ca fiind un termen de argou şi, din acest motiv, a refuzat să-i expedieze plângerea. Safronov a fost trimis la carceră. Pe acest fond de hărţuieli, se constată dispreţul pe care administratorul îl are faţă de normele sanitare cele mai elementare. Baia unde sunt duşi deţinuţii, o dată la zece zile, este situată într-un mic local, unde intră 50 până la 60 de deţinuţi o dată. Apa curge prost; în general lipseşte. La masă li se dă să mănânce cartofi putreziţi şi varză. În mâncare se găsesc viermi şi gândaci. Administraţia cumpără peşte stricat; din acest motiv, în sufragerii se simte adeseori un miros îngrozitor. Cu toată foamea, când se serveşte la masă peşte stricat, deţinuţii refuză să-l mănânce. Dar situaţia nu se ameliorează. Îngrijirile medicale sunt foarte proaste.

 

Majoritatea deţinuţilor sunt condamnaţi la pedepse cuprinse între 15 şi 25 de ani de închisoare; printre ei sunt mulţi bolnavi de inimă, ulcer şi tuberculoză. Unicul spital se află la 60 km depărtare. Drumurile sunt atât de proaste încât cel ce nu le-a văzut nu şi le poate închipui. Infirmeria lagărului nu are medicamente. Când deţinutul Melikian, atins de un ulcer, a avut o criză, şi când deţinutul Fedorov a paralizat, nu existau brancarde şi bolnavii au fost transportaţi, de la locul unde lucrau, pe nişte scânduri; nu existau medicamente şi nu li s-a dat nici un ajutor medical (Fedorov avea nevoie de un neurolog, iar Melikian necesita o operaţie urgentă). N-au fost duşi la spital. Dar chiar dacă ar fi fost duşi, ei nu s-ar fi putut bucura de îngrijiri medicale, dat fiind că spitalul nu avea specialişti. Mulţi bolnavi, chiar în stare gravă, refuză să meargă la spital, căci aici domneşte un regim penitenciar strict. Saloanele sunt închise cu cheia, la ferestre sunt gratii. Normele sanitare sunt încălcate, bolnavii contagioşi sunt instalaţi în saloane comune. Saloanele nu au toaletă, ci numai apă. În plus, drumul este atât de greu încât bolnavii se tem că nu se vor întoarce vii în lagăr.

 

Centrul de producţie este instalat în două localuri neîncălzite, de 30 m x 19 m şi de 22 m x 19 m, cu o înăţime de 3,50 m. Aici se află 8 prese termice, 14 prese pneumatice şi alte maşini grele, cu totul 56 de unităţi. Se produc polimeri şi materiale plastice. Este o muncă nocivă, mai ales aceea de la presele termice, pentru că halele care se umplu de gaze chimice nu sunt ventilate şi pentru că aici se lucrează cu praf de oxid de magneziu. Maşinile sunt marca „Nobel“ şi vin din Suedia.

Din pricină că lipsesc ventilatoarele şi filtrele de pulberi, întreaga atmosferă din local şi din zonă, până şi în clădirile de locuit, este saturată de praful acesta: pământul, acoperişurile, totul este acoperit cu un praf alb. Nu se respectă nici cele mai elementare reguli de protecţie a muncii. Zona este poluată, peste tot întâlneşti grămezi de gunoaie, gropi, băltoace, noroi.

 

Se munceşte şase zile pe săptămână, dar foarte adeseori, de două şi chiar de trei ori pe lună, deţinuţii sunt obligaţi să muncească şi duminica.

Situaţia deţinuţilor evrei, condamnaţi în procesele anti-evreieşti, este deosebit de grea. Direcţia lagărelor întreţine discordia între naţionalitţi şi îi aţâţă pe deţinuţi împotriva evreilor. Reprezentanţii KGB-ului, căpitanii Martuzan şi Ivkin, nu uită niciodată să spună, în convorbirile lor cu deţinuţii ce nu sunt evrei, că toate naţionalităţile din URSS trebuie să se opună evreilor, mai ales în lagăre. Administraţia provoacă excese îndreptate împotriva evreilor, utilizând denunţuri şi false mărturii ca pretexte pentru a putea da pedepse. Pentru orice contact cu evreii, deţinuţii sunt chemaţi la discuţii în cursul cărora se încearcă să se sădească în sufletul lor sentimente antisemite şi convingerea că protestele împotriva arbitrarului din lagăre nu folosesc decât sioniştilor.

 

Orice întrunire a evreilor, chiar dacă nu durează decât câteva minute, este denunţată ca fiind o adunare evreiască, o sinagogă. Dacă evreii folosesc, atunci când vorbesc între ei, ebraica sau idişul, administraţia îi ameninţă că-i pedepseşte sub pretext că aceste limbi nu sunt înţelese şi că, prin urmare, convorbirile lor nu pot fi controlate. Studierea ebraicii este interzisă. Este interzisă corespondenţa în ebraică purtată în interiorul lagărului; scrisorile sunt confiscate. Rudele care vin să-i viziteze pe deţinuţi sunt tratate în mod umilitor şi inuman.

Există un decret care permire acordarea de pedepse, de la amendă şi până la închisoare, oricărei persoane care ia sau introduce într-un lagăr bani, produse alimentare interzise, scrisori, cărţi. Vizitatorii sunt dezbrăcaţi complet şi supuşi unor percheziţii umilitoare. Această măsură se aplică la întâmplare, la decizia administraţiei. În plus, rudele sunt obligate să semneze o declaraţie în care spun că sunt de acord să fie percheziţionate. Dacă refuză, li se interzice vizita. La decizia administraţiei, scrisorile pot fi confiscate; pagini întregi sunt cenzurate[xxxvi].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE


* Este vorba despre Piotr Iakovlevici Vins, mort de foame într-un lagăr din provincia Magadan, în ziua de 27 decembrie 1943.

* În realitate, avea 33 de ani, fiind născut în august 1912.


[i] Trebuie să ne amintim că, în 1949, când s-a publicat în Franţa cartea Am ales libertatea de Victor Kravcenko – diplomat sovietic evadat din ţara sa şi refugiat în Statele Unite –, PCF a respins, în mod oficial, posibilitatea existenţei lagărelor de concentrare în URSS. Orbirea incorigibilă a francezilor stalinişti trata această lucrare revelatoare drept o minciună pusă în scenă de duşmanii socialismului, iar pe autor, drept trădător şi agent în solda imperialismului mondial. Fapt este că atunci, „pentru prima oară, publicul afla de existenţa lagărelor din URSS. Crimă de lezmajestate pentru ortodoxia comunistă. Revista săptămânală Lettres Françaises reacţionă şi ea şi-l atacă violent pe Kravcenko care, în replică, acuză ziarul de calomnie“ (Le Monde din 22.09.1973). Era vremea când Stalin era idolatrizat, idolatrie exprimată de Maurice Thorez în Cahiers du Communisme (ianuarie 1950) după cum urmează: „Un strigăt lung de iubire, de încredere şi de recunoştinţă, ieşit din milioane şi milioane de piepturi (...), răsună astăzi în lume: «Trăiască Stalin!» (cf. Michel Voirol: „Staline et le communisme français“, în Historama, nr. 20/1973, pag. 154). La începutul lui decembrie 1962, după apariţia cărţii O zi din viaţa lui Ivan Denisovici în revista Novîi Mir, Pierre Daix a acceptat mărturia lui Alexandr Soljeniţîn. „Cu treisprezece ani în urmă – mărturiseşte el, pocăindu-se –, refuzasem să cred că există lagăre de concentrare în Uniunea Sovietică. Dacă ar fi existat, deportarea mea la Mauthausen şi moartea atâtor tovarăşi de-ai mei în luptă n-ar mai fi avut sens. Fără îndoială că alesesem soluţia să nu văd, de teamă că nu voi mai putea trăi mai departe cu gândul că regimul comunist dusese la asemenea lucruri îngrozitoare. Apoi repetarea unor fapte tulburătoare – procesul lui Slanski -, în care fuseseră condamnaţi unii prieteni dragi de-ai mei, afacerea Halatelor albe sau, mai puţin dramatice, dar simptomatice, condiţiile condamnării portretului lui Stalin de Picasso pe care noi l-am publicat în Lettres Françaises –  m-a făcut să-mi dau seama de orbirea mea. Începând din toamna anului 1953, Elsa (Triolet, n.n.) îmi vorbise despre întoarcerea primilor deportaţi siberieni. Am descoperit atunci că, crezând că apăr onoarea cauzei pentru care luptasem, urlasem împreună cu lupii. Cei care se întorceau erau ai mei, ai noştri... “ (Pierre Daix: Ce que je sais de Soljenitsyne, Éd. Du Seuil, 1973, pp. 11-12).

[ii] Citat din Jules Moch: URSS – Les yeux ouverts, Éd. Robert Laffont, 1956, p. 77.

[iii] Idem. Găsim aici şi spusele mincinoase ale aceluiaşi Dudorov cu privire la lagărele de concentrare. „Nu există şi nu au existat lagăre de concentrare. Nici acum şi nici altădată. Există  doar  lagăre

de reeducare colectivă prin muncă, pe care le gestionează ministerul meu. În aceste instituţii nu sunt închişi decât indivizii condamnaţi de un tribunal şi care trebuie izolaţi“ (p. 80). În ceea ce priveşte populaţiile care „ar fi fost deportate în condiţii deosebit de grele“ (între anii 1940 şi 1945), răspunsul este simplu: „O parte dintre oameni s-au întors în ţara lor de origine după trei ani. Ceilalţi au găsit de lucru, o locuinţă, un petec de pământ şi o vacă, dacă sunt colhoznici. Trăiesc în familie sau s-au căsătorit acolo. Pe scurt, s-au asimilat şi nici nu se mai gândesc să se întoarcă într-un loc pe care l-au părăsit de zece sau cincisprezece ani.Ştiţi cât de mult am industrializat Siberia. Aceşti oameni au putut să ducă aici o viaţă mai prosperă decât la ei acasă.“ (p. 83).

[iv] Anatoli Marcenko: Mon témoignage, Éd. Du Seuil, 1970, p.16.

[v] Generaţiile viitoare ne vor trata drept nişte laşi, strigă premiatul Nobel. Este datoria noastră faţă de patrie şi faţă de copiii noştri să-i judecăm pe torţionari... Ce mesaj va putea lăsa Rusia lumii dacă nu extirpăm această putreziciune din trupul nostru?“ (cf. L’Express, nr. 1174, 7-13 ianuarie, p. 68). La rândul său, Lidia Ciukovskaia, în Pledoarie pentru cuvânt (la a XV-a aniversare a morţii lui Stalin), scria, în februarie 1968: „Sunt conturi inevitable şi în acelaşi timp solvabile. Este o infamie să vorbim despre un cont încheiat când e vorba despre trecutul nostru recent. Cu ce preţ curent se pot plăti chinurile de la Norilsk şi Potma, Karaganda şi Magadan, din pivniţele de la Lubianka şiŞapalernaia? Cum pot fi plătite chinurile fiecărui om nevinovat? şi sunt milioane! Cu cât pe cap? şi cine are dreptul să spună: «Contul e soldat»? Cu siguranţă că ar fi mai bine pentru noi să nu întreprindem asemenea socoteli! Nimeni n-o poate face pentru simplul motiv că umanitatea n-a învăţat încă să învie morţii (...) Setea de cea mai elementară dreptate n-a fost potolită. Văduvelor victimelor li se dau acte care certifică cum că soţul lor a fost arestat pe nedrept şi că este reabilitat, dată fiind «absenţa vreunui element constitutiv al unei infracţiuni». Bine. Aceleaşi atestate cu privire la absenţa vreunui element constitutiv al unei infracţiuni se eliberează şi deţinuţilor care au avut norocul să supravieţuiască. Perfect. Dar unde sunt cei care au fost cauza nefericirilor noastre? Cei care au inventat «elementele constitutive ale unei infracţiuni» pentru milioane de oameni? Cei care au fabricat, una după alta, informaţii mincinoase sub titlul de Dosar de judecată“? Cine a dat ordinul să fie ponegriţi condamnaţii în ziare? Cine sunt oamenii aceştia, unde se află şi ce fac astăzi? Cine a făcut calculul crimelor lor, săvârşite cu siguranţă şi cu metodă, în linişte, zi după zi, an după an? Unde şi când «s-a făcut asta»? (cf. Samizdat 1 – La voix de l’opposition communiste en URSS, Éd. Du Seuil, 1969, pp. 216-217).

[vi] Anatoli Marcenko: op. cit., ibidem.

[vii] În timpul unei conferinţe, organizate la 26 februarie 1973 la Bruxelles de Comitetul internaţional de apărare a drepturilor omului în URSS, profesorul Peter Reddaway, din Londra, a prezentat presei belgiene un raport extrem de documentat despre „lagărele de muncă forţată din URSS“, unde zac acum 1.200.000 deţinuţi. Cotidianul „Le Soir“ din Bruxelles scria cu acest prilej: „Din aceşti 1.200.000, mai mult de 10.000 sunt politici, şi asta fără să-i punem la socoteală pe cei internaţi în azile, pe condamnaţii la exil interior undeva în Siberia sau chiar mai departe, ca şi pe deţinuţii din închisorile «normale». Tot acest univers concentraţionar trăieşte în mai mult de o mie de lagăre răspândite pe imensul teritoriu sovietic, de preferinţă în regiunile cu climat foarte aspru sau chiar insuportabil. Astfel, Republica autonomă Mordovia, în care se află nu mai puţin de cincisprezece asemenea lagăre, printre care «lagărul cel mai vestit din URSS», se bucură, din punct de vedere climatologic, de o reputaţie cu totul deosebită. (...)

Deşi ne aflăm departe de lumea lui Ivan Denisovici şi de vremea lui Stalin – atunci erau cel puţin douăsprezece milioane de deţinuţi –, cifra de un milion de deţinuţi ne sperie. Asta înseamnă că 0,5% din întreaga populaţie trăieşte în captivitate, faţă de procente ca 0,07 în Anglia, 0,16 în Franţa şi 0,2 în Statele Unite. Dar mai mult decât de numărul deţinuţilor, observatorii sunt impresionaţi de tratamentul impus celor închişi. Este vorba de foamea constantă care îi chinuie pe deţinuţi adeseori timp de ani de zile, distrugându-i mai întâi fizic şi apoi moral. Atunci când foamea se conjugă, ca în acest caz, cu munci manuale extenuante, rezultatele nu pot fi decât tragice.“

[viii] Cf. Bulletin d’Études politiques, nr. 3/21 martie 1973, Berna.

[ix] Idem, nr. 5 din 23 mai 1973.

[x] Idem, ibid. Este vorba de „colonii de muncă corecţională în regim sever“ (ca în cazul lui Galanskov), în care intră „indivizii care au fost condamnaţi de două sau de mai multe ori la o pedeapsă privativă de libertate şi care nu au fost recunoscuţi de tribunal ca fiind nişte recidivişti deosebit de primejdioşi. În aceste colonii, condiţiile sunt mai dure decât în coloniile cu regim normal şi în cele cu regim riguros...“ (cf. L’Affaire Guinzbourg-Galanskov, Annexes: „le régime des camps“, Ed. Du Seuil, 1969, p. 190).

[xi] „Nouvelles des camps“, în Catacombes, nr. 28/15 ianuarie 1974, p. 9.

[xii] Chronique des événements en cours, nr. 26 din 5 iulie 1972.

[xiii] Despre automutilare vorbeşte şi A. Marcenko (op. cit., pp. 121-122): fie că e vorba despre deţinutul disperat Serghei K., care a înghiţit un cârlig şi şi-a bătut în cuie testicolele ţintuindu-le de o bancă, sau de un alt puşcăriaş, ce a fost operat de mai multe ori pentru a i se înlătura pielea de pe frunte pe care îşi tatuase inscripţia: „Sclav al lui Hruşciov“ şi „Sclav al URSS“, spectacolul este infernal. De altfel, spitalul penitenciar al lagărului era „plin de mutilaţi voluntar, de deţinuţi care şi-au băgat în ochi sticlă pisată, de cei care şi-au deschis burta, de cei care au înghiţit tot felul de obiecte, linguri, perii de dinţi, bucăţi de sârmă, de cei care pisează zahăr pentru a-l transforma în pudră pe care o aspiră până un abces le roade plămânii, de cei care îşi cos plaga cu aţă, de cei care îşi cos nasturii direct pe piele...“

[xiv] „Majoritatea deţinuţilor fuseseră condamnaţi pentru că practicaseră religii pe care Statul sovietic nu le-a recunoscut şi care, prin urmare, sunt ilegale. Erau adventişti de ziua a 7-a, martori ai lui Iehova, baptişti, de cele mai multe ori oameni în vârstă. Era chiar şi un adorator al lui Wotan, bătrânul zeu al germanilor din vechime. Majoritatea fuseseră condamnaţi la zeci de ani de «privaţiune de libertate» şi, cel mai adesea, ispăşiseră deja câteva zeci. Dar, convinşi în mod absolut că credinţa lor este cea adevărată, ei preferau rigorile închisorii, refuzând compromisul cu diavolul întruchipat în autorităţile sovietice. Într-o zi, un deţinut îl întrebă pe unul dintre cei mai vechi deţinuţi din închisoare:

- De cât timp eşti aici, bunicule?

- Anul acesta se împlinesc 43 de ani, răspunse bătrânul încărunţit de vreme.

- Asta înseamnă că n-ai cunoscut mare lucru din sistemul sovietic, nu-i aşa?

- Nu, căci Dumnezeu, în nesfârşita lui bunătate, m-a trimis aici, răspunse el...“ (cf. Igor Golomstok: „Être écrivain en URSS“, în Paris-Match din 26 mai 1973).

În lagărul de la Kolima, Evghenia S. Ghinzburg a fost foarte impresionată de „exemplul de fermitate morală pe care l-au dat ţărăncile credincioase, aproape analfabete, din Voronej“ care, refuzând să lucreze în prima zi de Paşti, au fost pedepsite „să stea în picioare, desculţe, în apa rece ca gheaţa ce acoperea suprafaţa, încă îngheţată, a unui mic lac“, şi nici una dintre ele „nu s-a îmbolnăvit“ (cf. Le Vertige, Éd. Du Seuil, 1967, pp. 389-391). La rândul ei, comunista germană Brigitte Gerland, deportată în Siberia, relatează prezenţa eroică a monahilor în regiunea concentraţionară de la Vorkuta, unde „existau, în 1953, mai mult de opt mii afiliaţi la grupurile religioase de rezistenţă care refuzau orice muncă productivă  pentru  economia sovietică“ (cf. Samizdat 1, p. 110).  A.

Marcenko nu uită să-i citeze printre deţinuţii din lagăre pe cei foarte evlavioşi: „Ei nu sunt singurii care cred în Dumnezeu, există şi alţi oameni credincioşi... dar aceştia au fost arestaţi şi condamnaţi tocmai pentru religia lor. Sunt reprezentate aici toate religiile: musulmani din Caucaz şi din Asia Centrală, ortodocşi, baptişti, martori ai lui Iehova, creştini după Evanghelie, sabatieni şi mulţi alţii (opus cit., p. 156).

[xv] Cf. Catacombes, nr. 6/15 martie 1972, p. 13.

[xvi] Plângerea este adresată lui A.N. Kosîghin, preşedintele Consiliului de miniştri, lui N.V. Podgornîi, preşedintele Sovietului Suprem, procurorului general al URSS, şi preşedintelui Curţii supreme a URSS, Gorki.

[xvii] Cf. Catacombes, nr. 6/15 martie 1972, p. 13.

[xviii] Idem, nr. 5/15 februarie 1972, p. 13.

[xix] Idem, nr. 20/15 mai 1973, p. 12. Constrângerea exercitată asupra credincioşilor este îngrozitoare. Însuşi Soljeniţîn a refuzat  să-şi publice cartea „August 1914“ în Uniunea Sovietică, pentru că i se impunea să scrie numele lui Dumnezeu cu literă mică. Aceeaşi presiune s-a exercitat şi asupra baptistului David Davidovici Klassen în timpul anchetării sale: el a refuzat să semneze procesul verbal, „punând condiţia ca acesta să fie copiat din nou în aşa fel încât cuvântul «Dumnezeu» să fie scris cu majusculă“; acest lucru este povestit de el în scrisoarea din 5 septembrie 1971, trimisă din lagărul de la Kniajpogost, Voajel, ASSR Komis. „Judecătorul a încercat să mă convingă că cuvântul «Dumnezeu» se scrie cu literă mică. I-am spus că eu nu sunt un adept al lui Lenin, dar că, dacă mi s-ar întâmpla să-i vizitez mausoleul, mi-aş descoperi capul, cu respect, în faţa sicriului lui. Tot aşa, vă cer să scrieţi respectuos cuvântul «Dumnezeu» cu majusculă. Judecătorul a trebuit să cedeze şi să rescrie procesul verbal aşa cum îi spusesem (cf. „Cahiers du Samizdat, docum. nr. 20, ianuarie 1973).

[xx] „Le chant de l’aigle“ în La Presse clandestine en URSS (prezentat şi tradus de Michel Slavinski), Nouvelles Éditions Latines, 1970, p. 235.

[xxi] 2 Corinteni, 4.8-10.

[xxii] Cf. Catacombes, nr. 7/15 aprilie 1972. „Mi-a servit drept model mai ales purtarea curată şi exemplară a deţinutului creştin Hrapov, povesteşte Vasili Kozlov în aceeaşi scrisoare. L-am cunoscut în 1953, într-unul din lagărele din Siberia Orientală. În acea vreme, Hrapov nu era la prima sa condamnare. El este şi acum la închisoare, are 56 de ani, şi  fiind condamnat pentru credinţa sa, el şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în lagărele de muncă şi în închisoare. A fost  încarcerat  prima  oară  sub Stalin, apoi sub Hruşciov şi se află în continuare în închisoare şi acum, sub regimul dumneavoastră...“

[xxiii] Autor al cărţilor I was a slave in Russia (1958) şi I found God in Soviet Russia (1959), Statele Unite.

[xxiv] John Noble, vorbind despre „şederea“ sa la Vorkuta, scrie următoarele: „Munca noastră consta – atunci când cărbunele şi şistul argilos erau urcate din mină – în a scoate vagonetele din elevator şi a le descărca. Aceste vagonete transportau aproximativ două tone de rocă şi noi, eu şi un alt deţinut, trebuia să le împingem cu mâna pe o distanţă de o jumătate de kilometru, urmând o pistă îngustă, deasupra căreia se construise un adăpost precar care să ne ferească de intemperii... La capătul pistei, împingeam vagonetul în partea de sus a unei rampe şi, făcând un mare efort, îi descărcam conţinutul într-un cărucior care aştepta dedesubt. Acesta era coborât cu ajutorul unor cabluri într-o depresiune adâncă din tundră, unde şistul, care avea o foarte mică valoare calorică, era treptat ars, degajând un nor de fum peste stepele îngheţate. Adeseori zăpada pătrundea sub acoperişul adăpostului nostru, şi se întâmpla frecvent ca roţile vagonetului să îngheţe, ceea ce îl făcea să deraieze. Era o muncă înceată şi grea, desfăşurată în frigul crud al iernii arctice, muncă ce dădea rezultate ridicol de slabe, dat fiind că ar fi putut fi făcută mult mai repede cu o singură maşină. Dar ruşii care exploatau mina nu-şi puneau probleme de eficacitate. MVD-ul era mereu gata să le furnizeze un nou contingent de sclavi pentru munca din mină (...) Tovarăşa noastră era moartea. Mulţi deţinuţi erau oameni în vârstă şi mulţi dintre ei – profesori, medici, avocaţi, preoţi – nu făcuseră niciodată în viaţa lor munci manuale grele. Crizele  de inimă şi de epuizare fizică duceau la un procent foarte mare de morţi.

Cei care cădeau morţi, brusc, în timpul muncii, erau consideraţi cei mai fericiţi. Alţii trebuiau să îndure torturile anginei pectorale până când la cea mai mică mişcare simţeau în inima lor slăbită dureri de nedescris. Alţii se îmbolnăveau de tuberculoză şi, noaptea, se auzeau sfâşietoare chinte de tuse, până când Domnul le dădea acestor nefericiţi odihna veşnică...“ (Cf. I found God in Soviet Russia, pp. 109-111).

[xxv] „În ciuda faptului că erau mulţi germani la Vorkuta şi, aşa cum am aflat mai târziu, şi câţiva alţi americani, MVD-ul avea obiceiul să disperseze grurpurile etnice printre deţinuţii care soseau. Aşa se face că am fost cazat cu ucraineni şi lituanieni (...). Tovarăşii mei de detenţie nu oboseau punându-mi întrebări despre America. Nu  credeau toate minciunile de la radio Moscova,  pe care îl auzeam în fiecare seară în baraca noastră. Curând am început şi eu să le pun întrebări şi am descoperit că Vorkuta era, virtual, un microcosmos al Naţiunilor Unite. Printre noi erau deţinuţi originari din Brazilia, Mexic, Marea Britanie, Italia, Spania, Olanda, Canada, Iran, Mongolia, China... şi din multe alte ţări. De asemenea, am auzit vorbindu-se despre alţi deţinuţi americani din lagărele ruseşti, dar numai mai târziu am întâlnit americani la Vorkuta...“ (opus cit., pp. 108-112).

[xxvi] Este vorba despre articolul lui John Albright: „Aviatori americani deţinuţi în URSS“ (Un detectiv din provincie luptă pentru eliberarea unor aviatori din Marină doborâţi în 1950).

[xxvii] Amplasarea şi adresa lagărelor: vezi cartea Les Camps de travail en URSS, Éd. Catacombes, 1975, pp. 167-171.

[xxviii] Printre deţinuţi: 1. Kremer Ernst; Mgoler Paul; 3. Kristover Otto; 4. Ambrozio Verito – 55 ani – Gestapo; 5. Zulvazino Cordion – 65 ani – decedat în lagăr; 6. Milaneso Tradati – 1903; 7. Gracianeca Verona – 1899 – şef de poliţie; 8. Toretto Firenze – 1901 – căpitan; 9. Giovanni (?) Lassa – 1905 – locotenent SS; 10. Rasteliano Vivzina – 1900 – colonel; 11. Lecio Vivaus – 1910 – colonel; 12. Pyairetta Piacenta – 1900 – decedat; 13. Joradello Padova – 1905 – SS; 14. Giovanni Bianchi; 15. Luigi Campanella – 1901 – SS; 16. Lucca Branti (?) – 1905; 17. Messina Donato – 1914 – SS.

(Cf. URSS Labour Camps, partea a doua, U.S. Government printing Office, Washington, 1973, pp. 127-128).

[xxix] Cf. Les Camps de travail en URSS, p. 55.

[xxx] Cf. „Is Russia’s mysterious prisoner still alive?“ în revista True din iulie 1968.

[xxxi] În Arhipelagul Gulag (I), A. Soljeniţîn vorbeşte despre un caz similar: suedezul Eric Arvid Andersen, un tânăr ziarist pro-sovietic, este răpit în 1948 din apartamentul unei „nemţoaice celibatare din Berlinul de Est“ şi dus la Moscova. Refuzându-l, mai întâi pe Gromîko şi, mai târziu, pe Vîşinski, să „ponegrească public capitalismul şi pe tatăl lui (un miliardar suedez)“, fapt „în schimbul căruia i se promitea că i se va asigura tot confortul capitalist“... În URSS, Andersen a fost condamnat la „douăzeci de ani de recluziune“. Sovieticii îşi muşcau degetele că au intrat în legătură cu acest naiv, dar totodată nu-l puteau lăsa să se întoarcă în Occident...“

[xxxii] Într-o scrisoare din 24 septembrie 1973, AbrahamŞifrin îi scria mamei lui Raul Wallenberg, în Suedia, următoarele:

„Voi încerca să vă spun ce ştiu despre fiul dumneavoastră... dar vă atrag atenţia că vorbesc doar din auzite. Eu nu l-am văzut niciodată.

1. În 1963, în lagărul nostru nr. 7 din Siberia, au venit deţinuţi noi. Mi-au spus că vin dintr-un lagăr situat pe insula Vrangel... Acolo sunt trei lagăre, în care nu sunt închişi decât străinii: „Fascişti, generali“; mi-au spus că sunt nişte lagăre foarte secrete. Eu nu auzisem niciodată despre ele. Nu mi-au spus nimic despre fiul dumneavoastră.

2. În 1972, l-am cunoscut în Israel pe doctorul H.M. Când a aflat că fusesem într-un lagăr „politic“, mi-a spus: „şi eu am fost închis într-un lagăr din URSS, pe insula Vrangel“. Era a doua oară când auzeam vorbindu-se despre insula Vrangel. Am cerut precizări. H.M. mi-a răspuns: „Pe insula Vrangel comuniştii au trei lagăre politice foarte secrete unde nu sunt decât străini: majoritatea sunt ofiţeri germani sau italieni, printre care câţiva generali“. Mi-a dat zece, cincisprezece nume de deţinuţi italieni şi eu am trimis această serie de nume prietenului meu Giuseppe Delangoro, şeful agenţiei de presă AGA (Piazzina San Silvestro din Roma). Mi-a răspuns că găsise aceste nume pe lista ofiţerilor italieni dispăruţi. Adăuga: în Italia de Sud, un vânător care împuşcase o raţă sălbatică, găsise în laba ei, înfăşurat în cauciuc, un mesaj foarte udat, din care nu se puteau descifra decât aceste câteva cuvinte: «S.O.S.... insulă lângă cercul polar... Prizonieri de război italieni...“ Preciza că aceste veşti privitoare la prizonierii italieni fuseseră publicate în ziarele din peninsulă.

3. După răspunsul primit de la G. Delangoro am început să studiez problema mai în profunzime. L-am întrebat pe H.M. care erau deţinuţii cu nume cunoscute pe care îi văzuse. Mi-a răspuns că, nefiind interesat de asta pe vremea aceea, nu-şi mai amintea... Atunci i-am pus lui H.M. întrebarea: «Nu cunoaşteţi numele unui diplomat suedez răpit din Europa după cel de-al doilea război mondial?» -«Vă referiţi la Raul Wallenberg?» m-a întrebat H.M. «Dar vă înşelaţi: Wallenberg n-a fost răpit. Comandantul rus din Budapesta  i-a cerut să vină la Comandatură şi aici l-au arestat.» L-am întrebat: «De unde ştiţi asta?» «Eram la Budapesta», mi-a spus H.M. «Şi acum unde este Wallenberg?» «L-am văzut o dată pe insula Vrangel» «În ce an?» «În 1962. Apoi am fost eliberat din lagăr şi nu mai ştiu nimic despre el.»

[xxxiii] Cu privire la prizonierii de război italieni deţinuţi în lagărele de la cercul polar arctic, Time din 11 noiembrie 1957 relata următoarele:

„În împrejurările Marsalei, în Sicilia, un vânător cu numele de Paolo Lamia a doborât deasupra mlaştinilor un ploier cu pene negre şi pântec alb dintr-o specie rar întâlnită în Ialia. Această pasăre migrează în fiecare toamnă în regiunile arctice din Siberia şi se duce în Africa de Nord. De laba dreaptă a păsării, Lamia a  găsit  legată  o

sticluţă. În ea era un mesaj în italiană, scris cu litere mari, neregulate, pe cele două părţi ale unei benzi de hârtie de opt degete lungime:

„Multe mesaje, dar puţină speranţă. Muncim de treisprezece ani ca nişte sclavi în mine. Aceşti oameni au ochii oblici. Murim precum câinii. Ne aflăm la Cercul polar arctic. Suntem trei sute de soldaţi italieni din Salara, Friuli, Verona, Padova şi Rovigo. Dumnezeu este speranţa noastră de salvare.“

Mesajul a fost comunicat ministrului de Interne al Italiei, care a dispus să fie analizată situaţia. Analiza a arătat că hârtia era de fabricaţie sovietică. Ministrul de Interne a dat mesajul colegului său de la Afacerile Externe care, de mult timp, voia să obţină informaţii asupra mai multor mii de deţinuţi italieni pe care Rusia nu-i eliberase. Guvernul italian n-a făcut nici un comentariu, în afară de faptul că a considerat că mesajul este autentic.“

[xxxiv] Este vorba despre zonele lagărelor de muncă forţată din Mordovia, unde sunt închişi, de cele mai multe ori, deţinuţii politici.

[xxxv] Speţialnoe ispravitelno-trudovoe utcerjdenie.

[xxxvi] Cf. Cahiers du Samizdat din martie 1974, docum. nr. 70.