I

 

Hegemonia violenţei

 

„Căci în cetate am văzut fărădelege şi dezbinare. Ziua şi noaptea ei îi dau ocol pe ziduri: nelegiuirea şi răutatea sunt în sânul ei; răutatea este în mijlocul ei, şi vicleşugul şi înşelătoria nu lipsesc din pieţele ei.“

Psalm 54, 9-12

 

 

 

 

1. ForŢă Şi supunere

 

 

În ultimele rânduri ale Manifestului Partidului Comunist, Karl Marx şi Friedrich Engels proclamă deschis: comuniştii nu-şi pot atinge „scopurile lor“ decât „prin răsturnarea violentă a întregii ordini sociale tradiţionale“[1]. După Lenin, această idee care trebuie să fie inculcată „sistematic maselor“ – ideea revoluţiei violente – „stă la baza întregii doctrine a lui Marx şi Engels. (...) Fără revoluţie violentă, este imposibil să înlocuim Statul burghez cu Statul proletar“[2].

 

Credincios principiului „ineluctabil“al violenţei, convins că nu există revoluţie „fără baie de sânge“ şi că revoluţionarii nu vor ieşi învingători „fără să facă uz de cea mai nemiloasă teroare“, Lenin scria într-o scrisoare inedită următoarele: „Cu cât vom putea împuşca mai mulţi reprezentanţi ai burgheziei şi ai clerului reacţionar cu atât va fi mai bine. E momentul când trebuie să educăm lumea în aşa fel încât timp de câteva decenii să nu aibă nici măcar curajul de a gândi să facă vreo opoziţie“[3].

 

Ca şi Lenin, toţi discipolii săi, toţi teoreticienii marxismului vor impune necesitatea violenţei. Pentru Dimitri Manuilski, fost secretar general al Kominternului, „toate trădările, toate crimele, toate cruzimile sunt nu numai permise, ci şi recomandabile, pentru că ele au drept scop in­sta­urarea paradisului comunist“[4]. Oare programul Interna­ţio­nalei comuniste, adoptat la cel de-al VI-lea Congres mon­dial, ţinut la Moscova în septembrie 1928, nu hotăra că „obţinerea puterii de către proletariat înseamnă abolirea violentă a puterii burgheziei, distrugerea aparatului de Stat capitalist (...), înlocuit de noile organe ale puterii proletare care sunt, înainte de orice, nişte instrumente de represiune destinate să zdrobească rezistenţa exploatatorilor“?[5]. La rândul lui, mareşalul Tuhacevski, dezgustat de civilizaţiile la­tine şi greceşti, ca şi de „nenorocirea“ creştinismului, decla­ra, în 1936, în revista Le Bâtiment français, că „aceste idei învechite, această morală şi această civilizaţie (...) nu pot fi lichidate decât prin violenţă![6].

 

De ce trebuie să utilizăm violenţa? Pentru că nu există supunere individuală sau colectivă fără „remediile violente“ preconizate de strategii comunişti pentru cucerirea unei naţiuni şi pentru a transforma, în cele din urmă, o ţară într-un mic univers concentraţionar impenetrabil. „Supunerea este rezultatul unei forţe“ – iată cheia de boltă a strategiei marxist-leniniste. Manualul comunist de instrucţiuni privitoare la războiul psihopolitic[7], conceput în URSS cu binecuvântarea lui Beria şi folosit din plin în America pentru formarea cadrelor comuniste, ne prezintă metodele barbare ale „psihopoliticii“, care este, pur şi simplu, „arta şi ştiinţa de a revendica şi de a menţine dominaţia necesară asupra gândirii şi loialităţii indivizilor, a funcţionarilor, a slujbaşilor de tot soiul şi al maselor populare“.

Să vedem care sunt argumentele „artei“ şi „ştiinţei“ psihopolitice privitoare la dezvoltarea forţei „celei mai brutale“, pentru a se ajunge la supunere:

 

„O forţă sălbatică, care acţionează un timp destul de lung asupra unui individ, oricare ar fi el, va contribui la supunerea sa şi la instaurarea ordinii. Forţa este antiteza acţiunii umanitare. În spiritul omului, ea este într-atât de mult sinonimă cu sălbăticia, cu ilegalitatea, cu brutalitatea şi cu barbaria, încât fie şi numai manifestarea unei atitudini inumane faţă de popor este de ajuns pentru ca acesta să admită forţa. Orice organizaţie care are curajul să se arate va fi ascultată. Acest mod de folosire a forţei este prin el însuşi elementul esenţial al măreţiei. (...)

 

Dacă vreţi să fiţi ascultat, nu faceţi nici un fel de compromis cu umanitatea. Dacă vreţi supunere, faceţi-i pe oameni să înţeleagă că nu cunoaşteţi mila. Omul este un animal care, în definitiv, nu înţelege decât ceea ce înţelege şi animalul. Iată un exemplu: Un individ care refuză să se supună este lovit. Refuzul său de a se supune devine acum mai puţin vehement. Este lovit din nou şi rezistenţa sa slăbeşte. Este bătut în continuare, fără milă, până când singurul lui gând devine acela de supunere directă şi implicită faţă de persoana care şi-a manifestat astfel forţa. Este un principiu verificat pentru că este principiul pe care omul, acest animal, l-a folosit din timpurile cele mai vechi. Este singurul principiu care s-a dovedit eficient. Singurul care a răspândit o credinţă vastă şi continuă. Căci este în beneficiul nostru ca un individ lovit mereu fără milă să fie până la urmă hipnotizat în aşa măsură încât să creadă orice vine din partea celui care se află la originea loviturilor“[8].

 

Hipnotismul joacă un rol primordial în viziunea psihopolitică a supunerii pentru că el nu este nicidecum „un fapt al spiritului, al atenţiei şi o dorinţă a inconştientului“, aşa cum vede în el „stupiditatea civilizaţiei occidentale“, ci fructul indiscutabil al forţei:

 

„Numai atunci când o fiinţă este bătută, pedepsită, lovită fără milă, hipnotismul acţionează asupra ei. Unele autorităţi din Vest au stabilit că numai 20% din populaţie putea fi hipnotizată. Această constatare este falsă. Dacă sunt pedepsite îndeajuns, unele persoane pot fi hipnotizate în orice moment sau loc. Cu alte cuvinte, pentru ca hipnotismul să fie suficient de eficace, trebuie să fie asociat cu forţa. Dacă nu poate fi obţinută prin simpla concentrare asupra hipnoticului, starea de inconştienţă se obţine prin droguri, lovituri, şocuri electrice şi alte mijloace. Şi dacă nu putem obţine inconştienţa pentru a realiza o implantare sau un ordin hipnotic eficace, nu avem decât să amputăm părţile creierului animalului-om, aflate în funcţiune, pentru a-l anihila şi a-l goli. În felul acesta, omul nu va mai fi o ameninţare şi vom constata că hipnotismul este foarte eficace.

 

„Mecanismul hipnotismului demonstrează clar că oamenii pot fi făcuţi să creadă în anumite condiţii şi chiar în anturajul lor sau în politică, folosind forţa. De aceea, un psihopolitician trebuie să fie un expert în forţă şi violenţă. În felul acesta, el poate să aducă în stare de supunere pasivă nu numai masele populare ca indivizi, ci şi întreaga populaţie şi conducerea sa. Nu trebuie decât să se arate suficient de sălbatic şi inuman şi va fi ascultat şi crezut. Hipnotismul este un subiect de credinţă. Ce pot fi făcuţi oamenii să creadă? Orice lucru care le este administrat cu o forţă şi o brutalitate suficientă. Supunerea maselor este egală cu credinţa lor. (...) Este suficient să faci dovadă de destulă violenţă, inuma­nitate, brutalitate şi sălbăticie pentru a crea o credinţă pasivă şi, prin chiar aceasta, o supunere oarbă. Studiul comu­nis­mu­lui în materie de credinţă este un studiu al violenţei“[9].

 

Primii care au înţeles că „hipnoza este produsă de o teamă violentă“ sunt psihiatrii ruşi. Descoperirea lor – adică aceea că se poate obţine starea de hipnoză la un individ, la o mulţime sau la o populaţie „printr-un şoc asupra unei naturi emotive“, ca şi „prin mari privaţiuni, lovituri şi droguri“ – se află la baza psihopoliticii moscovite, care cere puterii guvernamentale utilizarea permanentă a unui element de teroare prin brutalităţile comise de psihiatrii comunişti în numele ştiinţei medicale.

„În cazul multor indivizi, o teroare suficient indusă de psihiatru va fi de ajuns ca să-i aducă într-o stare de alienare mentală. Un  psihopolitician eficace poate,  atunci, folosindu-se de autoritatea sa, să înceapă şi să continue o campanie de propagandă în care să se descrie „tratamentele“ variate ce le sunt administrate bolnavilor mintali. Un psihopolitician activ va şti oricând să insiste asupra necesităţii terapeutice a acestor tratamente. Folosindu-se de toate cărţile şi de li­te­ra­tu­ra pe care o cunoaşte, el poate face multe liste de pre­tinse tra­tamente prin aceste mijloace. Dar aceste tra­tamente nu trebuie să vindece, cu adevărat, bolile mintale. Atâta timp cât psi­ho­politicianul şi oamenii înşelaţi de el sunt singurii auto­rizaţi să discearnă un spirit sănătos de un bolnav mintal, cuvântul lor cu privire la valoarea unui astfel de tratament va fi acceptat fără discuţie. Nici un om al legii nu ar îndrăzni să se aventureze să judece starea de sănătate mintală a unui individ pe care psihiatrul l-a declarat deja alienat. Individul însuşi e incapabil să se plângă, iar familia lui, aşa cum vom vedea mai departe, este discreditată în mediul ei de acest caz de boală mintală. Nu trebuie să existe alţi oameni care să judece starea de sănătate mintală a individului: în mod contrar, s-ar putea descoperi că brutalităţile practicate sub numele de tratament nu sunt terapeutice.

 

Un psihopolitician nu e deloc interesat de metodele terapeutice şi de tratamente. Cu cât vor fi mai mulţi bolnavi mintali în regiunea în care lucrează, cu atât mai numeroşi vor fi oamenii care vor fi sub controlul lui şi munca îi va fi mai uşoară. Cum această problemă ajunge, după cât se pare, până la niveluri incontrolabile, el va lucra din ce în ce mai mult într-o atmosferă de criză, ceea ce îl scuză din nou pentru folosirea unor tratamente ca şocurile electrice, lobotomia frontală, leucotomia transorbitală şi alte operaţii practicate de mult timp în Rusia în cazul deţinuţilor politici. Interesul psihopoliticianului este să poată să-i îngrijească pe bolnavii mintali fără să ţină seama de lege sau de timp. El trebuie să menţină un nivel de brutalitate care să facă, cu orice preţ, ca o parte din populaţie să se supună şi reacţia sa să fie generală. Numai în felul acesta psihopoliticianul va putea emite o judecată absolută asupra sănătăţii mintale a unor înalte personalităţi oficiale“[10].

 

Pentru a domina pe plan spiritual, în aşa fel încât „acolo unde aceste doctrine vor fi predate, ele să fie hipnotic acceptate“, psihopoliticianul trebuie să uzeze de suficientă brutalitate faţă de „bolnavii“ săi:

«O persoană aflată în tratament trebuie să simtă o anumită teamă sau groază; astfel, ea va primi imediat ordinele venite de le psihopolitician, care devine capabil să o impresioneze şi să-i influenţeze acţiunile. (...) Credinţa, născută printr-o anumită doză de teamă şi de teroare ce emană de la un nivel de autoritate, va fi urmată de supunere. Este foarte important ca supunerea să fie efectivă fără chiar ca persoana respectivă să-şi dea seama de asta. Subiectul trebuie să se supună fără să apeleze la raţiune. (...) În interesul psihopoliticii, trebuie să spunem populaţiei că o persoană hipnotizată nu va acţiona împotriva voinţei sale, nu va comite acte imorale şi nu se va pune în pericol. Este, poate, adevărat ca punct de vedere; în realitate, nu e adevărat atunci când ordinele sunt inculcate cu ajutorul şocurilor electrice, al drogurilor sau al unor pedepse grele. Dar psihopoliticianismul nu va spune asta oamenilor; căci, dacă s-ar şti că, în general, indivizii aduşi în stare de supunere îşi fac rău lor înşişi şi pot comite acte imorale atunci când sunt influenţaţi de ordine hipnotice, s-ar înţelege bine că mulţi oameni lucrează, fără să ştie, în favoarea Comunismului“[11].

 

*

 

Printre metodele violente cele mai eficace, psihopolitica recomandă şocul electric; căci „orice protest din partea individului căruia îi este administrat un astfel de tratament se dovedeşte a fi imposibil: după asemenea îngrijiri, el devine cu totul neputincios“. Acţionând în acest fel, prin zdrobirea fizică şi psihică a „contestatarilor“, stăpânii universului concentraţionar îşi propun să înlăture orice opoziţie politică şi religioasă, să impună legea regimului lor dictatorial anti-uman şi să supună naţiuni întregi conducerii de la Kremlin.

 

„Treptat – după cum ne dezvăluie aceste planuri satanice – publicul trebuie să fie informat pentru ca, mai întâi, să poată să accepte tratamentul prin şoc electric, făcându-l să creadă că este un tratament terapeutic şi, apoi, că aceste şocuri electrice au un efect liniştitor. Mai târziu, trebuie să-l informăm că şocurile electrice atacă în general dinţii şi coloana vertebrală şi, în cele din urmă, că acest tratament este adeseori mortal sau, dacă nu, duce la fracturarea coloanei vertebrale şi la căderea dinţilor pacienţilor. Este foarte puţin probabil ca un om din public, dacă nu e iniţiat în prealabil, să poată asista chiar şi la un singur tratament prin şoc electric[12].

Cu siguranţă că el n-ar suporta să asiste la o lobectomie prefrontală sau la o leucotomie transorbitală. Cu toate acestea, publicul trebuie să fie adus în situaţia în care să admită folosirea acestor procedee, în care aceste procedee să devină un tratament normal şi în care detaliile tratamentului să poată fi făcute publice pentru a mări prestigiul psihopoliticii. Cu cât tratamentul va fi mai violent, cu atât nebunia va fi mai greu de vindecat.

 

Trebuie să manipulezi societatea în aşa fel încât orice tânăr recalcitrant să poată fi târât în faţa tribunalelor şi dat pe mâna unui agent psihopolitic pentru tratarea sa cu şocuri electrice, pentru a-l reduce la o docilitate totală şi pasivă pentru tot restul zilelor sale. Făcându-se tot mai multă publicitate violenţei tratamentului, publicul va ajunge cu timpul să accepte stabilirea unor condiţii abrutizante şi, în cele din urmă, se va folosi de aceste fiinţe abrutizate, dacă îi sunt livrate. În acest fel, o mare pătură a societăţii, şi, în particular, toţi cei care au tendinţa de a se revolta pot fi reduşi la situaţia de a-l sluji pe psihopolitician. Prin diferite mijloace, publicul trebuie să fie convins că nebuniei nu i se poate face faţă decât prin şocuri electrice, tortură, privaţiune, defăimare, discreditare, violenţă, mutilare, moarte şi orice alt fel de pedeapsă. Simultan, societatea trebuie educată în idea că numărul nebunilor din sânul ei s-a mărit. Acest lucru creează o stare de criză, acordă psihopoliticianului rolul de salvator şi, până la urmă, dă societatea pe mâinile lui“[13].

 

2. Centre psihiatrice

 

„Remediile violente“ preconizate de strategii războiului psihopolitic nu urmăresc numai zdrobirea „oricărei opoziţii faţă de propagarea comunistă în diferitele straturi sociale din lume“ şi zămislirea unui Stat „al haosului şi al dezordinii“, graţie căruia i se pot injecta, în modul cel mai simplu, doctrinele clare şi energice ale comunismului“[14], ci şi vindecarea mintală a opoziţiei politice şi religioase în interiorul imperiului sovietic, adică distrugerea personalităţii umane.

 

Până la urmă, despre ce este vorba? De un „asasinat al spiritului“, va spune Alexandr Soljeniţîn după arestarea şi internarea marelui genetician Medvedev într-un azil de alienaţi[15]. De un „tratament“ ucigaş, va scrie Iesenin Volpin în ziarul New York Times. Căci „dat fiind că durata acestui fel de internare nu e limitată de lege – el îşi aminteşte de propriile sale şederi în spitalele psihiatrice –, individul astfel spitalizat trăieşte cu teama continuă că va rămâne în spitalul de nebuni luni, ani sau chiar viaţa întreagă, ceea ce duce, în mod inevitabil, la profunda sa traumatizare“[16].

 

Centrele psihiatrice de astăzi sunt materializarea doctrinei şi a metodelor psihopolitice recomandate de Lavrenti Beria studenţilor americani de la Universitatea Lenin: „Trebuie să munciţi până când veţi ajunge să dominaţi inteligenţa şi trupul fiecărei personalităţi din ţara voastră. (...) În stabilimentele pentru bolnavii mintali aveţi, în ţara voastră, tot atâtea închisori în care au loc un milion de persoane pe care le puteţi ţine fără nici un drept civil şi fără nici o speranţă de eliberare. Asupra acestor oameni se pot face intervenţii şi tratamente chirurgicale în aşa fel încât să nu mai aibă niciodată o minte sănătoasă“[17].

 

Pentru Gabriel Marcel, „internarea sistematică a unor oameni sănătoşi la minte – a căror singură vină este că cred şi gândesc în mod liber – în pretinse azile psihiatrice unde li se aplică un tratament care, cu timpul, face din ei nişte larve sau nişte roboţi, constituie o crimă nemaipomenită, care nu poate fi comparată decât cu nelegiurile hitleriste, şi care „pune asupra stăpânilor de la Kremlin o pecete murdară şi de neşters“[18]. Într-o Scrisoare adresată lui Boris Petrovski, ministrul sănătăţii publice al URSS, el spunea: „Ne aflăm în posesia unui mare număr de documente a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială şi care ne arată care este procedeul aplicat sistematic de serviciile voastre persoanelor ale căror opinii sunt considerate nonconformiste, procedeu care constă în a le interna în azile psihiatrice, când se ştie foarte bine că aceste persoane sunt normale din punct de vedere mintal. Aici ele sunt supuse unor tratamente care nu pot avea ca rezultat decât transformarea lor în bolnavi. În felul acesta delictul de opinie este asimilat cu un caz psihopatologic.“[19].

 

Dar „stăpânii de la Kremlin“ rămân surzi la toate aceste „vorbe mincinoase“. Piotr Abrasimov, fostul ambasador al URSS în Franţa, a protestat oficial împotriva „acestor poveşti despre internările în azile psihiatrice ale opozanţilor“ la care se referea ministrul de interne în discursul său din 11 iulie 1972[20]. Înaintea ambasadorului sovietic, în ziarul Izvestia din 23 octombrie 1971, se scria că „spitalizarea unor indivizi sănătoşi în clinicile psihiatrice din URSS este total exclusă“ şi, prin urmare, că este vorba de „calomnii şi invenţii fabricate în Occident de diversiunea anti-sovietică“. Două luni mai târziu, în Les Nouvelles de Moscou, ziaristul Evgheni Makarov va califica afirmaţiile „anumitor organe de presă ca fiind nişte absurdităţi“ inventate „pentru a denigra societatea sovietică“[21]. Nici un cuvânt despre centrele psihiatrice ale K.G.B.-ului din Leningrad, Cerniahovsk, Kaluga, Kazan, Orel, Dnepropetrovsk; nici un cuvânt despre Institutul Serbski şi despre spitalul special Kaşcenko din Moscova. Makarov se preface că nu ştie de diagnosticele trucate puse de criminalii în bluze albe şi de pedepsele psihiatrice care au lovit oameni normali – supuşi, cu forţa, la „un tratament“ cu substanţe psihotrope – ca generalul Piotr Grigorenko, Vladimir Bukovski, Vasili Cernihov, Natalia Gorbanevskaia, Viktor Feinberg, A. Levitin-Krasnov, Vladimir Gherşun, I. V. Lazuta, Ivan A. Iakimovici, V. Kuzneţov, M. A. Nariţa, G. M. ªimanov şi atâţia alţii, mai puţin cunoscuţi. După dezminţirea dată de conducerea Asociaţiei neuropatologilor şi psihiatrilor sovietici (al cărei text a fost publicat în ziarul l’Humanité din 29 septembrie 1973) este vorba „despre campania dusă în presa occidentală care pretinde că în URSS oameni sănătoşi la minte ar fi internaţi în spitale psihiatrice din pricina comportamentului lor politic. Această campanie merge atât de departe încât afirmă că aceşti oameni ar fi supuşi unor tratamente nocive pentru sănătatea lor“. Mai mult încă, „calomniile anti-sovietice răspândite de propaganda occidentală profită de totala necunoaştere privitoare la condiţiile în care sunt îngrijiţi bolnavii mintali în Uniunea Sovietică şi la felul cum sunt garantate aceste îngrijiri“.

 

*

 

În ciuda articolului 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conform căreia „nimeni nu va fi supus torturii, şi nici pedepselor şi tratamentelor crude, inumane sau degradante“, în Rusia există un fel de „conjuraţie împotriva spiritului“[22], o operaţie de anvergură de dezagregare psihică şi genetică a omului, o tendinţă progresivă de a ucide „structurile spirituale, delicate şi individuale ale prizonierilor lor «mentali»“. ªi această crimă „nu este mai puţin abominabilă decât omorul real“, afirmă în mod categoric psihiatrul american Dr. Norman B. Hirt, în intervenţia sa în favoarea celor internaţi în azilele psihiatrice. „Nu numai că acest act distruge o personalitate, dar el perpetuează iluzia grandioasă de omnipotenţă a spiritului torţionarului şi a omului politic care ordonă şi permite tortura“[23]. În cursul unui interviu acordat ziarului The Sun, doctorul Hirt spune: „Am liste cu numele a sute de cetăţeni sovietici încarceraţi în centre psihiatrice. Informaţiile venite din diferite surse de pe teritoriul sovietic ne îngăduie să evaluăm numărul acestui gen de încarcerări la minimum 7.000“[24]. El citează cazul unei fete de 13 ani, Marina Temkin, trimisă într-un institut psihiatric de propria ei mamă – „psihiatru pentru copii şi membră a partidului comunist“ – pentru că a ales, în instanţa de divorţ, să-şi urmeze tatăl şi pentru că voia să emigreze în Israel.

 

Dovezile cele mai convingătoare care susţin, într-un mod de netăgăduit, cauza victimelor medicinei psihiatrice exploatate politic şi devenită astfel „un instrument al represiunii sociale“[25], reies indubitabil din documentele care ne sunt trimise din URSS prin intermediul Samizdatului. Contrar versiunii oficiale a propagandei sovietice, toate documentele atestă abuzul spitalizării unor oameni sănătoşi din punct de vedere mintal „din pricina comportamentului lor politic“, cruzimea terapeuticii tratamentelor „vătămătoare sănătăţii lor“, absurditatea diagnosticelor, iresponsabilitatea „psihiatrilor sperjuri“ stigmatizaţi de Soljeniţîn. „Psihiatria este un domeniu al medicinei şi nu al dreptului penal“, conchide expertiza celor trei psihiatri sovietici anonimi, care s-au ocupat de „cazul“ generalului Piotr Grigorenko, internat în clinica carcerală din Cerniahovsk. „Trebuie să se pună capăt eliminării discrete a persoanelor care gândesc altfel, prin internarea lor în clinicile psihiatrice, iar medicii care se dedau, cu bună ştiinţă, la acte antiumanitare trebuie să fie urmăriţi în justiţie, conform cu normele jurisdicţiilor naţionale şi internaţionale...“[26] La fel gândeşte şi Tatiana Jitnikova, soţia lui Leonid Pliuşci[27]. Într-o scrisoare deschisă adresată la 14 februarie 1973 profesorului A.N. Snejnevski, preşedintele Comisiei de expertiză, care a declarat că soţul ei este „bolnav mental“, ea strigă cu vehemenţă:

 

„Semnătura dumneavoastră l-a aruncat pe acest om într-un spital psihiatric special unde va sta internat nu se ştie cât timp. Ce înseamnă asta pentru un om cu mintea sănătoasă, ştiţi la fel de bine ca şi mine. Din ce motiv şi în numele cărui lucru a trebuit să-l distrugeţi, să-l sfărâmaţi, să-l anihilaţi moral pe soţul meu? Din ce idealuri înalte v-aţi inspirat când aţi acţionat în felul ăsta? Că doar nu aţi făcut-o pentru preţul de 73 de ruble cât reprezintă cheltuielile judiciare cerute lui Pliuşci, în care intră şi costul expertizei făcute de dumneavoastră. Unde v-aţi format o conştiinţă atât de slabă şi unde aţi găsit justificarea morală ca să hotărâţi să trimiteţi un om sănătos la minte într-o izolare completă, în mijlocul bolnavilor mintali, şi să-l lăsaţi acolo, fără apărare, pradă întâmplării care scapă oricărui control exterior? În realitate, acest lucru e mai rău decât a fi trimis la închisoare sau la ocnă, mai rău decât a fi ucis. Cum aţi îndrăznit să faceţi asta, dumneavoastră care aţi depus jurământul lui Hipocrate?[28] N-aţi fost tulburat de nici o îndoială? Nu v-a fost frică că veţi fi chinuit de nefericirea şi de lacrimile copiilor lui Pliuşci? Sunteţi călăul soţului meu“[29].

 

Pentru ca cititorul să poată să-şi dea singur seama de această tragedie a „distrugerii planificate“ a spiritului fiinţelor omeneşti vii şi să tragă de aici concluziile care se impun, îi prezentăm în cele ce urmează un dosar ce cuprinde: o declaraţie şi un apel al Comitetului Drepturilor Omului, semnate de A. D. Zaharov, G. S. Podiapolski şi I. R. ªafarevici; lista internărilor în spitalele psihiatrice, aşa cum a fost publicată în Cronique des événements en cours, în numărul 26 din 5 iulie 1972; o scrisoare emoţionantă scrisă de un cuplu de credincioşi baptişti, Nikolai Ivanovici Vladikin şi Prascovia Radionovna Vladikina-Orlova; şi, în sfârşit, cel de al doilea apel al credincioşilor din Borodici, regiunea Grodno (Bielorusia), în care se vorbeşte despre „situaţia grea“ în care se află creştinul Ivan Vasilievici Lazuta, internat în spitalul psihiatric regional din Jadişki.

 

a) Declaraºia Comitetului Drepturilor Omului

 

Aflăm că la Congresul „Federaţiei Internaţionale de Psihoterapie“, care s-a ţinut la Oslo între 23 şi 30 iunie, s-au primit o serie de apeluri semnate de particulari şi de organisme internaţionale şi naţionale în care se cere condamnarea internărilor în spitalele psihiatrice pe motive politice, internări practicate în URSS şi în ţările Europei de Est[30]. Congresul a refuzat să se pronunţe asupra acestui subiect sub pretextul de a nu frâna „procesul actual, foarte progresist, de apropiere de ţările din Europa de Est“. Comitetul a luat cunoştinţă de această hotărâre a Congresului cu multă uimire şi amărăciune. Sechestrarea unor persoane sănătoase la minte în spitale psihiatrice va rămâne pentru totdeauna o ruşine a secolului nostru, aşa cum au fost pentru Evul Mediu aparatele de tortură. A închide ochii în faţa acestor cruzimi înseamnă a favoriza practicarea lor şi a-i trăda pe cei ce le cad victime. Represiunea psihiatrică nu mutilează numai vieţile; ea distruge şi fundamentele etice şi juridice ale societăţii omeneşti. Decizia Congresului de psihoterapie este una din mărturiile efectului distructiv al acestei practici. Unde oare se vor putea găsi forţele capabile să combată această primejdie, dacă înşişi medicii refuză să audă vorbindu-se despre  asta?

Noi dorim din tot sufletul să se realizeze apropierea dintre ţările ce au structuri politice diferite, pentru ca cele două părţi să se ajute reciproc în evoluţia lor spre un umanism mai bun. Or, hotărârea Congresului de psihoterapie dă ideii de apropiere un sens diametral opus şi rebarbativ.

Apelăm la conştiinţa tuturor psihiatrilor responsabili faţă de bolnavii lor, de ştiinţa lor, şi faţă de întreaga omenire, rugându-i să obţină revizuirea acestei decizii.

A. D. Zaharov

G. S. Podiapolski

I. R. ªafarevici

Moscova, 9 iulie 1973

 

b) Internările psihiatrice

 

Internarea unor comunişti la Leningrad

 

În martie 1971, la Leningrad, au fost arestate şapte persoane: Viaceslav Djibalov, inginer principal la Institutul de mecanică, Serghei Sergheiev, Andrei Kozlov, Maria Semenovna Musienko şi fraţii Ivan şi Serghei Purtov, Nu se cunoaşte numele celei de a şaptea persoane. Toţi şapte au fost învinuiţi în virtutea art. 70 din Codul Penal al RSFSR. „La Chronique“ nu cunoaşte conţinutul exact al actului de acuzare. Se ştie numai că inculpaţii profesau următoarea „credinţă“: „Societatea noastră este bolnavă, trebuie să o însănătoşim, să reînviem adevărata politică leninistă şi să construim comunismul“.

 

Procesul a avut loc în ianuarie 1972. „La Chronique“ nu dă amănunte. Se ştie doar că patru dintre acuzaţi au fost declaraţi iresponsabili în urma expertizei psihiatrice şi trimişi, pentru tratament forţat, într-un spital psihiatric special. Ceilalţi trei au fost condamnaţi la diferite pedepse cu închisoarea.

 

 

Internarea ziaristului Evdokimov

 

În vara anului 1971, a fost arestat, la Leningrad, ziaristul Evdokimov (născut în 1928). El a fost inculpat în virtutea art. 70 din Codul Penal al RSFSR. În actul de acuzare, i se reproşa, în primul rând, că a publicat articole în revista „Posev“[31]. După expertiză, institutul de psihiatrie legală Serbski l-a declarat iresponsabil. Procesul lui Evdokimov şi al soţiei sale a avut loc recent, la Leningrad. Evdokimov, fiind considerat iresponsabil, nu compărea la judecată.

 

În timpul procesului, soţia lui Evdokimov a depus mărturie împotriva soţului ei. Tribunalul a dispus internarea lui Evdokimov în spitalul psihiatric special din Leningrad. Soţia sa a fost condamnată la trei ani de închisoare cu amânare, răgazul probatoriu acordat fiind de cinci ani.

 

Doamna Evdokimov este mamă a doi copii. Evdokimov a făcut greva foamei în spitalul psihiatric din Leningrad, ca protest faţă de condiţiile foarte dure de aici.

 

Cazul lui Leonid Pliuşci

 

În mai 1972, Leonid Pliuşci a fost trimis la Moscova ca să i se facă un examen psihiatric. O întreagă serie de fapte ne obligă să ne gândim că diagnosticul pus de comisia de expertiză era stabilit dinainte. Unul dintre ele este citat în declaraţia Grupului de Iniţiativă pentru Apărarea Drepturilor Omului, difuzată în legătură cu arestarea lui L. Pliuşci. Iată un alt fapt: încă din februarie, agentul K.G.B. Sur îi declara martorului F. A. Didenko că K.G.B. deţinea o scrisoare scrisă de mama lui Pliuşci în care aceasta vorbea despre „ciudăţeniile“ fiului ei, În realitate, o asemenea scrisoare n-a existat niciodată!

La 4 iunie, soţia lui Pliuşci, T. I. Jitnikova, i-a adresat Procurorului Republicii Ucraina o declaraţie în care arăta felul tendenţios în care era condusă ancheta împotriva soţului ei.

 

 

Prizonieri politici în spitalele psihiatrice

 

– Vladimir Ilici Trifonov s-a născut la 1938 în regiunea Kalinin. În 1966, Trifonov era student la Facultatea de Fizică de la Institutul Pedagogic din Kalinin. El stătea adeseori de vorbă cu profesorul de economie politică. Ca urmare, a fost supus unui examen psihiatric. Acest examen a durat cinci minute şi a fost făcut de psihiatrul şef de la Institutul Medical din Kalinin, V. N. ªpak. Pe baza diagnosticului lui ªpak, Trifonov a fost exclus din Institut. În martie 1968, el a fost arestat pentru „declaraţii antisovietice“. După şase luni, a fost trimis la spitalul psihiatric special din Leningrad, unde se mai află încă şi astăzi. Adresa mamei lui este următoarea: Regiunea Kalinin, Districtul Ostankovo, ªirkovskoe p/o, satul Orlinka, Trifonova Vera Ilinicina.

 

– Anatoli Dmitrievici Ponomarev s-a născut la 1933 în Leningrad. Lucra ca inginer la filiala din Leningrad a institutului de aparate medicale. În octombrie 1970, a fost arestat şi inculpat în virtutea articolului 190 – 1 din Codul Penal al RSFSR, pentru că a răspândit versuri satirice făcute de el şi pentru că a reprodus scrisoarea adresată de A. Soljeniţîn Congresului Scriitorilor. La examenul psihiatric, care a avut loc la cel de al doilea Spital psihiatric (Priajka), i s-a pus diagnosticul de iresponsabil. La 29 ianuarie 1971, a fost trimis pentru tratament forţat la spitalul psihiatric special din Leningrad. Se găseşte în acest spital din 11 martie 1971. Adresa familiei sale este următoarea: Leningrad, Perspectiva Lesnoi 34/36, apt. 125.

 

– Anatoli Fedorovici Cinov s-a născut în 1938. În 1967, şi-a terminat studiile la facultatea de Chimie a Universităţii din Leningrad. În decembrie 1968, a fost arestat pentru tentativa de trecere a frontierei. La începutul anului 1969, expertiza psihiatrică, făcută în oraşul Lvov, l-a declarat responsabil. La sfârşitul anului 1969, a fost supus unei noi expertize psihiatrice la Institutul Serbski din Moscova. Diagnosticul pus: schizofrenie. Acum se află internat în spitalul psihiatric special din Leningrad. Adresa fratelui său este: Moscova J-4, per. Maiakovski 2, apt. 27, Tcinov Valer Fedorovoci. Adresa surorii lui: Leningrad V-48, 15a Linia 69, apt. 9, Cinova Raisa Fedorovna.

 

– În aprilie 1967, Iuri Sergheevici Belov a fost condamnat, în virtutea art. 70 (paragraful 2) din Codul Penal al RSFSR, la 5 ani de detenţie în regim special, pe care i-a făcut mai întâi în lagărul 10 L/P din Mordovia şi apoi în închisoarea din Vladimir. În toamna anului 1971, i s-a intentat un nou proces (al treilea), tot în virtutea art. 70, pentru „agitaţie în interiorul închisorilor“. Între decembrie 1971 şi februarie 1972, a fost transferat de la închisoarea din Vladimir la spitalul psihiatric special din oraşul Siciovka, regiunea Smolensk.

 

– În 1971, Vladimir ªlepniov a fost judecat la Moscova. Era acuzat, în virtutea art. 64 (trădare de patrie) şi a art. 15 (intenţie şi tentativă de comitere a unui act criminal) din Codul penal al RSFSR. „Tentativa“ de „trădare de Patrie“ consta într-o încercare de a trece ilegal frontiera. Tribunalul l-a trimis într-un spital psihiatric special din Kazan, pentru a urma un tratament forţat[32].

 

c) Scrisoarea credincioªilor Nikolai ªi

Prascovia Vladîkin

 

Către toţi credincioşii,

Către Consiliul Creştinilor evanghelici-baptişti,

Către Consiliul Părinţilor Prizonierilor evanghelişti-baptişti,

 

Dragi fraţi şi surori!

ªtim că cei drepţi trebuie să treacă prin multe încercări în Numele Domnului, încercări pe care voi le înduraţi întotdeauna cu o adevărată umilinţă creştină. Noi, care suntem semenii voştri întru Domnul şi ne aflăm pe Drumul Crucii, vrem să vă povestim suferinţele noastre şi încercările pe care le îndură oamenii din ţara noastră pentru Evanghelie.

 

Continuându-ne demersurile privitoare la confiscarea casei noastre de rugăciune, în care trăiam şi se desfăşurau întrunirile de rugăciune ale creştinilor evanghelişti-baptişti din Tula, casa unde se afla şi sala comunitară a Consiliului Bisericilor, noi, Vladîkin Nikolai şi Vladîkina Prascovia, am trimis, la 29 noiembrie 1972, o declaraţie adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, pe numele lui Suslov, în care ceream să se formeze o comisie specială însărcinată cu examinarea problemei privitoare la confiscarea ilegală a casei noastre de rugăciune, situată pe strada Krasnodonţev nr. 14 din Tula. În acelaşi scop, la 11 şi 14 decembrie 1972, am expediat două telegrame în care declaram: „Aşteptăm comisia lângă casa noastră“.

 

Neprimind nici un răspuns, ne-am dus, după douăzeci de zile, la Comitetul Central ca să vedem de ce nu ni s-a răspuns. Funcţionarul însărcinat cu primirile la Comitetul Central, M. P. Nikolaev, ne-a declarat: „Nu veţi primi nici un răspuns din partea Comitetului Central şi nu se va forma nici o comisie“.

 

La 21 decembrie, deci în ziua următoare, am fost obligaţi să-i trimitem lui Suslov o telegramă în care să-l rugăm să ne primească personal şi îl avizam că aşteptam răspunsul lui în sala de aşteptare a Comitetului Central. La 21 decembrie, la ora 15, colaboratorii Comitetului Central au venit să ne declare: „Nu veţi fi primiţi înainte de 25 decembrie.“

 

Ne-am îndreptat spre ieşire. La uşă, colaboratorii Comitetului Central ne-au apucat de braţe, ne-au împins într-o maşină „Volga“ şi ne-au dus la secţia 46 de Miliţie din Moscova. Aici, am fost percheziţionaţi şi ni s-a făcut un proces verbal în care eram acuzaţi că: 1.) am încălcat regimul paşapoartelor prin faptul că stăm de trei zile la Moscova fără să fim înscrişi; 2.) că am stingherit desfăşurarea normală a activităţilor activiştilor de Partid, prin prezenţa noastră la Comitetul Central.

 

După întocmirea acestui proces verbal, am fost duşi la o casă specială pentru vagabonzi. În noaptea de 23 decembrie, am primit vizita medicului psihiatru de serviciu care mi-a citit o hârtie în care eram acuzat că am avut intenţia să mă sinucid dându-mi foc în Piaţa Roşie şi prin care mi se spunea că, pentru acest motiv, Comitetul Central luase decizia de a mă trimite la spitalul nr. 15 din Moscova. Fără a-mi face vreun examen medical, medicul a declarat în prezenţa mea: „Internare pe viaţă într-un spital psihiatric“.

 

Timp de cinci zile am stat închis într-o celulă în tovărăşia unui bolnav mintal foarte agitat. La 28 decembrie, am fost transferat într-o sală comună, unde am rămas până la 30 decembrie.

 

La 30 decembrie, am fost dus la spitalul psihiatric nr. 7 din Moscova, de unde am fost transferat, sub escortă, la spitalul regional din Tula, cătunul Potelino. Aici, am fost supus unui examen medical psihiatric aprofundat, şi personalul medical, convins de starea mea de sănătate normală, a încercat să mă facă să-mi încetez demersurile, zicându-mi: „Casa voastră a fost confiscată pe drept. Nu veţi obţine nici o comisie de revizie, pentru simplul motiv că în această casă se desfăşurau întruniri în scop religios“.

 

În sfârşit, la 8 ianuarie, mi s-a dat drumul din spitalul psihiatric din Tula. ªi acum, să vedem cum a fost tratată soţia mea, Prascovia Radiovna (urmează apoi o parte din scrisoarea redactată de soţia lui N. Vladîkin):

 

La 21 decembrie, la secţia 46 de Miliţie din Moscova, am fost despărţiţi şi trimişi în locuri de detenţie diferite. Eu, Prascovia, am fost trimisă într-un loc de detenţie special al închisorii Butîrki. La 22 decembrie, un judecător de instrucţie a început să mă interogheze şi să întocmească un proces verbal. Am fost închisă în acest loc în tovărăşia unor vagabonzi, timp de şapte zile. În toate aceste zile n-am mâncat nimic. În fiecare zi eram vizitată şi interogată de nişte colaboratori ai K.G.B.-ului, îmbrăcaţi în bluze albe, care se prefăceau că sunt medici psihiatri. Toate întrebările lor duceau la un singur lucru: „ţie şi soţului tău vă vom pune cătuşe şi veţi fi internaţi în spitale psihiatrice“.

 

„Medicii psihiatri“ cunoşteau povestea demersurilor noastre şi repetau: „De ce faceţi de gardă în faţa casei de pe strada Krasnodonţev, 14? Credeaţi că o să vi se dea casa înapoi? Nu veţi obţine nimic!“ Directorul închisorii speciale, Jucikin, era foarte pornit împotriva mea şi îmi spunea: „Păcat că Stalin nu mai trăieşte! Ar trebui să fiţi împuşcaţi cu toţii!“ La asta, i-am răspuns: „Atunci, de ce l-aţi scos afară din Mausoleu?“

 

La 28 decembrie, am fost dusă sub escortă într-o carceră situată în gara din Kursk, de unde am fost transferată, mai târziu, în tovărăşia unor agenţi de la miliţia din Tula, la secţia de miliţie a gării. Aici au venit nişte colaboratori de-ai K.G.B-ului care, din nou, mi-au pus întrebări despre demersurile noastre. Apoi, au dat ordin să fiu trimisă la domiciliul credinciosului Maftei Altuhov, pe strada Bojenov nr. 12.

 

Când mi-am dat seama că soţul meu nu fusese încă eliberat şi că locul unde era încarcerat rămânea necunoscut, m-am hotărât să mă duc la fiul meu, Vladimir, ce-şi făcea serviciul militar în Unitatea Militară 06737 „B“ din oraşul Gluhov-1, regiunea Sumsk, ca să-i povestesc toate necazurile pe care le suportasem din partea Comitetului Central al Partidului, pentru demersurile noastre pe tema casei de rugăciuni. Când am ajuns la fiul meu, pe data de 29 decembrie, am continuat postul început în ziua de 21 decembrie la închisoarea specială din Moscova. În faţa umilinţelor pe care le îndurasem, fiul meu a reacţionat în modul cel mai impresionant; el le-a declarat superiorilor lui următoarele: „Soarta tatălui meu nu-mi este indiferentă. Vania Moiseiev a fost executat la Kerci[33], vor face acelaşi lucru şi cu tata; ştiu şi cred asta, căci tata nu are nevoie de libertate dacă nu are casa aceasta ce a fost confiscată ilegal“.

 

Eram în ajunul festivităţilor de sărbătorire a celei de-a 50-a aniversare a URSS. Am fost instalată într-un hotel din apropierea unităţii. În ziua de 30 decembrie, o ambulanţă a spitalului de psihiatrie a venit la hotel şi patru necunoscuţi, după ce mi-au legat mâinile la spate cu ajutorul ciorapilor, m-au dus la spitalul psihiatric civil din Gluhov. În acel moment, fiul meu se afla cu mine la hotel. Cu o clipă înainte de venirea ambulanţei, un sergent a venit la hotel fugind şi l-a chemat pe fiul meu de urgenţă la cazarmă. Soldaţii şi civilii care se aflau la acea oră la hotel au fost şi ei îndepărtaţi, pentru ca nimeni să nu poată vedea felul în care m-au luat şi m-au expediat la spitalul psihiatric. Personalul de la spitalul psihiatric era la curent cu demersurile noastre, ceea ce se vedea după întrebările pe care le puneau. În cea de-a cincea zi, 4 ianuarie 1973, m-au hrănit artificial; mi-au îndepărtat cu forţa maxilarele ca să-mi pună o sondă; în timpul acestor manevre, mi-a rupt un dinte din partea stângă, de sus. În fiecare zi îmi făceau 8 până la 10 injecţii, din pricina cărora anumite părţi ale trupului meu deveniseră aproape negre.

 

În ziua de 9 ianuarie mi-au dat drumul din spitalul psihiatric. Timp de 9 zile îi ascunseseră fiului meu locul exact în care mă aflam. Când am ajuns la hotel, paşaportul meu fusese trimis la departamentul de miliţie; în ziua plecării acasă, pe 9 ianuarie, la gara de autobuze, la ora 8 seara au venit un agent de la miliţie şi un colaborator al K.G.B., care mi-au cerut o declaraţie scrisă în care să spun că „nu voi mai continua asemenea demersuri...“ Ca creştină ce sunt, am refuzat categoric să fac asta. Atunci au scris ei înşişi declaraţia şi au chemat nişte martori pe care i-au pus s-o semneze.

M-am întors acasă cu autobuzul. Nikolai Ivanovici era deja aici. În prezent, fiul nostru Vladimir este pedepsit pentru complicitate cu noi în demersurile noastre şi pentru că a protestat împotriva represiunii nedrepte a Comitetului Central al Partidului împotriva noastră.

 

Iubită Biserică! Am suferit toate aceste umilinţe din partea Comitetului Central în numele Domnului Nostru, pentru Lucrarea Sa pe acest pământ, şi asta în plin secol XX. Numai Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă în viitor. Ne continuăm demersurile la Curtea Supremă a URSS, pentru o examinare justă a confiscării ilegale a casei noastre de rugăciuni, prin crearea unei comisii speciale, lucru ce ne-a fost refuzat de organele responsabile mulţi ani în şir.

Este motivul pentru care avem nevoie de rugăciunile voastre către Dumnezeu şi de participarea voastră la demersurile noastre privitoare la toate privaţiunile pe care le-am suportat pentru că   L-am slujit pe Domnul Nostru, atât noi înşine, cât şi casa noastră[34].

Fratele şi sora voastră întru Domnul:

Vladîkin Nikolai Ivanovici

Vladîkina (Orlova) Prascovia Radionovna

Cu reşedinţa provizorie la Tula – 4

Strada Marat, nr. 192, apt. 108

 

24 ianuarie 1973

 

d) Cel de-al doilea Apel al credincioşilor din Borodici, regiunea Grodno (Bielorusia)

 

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi legaţi împreună cu ei; de cei ce îndură rele, de vreme ce şi voi sunteţi în trup.“

(Evrei, 13.3)

 

Dragi fraţi şi surori, iubită Biserică suferind întru Hristos!

Apelăm la voi şi vă cerem ca, în rugăciunile voastre, să stăruiţi pe lângă Domnul rugându-vă pentru fratele vostru drag Ivan Vasilievici Lazuta, care se află într-o situaţie grea la spitalul psihiatric regional din Jadişki, regiunea Grodno.

La 24 mai 1970, am trimis guvernului URSS un raport cu privire la cazul său.

La sfârşitul anului 1969, fraţilor noştri N. V. ªugalo şi N. N. Lazuta li s-a intentat un proces criminal, în urma căruia tribunalul poporului din districtul Zelva i-a condamnat, pe fiecare, la câte 5 ani de închisoare. Aşa cum s-a aflat mai târziu, în acelaşi moment i s-a intentat un proces criminal şi fratelui nostru Ivan Vasilievici Lazuta, dar acest lucru nu s-a publicat. Fratele nostru a fost chemat în biroul judecătorului de instrucţie ca martor în procesul lui N. V. ªugalo şi N. N. Lazuta. La puţin timp după judecarea celor doi fraţi, I. V. Lazuta a fost dus sub escortă poliţienească şi împreună cu judecătorul de instrucţie Micloşevici la spitalul psihiatric din Grodno, pentru un examen făcut de un medic specialist care a rămas anonim. Întrevederea a durat mai mult de două ore şi fratelui nostru i s-a dat permisiunea să se întoarcă acasă, dar noi, ceilalţi, am înţeles, cu toţii, că se căuta un mijloc de a-l priva de libertate: nu printr-un proces în faţa tribunalelor, ci printr-un alt sistem. Asta se mai întâmplase atunci când, nereuşind să-l facă  pe un credincios  să-şi renege credinţa, în ciuda unui proces şi a condamnării la închisoare, oficialităţile l-au închis într-un spital psihiatric ca să-şi atingă scopurile.

 

Iubitul nostru frate fusese bolnav, înainte de convertirea sa în 1961, de o boală nervoasă gravă de care s-a vindecat numai datorită puterii lui Dumnezeu, căci nici un medic nu-i putuse aduce vreo alinare.

Din acel moment, el a început să-L slujească pe Domnul, care făcuse atât de mult pentru el; era, în faţa prietenilor lui, o dovadă vie a milei şi a măreţiei lui Dumnezeu.

 

La 11 februarie, fratele nostru I. V. Lazuta a fost arestat şi dus într-un loc necunoscut. Dar, după numeroase demersuri făcute de părinţii lui, s-a descoperit că era internat în spitalul regional de psihiatrie din Jadişki, unde urma un tratament forţat, deşi nu apăruse nici un document cu privire la condamnarea sa, şi nici la rezultatele examenului medical. Înainte de a fi internat în casa de nebuni, fratele nostru lucrase timp de opt ani ca pictor cu înaltă calificare la Mosti. După ce a fost internat în spital, de la locul lui de muncă i s-a dat un certificat în care scria: „În timpul cât a lucrat aici, a dovedit că e un bun specialist şi şi-a îndeplinit normele de lucru în proporţie de 100% şi 120%. A avut un comportament disciplinat şi modest. Nimeni dintre cei din jurul lui n-a putut spune că suferea de vreo boală nervoasă“.

Mama lui şi mai mulţi locuitori din sat i-au adresat lui A. N. Kosîghin o plângere semnată de I. V. Lazuta.

 

„De la începutul internării sale în spitalul psihiatric, fratele nostru a fost plasat într-o secţie generală, la un loc cu nebunii, iar medicii, bazându-se pe concluziile expertizei medicale, au început să-l trateze, deşi era complet sănătos la minte, ca şi cum ar suferi de schizofrenie. I s-au făcut o serie de injecţii cu insulină[35]. După primele injecţii, fratele nostru s-a simţit rău, şi dozele de medicament au fost mult micşorate.

În spital aveau loc întâlniri frecvente între medici şi fratele nostru I. V. Lazuta. În cursul uneia dintre ele, fratele nostru a întrebat:

– Ce mi se va întâmpla dacă mă lepăd de credinţa mea în Dumnezeu, nu mă mai duc la slujbă şi nu mă mai rog? Ce veţi face cu mine?

– Te vom lăsa imediat să te întorci acasă.

 

Toate astea arată clar care este noua tehnică a ateilor cu privire la cei ce cred: văzând că nici procesele, nici represaliile, nici întreruperea slujbelor, nici amenzile nu dau rezultatele dorite, ei au decis să experimenteze o nouă metodă de acţiune asupra credincioşilor, care constă în închiderea lor în casele de nebuni. Dar noi putem răspunde prin cuvintele apostolului Pavel: „Fiindcă sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Romani, 8.38, 39). ªi îi mulţumim lui Dumnezeu că îi dă fratelui nostru puterea să-I rămână credincios în mijlocul încercărilor şi suferinţelor prin care trece.

 

Cum ameninţările nu avuseseră nici un efect, la sfârşitul seriei de injecţii, doctoriţa îl întrebă:

– Ce zici, Lazuta, mai crezi în Dumnezeu?

Dat fiind că răspunsul lui a fost afirmativ, doctoriţa a adăugat:

– Lasă că te vindecăm noi de fanatismul tău!

 

I s-au aplicat noi tratamente, în urma cărora starea fratelui nostru s-a agravat rapid. După 11 mai, au început să i se umfle braţele şi să-l doară toate articulaţiile. După 18 mai, boala l-a ţintuit la pat şi nu s-a mai putut mişca fără ajutorul cuiva. Dar, slavă Domnului, mintea nu i-a fost distrusă. Este calm şi curajos şi spune:

– Dacă Domnul o îngăduie, sunt gata să mor pentru El, dar nu mă voi lepăda de El! „Ni s-a făcut onoarea nu numai să credem în Hristos, ci şi să suferim pentru El“ (Filipeni, 1.29).

 

Credem că, din pricina acestor suferinţe şi necazuri, Domnul va chema mult mai mulţi oameni printre copiii Săi. De aceea vă rugăm din nou ca, în rugăciunile voastre, să vă amintiţi de fratele nostru şi să-i cereţi Domnului să-i dea puterea să rămână credincios până la moarte.

 

Cerem Consiliului părinţilor deţinuţilor să adreseze guvernului ţării noastre un raport special, căci viaţa fratelui nostru este în mare primejdie.

 

Cei mai neînsemnaţi dintre fraţii şi surorile voastre întru Hristos, membri ai comunităţii din Borodici[36].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE


[1] Karl Marx şi Friedrich Engels: Le Manifeste du Parti Communiste, Paris, Bureaux d’Éditions, 1936, p. 41.

[2] Cf. L’État et la révolution, Éditions sociales, Paris şi Éditions du Progrès, Moscova, 1972, pp. 33-34.

[3] Cf. Le Messager ortodoxe, aprilie 1970, şi Catacombes 1973 („Almanach de l’Église du Silence“), p. 63. Pofta de sânge a lui Lenin reiese şi din telegrama pe care i-a trimis-o lui Stalin la 7 iulie 1918 (după ce a aflat că un social-revoluţionar de stânga îl asasinase pe ministrul plenipotenţiar german de pe lângă guvernul bolşevic): „Îi vom lichida pe toţi, în noaptea asta, fără milă. (...) Avem, ca ostateci, sute de social-revoluţionari. Aceşti aventurieri jalnici şi isterici au devenit organul contra-revoluţionarilor; ei trebuie să fie zdrobiţi fără milă, pretutindeni...“ Din Ţariţîn, Stalin îi răspunde: „Chiar azi trimit la Baku o scrisoare. Se va face totul. În privinţa istericilor, puteţi fi liniştit. Mâna noastră nu va tremura...“ Acest text este citat după ziarul sovietic Pravda (în „Calendrier des invalides de guerre russes“, Paris, 1972, 7 şi 8 iulie).

[4] Cf. „Le Complot soviétique“ în Journal de Genève din 23 februarie 1934.

[5] Cf. Le communisme contre la chrétienté, la chrétienté contre la communisme, „La Cause“, 1932, p. 35.

[6] Ibidem.

[7] Cf. Sinteza acestui „Manual“ publicat de Truth, Texas, sub titlul: Brain-Washing (A synthesis of the Russian Textbook of Psichopolitics). În „Nota editorului“, Kenneth Goff, fost membru al partidului comunist american, denunţă „complotul sălbatic al duşmanilor lui Hristos şi ai Americii care caută să ne cucerească naţiunea subjugând, prin diferite metode sinistre, gândirea concetăţenilor noştri, după voinţa comuniştilor“, şi atrage atenţia „oricărui patriot“ asupra faptului că „nu întotdeauna un popor este învins cu arme şi tunuri“.

[8] Idem, pp. 29-30. Metode asemănătoare au fost folosite în închisoarea comunistă de la Piteşti, România. D. Bacu, în cartea sa publicată în limba română, Piteşti, centru de reeducare pentru studenţi, relatează supliciul unui student de la facultatea de litere din Bucureşti: „După atâtea maltratări şi bătăi, trupul lui devenise aproape insensibil la lovituri; atunci l-au obligat să se lungească pe jos în mijlocul încăperii. Şaptesprezece studenţi, supuşi aceluiaşi tratament, au fost obligaţi, unul după altul, începând cu cei mai recalcitranţi (cei mai «bandiţi») să se întindă deasupra lui. Şeful comitetului de cameră se căţără la urmă, peste toţi.

Zdrobit de greutate, studentul nu mai putu rezista, Muşchii pântecului slăbiră sub apăsare şi tot ceea ce  i se interzicea să evacueze la toaletă se răspândi în celulă. Ceea ce a urmat după acest sinistru incident frizează demenţa. Sub pretext că a murdărit camera şi lenjeria care nu putea fi spălată decât la timpul programat, bietul student a fost obligat să-şi spele chiloţii cu gura. Refuzul lui de a se supune unui ordin de o asemenea bestialitate îl înfurie pe şeful comitetului. Îi zdrobiră degetele cu lemne, îl călcară în picioare; când şi-a pierdut cunoştinţa, l-au trezit cu o găleată de apă rece, apă pe care n-au vrut să i-o dea când a fost vorba de curăţenie. L-au izbit cu capul de podea, l-au târât prin cameră, trăgându-l de picioare; sângele începuse să-i curgă pe gură şi, la sfârşit, nu s-a mai opus la ceea ce i se cerea...“ (Cf. Sergiu Grossu: Catacombes 1973, p. 59).

[9] Idem, pp. 30-31. Cf. şi P. Deriabine şi F. Gibney: Policier de Staline, Ed. Fayard, 1966, p. 123: „La Moscova, deţinuţii cei mai importanţi sunt daţi pe mâna psihologilor şi uneori sunt supuşi unor tratamente hipnotice. De la mărturia falsă şi până la violenţa fizică, mijloacele naturale sunt, în general, de ajuns ca să se obţină mărturisiri complete. Anchetatorii încep prin a sta de vorbă cu deţinutul. I se dau sfaturi, după care urmează faza acuzaţiilor brutale şi a ameninţărilor proferate împotriva lui sau a familiei sale. Dacă persistă, presiunile se intensifică: ruptură de orar şi de rutină, epuizare, interogatorii, lovituri, carceră, temperaturi glaciale etc. ... În această distrugere calculată a voinţei, unul dintre elementele cele mai puternice rezidă în faptul că vinovăţia deţinutului nu este pusă niciodată la îndoială în mintea anchetatorilor...“

[10] Idem, pp. 31-32.

[11] Idem, pp. 33-34.

[12] Părintele Antonie, vorbindu-i ziaristului Pierre Darcourt despre teroarea chineză din Şanhai şi despre martiriul preotului Beda Tsang, descrie tortura electrică ca fiind „cea mai grea dintre torturi“: „Într-o noapte, vecinii lui de celulă aud un urlet îngrozitor care îi îngheaţă de spaimă. Preotul Beda îndură supliciul «magnetoului». Firele electrice sunt prinse de degetele mari de la picioare, trecute în jurul degetelor mari de la mâini, agăţate de lobii urechilor şi legate de un magnetou pe care un poliţist îl pune în funcţiune învârtind o manivelă. Descărcarea electrică traversează muşchii, oasele şi măduva spinării ca burghiul unei foreze. O durere fulgurantă la fiecare miime de secundă scutură întreg trupul şi creierul“ (Cf. Requiem pour l’Église de Chine, La Table Ronde, 1969, p. 153).

[13] Cf. Brain-Washing, pp. 54-55.

[14] Idem, p. 25 şi Catacombes, nr. 33/15 iunie 1974, p. 6: „A schimba jurămintele de credinţă“.

[15] Cf. La Russie contestataire (documente ale opoziţiei sovietice), Ed. Fayard, 1971, p. 238: „Ar fi timpul să vedem clar: a aresta oameni sănătoşi la minte care gândesc liber şi a-i închide în casele de nebuni înseamnă asasinarea spiritului: este o variantă a camerei de gazare şi chiar o variantă mai crudă: suferinţele victimelor sunt mai crude şi mai lungi... În materie de nedreptăţi şi de crime, trebuie să ne aducem aminte că există o limită dincolo de care omul devine un canibal.“

[16] „Oui, j’etais chez les fous...“, în revista franco-ucraineană Échanges (martie 1973).

[17] Cf. Brain-Washing, p. 3.

[18] Cf. articolul „Recherche d’un recours“, în Exil et Liberté, nr. 182, noiembrie, 1972.

[19] În Catacombes, nr. 4/15 ianuarie, 1972, p. 11.

[20] Cf. L’Aurore din 15-16 iulie 1972, mai ales editorialul lui André Guérin: „despre această politico-pshiatrie s-au scris cărţi. Ei bine! Toate astea sunt false, din fericire. Toate astea sunt false. Marcellin, ministrul de interne, la 11 iulie, crezând că poate face aluzie într-un discurs la acest mod moscovit de a trata opoziţia, Piotr Abrasimov, ambasadorul URSS în Franţa, a redactat un protest oficial pe care l-a primit André Bettencourt, şi care pare că a constituit obiectul unei discuţii foarte remarcate la Elysée.“ Recent, consilierul Duinin şi al doilea secretar al ambasadei sovietice la Paris, Morisov, i-au asigurat pe profesorii Cartan şi Schwartz, veniţi să protesteze împotriva internării abuzive a tânărului matematician ucrainean Leonid Pliuşci într-un spital – închisoare din Dnepropetrovsk: „Nu vă temeţi pentru Pliuşci, a cărui existenţă ne era, de altfel, necunoscută. În URSS, spitalele psihiatrice nu sunt folosite niciodată în scopuri represive. Mai mult, prietenul dumneavoastră este, după cum spuneţi, un savant, el beneficiază la noi de spitale speciale în care îngrijirea şi tratamentul medical sunt chiar mai bune decât în alte stabilimente spitaliceşti ale noastre.“ (Idem, din 25-26 ianuarie 1975).

[21] Cf. articolul său din 15 decembrie 1971: „L’asile d’aliénés comme source d’information“.

[22] Cf. Alexandre Vardy: „O conjuraţie împotriva spiritului“, în revista La Renaissance (în rusă) nr. 241/1973: „Conjuraţia    conducătorilor împotriva sufletului poporului îl costă scump. Această conjuraţie favorizează entropia psihică. Utilizând un «material viu» (nişte suflete vii, care simt, care palpită), conducătorii se străduiesc să  facă din el nişte sclavi umili şi docili dotaţi cu  vestitul «caracter sovietic». La «comanda socială» a conducătorilor, se distruge în sufletul celor conduşi orice iniţiativă civică, orice spirit de inovaţie, orice emoţie puternică, orice elan al gândirii creatoare. Cei ce conduc se străduiesc să programeze cercul vicios al gândirii în aşa fel încât fluxul de idei să nu poată trece dincolo de limitele programului îndoctrinat. Autorităţile se ostenesc să creeze o fiinţă temătoare, apatică, pasivă şi abrutizată, care are nevoie de un şef, de un conducător, de un om care dă indicaţii, care îi comandă cum trebuie să gândească, ce trebuie să spună şi să facă, unde, când şi cum... O astfel de fiinţă trebuie să se obişnuiască a gândi nu numai că i se poate lua totul, inclusiv bunurile, puterile, sănătatea şi viaţa, dar şi că i se dă «tot ce i se datorează», ca unui animal, ca unui câine.“

[23] Cf. „Éthique médicale et abus de la psychiatrie en URSS“, în Catacombes, nr. 16/15 ianuarie 1973, p. 11.

[24] Cf. Vancouver Sun (Canada) din 19 aprilie 1973.

[25] Cf. scrisorii doctorului Henri Ey, fost secretar general al asociaţiei mondiale de psihiatrie, publicată în Le Figaro din 24 noiembrie 1973, sub titlul „Psychiatrie et répression sociale“.

[26] Cf. Cahiers du Samizdat (document nr. 33) din mai 1973.

[27] Inginer-matematician de orientare democrat-marxistă, membru al „Grupului de iniţiativă pentru Apărarea Drepturilor Omului în URSS“, condamnat la 29 ianuarie 1973 de Tribunalul din districtul Kiev, la internare psihiatrică. Eliberat după trei ani de „tratament“, el a venit de curând la Paris împreună cu soţia şi cu copiii săi.

[28] Revăzut şi corectat după procesul de la Nürnberg, jurământul lui Hipocrat spune: „Nu voi îngădui ca unele considerente ca religia, naţionalitatea, rasa, partidul politic sau clasa socială să se interpună între îndatoririle mele şi pacienţii mei. Voi nutri cel mai mare respect pentru viaţa omenească din momentul conceperii sale, chiar sub ameninţare. Nu-mi voi folosi cunoştinţele medicale în scopuri contrare legilor umanităţii.“

[29] Cahiers du Samizdat (document nr.29) din iulie-august 1973.

[30] La Congresul mondial al psihiatrilor care a avut loc la Mexico-City, între 1 şi 5 decembrie 1971, într-o scrisoare deschisă adresată lui Podgornîi, preşedintele Sovietului suprem al URSS, se arăta „imensul pericol potenţial, pentru întreaga omenire, al unui sistem care îi distruge pe opozanţii ideologici sau politici non-violenţi, aplicându-le tratamente psihiatrice primejdioase pentru integritatea persoanei. Aceste metode constau în abuzul medicinei practicat de un personal medical depravat şi aservit. Ele dăunează întregii umanităţi. Declarăm că principiul etic fundamental: «Un medic nu are dreptul  să vatăme sănătatea cuiva», ca şi principiile Organizaţiei

mondiale a Sănătăţii şi ale Secţiunii Drepturilor Omului de la ONU, constituie o valoare absolută. Aceste principii trebuie să domine toate calculele politice şi poliţieneşti şi toate regimurile politice, oriunde ar fi. De aceea condamnăm cu cea mai mare severitate orice abuz în folosirea drogurilor şi a narcoticelor de către corpul medical şi auxiliar din stabilimentele psihiatrice, ca şi orice tratament care lezează sănătatea şi orice presiune psihologică şi fizică ce are drept scop să terorizeze şi să «dezumanizeze» pe cineva pentru opoziţia sa non-violentă, în întreaga lume şi mai ales în URSS.» (Citat după André Martin: „La grande peur des bien-pensants“, în Catacombes, nr. 4/15 ianuarie 1972, p. 11).

Pe de altă parte, un „grup de intelectuali lituanieni“ trimitea aceluiaşi congres o cerere „amar antisovietică“ – citim în The Sun (Baltimore, SUA) din 20 noiembrie 1971 – în care îşi exprimă dorinţa ca „psihiatrii care iau parte la congres să informeze opinia publică mondială despre practicile psihiatrice aplicate în Soviete disidenţilor politici şi cer guvernului sovietic o anchetă a Naţiunilor Unite“.

[31] Publicaţie lunară, în limba rusă, ce apare la Frankfurt, Germania Federală.

[32] Cf. Chronique des événements en cours, nr. 26 din 5 iulie 1972, în Cahiers du Samizdat (document nr. 13) din octombrie 1972.

[33] Tânăr creştin din satul Volontirovka (Moldova sovietică) persecutat, torturat şi, până la sfârşit, omorât la Kerci în ziua de 16 iulie 1972, în timpul serviciului său militar în unitatea 61.968 „T“, unde predica învăţătura lui Hristos soldaţilor şi ofiţerilor atei.

[34] Cf. Cahiers du Samizdat (document nr. 50) din noiembrie 1973.

[35] Vorbind despre „Psihiatria poliţienească din URSS“, profesorul Peter Redaway prezintă „terapeutica“ antiumană, care urmăreşte să zdrobească individul în felul următor: „terapeutica aceasta nu este alta decât cea pusă la punct pentru a-i îngriji pe adevăraţii bolnavi mintali. Dar răul vine din faptul că unii medici declară dezechilibraţi oameni care sunt perfect normali şi le prescriu doze enorme de medicamente concepute pentru alienaţi. Unele, neurolepticele, administrate în doze repetate, provoacă o somnolenţă urmată, în general, după aproximativ o săptămână, de o pasivitate care predispune la supunere.  Altele provoacă o febră de 40 de grade, dureri de cap, dureri în  articulaţii  şi  în  locul unde s-a făcut injecţia. În acest stadiu, pacientul sănătos la minte face uneori concesii, pentru a obţine o uşurare. Există şi un alt drog care poate  declanşa stări de agitaţie extremă.  Absorbţia  lor  cumulativă

transformă viaţa deţinuţilor în infern, aşa cum o descrie Vladimir Gherşuni, un contestatar acum internat în spitalul psihiatric special din Oriok... Este clar că URSS s-a lansat într-un nou tip de maltratări, manipularea atroce a creierului, organ ale cărui celule, odată distruse, nu se mai regenerează. A pierde o parte din el sau a-l diminua prin tratamente odioase echivalează cu o amputaţie.“ (Cf. Sélection du Reader’s Digest din decembrie 1972).

[36] Cf. Catacombes, nr. 26/15 noiembrie 1973, p. 6.