CU DUMNEZEU,  IN SLUJBA ROMÂNIEI

 

La 5 aprilie 2001 s-au împlinit 32 de ani de când am plecat din ţară împreună cu soţia mea, stabilindu-ne la Paris, ca refugiaţi politici, după ce am cunoscut, amândoi, prigoana şi temniţele comuniste: ea, ca membră a P.N.Ţ.-ului şi nepoată a lui Iuliu Maniu, iar eu, din cauza credinţei mele şi-a activităţii religioase în cadrul mişcării ortodoxe Oastea Domnului; dar, mai ales pentru marea şi neiertata „vină" de a fi scris, în timpul celui de al 2-lea război mondial - ca redactor la ziarele Basarabia şi Transnistria, editate de Ministerul Propagandei, articole cu caracter antisovietic, denunţând invazia trupelor roşii, în provincia mea natală, Basara­bia, şi apărând dreptul acestui pământ românesc la libertatea ce i-a fost, prin violenţă, călcată în picioare.

Odată ajunşi pe malurile Senei, nu ne-am atârnat „harpele" noastre în „sălciile" Parisului, nici n-am şezut, plângându-ne dez­rădăcinarea şi băjenia, cum au făcut-o robii din Ierusalim, „la râul Babilonului", dar am strigat şi noi, în durerea noastră, aidoma lor: „De te vom uita, Românie, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine...", cum citeam în Psalmul 136. Şi n-am încetat să fim cu gândul şi cu inima, mereu şi mereu, la brazda natală, din care ne-am rupt cu lacrimi, scriind articole, ţinând conferinţe, editând cărţi şi dând în vileag, prin revista Catacombes, tot răul ce se abătuse peste popoa­rele asuprite de Uniunea Sovietică, fără a trece cu vederea tragica soartă a fraţilor mei români, pe care-i persecuta, îi tortura, îi întem­niţa şi-i ucidea regimul comunist.

Iată ce-mi scria de la Madrid, la 11 iulie 1972, scriitorul şi filo­soful Vintilă Horia: „Opera dumitale mi se pare extraordinară şi îmi pare rău că nu mai vin vara asta la Paris, ca să-ţi spun prin viu grai, ce cred despre ea. De unde ai scos atâta energie, de unde scoţi atâta informaţie despre grozăviile de acolo, cum te-ai descurcat la început ca să scoţi o astfel de publicaţie, iată lucruri pe care numai credinţa, care mută munţii din loc, le poate face explicabile. Toţi Românii ar trebui să fie mândri că un compatriot a întreprins o ase­menea misiune."

La rândul ei, Sanda Stolojan, pe atunci preşedinta Ligii române pentru apărarea drepturilor omului din Franţa, mărturisea la 5 decembrie 1983 cât de mult apreciază revista Catacombes (apre­cieri care nu se mai găsesc în cartea sa despre Exilul la Paris): „Dacă v-am dat cumva impresia că nu apreciez la justa ei valoare importanţa acţiunii dusă pe toate planurile de Catacombes, mi-ar părea imens de rău. Sunteţi principala noastră sursă de informaţie în privinţa României. Dincolo de asta, faceţi opera cea mai impor­tantă din câte au fost duse la bun sfârşit de Românii din Exil".

Iar tot ca un elogiu socotesc virulentul atac contra „ideologului libertăţii de credinţă", publicat în ziarul Scânteia Tineretului din 12 martie 1983, în care, după ce mă învinuieşte de crimă, fiindcă am susţinut războiul din Răsărit, scriind articole antisovietice, ca de pildă „Jertfa latinităţii în Răsărit", şi că m-am ascuns, după victoria aliaţilor, în secta „obscurantistă Oastea Domnului", continuându-mi, astfel, programul contra regimului", se subliniază faptul că de pe malurile Senei, unde am ajuns în 1969 - cu toate că în 1959 am fost condamnat la temniţă grea - descopăr martiri din­colo de cortina de fier şi propovăduiesc deschis „necesitatea unei revoluţii care să purifice lumea". Sunt în totul de acord cu această gravă „învinuire" şi mă simt mândru de a o fi comis, cu ani în urmă, cu gândul la România).

In momentele de uluitoare promisiuni politice, când tot poporul sărbătorea căderea lui Ceauşescu şi răsăritul unor zodii mai bune, în acel sfârşit de decembrie 1989, ne plăcea să citim, aflându-ne în Franţa, aceste versete ale izbăvirii, din cartea proorocului ISAIA, 14. 4-7: „Iată, asupritul nu mai este, asuprirea a încetat. Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie..." Şi mă întreb, şi te întreb cititorule: Dar mai târziu, când revoluţia ne-a fost furată, când foştii securişti mai conduceau des­tinul ţării, când au năpădit minerii străzile Capitalei şi s-au dedat la acte de bestialitate, s-a mai bucurat pământul României „de odihnă şi pace"? Şi-au mai izbucnit victimele de ieri „în cântece de veselie"? S-au mai auzit rostite de conducătorii de atunci, sau de cei actuali, cuvinte ca acestea, spicuite tot din cartea proorocului deja amintit: „Doamne Dumnezeul nostru, alţi stăpâni afară de Tine au stăpânit peste noi, dar acum numai pe Tine, şi numai Numele Tău îl chemăm!" (cap. 26, vers. 13).

De aceea, mi-am propus să vedem, să analizăm, să chibzuim cum am putea să ieşim din impasul în care se găseşte ţara actual­mente, mai bine zis în ce fel trebuie să ne facem datoria de slujire a Neamului, a poporului, a societăţii descumpănite în care trăim: cum putem salva România?

Pornind de la revelaţia infailibilă a Sfintelor Scripturi, ţin să pre­cizez, cu toată tăria, că nimeni şi nicicând nu poate fi în slujba Neamului său dacă nu se găseşte mai întâi în slujba lui Dumnezeu. Nimeni şi nicicând nu se poate făli că trăieşte pentru slava Nea­mului sau, dacă nu trăieşte mai întâi o viaţă de slavă cu Hristos în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, definitiv şi deplin. Nu scria, oare, înfiăcăratul Bossuet: „Dieu veut tout? (Dumnezeu vrea totul)? De unde concluzia, absolut evanghelică, a marelui romancier catolic Francois Mauriac: "LeDieu des chretiens ne veut pas etre aime, ii veut etre seul aime" (Dumnezeul creştinilor nu vrea să fie iubit, El vrea să fie numai El iubit). Nu este vorba de o convergenţă unică, discriminatorie, absurdă, ci de supremaţia prezenţei lui Dumnezeu în convergenţa noastră socială, culturală sau politică.

Punctul culminant al dinamismului uman - în speţă al dinamis­mului românesc - trebuie să-l constituie jertfa de sine, dăruirea

totală, consacrarea propriei vieţi în slujba Neamului, prin slujirea lui Dumnezeu în Hristos Iisus. Paralelismul dintre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea poporului căruia aparţinem scoate în evi­denţă corelaţia lor indisolubilă. în concepţia creştină, principiul slujirii se referă, în exclusivitate, la Dumnezeu, conform răspun­sului dat de Iisus, pe munte, Ispititorului: „Domnului Dumnezeu­lui tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti." însă acest principiu nu poate face abstracţie de oameni, pentru că ar deveni el însuşi abstract, meta-uman, ireal. Numai lui Dumnezeu să-I slujim, de sigur. Dar slujirea lui Dumnezeu nu-şi capătă integralitatea decât prin slujba noastră faţă de oameni, faţă de poporul pe care-1 iubim şi căruia vrem să ne dăruim viaţa.

Ecuaţia slujirii omeneşti se rezolvă prin regula fixată de Iisus: „Eu în ei şi Tu în Mine" (IOAN, 17. 23). Altfel spus, numai pro­porţional cu prezenţa lui Iisus în sufletul nostru, cu slujirea Lui faţă de noi, păcătoşii răscumpăraţi pe măgura Golgotei, vom fi în stare să-L slujim pe Dumnezeu, în persoana oamenilor care au nevoie de slujirea noastră, de abnegaţia şi entuziasmul nostru creş­tin. Jertfa lui Iisus ne obligă la jertfă, prin noul conţinut de viaţă realizat în El şi prin dimensiunea nouă a capacităţii noastre de înţelegere. De abia acum putem pricepe axioma aceasta sublimă: „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru..." (MATEI, 20. 26).

Iisus Hristos trebuie propovăduit cu îndrăzneală poporului român, de la omul simplu la savanţii Academiei Române, neţinând cont de ironia agnosticilor, de îndoiala sau jena „căldiceilor", de atitudinea indiferentă a autorităţilor bisericeşti, de opoziţia guver­nelor sau de sforăriile partidelor politice.

Ca să ieşim din impasul în care se găseşte ţara actualmente, să ne aplecăm pe paginile Sfintei Scripturi, hrănindu-ne din sfaturile şi itinerariile spirituale pe care ni le oferă cu prisosinţă.

Ceea ce s-a neglijat, mai întâi de toate, în ultimii ani de libertate politică, a fost „nevoia grabnică" a cunoştinţei de Dumnezeu, o nevoie gnoseologică, prioritară într-o ţară abia scăpată de dicta­tura comunismului ateu, precum ni se descoperă de către proorocul Osea: „Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară". Datorită acestui fapt negativ, subliniază Osea, „fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte, năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri (...). Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă" (OSEA, 4. 1-6).

Constatarea tragică a pierii unei entităţi naţionale, a unui popor, şi înţelegerea exactă a factorului nociv cauzator, alcătuiesc coordonatele indispensabile ale succesului în lupta pentru reface­rea morală a naţiunii. Deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu este obârşia şi resortul oricărei prefaceri ulterioare, ale oricărei revo­luţii morale. Această neglijată „cunoştinţă de Dumnezeu" este o cunoştinţă formativă, prin care reuşim să ne cunoaştem pe noi în­şine, iar cunoaşterea eului propriu înlesneşte cunoaşterea noneului, a aproapelui nostru colectiv, care este poporul român, aşa decăzut şi descreştinat cum este.

Deci, cunoştinţa de Dumnezeu determină formarea unei con­ştiinţe creştine, care se dezvoltă pe măsura înaintării în cunoştinţă, după ce Hristos a luat chip în conştiinţa omului penitent. Iar con­ştiinţa convertită, credincioasă Adevărului, va creşte „în toate pri­vinţele", devenind abia acum o conştiinţă creştină, cristocentrică, extradogmatică, drept rod normal al întâlnirii omului cu Iisus; o conştiinţă imparţială, vie, care să ardă de neastâpărul slujirii, care să oblige pe orice creştin „să trăiască şi el cum a trăit Iisus", ori­care ar fi natura activităţii omeneşti: intelectuală, politică, econo­mică sau artistică.

Prin realizarea acestei conştiinţe active invulnerabile, multipli­cată pe o scară întinsă, creştinismul poate redeveni, aidoma Bise­ricii primare, unica forţă spirituală în stare să prefacă societatea în structurile ei învechite.

 

Dacă suntem cu adevărat „ai lui Hristos", întrucât am renunţat să mai fim ai noştri; dacă ne străduim să luptăm împotriva tică­loşiei şi stricăciunii din lume, după îndemnul Evangheliei - este absolut obligatorie înjghebarea neîntârziată a unui amplu şi soli­dar front creştin de luptă, în care suflete de toate nuanţele rituale şi de toate confesiunile religioase să-şi unească inimile şi lacri­mile, idealurile şi pungile, devenind „o inimă şi un suflet", ca pe vremea apostolilor, crezând într-o singură Evanghelie, cântând un singur cântec de biruinţă şi luptând sub un singur steag - steagul salvării spirituale a României.

Regenerarea societăţii nu se poate obţine decât prin Iisus; fără El nimic nu este cu putinţă. Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic", conclude Mântuitorul. "Pot totul în Hristos", se mândreşte Pavel, sporindu-ne, astfel, entuziasmul şi cimentându-ne nădejdea biruinţei (FILIPENI, 4. 13).

În cuvântarea de pe munte (MATEI, 6. 24-34), Domnul Iisus ne atrage atenţia că „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni", că nu putem sluji „lui Dumnezeu şi lui Mamona". Din păcate, marea noastră tentaţie este de a crede şi a sluji la doi stăpâni deodată. De a fi alături şi de Dumnezeu şi de Mamona, şi de Iisus cel Răs­tignit şi de tâlharul Baraba, în infinitele lui ipostaze sociale. Insă sensul trăirii creştine constă în concentrarea integrală a omului nostru lăuntric, spre a iubi şi, totodată, a sluji unui singur stăpân.

Monoteismul credinţei noastre nu este, aşadar, decât o simplă iluzie, deoarece am devenit - sau suntem pe cale de a deveni -politeişti şi poligami: acceptăm teoretic că „Dumnezeu este unul", dar practic ne închinăm la mai mulţi Dumnezei şi-i iubim după măsura poftelor care ne stăpânesc, a idolilor pe care îi purtăm şi pe care îi cocoloşim în inimă, îndepărtându-ne de Dumnezeu şi facili­tând, astfel, căderea noastră în tot felul de nelegiuiri nepermise. Până şi lăcomia este „o închinare la idoli", ne lămureşte Ap. Pavel

(COLOSENI, 3. 5).

Până şi pântecele ajunge un „dumnezeu strein" şi-o Astartee tiranică, ne atrage, tot el, atenţia (FILIPENI, 3. 19).

În lume sunt mai multe religii. Totuşi, creştinismul le depăşeşte pe toate, pentru că el nu este o religie. Creştinismul este un foc. Iisus n-a spus: „Eu am venit să întemeiez o religie nouă". Nu! El a zis: „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!" (LUCA, 12. 49). Un creştin, în ade­văratul sens al cuvântului, este un slujitor al focului dumnezeiesc, un aruncător de foc pe pământ, un sfânt şi activ „incendiator", în luptă cu eternele zăpezi ale indiferenţei religioase, cu şubredele te­melii politice, cu întunericul ignoranţei în care zac masele popu­lare, cu gheţurile interioare şi exterioare ale lumii. Dumnezeu ne cheamă, prin Evanghelie să aprindem pământul de la poalele Carpaţilor, în vâlvătăile dragostei lui Hristos, întru schimbarea politică pe care o dorim, zdrobind, prin „focul" aruncat de Iisus şi pe pământul României, toate obstacolele întruchipând împotrivirea de totdeauna a negaţiei la opera afirmativă a spiritului înnoitor. El este veşnic viu şi prezent în istoria lumii, în istoria Neamului românesc, chiar şi atunci când noi nu-L dorim sau îl respingem. După înviere, nu i-a asigurat Domnul pe ucenici, zicându-le: "Iată, Eu sunt cu voi - deci, şi cu noi, Românii - în toate zilele (nu numai duminical, la sfânta liturghie sau de marile sărbători!), ,Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (MATEI, 28. 20). Iisus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa" de care are nevoie şi Biserica, şi lumea politică, începând cu preşedintele ţării şi până la cel mai neînsemnat deputat sau senator. De Iisus Hristos are nevoie neamul nostru, ca să treacă de la moartea de azi la învierea de mâine. El, Iisus, este marele „Eu sunt". El este Cel care ne strigă şi nouă, ca odinioară ucenicilor, pe marea înfuriată, când vântul era potrivnic: „îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi..." (MATEI, 14. 27).

În pofida zodiilor duşmănoase pe care le cunoaştem cu toţii, noi avem obligaţia, noi avem datoria să reclădim ţara pustiită de regimul comunist şi de tatonările politice de după Revoluţia din Decembrie. Să luptăm pentru reclădirea ei, nu cu promisiuni deşarte, nu cu justificări demagogice, ci cu o inimă nouă şi cu suflet nou, cu tot ce avem curat în noi, repetând sfielnic cuvintele Mântuitorului: „Suntem nişte robi netrebnici: am făcut ce eram datori să facem" (LUCA, 17. 10).

Dacă opera credinţei este constructivă, opera păcatului este dis­tructivă, nimicitoare. Aşa se explică de ce, după convertire, Evanghelia ne cere să zidim ceea ce a distrus păcatul. Dar nu sin­guri, prin propriile noastre puteri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, făcând apel la îndurarea şi dragostea Sa. Şi ştiţi de ce? ,J)acă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc..." ne povăţuieşte Psalmistul (127. 1). Mai este oare nevoie să scot în evidenţă necesitatea primordială a fundamentului? Rostul teme­liei! Cine nu ştie că rezistenţa oricărei clădiri - individuale sau sociale - este în funcţie de temelia pe care o are? De altfel, Iisus ne arată ce se poate întâmpla, dacă lucrăm în chip nechibzuit, fără discernământ, de mântuială: dacă ne zidim sufletul, nădejdile, patriotismul viziunea politică, idealurile cele mai luminoase „pe nisip": „A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare", citim în Evanghelia după MATEI, cap. 7. 26-27.

Pe când casa zidită „pe stâncă" rezistă tuturor intemperiilor din afară şi din lăuntrul fiinţei umane, tuturor revărsărilor de ură şi tuturor furtunilor acestui veac ticălos şi apostat, întocmai exem­plului pe care ni l-au lăsat martirii şi sfinţii Bisericii.

Cine este temelia! Sfântul Pavel ne spune răspicat că „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus Hristos" (1 Cor., 3. 11). Mântuitorul este singura temelie vala­bilă, singurul fundament indispensabil mai ales nouă, Românilor. Iisus Domnul este „piatra din capul unghiului", piatra unghiulară şi a umanităţii şi a ţării noastre. Să nu alergăm după alte „pietre", după alte „temelii", fiindcă numai în Iisus „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul" (EFESENI, 2. 21-22).

„Piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică" despre care scrie Isaia, „piatra pe care au lepădat-o zidarii", la care se referă Psalmistul, este simbolul lui Iisus Hristos. El reprezintă pia­tra unghiulară pe care au lepădat-o cărturarii şi fariseii, bătrânii norodului şi preoţii iudei, din vechime; pe care au lepădat-o, ieri, şi continuă s-o lepede, încă, în România, cărturarii şi oamenii de ştiinţă, academicienii şi intelectualii agnostici, dar mai cu seamă cei ce ne conduc ţara, pretinşii aleşi ai unui popor ce se pretinde drept-credincios, „cu frică de Dumnezeu".

Da, mă gândesc la România maladivă de azi. Reclădirea ei nu se poate realiza de cât pe stânca Golgotei, această „temelie puter­nică", pe care se pot aşeza poveri şi dureri, năzuinţe şi aşteptări de împlinire rodnică. încrezându-ne în Iisus, îmbăindu-ne în sângele jertfei Sale, zidindu-ne pe stânca Adevărului, care este El, şi pacea sufletească, şi fericirea conjugală, şi viitorul nostru politic, nu vom fi amăgiţi niciodată. Văzând în Iisus „piatra vie" de care trebuie să ne apropiem - precum ne îndeamnă Ap. Petru (1 PETRU, 2. 4-5) -, vom putea deveni şi noi, Românii, nişte pietre vii, zidiţi ca să fim, sub bolta crepusculară a lumii, o „casă duhovnicească" şi o „preoţie sfântă", un popor pe care Dumnezeu Şi 1-a câştigat ca să fie al Lui.

Nimic n-ar fi imposibil de realizat în perimetrul social, cultural şi politic al pământului românesc, dacă s-ar lucra şi s-ar lupta cu credinţă. O credinţă, fie ea şi cât un „grăunte de muştar", dar vie, curată, neprefăcută. Harul lui Dumnezeu ne stă la îndemână pen­tru lucrarea de zidire a unei Românii noi. Cu condiţia să ne lăsăm noi înşine modelaţi de focul cel sfânt al Duhului, vieţuind în mij­locul unei comunităţi „plină de oase", plină de mortăciuni şi „mor­minte văruite", şi crezând neîndoielnic în puterea de înviere a Vân­tului ceresc. Crezând, luptând şi chemând ajutorul Duhului Sfânt, aşa cum scrie în cartea proorocului Ezechiel: „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!" Fiţi convinşi că „oasele" se vor acoperi de carne şi de piele, duhul va intra în morţii societăţii româneşti în descompunere morală şi paralizată de somnolenţa unei inerţii îngrijorătoare, şi morţii aceştia vor învia, devenind, cum spune Biblia, „o oaste mare, foar­te mare la număr" (EZECHIEL, 37. 1-10).

Reforma spirituală, prin intervenţia Duhului Sfânt, şi prin lup­ta cea bună a credinţei, va face să dispară din societate aproape toate infirmităţile sufleteşti, toate beteşugurile vieţii sociale. Şi toţi îndrăciţii, toţi orbii şi slăbănogii, toţi gârbovii şi lunaticii morali se vor întoarce la Dumnezeul cel viu şi adevărat, care „nu oboseşte iertând", care este „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv", un Dumnezeu care „iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul", citim în EXOD, 34. 6-7. Nici un munte de trufie, de ignoranţă sau de nedreptate socială nu se va putea împotrivi acestei revoluţii creştine, acestei renaşteri capabile să mute din loc toate structurile vechi şi să le desfiinţeze prin credinţă.

Deci, România are nevoie de o nouă revoluţie, de cea mai fru­moasă, mai constructivă şi mai utilă revoluţie, care este revoluţia interioară a înnoirii, a conversiunii, a învierii omului şi, prin om, a societăţii. Este vorba de o revoluţie educativ-creştină, acţionând de jos în sus, care va lansa în arena vieţii politice elitele sociale de primul rang, destoinice să transforme România, prin forţa persona­lităţii lor transformate de Iisus, imprimându-i direcţia infailibilă a Evangheliei şi suflul inepuizabil al idealului creştin de slujire a Neamului. Nu cârpirea societăţii, ci pur şi simplu înnoirea sa inte­grală.

Dacă vrem să dăm un sens existenţei noastre, dacă vrem să fim folositori Neamului, s-o facem cu Iisus, în Numele lui Iisus, fără de Care şi credinţa şi slujirea şi lupta şi viaţa devin inutile şi false.

Ap. Petru scrie că noi, cei ce credem în Iisus Hristos, aşteptăm, după făgăduinţa Lui, „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea" (2 PETRU, 3. 13). Ceea ce înseamnă că visăm şi aşteptăm în van apariţia unui „nou pământ" românesc câtă vreme con­tinuăm să trăim, ba chiar şi să acceptăm, „cerurile vechi", moşte­nite de la fostul regim comunist. Fiindcă, ce vedem în România zilelor noastre?

Oportuniştii „cerurilor vechi", privilegiaţi nomenclaturii comu­niste, foştii securişti, foştii torţionari, foştii secretari ai organizaţi­ilor de partid şi chiar foşti miniştri comunişti - iată-i deputaţi şi senatori în parlamentul post-revoluţionar, de parcă nimic nu s-a schimbat de la căderea şi asasinarea cuplului Ceauşescu.

Admiratorii „cerurilor vechi" comuniste, rapsozii şi apologeţii de altă dată ai tiraniei comuniste, iată-i membri ai Academiei Române sau - de ce nu? - mentori ai mass media, zbenguindu-se în presa cotidiană şi la emisiunile T.V., fără nici un pic de jenă, de parcă nimic nu s-a schimbat pe malurile Dâmboviţei.

Şi, totuşi, deşi dezamăgiţi de dibuirile politice la care asistăm, noi continuăm să aşteptăm şi ceruri noi şi un nou şi sfânt pământ românesc, în care fiecare suflet de om credincios să ajungă un tem­plu al Domnului şi-un preot al propriului său altar. România, ca să renască şi să cunoască plenitudinea socială, culturală, religioasă, economică şi politică are nevoie de Iisus, ca şi noi, cei ce vrem să fim folositori Neamului căruia aparţinem.

„Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte!", ne îndeamnă poetul şi cântecul dezrobirii Neamului. Iar apostolul Pavel ne stri­gă, zgâlţâindu-ne conştiinţa adormită: „Deşteaptă-te, tu, care dor­mi, scoală-te din morţi şi Hristos te va lumina" (EFESENI, 5. 14).

Da, o Românie nouă este posibilă. Da, un nou şi sfânt pământ românesc este posibil, dacă în lupta noastră cu Răul din lume ne vom sprijini pe Iisus şi vom începe să reclădim ţara pe El.