POLITICA ANTICREŞTINĂ A COMUNISMULUI

 

De la începuturile sale, ideologia marxistă s-a adeverit a fi un duşman implacabil al religiei, iar promotorii materialismului dialectic au condamnat-o, pur şi simplu, la pedeapsa capitală. Fiindcă pentru Karl Marx religia este opiumul poporului, comu­nismul nu poate începe decât odată cu ateismul. Prietenul său, Engels, socotind religia drept „un reflex fantastic" în capul omu­lui, va trage concluzia că acest incomod reflex goleşte omul şi natura sa de tot conţinutul, transpunându-1 în „fantoma unui Dum­nezeu de dincolo". De aceea Lenin, în calitatea sa de discipol înflăcărat al celor doi dascăli materialişti, îi va scrie lui Gorki, la 14 Noiembrie 1913, că „orice idee religioasă, orice concepţie despre Dumnezeu, orice cochetărie chiar cu acest Dumnezeu devine o indicibilă abominaţie". Concluzia? A.b.c.-ul marxismu­lui este lupta antireligioasă, respectiv o luptă de clasă, îndârjită, necruţătoare, vizând dispariţia „rădăcinilor sociale ale religiei".

Pentru filosoful rus Nikolai Berdiaev, comunismul „vrea să devină el însuşi o religie, ca să ia locul creştinismului". Scopul său ultim este distrugerea creştinismului nu numai în viaţa publică, ci mai cu seamă extirparea sa totală şi definitivă din conştiinţa cetăţe­nilor, în vederea transformării omului vechi, de tip burghezo-moşieresc, într-un „om nou" - acel trâmbiţat homo sovieticus - şi crearea, prin el, a societăţii comuniste. însă istoria a demonstrat, cu prisosinţă, că această diabolică perspectivă nu s-a adeverit posi­bilă nici în Uniunea Sovietică, nici în celelalte ţări răvăşite de totalitarismul marxist-leninist, deoarece URSS a ieşit din ghetoul ei, după cel de-al doilea război mondial, pledând pentru destindere, pentru pace, pentru apărarea libertăţilor democratice, între care figura şi dreptul omului la libertatea religioasă. Vladimir Kuroiedov, şeful a tot puternic al Departamentului afacerilor religioase, nu îndrăznea, oare, să susţină că legislaţia sovietică privind cultele religioase este „cea mai umană şi mai democratică din lumea întreagă", că ea „protejează interesele creştinilor" ca nimeni altul? Sau vestitul ideolog marxist Leonid Iliicev nu se lăuda că în lupta contra religiei, care este o luptă pe bază de principii, luptătorii atei fac uz de „o manieră cordială şi sinceră" ori de câte ori abordează un credincios al Bisericii?

Noi am cunoscut prea bine - atât eu, cât şi soţia mea - în ce constă politica anticreştină a comunismului, trăind şi suferind, amândoi, sub cerul nemilos al unui regim comunist nemilos, în mod ostensibil antidemocratic şi antireligios, cu toată minciuna „libertăţii religioase" înscrisă în Constituţie, o libertate imposibilă din punct de vedere logic, iar practic inexistentă acolo unde trona steagul blestemat al Secerii şi Ciocanului impus de Moscova.

In lupta dusă de forţele comunismului împotriva religiei, sunt folosite tot felul de stratageme diabolice - de la cea mai abjectă viclenie până la promisiuni nicicând respectate - cu scopul derutării opiniei publice mondiale şi al camuflării intenţiilor sale de înşelăciune permanentă. Ceea ce rămâne esenţial, definitiv şi de neschimbat în viziunea revoluţionară a comunismului este strate­gia, care trasează, o dată pentru totdeauna, reperele obligatorii ale hegemoniei planetare a unui totalitarism sângeros, ale unui colectivism integral, ale luptei de clasă, ale persecutării opozanţi­lor politici sau religioşi, ale desfiinţării libertăţilor „burgheze". Nu-şi punea Lenin, bunăoară, această celebră întrebare: "Liber­tate, pentru care clasă socială şi în vederea cărui ţel?"

In afară de partea disimulată, perfid ascunsă, a politicii „lupilor răpitori", de care vorbeşte Evanghelia, există şi „haina de oaie", îmbrăcămintea exterioară, partea vizibilă a comunismului, care trebuie să ascundă mişcarea sa strategică şi să seducă, astfel, mulţimile credule ale creştinilor ignoranţi, superficiali în credinţa lor de fiece zi. Aceasta este tactica comunistă, faimosul „cal din Troia", indicat de Gheorghi Dimitrov, la cel de-al 7-lea Congres al Internaţionalei Comuniste; este „mâna întinsă" catolicilor francezi de partidul comunist condus de Maurice Thorez, o mână duşmă­noasă, care se poate transforma oricând - citându-1 pe Dimitri Manuilski - în „pumn închis", gata să-i strivească pe toţi cei ce nu aderă la ideologia marxist-leninistă, sau continuă să creadă în Dumnezeu.

Aşa cum am mai spus, circumstanţele politice internaţionale, adeziunea la Carta Universală a Drepturilor Omului, n-au permis ţărilor comuniste, în frunte cu Uniunea Sovietică, să ajungă la dis­trugerea declarată a Bisericilor creştine, deoarece în Constituţia acestor ţări ateiste dreptul la libertatea practicării cultului religios este „asigurat pe deplin". S-a ajuns, cumva, la o schimbare a strate­giei comuniste faţă de religie? Nicidecum. A fost schimbată numai tactica, prin fabricarea unei ierarhii şi a unor şefi de culte gata să trădeze cauza lui Iisus, făcând un compromis ruşinos cu ateismul la putere, aserviţi sută la sută diktatului moscovit şi, ca atare, neputincioşi să contracareze propaganda anticreştină. P. Kurotkin, în revista oficială a ateismului sovietic, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), din aprilie 1969, ne face să luăm cunoştinţă de noua orientare politică a acestei noi ierarhii ortodoxe, oblăduită de Kremlin, subliniind că „schimbarea de orientare politică a Bise­ricii, în urma victoriei revoluţiei socialiste în Rusia, reprezintă una din principalele particularităţi ale adaptării ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale". Este vorba, deci, de subordonarea Bisericii la puterea ateismului comunist, şi nu de o politică de înţelegere a guvernului comunist vizavi de nevoile Bisericii ruse, conform for­mulei magice a fostului preşedinte al Consiliului Afacerilor Reli­gioase, G. G. Karpov, după care „marea revoluţie socialistă din Octombrie (...) a eliberat Biserica ortodoxă rusă de obstacolele care o încătuşau şi-i incomodau acţiunea sa internă". în nici un caz nu era posibilă surprinzătoarea „politică de înţelegere" oficială, deja amintită, câtă vreme Nikita Hruşciov declara, în Noiembrie 1954, în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic: „Dacă, în raport cu statul, religia este o afacere privată - şi, din acest motiv, Biserica este separată de stat -, dimpotrivă, Partidul Comunist (...) nu poate adopta, cu privire la religie, ideologie care nu are nimic comun cu ştiinţa, o atitudine neutră şi indiferentă".

Începând cu primul număr al revistei Catacombes - deci încă din toamna anului 1971 - şi până la încetarea apariţiei acestui vajnic „mesager al Bisericii Tăcerii" (Decembrie 1992), atât eu cât şi regretata mea soţie n-am încetat să denunţăm lipsa de libertate religioasă din lagărul comunist şi colaborarea inadmisibilă a con­ducătorilor tuturor confesiunilor creştine cu duşmanii înveteraţi ai credinţei în Dumnezeu. Un cunoscut scriitor francez - de origine rusă, nemulţumit de atitudinea noastră „prea dură", pe care o asemăna unui „manicheism simplificator", ne-a rugat să nu tratăm cu asprime „această biată ierarhie ortodoxă de dincolo de Cortina de Fier", dat fiind „situaţia sa dificilă şi chiar dramatică". La fel gândea şi preotul Serghei Jeludkov din URSS, în dezacord cu acuzaţiile marelui Soljeniţân, din faimoasa scrisoare adresată, în postul Sf. Paşti din 1972, Patriarhului Pimem „Ce puteam face în asemenea condiţii? A spune totul sau nimic? A încerca să trecem în clandestinitate, de neconceput sub regimul actual? Sau, mai bine, să încercăm să ne inserăm în acest sistem şi să profităm, câtă vreme se mai poate, de ceea ce ne este permis? Ierarhia rusă a optat pentru cea de-a doua alternativă".

Ce opţiune ruşinoasă, preţuită, de altfel, de regimul kaghebist din Uniunea Sovietică şi întru totul conformă cu politica de sub­minare a Bisericii lui Hristos, scornită din minţile drăceşti ale mai marilor comunişti! în loc să urmeze drumul Crucii şi al jertfei, pre­conizat de Evanghelia Iubirii şi reamintit Patriarhului Pimen de autorul „Arhipelagului Gulag", în loc să fie, cu adevărat, „împre­ună lucrători cu Dumnezeu" şi ambasadori ai împărăţiei Cerului, îngrijoraţi de soarta Bisericilor, iată-i deveniţi nişte „apostoli min­cinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13).

Prelaţii Bisericii Ortodoxe din România comunistă au ales aceeaşi cale şi au făcut jocul aceleiaşi politici anticreştine, întoc­mai îndrumătorilor lor compromişi din Uniunea Sovietică. Şi, ca şi ei, nu se sfiesc să rămână mai departe în fruntea Bisericii, contând pe harababura politică actuală din România şi pe lipsa de spiritu­alitate a „turmei" ortodoxe pe care o conduc şi de ignoranţa căreia profită din belşug.

 

(Lumea liberă», nr. 540 din 6 februarie 1999)

 

 

 

 

COMUNISMUL ŞI RĂZBOIUL PSIHOPOLITIC

 

În celebra carte a lui Arthur Koestler, „Le zero et l'infini", per­sonajul principal, comunistul sovietic Rubaşov, vorbeşte astfel: " Noi am împins aşa departe logica, încât pentru a regla o diver­genţă de opinii, nu cunoaştem decât un singur argument: moar­tea. (...) Noi am creat cel mai gigantic aparat poliţienesc, în care delatorii au devenit o instituţie naţională, şi l-am înzestrat cu cel mai rafinat, şi mai ştiinţific sistem de torturi mintale şi fizice. Noi mânăm, cu pocnituri de bici, gloatele care gem, către o fericire viitoare, pe care numai noi o putem întrezări".

Să vedem care sunt stratagemele drăceşti pe care le-au folosit, şi le mai folosesc încă, forţele comunismului în politica lor anticreş­tină, având drept scop derutarea opiniei publice mondiale şi camu­flarea intenţiilor marxist-leniniste de înşelăciune permanentă.

Ceea ce rămâne esenţial, definitiv şi neschimbat în viziunea revoluţionară a comunismului este strategia care trasează, odată pentru totdeauna, reperele obligatorii ale hegemoniei planetare a unui totalitarism sângeros, a unui colectivism integral, a luptei de clasă, a persecutării şi a lichidării opozanţilor politici sau religioşi, a desfiinţării libertăţilor „burgheze".

În afară de partea disimulată, perfid ascunsă, a politicii „lupilor răpitori", de care vorbeşte Evanghelia, există şi partea vizibilă a comunismului, care trebuie să ascundă mişcarea sa strategică şi să seducă, în acest fel, mulţimile credule ale creştinilor ignoranţi sau superficiali în credinţa lor de fiece zi.

 

Tehnica „Spălării creierului"

 

Pentru a demasca minciuna pretinsei vieţi democratice, cu care se făleau, până ieri, propagandiştii regimurilor comuniste totali­tare, filosoful francez Gabriel Marcel n-a ezitat să dea în vileag, la vremea cuvenită, prin cartea sa "Les hommes contre l'humain" (Oamenii împotriva umanului), nenumăratele şi odioasele crime de lezumanitate, de care au avut parte creştinii rămaşi credincioşi învăţăturii lui Iisus Hristos. Respectiv, el vorbeşte de tehnicile de degradare, de tot soiul de metode neomeneşti, folosite de noua clasă instalată la putere - clasa urii şi a violenţei comuniste -, urmărind zdrobirea demnităţii şi libertăţii omului, nimicirea oricărui zvâcnet de gândire creştină, reducerea cetăţenilor, fideli Bisericii, „la condiţia de sclavi şi de complici".

Una din cele mai monstruoase „tehnici de degradare" umană rămâne, fără îndoială, spălarea creierului („brain-washing", în limba engleză şi „Le lavage de cerveau", în limba franceză). Este vorba de culmea „meşteşugurilor ruşinoase şi ascunse", de ultimul stadiu al vicleşugului, al perversiunii duşmanilor lui Dumnezeu, în vederea anihilării luptătorilor Crucii, care nu vor să înceteze „lupta cea bună a credinţei" sub puterea politică a ateismului din ce în ce mai agresiv şi mai necruţător, ateism care caută, cu întrea­ga lui armătură anticreştină, ca martorii învierii, cei asupriţi şi supuşi descreştinării, să nu mai vadă „strălucind lumina Evanghe­liei slavei lui Hristos" (2 CORINTENI, 4. 2-6).

Cele mai cutremurătoare şi mai concludente cazuri de folosire a acestei degradante „tehnici", care este spălarea creierului, ni le oferă China comunistă din perioada când gândirea lui Mao Tze-dun era atotputernică. Două fraze maoiste ne ajută ca să lămurim problema care ne preocupă: „Să facem tabula rasa cu miturile învechite, să eliberăm spiritul nostru" şi „se poate afir­ma că transformarea lumii nu este posibilă decât cu puşca". Pen­tru a distruge „miturile învechite", pentru a „elibera" spiritul ome­nesc, pentru a „transforma lumea" cât mai bine şi mai repede, înflăcăraţii partizani ai lui Mao au împuşcat până şi câinii sau pisi­cile domestice. "De la începutul revoluţiei culturale - raportează ziaristul englez Anthony Grey, în cartea sa Ostatic la Pekin -, gărzile roşii au decretat că animalele familiare, precum câinii şi pisicile, nu sunt decât nişte creaturi «burgheze», care nu-şi pot găsi locul în societatea proletară şi, ca atare, fură exterminate" (Cf. Selection Reader's Digest, februarie 1971, pag. 196).

Dat fiind că până şi bietele animale domestice au suferit con­secinţele nebuniei asasine, ne putem da seama că nici creierul omenesc, nici inteligenţa creştină n-a putut să scape de execuţia unei ideologii, după care - citez din memorie - „dragostea creştină este cel mai întărit adversar al comunismului". Cultul satanic al lui Mao Tze-dun trebuia să înlocuiască, pe plan afectiv şi cerebral, cul­tul creştin al Mântuitorului, şi acesta de o manieră absolută. „Omni­prezenţa maoistă era apăsătoare, povesteşte acelaşi Anthony Grey. în fiecare dimineaţă, gardienii mă deşteptau, cântând «Ori­entul roşu», cântecul lor preferat care proclamă: China l-a năs­cut pe Mao; el este marele salvator al poporului". (...) Aliniaţi pe două rânduri, cu ochii fixaţi cu sfinţenie pe portretul idolului, toţi partizanii săi psalmodiau aceste cuvinte, împreună cu gardianul ce-i păzea. In sfârşit, aveau loc şedinţe consacrate, cum spuneau ei, studiului gândirii lui Mao, care durau toată ziua, prelungindu-se, de obicei, până noaptea târziu".

Preotul misionar Dries Van Coillie păstrează aceleaşi amintiri sumbre despre detenţia sa în China comunistă. El este autorul unei mărturii bulversante, intitulată: "Am suportat spălarea creierului". Arestat, torturat, ameninţat, cu cătuşe la mâini, forţat să stea timp îndelungat treaz, în picioare sau aşezat pe vine, scuipat în obraz de către „tovarăşii" săi de temniţă, izbit cu lovituri teribile în băr­bie, în coşul pieptului, în braţe, ca să-şi mărturisească toate „cri­mele" de mârşav imperialist, el auzea într-una, prin difuzoare, o voce penetrantă, dezgustătoare, care striga: „Cerul Chinei noi este limpede ca azurul //Poporul Chinei noi respiră bucuria şi feri­cirea". El era obligat să audă, fără răgaz, pe paznicul din curtea interioară, fredonând: "Estul este roşu - soarele răsare // China posedă un Mao Tze-dun // El este viaţa noastră, el este soarele nostru!" (Cf. Dries Van Coillie: "J-ai subi le lavage de cerveau", 1964, pp. 8, 20).

Autorul subliniază, pe larg, în ce constă această „metodă" co­munistă cu desăvârşire inumană: a înfrânge rezistenţa spiritului, a epuiza trupul unui deţinut politic şi împotrivirea sa morală, a-l despuia de mijloacele sale de apărare, adică a-l aduce la renegarea credinţei, la suprimarea personalităţii sale umane. Spălarea creie­rului, această „transformare" a creştinului sau a oricărui alt adept religios, prin scufundarea sa - cu severitate dirijată - în apele doc­trinei comuniste, consistă în aceea că el îşi recunoaşte spontan crimele sale şi ştie să hărţuiască pe colegii săi de captivitate pen­tru a-i demasca.

Nu putem trece cu vederea încă o experienţă groaznică şi, toto­dată, convingătoare, trăită timp de trei ani în închisorile maoiste (1953-1956) de misionarul american Clifford şi făcută cunoscută opiniei publice în cartea , faţă de duşmanii mei". Cu ocazia con­vorbirilor sale cu scriitorul şi ziaristul francez Pierre Darcourt, la Universitatea naţională din Taiwan, părintele Clifford a atras atenţia asupra tehnicii ştiinţifice a spălării creierului, după el „un abil dozaj de psihologie practică, de filosofie marxistă şi de forţă", care are drept scop, înainte de toate, zdrobirea voinţei victimei indicate", pentru a face din ea „un instrument docil, cedând tutu­ror manipulărilor". Ca să-şi atingă obiectivul, călăii trebuie să golească mintea deţinutului de „toate credinţele şi convingerile sale, de cele mai călduroase amintiri, de prietenie, de iubire, de ataşamentul său familial". Odată rezultatul obţinut, spiritul este transformat „într-un recipient gol", iar voinţa încetează de a fi susţinută cu ajutorul idealului, al gândurilor şi al experienţelor tre­cute, care „reprezentau forţa sa". Este, pur şi simplu, aplicarea teoriei pavloviene despre reflexele condiţionate. Judecătorii, poliţiştii şi paznicii fac uz continuu de ameninţări cu moartea şi de iertare şi ştiu atât de bine să dozeze violenţa, blândeţea, cruzimea, furia şi bunăvoinţa, încât „puşcăriaşul sfârşeşte prin a nu mai şti la ce să se aştepte".

Sub vexaţiunea acestei alternanţe extrem de excesive, prin care „tehnicienii" spălării creierului încercau să sfărâme dispozitivul de apărare al deţinutului politic, nu există decât o singură condiţie de salvare, o singură posibilitate de biruinţă a omului înlănţuit, propusă de supravieţuitorul Clifford: Refuzul total, absolut, defi­nitiv de a colabora, de a pactiza, de a se supune. Dacă cedează numai o singură dată, el este pierdut" (Cf. Pierre Darcourt: „Requiem pour l'Eglise de Chine", Paris, 1969, pp. 177-183).

 

Experienţa de la Piteşti

 

În România comunistă, experienţa „spălării creierului", denu­mită cură de demascare, a întrecut orice limită omenească, depăşind cu mult pe călăii chinezi, în practicarea strivirii morale a tinerilor deţinuţi, în special studenţi.

Cel dintâi care s-a aplecat asupra cazului Piteşti este fostul deţinut politic Dumitru Bacu, decedat în toamna anului 1997, care prezintă detailat, în cartea sa cutremurătoare - „Piteşti - Centru de reeducare pentru studenţi", publicată la Madrid, în 1958 şi repu­blicată, după Revoluţie, în România -, sistemul de degradare gene­rală, folosit sub supravegherea unui monstru reeducat şi el, Ţurcanu. Iată, de pildă, una din metodele criminale relatate de autor: „Stu­denţii erau obligaţi să mănânce «porceşte», adică servindu-se numai de gură. Studentul trebuia să se aşeze în genunchi, cu mâi­nile la spate, sau direct pe brânci, dacă acesta era ordinul şefului de reeducare. Din poziţia aceasta, trebuia să soarbă lichidul fierbinte din gamela pusă în faţa lui. «Bandiţii» nu aveau voie să spele gamela după ce consumau conţinutul. Curăţatul se făcea cu limba, pentru că apa dată în celulă era consumată numai de cei care erau deja reeducaţi."

La rândul său, Virgil Ierunca scrie în legătură cu închisoarea Piteşti: "Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu se dezlănţuia mai ales când avea de a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu renege. Unii erau «botezaţi» în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi, înjur, psalmodiau formula botezului. Aceasta dura vâna ce apa făcea bulbuci". Cât despre studenţii în teologie, ei erau obligaţi de Domnul Ţurcanu (cum pretindea acesta să i se spună) să oficieze în slujbele negre pe care le regiza mai ales în săptămâna Paştelui şi-n noaptea învierii. Unii făceau pe ţârcovnicii, alţii pe preoţii. Textul liturghiei lui Ţurcanu era, bineînţeles, pornografic, parafrazând la modul demonic, textul original. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu era numită «marea curvă», Iisus «idiotul care a murit pe cruce». Studentul în teologie, căruia îi revenea rolul preotului, era dezbrăcat în pielea goală, apoi acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, de gât i se atârna un falus făcut din D.D.T., pâine şi săpun". În noaptea învierii din 1950, deţinuţii în fază de reeducare de la Piteşti „au fost obligaţi să treacă prin faţa unui atare «preot», să sărute falusul şi să spună «Christos a înviat». (Virgil Ierunca: „Piteşti", 1981, pp. 41-42).

 

Manualul privind războiul psihopolitic

 

Justificarea acestor metode de perversiune şi violenţă comu­niste am găsit-o într-o cărticică editată de „Truth" în Texas, Statele Unite, intitulată „Spălarea creierului", cu subtitlul „O sinteză a manualului rus de psihopolitică". Profund impresionat de diabo­lica „tehnică" psihopolitică, de această „artă" şi „ştiinţă", cum o prezintă editorul american, prin care se încearcă a impune şi a menţine „dominaţia asupra gândurilor şi credinţelor indivizilor, ale ofiţerilor, ale funcţionarilor, ale maselor, precum şi cucerirea popoarelor duşmane prin metoda însănătoşirii mentale", am tradus în fugă, în limba franceză, surprinzătorul „manual" comunist, pu­blicând câteva fragmente în ziarul Catacombes, pe care-1 editam la Paris şi anunţându-mi cititorii că în cursul anului 1975 voi aduce ia cunoştinţa opiniei publice din Franţa un „document exploziv":

Complotul pishopolitic al comunismului (ceea ce n-a avut loc, din păcate).

Ce propune, în definitiv, acest „manual"? „Instrucţiunile" sale cu privire la „războiul psihopolitic" preconizat de strategii Moscovei, pentru a se ajunge la cucerirea unei naţiuni, pentru a transforma o ţară într-un univers concentraţionar impenetrabil, ni le descoperă Kenneth Goff, un fost membra al partidului comu­nist american. "Din această carte - scrie el în «Nota Editorului» -se poate vedea cum duşmanii lui Iisus şi ai Americii, printr-un complot diabolic, încearcă să ne cucerească naţiunea, supunând voinţei lor, prin tot felul de mijloace odioase, minţile oamenilor'''. De altfel, în cuvântarea sa, „profesorul" L. P. Beria, urând bun venit studenţilor americani de la Universitatea Lenin, subliniază cu tărie în ce fel obiectivele comuniste pot fi atinse „în mod efec­tiv", prin psihopolitică: „Primul şi cel mai important demers al nostru este acela de a produce cât mai mult haos în cultura duşmanului. Fructele acţiunilor noastre cresc bine într-un climat de haos, neîncredere, depresiune economică şi nesiguranţă ştiinţi­fică. Aceasta pentru că o populaţie astfel încercată îşi poate afla pacea numai în Statul comunist oferit de noi şi pentru că, până la urmă, numai comunismul poate să rezolve problemele maselor". Cheia de boltă a strategiei marxist-leniniste este aceasta: ascultarea de care au nevoie conducătorii - ascultarea din partea supuşilor lor - este rezultatul unei forţe. Ea nu se poate obţine decât cu ajutorul unor „remedii violente", atât de utile în schim­barea loialităţii existente sau, pur şi simplu, în eradicarea persona­lităţii individului, fie printr-o „perseverentă şi continuă îndoc­trinare", demonstrându-i-se că „ataşamentele sale de dinainte au fost îndreptate spre o ţintă lipsită de valoare", fie - ceea ce este mai grav - recurgându-se la şocul electric, la operaţii chirurgicale, la un şir întreg de privaţiuni şi de constrângeri, la tehnologiile de neohipnotism, care reprezintă „cea mai bună tehnică de psiho­politică". Fiindcă, de la faza defăimării vechii loialităţi, se trece la acţiunea de implantare a celei noi. Scopul final al unui atare procedeu?

 Schimbarea loialităţii unei naţiuni întregi, într-o perioadă de timp scurtă".

Care sunt „mijloacele odioase" folosite de complotiştii psihopolitici ai comunismului, mai cu seamă atunci când loialitatea indivi­duală sau colectivă nu poate fi schimbată, când capacitatea sentimen­tului naţional şi eficienţa moralităţii creştine se opun realizării telurilor comuniste? Să i se vorbească individului, care rezistă vi­cleniilor psihopolitice, despre dezechilibrai său mental, împin-gându-1 la sinucidere, ca un stigmat al nebuniei care a pus stăpâ­nire pe el. Distrugându-i ataşamentul faţă de sine însuşi, va fi uşor să i se distrugă omului, prins în capcana psihopoliticii comuniste, ataşamentul faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori, apoi ataşamentul faţă de prieteni, faţă de autorităţi şi, finalmente, faţă de statul „capitalist".

Mai mult, trebuie sprijinită propaganda de distragere a căminu­lui conjugal, încurajată delincventa juvenilă, dând adolescenţilor alcool şi droguri, stimulându-le instinctele spre lecturi pornogra­fice sau spre practici erotice de cea mai ruşinoasă degradare, diminuându-le tinerilor patriotismul şi suprimându-le mândria naţională, împingându-i la acte de criminalitate.

Obedienţa, de care are nevoie comunismul, este, aşa cum am mai spus, rezultatul folosirii forţei. în citatul care urmează veţi găsi geneza experienţei bestiale de la Piteşti expusă anterior: „Cea mai barbară, mai neînfrânată şi mai brutală folosire a forţei, dacă este dusă până suficient de departe, atrage după sine obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată". Orice individ, supus unei forţe săl­batice, un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice prin­cipiu iau orice ordin.

Dacă voluminoasa lucrare în limba română - „Cartea neagră a comunismului" - face bilanţul uluitor al crimelor de care se fac vinovate regimurile comuniste, cartea pe care suntem pe cale s-o oferim cititorului din România post-comunistă, respectiv Spălarea creierului (Editura Duh şi adevăr, recent înfiinţată în Bucureşti) demonstrează pentru prima oară geneza ideologică a acestor crime comise de comunism, viziunea satanică a politicii marxist-leniniste: „Oamenii se vor supune oricărei organizaţii care are tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. (...) Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie să cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună orbeşte, trebuie să faci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de nimeni''''.

 

Soluţia creştină

 

În ultima mea carte, apărată la o editură franceză, „L 'homme interieur" (care va vedea lumina tiparului în limba română, cu titlul „Chipul omului dinlăuntru"), încerc să prezint bilanţul defa­vorabil al dinamicii gândirii omului firesc, neconvertit, atacat într-una de forţele ofensive ale Antihristului comunist, fie în perioada hegemoniei sovietice, fie de-a lungul şi de-a latul lumii libere, în mare măsură descreştinată şi incapabilă să-i reziste sau să-1 învingă. Comunismul, ca întruchipare a Răului, a Violenţei, a Urii şi-a Minciunii, a profitat întotdeauna de fragilitatea inteli­genţei îndepărtată de Dumnezeu şi impregnată nu de adevărurile infailibile ale Evangheliei lui Hristos, ci de prejudecăţi şi de super­stiţii religioase, practicând, cu o debordantă perseverenţă, perfida spălare a creierului, mai cu seamă acolo unde ateismul era decre­tat drept doctrină oficială şi obligatorie pentru toţi.

Ca să marxiseze gândirea neutră şi, adesea, ostilă a cetăţeanu­lui neînregimentat pe plan politic, partidele comuniste s-au folosit de toate mijloacele posibile de propagandă ateistă (presa, literatu­ra, cinematografia, teatral, radioteleviziunea, conferinţele cu ca­racter antireligios), pentru a o îngenunchia, a o distrage, a o goli de orice urmă de credinţă. S-a mers, în special în închisori, în lagărele de exterminare şi în azilele psihiatrice din universul concentraţionar comunist, până în fundul intoleranţei şi al persecuţiilor, pen­tru a descreştina intelectul omenesc, pentru a viola legile spirituale ale inteligenţei, pentru a mutila obrazul sfânt al raţiunii, pentru a profana spiritul şi libertatea de conştiinţă.

Dacă în România s-au ridicat din mijlocul nostru, după invazia trupelor sovietice, „profeţii" şi „visătorii" comunismului în ofen­sivă ideologică şi politică, a existat totuşi şi „turma cea mică" a creştinilor care, deşi au trăit sub teroarea Securităţii şi au asistat la distrugerea bisericilor, deşi au fost condamnaţi pe nedrept şi tri­mişi la stuf, în Deltă, la canalul morţii sau în temniţele epuizării fizice, deşi au suferit văzând slugărnicia şi trădarea şefilor lor bise­riceşti, n-au cedat în faţa terorii comuniste şi nu şi-au vândut sufle­tul şi mintea Satanei, ci şi-au păstrat cugetul curat înaintea lui Dumnezeu, fiindcă „în ziua cea rea", de care vorbeşte Sfântul Pavel, ei s-au îmbrăcat „cu toată armătura lui Dumnezeu", împotrivindu-se opresiunii ideologiei anticreştine „prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea" (EFESENI, 6. 13).

Voia Tatălui ceresc a fost să cunoaştem lumea comunistă şi să trecem prin cuptorul ei de foc. Cei mai mulţi - fie de teamă, fie ademeniţi de privilegii şi de scaune înalte - au făcut parte din această lume şi n-au putut rezista ispitei. Alţii, însă, au vegheat, au rezistat şi s-au opus, cu tărie, răului comunist. Să ne rugăm, aşa cum s-au rugat şi ei:

- Tatăl nostru, izbăveşte-ne de cel rău. Izbăveşte-ne de răul ideo­logic care ne-a împuţinat fiinţa, otrăvindu-ne sufletul, denaturându-ne mintea şi îndepărtându-ne de Tine. Scapă-ne de răul din noi şi din afara noastră. Amin!

 

(«Jurnalul Literar», septembrie 1998)

 

 

 

 

COMUNISMUL ŞI DREPTURILE OMULUI

 

Nimeni nu ignoră astăzi importanţa care se acordă problemei inviolabilităţii drepturilor omului - inviolabilitate devenită, în mod imperativ, normativă pentru toate naţiunile, cu excepţia ţărilor cu regim comunist. Se poate vorbi, ca atare, de internaţiona­lizarea acestei probleme politice fundamentale, precum reiese dintr-o serie de tratate şi pacte internaţionale, începând cu , de­claraţia universală a Drepturilor Omului", adoptată de Aduna­rea Generală a Naţiunilor Unite, acum 50 de ani, la 10 Decembrie 1948, a cărei comemorare a fost sărbătorită la Paris cu o zgomo­toasă fervoare. Nu trebuie să omitem, bineînţeles, nici Actul final al Conferinţei despre. Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la 1 August 1975, la Helsinki, de către şefii a 35 de ţări, între care şi România lui Nicolae Ceauşescu.

Într-un document, primit din ţară şi pe care l-am publicat în revista Catacombes, în cursul anului 1977, un grup de credincioşi români, raporta cu amărăciune: Numeroşi sunt aceia care aştep­tau o schimbare radicală a situaţiei lor, acum când guvernul a ra­tificat şi semnat actele prin care se obligă să acorde cetăţenilor drepturi şi libertăţi cât mai mari şi mai minunate. Speranţele noas­tre, din păcate, au rămas profund dezamăgite, căci situaţia nu s-a ameliorat, ba chiar s-a agravat în ultima vreme...'''

Această înrăutăţire a acţiunii represive, care putea fi remarcată pretutindeni unde flutura steagul roşu al totalitarismului marxist-leninist, n-avea decât o singură explicaţie: legile, care contra­ziceau pactele internaţionale, n-au fost anulate, iar puterea comunistă - antiumană şi ateistă - continuă să ia măsuri administrative contrare spiritului şi literei acestor pacte, călcând în picioare, în chip flagrant, drepturile creştinilor la exercitarea liberă a credinţei lor. Deşi articolul 18 al "Declaraţie" sus amintite stipulează drep­tul oricărei persoane la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convin­gerile, atât public cât şi-n particular, prin învăţământ, prin cult şi prin îndeplinirea riturilor religioase; deşi părinţii, în conformitate cu punctul 3 al articolului 26, au ca prioritate dreptul să aleagă felul de educaţie pentru copiii lor, noi ştim, noi cunoaştem prea bine (deoarece am publicat la Paris, în 1979, cartea "Les enfants du Goulag" care a fost realitatea politică în U.R.S.S.

Iată cum vedea respectarea drepturilor omului în universul concentraţionar de pe o parte şi alta a Uralilor, celebrul ideolog sovi­etic Leonid Iliicev, la 25 Noiembrie 1963: "Voi nu putem şi nici nu trebuie să rămânem indiferenţi la soarta copiilor, asupra cărora părinţii - credincioşi fanatici —fac uz de violenţă spirituală. Noi nu putem admite ca oameni orbi şi inculţi să-şi crească odraslele după propria lor imagine, deformându-i asţfel". Un an mai târziu, ziarul „Pravda din Lvov" (18 August 1964), probabil tot în spi­ritul opticei comuniste referitor la „educarea copiilor", scria despre nenorocita Feodosia Kuzminicina (care, înaintea Tribunalului de onoare a părinţilor, îşi dădea sufletul să demonstreze că educaţia religioasă a fiicelor sale nu este numai o datorie, ci un drept ga­rantat de legea sovietică): "Acest drept ea nu-l are, deoarece copiii din Uniunea Sovietică sunt educaţi, de către întreaga soci­etate socialistă, în spirit comunist..."

Din clipa instalării noastre la Paris, ca foşti deţinuţi politici, şi până la sfârşitul lunii Decembrie 1992, respectiv timp de 21 de ani de luptă aprigă în Exilul dezmembrat şi, oarecum, insensibil la urgenţa spiritualităţii creştine, doi pârliţi de Români, care eram eu şi regretata mea soţie, n-am încetat să denunţăm, prin toate mijloacele posibile - radio, TV, cărţi, reviste, conferinţe -, perse­cuţiile religioase, fiindcă ele reprezentau dovada cea mai puternică a violării drepturilor omului. Sau, ca să fac apel la acuzaţia academicianului Andrei Saharov, „o ingerinţă intolerabilă a Sta­tului în convingerile personale ale cetăţenilor". Dar una din for­mele „cele mai barbare a acestei represiuni", sublinia el, se dove­deşte a fi, în mod neîndoielnic, persecuţia copiilor din familii creştine, a cărei culme este smulgerea lor din sânul familiei".

Atitudinea antireligioasă a caracterizat, şi mai caracterizează încă, toate - dar absolut toate - regimurile comuniste. Incompati­bil cu viziunea eristică, fiind clădit pe temelia urii de Dumnezeu, comunismul se dovedeşte, de asemenea, incompatibil cu adevăra­ta libertate religioasă autentică, spre care tinde orice suflet, fie el în Occidentul liber, fie aflându-se captiv în spatele cortinei de fier şi de bambus. Insă o libertate religioasă autentică, totală, ca expresie evidentă a aşa zisei „inviolabilităţi a drepturilor omului", pentru ca un creştin să-şi poată trăi credinţa şi, totodată, să poată apăra drep­turile lui Dumnezeu, ca nişte viteji ostaşi ai lui Hristos, sub cerul ateismului vindicativ.

Circumstanţele politice internaţionale, mai cu seamă după ade­ziunea ţărilor comuniste la Carta universală a Drepturilor Omului, n-au permis acestor călcători de drepturi şi de legi democratice să ajungă la distrugerea declarată a Bisericilor creştine, deoarece în Constituţia acestor ţări ateiste, dreptul la libertatea practicării cul­tului religios este „asigurată pe deplin". S-a ajuns, cumva, la o schimbare a strategiei comuniste faţă de religie? Nicidecum. A fost schimbată doar tactica, prin fabricarea unei ierarhii şi-a unor şefi de culte, gata să trădeze cauza lui Iisus, făcând un compromis ruşinos cu ateismul la putere, întocmai prelaţilor ortodocşi de pe plaiurile României, aserviţi 100% dictatului moscovit şi incapa­bili să contracareze propaganda comunistă.

Chiar dacă mai marii B.O.R. au ales calea colaborării cu mai marii P.C.R. şi-au făcut jocul politicii lor anticreştine, fără să le pese de ceea ce scrie în declaraţia universală a Drepturilor omu­lui", luând drept exemplu pe îndrumătorii lor compromişi de la Patriarhatul Moscovei; chiar dacă au uitat de respectarea drepturilor lui Dumnezeu într-o gubernie sovietică, aşa cum arăta România sub dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu; chiar dacă aceşti „lucrători înşelători" (sintagma aparţine Sfântului Pavel) nu se sfiesc să rămână mai departe în fruntea Bisericii, - noi, laicii rămaşi fideli Duhului Sfânt primit la botez, să nu neglijăm niciodată drepturile lui Dumnezeu, fără de care drepturile omului, mult trâmbiţate, nu vor fi nicidecum sau, numai, parţial realizabile.

Să reţinem acest adevăr infailibil, care ne vorbeşte de dreptul de a crede în Dumnezeu şi de a face voia Lui; dreptul de a-I procla­ma învăţătura împotriva oricărui obstacol şi-n perioada oricărei vicisitudini; dreptul de a ne osteni, în vederea coborârii împărăţiei lui Dumnezeu pe pământul românesc. Şi, mai presus de toate, dreptul de a-L iubi, în persoana lui Iisus Hristos, şi de a-L adora, din toată inima şi din tot cugetul, conform comandamentelor Evangheliei.

 («Cuvântul Românesc», februarie  1999)

 

 

 

VREMEA PERSECUŢIILOR ŞI A MARTIRILOR

 

"Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Nea­murilor... Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu..."

(MATEI, 10. 18,21-22)

Se vorbeşte în lumea liberă, de la cel de al doilea război mon­dial încoace, despre crimele îngrozitoare ale nazismului german; se scrie din ce în ce mai mult împotriva regimurilor dictatoriale din Brazilia, Grecia, Spania şi Portugalia (pentru unii, regimuri politice „de dreapta", pentru alţii, regimuri anti-comuniste) - şi se uită, în mod voit, crimele, torturile, persecuţiile împotriva creş­tinilor cinstiţi şi paşnici din ţările cu regim politic ateu, ţări care se proclamă pepiniere ale dictaturii proletariatului. Cititorii noştri au citit sau au auzit, desigur, mărturiile bulversante ale atâtor creştini, preoţi şi laici, care au avut de suferit în Răsăritul comunist al Europei şi mult mai departe, până în Extremul-Orient şi marea Caraibelor, cele mai crâncene pedepse pentru credinţa lor ne­zdruncinată: câmpurile de muncă forţată, celulele morţii, chinu­rile spălării de creier în vederea aşa zisei „reeducări politice" şi, în ultimul timp, azilele sau spitalele psihiatrice, unde sunt „îngrijiţi", de către călăii şi canibalii secolului XX, luptătorii cei mai de sea­mă care se opun regimului concentraţionist - vinovaţi de „delicte de opinie" - şi foarte mulţi creştini, din toate confesiunile ce exis­tă în spatele cortinei de fier.

In legătură cu proaspăta metodă a internării în spitalele psihi­atrice, practicată în Uniunea Sovietică pe o scară întinsă şi cu dis­preţul celui mai elementar simţământ omenesc, marele scriitor Alexandru Soljeniţân îşi reţinea anevoie revolta, într-o celebră scrisoare deschisă din 15 iunie 1970: „Iată cum trăim noi: Fără mandat de arestare sau fără nici o justificare de ordin medical, patru poliţişti şi doi medici se prezintă la un om sănătos. Medicii declară că acesta este nebun şi maiorul de la poliţie strigă: Noi sun­tem organul constrângerii! Scoală-te! Apoi i se leagă mâinile şi îl conduc la o casă de nebuni. (...) Ar fi timpul să discernem ade­vărul: arestarea unor oameni cu mintea sănătoasă care gândesc liber şi închiderea lor în case de nebuni, nu este altceva decât o variantă a camerei de gaz şi chiar o variantă mult mai crudă: sufe­rinţele victimelor sunt mult mai crude şi mai lungi. (...) în materie de nedreptăţi ca şi în materie de crime, trebuie să ne amintim că există o limită dincolo de care omul devine un canibal").

Vreţi să ştiţi care era atitudinea presei sovietice doar cu câteva săptămâni înaintea procesului tânărului neconformist Vladimir Bucovschi? în Izvestia din 23 octombrie 1971 putem citi: „Cazuri de ospitalizare de indivizi sănătoşi în clinicile psihiatrice sunt totalmente excluse în U.R.S.S.!" Nu este vorba, după jurnaliştii comunişti, decât de „calomnii şi invenţii fabricate în Occident de către diversiunea antisovietică". De altfel, domnul Abrasimov, ambasadorul U.R.S.S.-lui în Franţa, a protestat oficial împotriva ştirilor „tendenţioase" apărute în ziarele pariziene: nimic adevărat în aceste poveşti de internări psihiatrice ale opozanţilor. Aceasta-i, pur şi simplu, campanie anti-comunistă!

Dar atunci, persecuţiile religioase în ţările comuniste, în gene­ral, şi în Uniunea Sovietică, în special, sunt reale sau fac parte din  „calomniile şi invenţiile fabricare în Occident"? Da, da, sunt „calomnii", sunt „invenţii", îşi dau osteneala să ne asigure, de astă dată nu un poliţist sau un membru al C.C.lui, ci o seamă de siman­dicoase feţe bisericeşti ca patriarhul moscovit Pimen şi mitropoli­tul Leningradului Nicodim, sau ca binecunoscuţii fruntaşi ai Bise­ricii Ortodoxe Române, patriarhul Justinian şi mitropolitul Moldovei Justin Moisescu. Pentru pravoslavnicul mitropolit Nicodim, de pildă „toţi cei ce vorbesc de persecuţii religioase în Uniunea Sovi­etică... compromit şi deservesc coexistenţa paşnică... agravând tensiunea în lumea întreagă..." De ce? Fiindcă în Uniunea Sovie­tică" există o libertate de conştiinţă autentică" iar „egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor nu este numai proclamată, ci garan­tată şi pusă în practică"). Mereu şi mereu troica Bisericii Orto­doxe roşii (Alexie, Pimen şi Nicodim) va nega existenţa unei Bise­rici persecutate, a unei Biserici a catacombelor, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu, cu binecuvântarea unor sutane servile şi, ca atare, compromise.

Această ierarhie a dezertării şi a compromisului anti-evanghelic a fost în nenumărate rânduri denunţată şi, totuşi, i se acordă pre­tutindeni în lumea liberă un credit moral nemeritat. Reamintim scrisorile de foc ale preoţilor ortodocşi Eşliman şi Iacunin (din 15 dec. 1965), ale luptătorului creştin Levitin-Krasnov (din 21 mai 1966), sau cea a martirului Bisericii ruse clandestine Boris V. Talantov, mort acum doi ani, într-o puşcărie sovietică (scrisoare semnată de către 12 persoane, la 19 martie 1967).

Din partea lui Talantov s-a primit de asemeni şi un studiu, inti­tulat patriarhatul Moscovei - Un instrument docil în mâinile pu­terii ateiste", pe care noi l-am publicat în revista Catacombes: „Spiritul de compromis cu ateismul" (în numărul din decembrie 1971) şi participarea secretă a patriarhatului Moscovei la lupta RC.U.S.-lui împotriva Bisericii Ortodoxe Creştine" (în numerele din februarie şi martie 1972). Răul, după Boris Talantov, constă în faptul că actualmente „activitatea patriarhatului Moscovei, folosindu-se de mijlocul seducţiei şi al minciunii în toată măsura posi­bilului, vrea să conducă mişcarea creştină, pe plan mondial, într-o direcţie falsă, şi astfel să o distrugă... Activitatea patriarhatului moscovit în străinătate este o trădare conştientă a Bisericii Orto­doxe Ruse şi, bineînţeles, a credinţei creştine. Ea se descoperă lumii ca un agent secret al anticreştinismului mondial".

Este cu totul evident faptul că subversiunea comunismului internaţional lucrează zi şi noapte pentru a deruta lumea liberă, pentru a înşela conştiinţa incertă a creştinilor indiferenţi sau greşit informaţi, pentru a demobiliza ierarhia Bisericilor occidentale, în sfârşit pentru a ridiculiza persecuţiile, suferinţele şi martiriul fraţilor noştri înrobiţi, în scopul pervers de a face să triumfe, pe ruinele unui creştinism învins, universalitatea turpitudinei şi cultul mincinos al religiei lor materialiste.

Prin atitudinea sa „în mod implacabil ostilă" oricărei religii, susţine N. Berdiaev, comunismul se dovedeşte a fi el însuşi o religie intolerantă şi fanatică. „Comuniştii profesează un ateism militant şi sunt obligaţi să desfăşoare o propagandă anti-religioasă. Comunismul, în fapt, este duşmanul oricărei forme de religie şi în mod special al creştinismului, nu atât ca sistem social ci mai ales ca religie. El vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului... Din această cauză, conflictul său cu alte credinţe religioase este inevitabil").

Se cuvine să pomenim de discursul epocal din 25 februarie 1956 când, în faţa asistenţei înmărmurite a celui de al 20-lea Con­gres al P.C.U.S., Nichita Hruşciov a dat în vileag crimele lui Iosif Stalin: „Arestări şi deportări masive a mii de persoane, execuţii fără proces şi fără cercetări prealabile, toate acestea creară nişte condiţii de nesiguranţă, de teamă şi chiar de dezesperare... Comisia a stabilit nenumărate fapte legate de «fabricarea» de procese con­tra comuniştilor, de o serie de false acuzaţii, de abuzuri de necon­ceput contra legalităţii socialiste, fapte care avură drept consecinţă moartea atâtor nevinovaţi...).

Dacă, după cifrele lui Hruşciov, din cei 139 membri şi supleanţi ai Comitetului Central aleşi în 1934,98, adică 70%, sunt împuşcaţi în 1937 şi 1938; dacă din cei 1967 delegaţi la Congresul Partidului din 1934, 1108 au aceiaşi soartă; dacă „mai multe mii de comu­nişti cinstiţi au murit în urma acestei monstruoase falsificări de aşa zise „procese" - terminologia aparţine lui Hurşciov - atunci, nu este normal să ne întrebăm câţi creştini, credincioşi lui Hristos şi Bisericii Sale, au trebuit să sufere nedreptăţile unui regim idola­tru, pradă urii şi setei de răzbunare, expuşi necontenit persecuţi­ilor, torturilor şi morţii?

La adăpostul Constituţiei sovietice, regimul totalitar şi prigo­nitor a folosit şi foloseşte cele mai brutale măsuri de constrângere împotriva oricărei activităţi creştine. La ce bun „libertatea de a practica slujbele religioase", dacă se vorbeşte, în acelaşi timp, de „libertatea propagandei anti-religioase", mai bine zis de libertatea pe care o au comuniştii propagandişti de „a suprima rădăcinile sociale ale religiei", printr-o discriminare religioasă unică în lume. Din capul locului se impune plasarea articolului 124, cu presupusa „libertate de a practica slujbele religioase", în contextul gândirii leniniste cu privire la libertate. „Atât timp cât clasele nu sunt des­fiinţate, a vorbi de libertate şi de egalitate în general, înseamnă a te înşela sau a înşela pe muncitori ca şi pe toţi oamenii muncii... Atât timp cât clasele nu sunt desfiinţate orice reflecţie asupra libertăţii şi egalităţii trebuie să suscite întrebarea: libertate pentru care clasă şi în ce scop?" Citez din nou pe Lenin: „Elementul necesar, condiţia obligatorie a dictaturii este represiunea prin violenţă a exploatatorilor drept clasă şi, ca urmare, violarea „democraţiei pure", adică a egalităţii şi a libertăţii cu privire la această clasă").

Odată ce am jalonat suficient de clar principiul libertăţii de tip leninist, - să trecem la practica libertăţii cultelor religioase. La 23 ianuarie 1918, Consiliul comisarilor poporului prezidat de Lenin publică vestitul Decret asupra separaţiei Bisericii şi a Statu­lui (decret care este şi astăzi valabil în Uniunea Sovietică). Vreţi să ştiţi cum sunt garantate drepturile la libertatea cultului religios? In articolul 5 este arătat negru pe alb: „Libera împlinire a riturilor religioase este garantată în măsura în care acestea nu turbură ordinea publică şi nu încalcă drepturile cetăţenilor Republicii sovi­etice. Autorităţile locale sunt îndreptăţite să ia toate măsurile nece­sare în vederea asigurării, în aceste cazuri, a ordinii şi a securităţii publice". în felul acesta, autorităţile comuniste extrem de grijulii de a nu „încălca drepturile cetăţenilor" sovietici, hotărâră închide­rea şi distrugerea bisericilor. „Cutare biserică este aşezată prea aproape de şcoală şi constituie o încălcare a laicităţii învăţămân­tului... O alta, clasată peste noapte monument istoric, trebuie să aparţină tuturor cetăţenilor sovietici şi nu numai credincioşilor; cutare catedrală, ca aceea din Perm, atrage prea multă lume şi împiedică astfel circulaţia maşinilor; iată pentru ce clasa munci­toare, stăpână în ţara sa, respectiv sindicate şi organizaţii komsomol sunt puse în mişcare şi adună mii de semnături care cer cu insistenţă dispariţia bisericilor...").

Dar Biserica oficială ce face? Care este reacţia ierarhiei, a Patri­arhului? Să-1 cităm pe Alexandru Siljeniţân, care în celebra sa Scrisoare din Postul cel Mare adresată patriarhului Pimen, denunţa cu străşnicie şi sfântă revoltă situaţia deplorabilă a Bisericii orto­doxe: „Studiind istoria Rusiei din ultimele secole, ajungi la convingerea că multe lucruri bune s-ar putea realiza într-un chip minunat de armonios, dacă Biserica n-ar fi renunţat la independenţa ei şi dacă poporul ar da ascultare de glasul ei, ca în Polonia, de pildă. Din păcate, la noi nu mai vezi aşa ceva şi aceasta de vre­me îndelungată. Noi am pierdut această luminoasă atmosferă etică a creştinismului, în care s-au format de o mie de ani obiceiurile noastre, felul de vieţuire, concepţia noastră despre lume, folclorul nostru şi chiar numele de creştini. Pierdem ultimele trăsături, ultimele semne ale unui popor creştin, cum să nu îngrijoreze lucrul acesta, oare, pe patriarhul rus? Biserica rusă se înduioşează de orice nenorocire survenită în Africa îndepărtată, însă de suferinţele propriei noastre ţări nu se lasă niciodată impresionată. De ce mesagiile pastorale care coboară spre noi, de la vârfurile Bisericii, sunt leniniste? De ce oare documentele care emană din Biserică sunt atât de îngăduitoare, de parcă ar fi expresia celui mai creştin popor din lume?... Au trecut 7 ani de când doi preoţi de o mare probitate morală, Iacunin şi Eşliman, au vrut să demonstreze că flacăra pură a credinţei creştine nu s-a stins în patria noastră. Ei au scris o scrisoare ilustrului D-voastră predecesor. Prin argumente numeroase şi irefutabile i-au expus slugărnicia lăuntrică prin care Biserica rusă este condusă în mod voluntar şi care merge până la autodistrugere... Cât despre răspuns, cum este mai simplu: au fost pedepsiţi pentru a fi spus adevărul, li s-a interzis oficierea slujbe­lor religioase! Iar Sfinţia-Voastră nu aţi reparat această nedreptate!" Cea mai gravă acuzaţie a lui Soljeniţân, adusă împotriva unei ierarhii servile, este „distrugerea sistematică a spiritului şi trupului Bisericii creştine", întrucât, constată el cu durere, „pentru înaltul cler rus puterea temporală este socotită mai presus decât puterea cerească". Ce rămâne de făcut? Să alegem calea creştinismului pri­mar: sacrificiul. Fiindcă, întotdeauna, „cel lipsit de orice forţă materială obţine victoria prin sacrificiu. Şi noi am văzut numeroşi preoţi şi coreligionari - subliniază marele scriitor rus - care au ales drumul martiriului demn de primele secole...").

 

În discursul pe care Leonid Iliicev, doctrinarul P.C.U.S.-lui, 1-a pronunţat la 25 noiembrie 1963 cu ocazia reuniunii Comisiei ide­ologice de pe lângă Comitetul Central), este combătută orice activitate religioasă care depăşeşte zidurile bisericii, fiind socotită drept o „subversiune ideologică a propagandei imperialiste". Arătându-şi nemulţumirea faţă de „slaba influenţă" a propagandei ateiste asupra credincioşilor, Iliicev a spus: „Metodele greşite ale luptei contra religiei prejudiciază cauzei noastre. Nu numai că ele nu subminează baza propagandei religioase, ci dimpotrivă ajung să întărească fanatismul religios, dau naştere formelor clandestine de slujbe şi rituri, fac să apară la credincioşi neîncrederea şi ne­mulţumirea, în sfârşit, îi împietresc". De aceea, el povăţuieşte pe propagandiştii atei să nu lase" oamenilor Bisericii şi sectanţilor nici o spărtură prin care ei ar putea să pătrundă în suflete...". Încercând să răspundă la întrebarea ,JDe ce există oameni credin­cioşi în Uniunea Sovietică?", Iliicev este obligat să recunoască: „Din cauza indiferenţei, tovarăşi! Iată explicaţia... Ar trebui să ştiţi că nu vom învinge religia numai prin conferinţe despre ştiinţă.

Pentru a putea şterge orice urmă de Dumnezeu, trebuie ca mai întâi să devenim noi înşine oameni veritabili..." Ca şi cum n-ar şti că aceşti „oameni veritabili" - victime ale moralei materialiste - per­secută pe creştini, arestându-i, torturându-i, condamnându-i şi adeseori omorându-i, Iliicev declară mincinos că „lupta contra religiei nu este lupta contra credincioşilor, ci contra ideilor anti-ştiinţifice, contra învăţăturii religioase". Mai mult, trebuie folosit „un fel cordial şi sincer" în abordarea credincioşilor".

Pentru a ilustra acest fel „cordial şi sincer" cu care fraţii noştri au fost trataţi de către autorităţile „umanitare" ale Ţării Socialis­mului dezlănţuite să suprime până şi rădăcinile sociale ale creşti­nismului, să ne amintim de câţiva din martirii credinţei care au tre­cut, cum scrie în cartea Apocalipsei, prin „necazul cel mare" al celor mai sălbatice persecuţii şi şi-au albit hainele „în sângele Mielului": Nicolai Hmara, schingiuit până la moartea sa din 9 ianuarie 1964; Ivan Afonin, mort din lipsă de alimentaţie într-un lagăr de muncă forţată, la 22 noiembrie 1969; Otto Vibe, mort după 14 ani de puşcărie, la 30 ianuarie 1964; vajnicul luptător ortodox Boris Talantov, mort în spitalul închisorii din Kirov, la 4 ianuarie 1971; Pavel Saharov, mort la 1 iulie 1971, în urma torturilor. şi a nenumăratelor întemniţări la care fu spus. Lunga listă a martirilor din Rusia comunistă vrem s-o închidem cu tânărul moldovean baptist din Volontirovca, Ivan Moiseiev, care a murit la 16 iulie 1972, pe când îşi făcea serviciul militar la Kerci. Din comunicarea făcută de către părinţii lui Vania şi adresată Consiliului Bisericilor Evanghelice Baptiste din U.R.S.S., aflăm că „el a fost bătut, rănit, ars cu fierul roşu şi apoi, încă în viaţă fiind, a fost înecat în Marea Neagră, la o adâncime de 156 cm., în timp ce el măsura 1,85 m." Iată un exemplu de comportare „cordială şi sinceră" a propagan­diştilor atei. Iată amprenta ruşinoasă a mâinilor pătate de sângele copiilor lui Dumnezeu. Şi, totuşi, nici o scrâşnire de dinţi din par­tea părinţilor, nici cea mai mică umbră de răzbunare. Să-i ascultăm grăindu-ne din cutremurătorul document ce-1 avem la îndemână: „Fiul nostru a completat numărul celor care au fost ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi îl plângem, ne bucurăm de jertfa sa.

El a iubit pe Iisus mereu, L-a iubit mai mult ca alţii, fapt pe care 1-a şi dovedit. în ultimele lui scrisori el ne reamintea fără încetare: "Dacă iubiţi ceva în lume mai mult decât pe Iisus, nu veţi putea să-L urmaţi". Cu privirea îndreptată spre Bunul învăţător, el cre­dea cu tărie şi suferea. Fie ca această floare vie care şi-a dat par­fumul tinereţii în holocaust pe cruce, să fie o pildă pentru tot tineretul creştin, adică a iubi pe Hristos aşa cum L-a iubit fiul nos­tru Vania".

 

Leonid Iliicev vorbea despre necesitatea imperioasă a „oame­nilor veritabili". Insă cum să devină călăii şi lepădăturile unei soci­etăţi bazată pe lupta de clasă, „oameni veritabili", fără a crede în Dumnezeu? Numai în Iisus Hristos omul devine liber, cu adevărat om, căpătând chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Numai Ade­vărul Evangheliei poate face pe oameni capabili să iubească şi mai ales să ierte pe prigonitorii lor. Aşa cum scria credinciosul baptist Vasili Kozlov, într-un cutremurător memoriu trimis conducătorilor Partidului şi Guvernului din Moscova: „în atmosfera infernală a lagărului, pe când răufăcători ca mine se blestemau pe ei înşişi şi blestemau lagărul, pe gardieni şi întreaga omenire, pe când unii îşi tăiau vinele şi îşi spintecau stomacul pentru a termina cu „viaţa", creştinii nu desnădăjduiau. Viaţa lagărului şi condiţiile dure nu-i turburau de fel, faţa lor strălucea de lumină. Viaţa lor exemplară şi curată, supunerea lor totală voinţei lui Dumnezeu, blândeţea şi curajul neîntrerupt lăsau să se întrevadă că ei sunt altfel decât noi: pe feţele lor strălucea Hristos. O astfel de viaţă pură şi profundă, cu un sens valabil, doream să trăiesc şi eu. Modelul unei astfel de vieţi mi-a fost dat de deţinutul Hrapov. L-am cunoscut într-un lagăr din Siberia, în 1953. Nu era la prima lui executare de pedeap­să. Azi se află tot în închisoare. Are 56 ani. Pentru credinţa lui în Dumnezeu, el şi-a petrecut aproape jumătate din viaţă în închi­soare şi lagăre"). A fost închis sub Stalin, sub Hruşciov şi stă închis şi azi, sub regimul D-voastră. Când este pus în libertate, abia apucă să se bucure împreună cu familia sa şi iată-1 din nou închis. Vă rog să credeţi că multe sute de creştini evanghelici baptişti tra­versează această lungă punte a suferinţei, şi că aceşti bărbaţi şi femei sunt cei mai buni fii şi fiice ale patriei noastre. Astfel, legaţi prin suferinţă şi aparţinând Domnului, multe priviri s-au ridicat spre ei. Puterea reală a lui Hristos şi puterea Evangheliei n-au sfărâ­mat numai inima mea, ci şi alte sute de inimi asemănătoare cu a mea, inimi care au fost otrăvite de ateism şi de vicii. închisorile şi lagărele de muncă deveniră deci pentru mulţi locul de pocăinţă şi de întâlnire cu Iisus. În 1953 am rupt-o şi eu definitiv cu lumea criminală şi cu trecutul meu păcătos. Am devenit creştin. Mii de oameni se află actualmente în puşcării şi trec desigur prin toate stările prin care am trecut şi eu. Dat fiind măsurile riguroase luate împotriva credincioşilor chiar şi în închisoare, este foarte greu să înţelegi rostul vieţii şi să devii creştin. Oamenii se fac tot mai răi: ei n-au nevoie de ateism, ci de Hristos. Ce bine ar fi dacă aţi per­mite creştinilor închişi să vorbească răufăcătorilor despre Iisus! Ce schimbată ar fi viaţa acestor mii de deţinuţi, ce schimbată ar fi! Nu aţi mai fi obligaţi să pregătiţi mii de conferenţiari pentru răspândirea unei morale ateiste, nici să întreţineţi o poliţie atât de numeroasă. Banii investiţi pentru întreţinerea lor şi a închisorilor ar putea fi folosiţi pentru tipărirea de Biblii şi de Evanghelii atât de necesare poporului rus. Atunci am cunoaşte mai puţini beţivi şi hoţi, mai puţine crime: atunci lagărele s-ar goli şi D-voastră aţi fi în stare să transformaţi puşcăriile în muzee ale sălbăticiei şi ale cruzimii omeneşti...

Închisorile şi condiţiile extrem de grele ale coloniilor de muncă au distrus sănătatea multor creştini, iar unii din ei nu s-au mai întors acasă. Ei şi-au terminat zilele dincolo de zidurile de sârmă ghimpată, întocmai ca nişte eroi ai adevărului. Creştinii v-au iertat chiar şi aceste fapte cumplite. Fie ca lacrimile taţilor şi mamelor, lacrimile orfanilor şi sângele nevinovat al martirilor credinţei să vă amintească mereu că păcatul cel mai mare săvârşit pe pământ este persecutarea creştinilor. Fie ca aceste lucruri să vă înmoaie inimile").

 

(«Bunavestire», nr. 2-3/1973)

 

 

 

«ROMÂNIA COMUNISTĂ ESTE O IMENSĂ PUŞCĂRIE»

 

Interviu acordat cotidianului francez „Present" din 19 şi 20 februarie 1987

 

- Sergiu Grossu, d-voastră sunteţi de origine română şi aţi fost condamnat, în iunie 1959, la 12 ani de detenţie şi de muncă forţată într-un lagăr. Care este situaţia actuală în România pe plan spir­itual?

- Ei bine, ori de câte ori un conducător politic sau bisericesc român vine în Occident, poţi auzi tot felul de minciuni în ce pri­veşte libertatea religioasă pe care o „garantează" statul comunist celor 14 confesiuni „legale", între care Biserica ortodoxă ocupă un loc privilegiat. Nicolae Ceauşescu s-a lăudat, adeseori, că-n România există „relaţii paşnice" între autorităţile socialiste şi di­versele comunităţi religioase. Însă aceste pretinse relaţii revelează totala supunere a Bisericii la voinţa discreţionară a guvernului ateu. Partidul ordonă, mai bine-zis impune diktatul său anti-creştin, şi confesiunile creştine suportă, inevitabil, consecinţele acestei politici agresive.

- De când credincioşii din România sunt supuşi coerciţiilor puterii ateiste"?

— De îndată ce armata sovietică de ocupaţie a impus ţării, după 23 August 1944, regimul comunist. Întocmai ca în Uniunea Sovi­etică, şi ca în toate ţările de „democraţie populară", în virtutea lo­gicei demente a marxism-leninismului, autorităţile comuniste au declanşat în România o nemiloasă luptă antireligioasă. În felul acesta, mii de creştini nevinovaţi (mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pastori şi predicatori, intelectuali şi ţărani) au fost perse­cutaţi, arestaţi, aruncaţi în temniţă sau trimişi în lagărele de exter­minare, câteodată asasinaţi.

- Cum au procedat comuniştii, pentru a distruge creştinismul în ţara d-voastră?

- Au imitat pur şi simplu strategia Kremlinului, folosind două metode diabolice: o metodă directă, prin declanşarea persecuţiilor religioase de mare anvergură, cu scopul de a extermina sau a înde­părta de la altar pe prelaţii şi clericii nesupuşi; şi o metodă indi­rectă, prin fabricarea unei ierarhii progresiste, impregnată de agenţi şi turnători, slugarnic ataşaţi idealurilor marxist-leniniste şi cu minuţiozitate remodelaţi conform intereselor Comitetului cen­tral; deci, o ierarhie gata să participe la „distrugerea sistematică a duhului şi a trupului Bisericii creştine", după exemplul celei denunţate de Alexandru Soljeniţân, în faimoasa sa „Scrisoare de Postul Paştelui".

- Ce credeţi, ierarhia ortodoxă a devenit un instrument al Sta­tului comunist!

- Fără nici o îndoială. Căci, în loc ca să îndeplinească funcţia de „slujitori ai lui Hristos", recomandată de sfântul Pavel, aceşti ie­rarhi ai decadenţei religioase acceptă compromisurile, tac în faţa propagandei ateismului oficial şi participă la activitatea Frontului unităţii socialiste, sub preşedinţia comunistului Nicolae Ceauşescu. Pe deasupra, ei glorifică „marile realizări" ale socialismului în patria lor subjugată, vorbind de „profunda lor stimă şi recunoş­tinţă" pentru „geniul creator" al preşedintelui român, cum a făcut-o fostul patriarh Justin Moisescu, ruşinos înmărmurit de „bunăvo­inţa" pe care o manifestă şeful statului faţă de toate cultele reli­gioase. Eu nu voi putea uita niciodată că sub privirile indiferente ale noii ierarhii ortodoxe, înscăunate cu binecuvântarea partidului comunist, au pierit - în urma actelor de teroare ale primilor ani mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, episcopul Huşilor, Grigore Leu, şi patriarhul Nicodim; că 13 episcopi şi arhierei au fost înde­părtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie. Mai mult, între 1958 şi 1964, cam vreo două mii de preoţi şi călugări zăceau în puşcăriile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Ocnele-Mari, sau munceau din greu în lagăre, ca „elemente reac­ţionare", ostile cursurilor de reorientare politică a clerului ortodox şi pastoralelor ideologice ale patriarhului, adică împotrivindu-se alunecării Bisericii spre meterezele duşmanilor lui Dumnezeu. în acelaşi timp, peste două mii de călugări şi măicuţe s-au văzut obligaţi să părăsească locurile singurătăţii lor monahale şi să revină în lume - toate acestea din cauza Decretului 410 din 19 Noiembrie 1959, pregătit de guvernul din Bucureşti, cu con­simţământul mârşav al patriarhatului ortodox.

- Şi credincioşii fideli Romei?

- Primele lovituri antireligioase au fost îndreptate contra Bise­ricii catolice de rit bizantin, respectiv contra Bisericii unite. După ce au hărţuit şi aruncat în temniţă pe toţi episcopii greco-catolici, stăpânirea comunistă şi patriarhatul ortodox au hotărât, la 1 De­cembrie 1948, desfiinţarea acestei Biserici. Aproape toţi episcopii au murit fie în obscuritatea celulelor nefaste, fie în domiciliul obli­gatoriu ce li s-a prescris. S-a căutat să li se impună semnarea actu­lui de întoarcere la ortodoxie, însă toţi au refuzat, chiar cu preţul vieţii. Amintim numele episcopilor martiri Ioan Suciu, Ioan Bălan, Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Liviu Tit Chinezu, Iuliu Hossu (ultimul din ei a avut de suferit 18 ani de întemniţare şi s-a stins în 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti, în vârstă de 85 ani). în ce priveşte Biserica catolică de rit latin, ea a fost su­pusă aceloraşi măsuri represive şi a suportat aceeaşi prigonire sângeroasă, ca şi sora ei de rit bizantin. încercând să stabilească o Biserică catolică patriotică, independentă de Roma, autorităţile comuniste au asasinat pe următorii prelaţi: Anton Durcovici, epis­copul Iaşilor, Monseniorul Cisar, arhiepiscopul Bucureştilor, Monseniorul Vladimir Ghika, decedat la 16 Ianuarie 1954, în închisoa­rea Jilava, Augustin Popa, episcopul Timişoarei, de asemenea mort în toamna anului 1954, în urma „tratamentelor" infame de pe şan­tierele de muncă forţată ale Canalului Dunărea - Marea Neagră.

-  Vorbiţi-ne de ceea ce se întâmplă astăzi în România. Oare preoţii„ recalcitranţi" la dispoziţiile superiorilor mai sunt încă persecutaţi?

- Regimul marxist-leninist nu va renunţa nicicând la ostilitatea sa faţă de religie. De sigur, nu mai este vorba, în ultima vreme, de o exterminare fizică, ci de o persecuţie religioasă camuflată, în mod inteligent pregătită de strategii Departamentului cultelor şi ai Securităţii, folosind metode extrem de rafinate, în vederea unei complete dezrădăcinări a sentimentului religios din sufletul gene­raţiilor de mâine. în locul unor pedepse spectaculare, aşa cum s-a întâmplat în perioada 1948-1964, accentul este pus acum - mai ales de la tezele susţinute de Nicolae Ceauşescu, în Iulie 1971 - pe constrângerile poliţieneşti, pe anchete şi hărţuieli interminabile, pe amenzi şi caterisiri de preoţi „neascultători" (...)

- Câteva nume de preoţi care, chiar în clipa când noi vorbim, se sacrifică pentru renaşterea religioasă a poporului români

- Un preot care a suferit enorm, şi mai suferă încă, este Gavrilă Ştefan, de nenumărate ori caterisit, îndepărtat din preoţie şi lăsat pradă mizeriei. Alţii îndură aceleaşi dificultăţi, fără ca să-şi plece genunchii înaintea Belial-ului marxist: Pamfil Radu Mitrofan, unul din urmaşii părintelui Calciu; Marian Ştefănescu, admirator al mişcării „Oastea Domnului" şi prieten cu preoţia clandestină a Bisericii greco-catolice; Remus Bipart, de două ori trimis, ca pe­deapsă, în 1985, la o mănăstire, sub strictă supraveghere; Gavrilă Cernăuţeanu, într-una sâcâit şi ameninţat cu puşcăria. Cunosc, deopotrivă, numele a doi călugări ortodocşi de stil vechi - Vlavian şi Teodosie - care, pentru a scăpa de persecuţia pornită împotriva „sectei" lor nerecunoscută oficial, s-au retras în singurătatea munţilor, unde lucrează ca tăietori de lemne, în fundul pădurilor. Şi ce să spun de preotul Alexandru Pop din Arad? El n-a şovăit să denunţe, destul de recent, lipsa de libertate religioasă în ţara sa, amestecul statului în treburile Bisericii, propaganda anti-religioasă, dărâmarea de biserici şi mănăstiri, prigonirea preoţilor şi credin­cioşilor excluşi pentru motive religioase.

-Apropo de comunităţile aparţinând protestantismului, se poa­te afirma că ele trec prin aceleaşi vicisitudini ca şi confesiunile deja menţionate?

- Da. Dacă nu şi mai mult. Căci în virtutea Decretului 153, pro­mulgat în 1970, nenumăraţi creştini „neo-protestanţi" au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi asocială" sau că „tulbură ordinea publică", ori de câte ori participă la întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi au căzut pradă loviturilor „Legii presei" din 1 Aprilie 1974, care îngăduia, prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi de cărţi religioase pri­mite din străinătate să fie considerată drept „un delict pasibil de trei luni şi până la doi ani de închisoare, sau de o amendă". Con­testaţia cea mai importantă s-a produs în luna Februarie 1977, printr-un „Apel" semnat de un grup de pastori şi laici neo-protes­tanţi, decişi să dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii lor. Un an mai târziu luă naştere Comite­tul creştin pentru apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă (A.L.R.C.). Care a fost reacţia stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului - îndeosebi pastorul baptist Pavel Nicolescu, iniţi­atorul acestei mişcări contestare - au fost convocaţi de poliţie pen­tru interogatoriu, şi bătuţi măr. La 15 Octombrie 1978, la Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuza­ţia de „crimă contra statului" şi „colaborare cu străinătatea". La începutul anilor 80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig; în special erau vizaţi toţi cei care refu­zau să depună jurământul de a servi „cu devotament" ordinea so­cialistă anticreştină. Şi cine poate uita coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori interzicându-li-se accesul la posturile de res­ponsabilitate.

- În concluziei?

- Ca să folosesc metafora unui document clandestin ce mi-a parvenit din ţară, „în ceaţa profundă a materialismului ateu" repre­siunea religioasă continuă la poalele Carpaţilor. Deoarece Româ­nia comunistă a devenit o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care cetăţeanul este continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar sortit morţii civile şi strangulării spiri­tului creştin. Aşa cum scria papei Ioan Paul II un grup de credin­cioşi români şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi partidul şi guvernul ţării noastre nu mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi naţional."

 

(«Cuvântul Românesc», aprilie 1987)

 

 

 

 

CU «ARGHEZI»-N BUZUNAR

 

Cu problema scrisului şi a prezenţei mele în viaţa literară de după instaurarea regimului comunist în România nu mai aveam nici o bătaie de cap de multă vreme, de când Mihail Sadoveanu se opintea să ne înveţe că „lumina vine de la Răsărit", iar preacucernicul Gala Galaction preamărea „Hymalaya roşie", cu prilejul unei şezători literare organizate la Bucureşti, sub zodia proaspătului „realism socialist", impus de Moscova şi acceptat, cu uşurinţă, de o întreagă droaie de condeieri lingăi. Nu este cazul să dau numele celor mai vârstnici, prezenţi deja în istoria literaturii române, colaborând în perioada acelor ani tulburi (1945-1948), unii din convingerea justeţei materialismului dialectic, alţii de teamă sau, pur şi simplu, din lichelism oportunist. La fel voi proceda şi cu tinerii de vârsta mea care, atunci când noi - basarabeni sau bucovi­neni - scriam despre jertfa latinităţii pe întinsele stepe înzăpezite ale colosului bolşevic, ei jubilau la fiecare înfrângere românească, în pagina a doua a ziarului „Timpul", pusă la dispoziţia lor de curioasa generozitate a unui director pe care aveam să-1 întâlnesc, ceva mai târziu, vânzând ziare într-un chioşc bucureştean.

Tema articolului de faţă fiind Tudor Arghezi, să va vorbesc de el, ca un fost şi actual admirator al poeziei sale, dar de pe urma căruia am avut mult de suferit. Şi să vedeţi de ce.

Într-o zi de ianuarie 1959 (arestările de cetăţeni nevinovaţi înce­puseră încă din vara trecută), mă aflam pe strada G^ral Berthelot, aproape de Calea Victoriei, în drum spre casă, când zăresc în vitri­na unei librării revista „Luceafăcul", cu doi „psalmi" ai lui Arghezi pe prima pagină. Cumpăr „preţioasa" publicaţie, atras de numele marelui bard, şi mă opresc pe trotuar să-i citesc, în grabă, versurile, ştiindu-1 câştigat - în urma vizitei lui Petru Dumitru la „Mărţişor" - de noua linie directoare a literaturii procomuniste. Psalmul din susul paginii întâi era acela în care poetul, în căutare de Dum­nezeu, voia să-L pipăie şi să strige: „Este!". Al doilea făcea însă parte din ciclul de poeme ateiste, propunându-şi dărâmarea ido­lilor, primul pe lista celebrului apostat fiind Dumnezeu („Să-ncep întâi cu Tine").

Scârbit, indignat, revoltat chiar, m-am îndreptat spre Calea Moşilor, unde locuiam, măcinându-mi în gând puternica silă ce mă cuprinsese, ca o dihanie sfâşietoare, şi care luă forma unei dia­tribe satirice, punctată cu virulenţa vocabularului poetic arghezian. La starea mea de profundă indignare au contribuit, în egală măsu­ră, relatările soţiei mele, care-1 cunoştea bine pe Tudor Arghezi, fiindcă stătuse de vorbă cu el ore întregi la telefon sau ori de câte ori îl vizita la Mărţişor; cunoştea felul necinstit în care şi-a ago­nisit acareturile şi livada; era prietenă cu Mitzura, îndrăgostită de un asistent de la catedra de Sociologie (neagreat de poetul-tată, pentru că era un „pârlit", un „tânăr sărac") şi cu care nu se putea întâlni decât asigurându-şi părintele grijuliu că doarme la Coleta Bruteanu, nepoată pe linie maternă a lui Iuliu Maniu şi redactor la cotidianul PNŢ Dreptatea"...

Iată-mă ajuns acasă, cerându-i soţiei o foaie de hârtie şi un creion, în vederea „imortalizării" produsului meu anti-Arghezi, pe care-1 transcriu întocmai:

 

În veac să n-ai iertare

Moto: „Zis-a nebunul în inima sa:

Nu este Dumnezeu!" (PSALM 13. 1)

In veac să n-ai iertare, rămâie-n veac sminteala

De-a irosi pe stihuri hârtia şi cerneala,

De-aţi vinde conştiinţa pe-un mârşav blid de linte

Pupând în fund Partidul, râzând de cele sfinte,

De-a ridica spre ceruri bicisnici pumni de ură,

O, javră autohtonă, celebră stârpitură,

Mucegăită hrubă, cu miros de latrine

In care zac strămoşii asasinaţi de tine..

In veac să nu te ierte văzduhul, brazda, apa,

Să te mănânce viermii, să nu te-ncapă groapa

Fiindcă-n veac poporul nu-ţi va ierta, Arghezi,

Scuipatul minţii tale, de-un preţ cu căcărezii...

 

Nu l-am citit decât soţiei, de îndată ce l-am scris, şi în seara aceleiaşi zile fratelui meu, Nicolae, sosit în vizită la noi, care, încântat de „talentul furtunos" de care dădeam dovadă („Auzi, să compui în cap, mergând pe stradă!"), m-a sfătuit totuşi: „Rupe hâr­tia asta, că-i vai de tine, dacă te prinde cu Arghezi-n buzunar!". De fapt, n-am rupt foaia de hârtie cu buclucaşa mea satiră, ci am uitat-o în buzunarul hainei pe care o îmbrăcam în fiecare diminea­ţă, mergând la serviciu.

Până când... Până când, în noaptea de 7 martie 1959, mai bine zis în miez de noapte, ne-au trezit din somn trei-patru indivizi, năpustindu-se în holul apartamentului sub pretextul verificării buletinului de identitate. Noi ne-am dat imediat seama care-i sco­pul invaziei lor nocturne, aşteptându-ne, oarecum, la această „sur­priză" şi având pregătite, din timp, două mici valize, cu cele nece­sare unei arestări şi condamnări (Coleta, soţia mea, fusese arestată la 24 august 1949 şi reţinută în detenţie, ca pedeapsă administra­tivă, până la 25 septembrie 1953, iar experienţa sa celulară a descris-o în cartea Binecuvântată fii, închisoare, tradusă din lim­ba franceză şi apărută recent, în două ediţii, la editurile „Univers" şi „Duh şi Adevăr".)

Primul lucru a fost ca unul din invadatori să verifice radioul (dacă n-am ascultat „Europa liberă" înainte de culcare), iar altul să-mi socotocească buzunarele hainei, pe care o agăţasem de un scaun, în loc s-o pun în şifonier „ca toată lumea", cum mi-a repro­şat soţia la eliberare. Mi-au descoperit, astfel, preţioasa „pradă", precum şi toate notiţele, însemnările, scrisorile, mă rog, întreaga mea zestre literară clandestină, „de sertar", realizată nu în vederea publicării, ci, conform mentalităţii securiste, pentru cine ştie ce „complot" anticomunist, ca „duşman al poporului"...

A urmat, apoi, al doilea pas al cercetării lor: să scriu pe fiecare petec de hârtie: „Găsită la mine, cu ocazia percheziţiei, 7.3.1959" şi să semnez „citeţ". Când am ajuns la foaia cu „în veac să n-ai iertare!", mi-am amintit, în câteva fracţiuni de secundă, de cuvin­tele fratelui meu: „Rupe hârtia asta, că-i vai de tine dacă te prinde cu Arghezi-n buzunar!". Şi mi-am mai adus aminte de încă un fapt povestit de soţia mea că i s-a întâmplat unei tinere de 16 ani (Marioana Cantacuzino, nepoata lui George Enescu şi viitoarea scrii­toare Oana Orlea), arestată şi ea, de-a valma cu alte fiinţe inocente: descoperindu-se, la plecarea acasă a unei deţinute, o bucăţică de hârtie, în care biata Marioara îi scrisese mamei sale, în limba franceză, câteva cuvinte, ea a răsturnat - profitând de neatenţia anchetatorului - călimara cu cerneală de pe birou peste misiva cu pricina, spre a împiedica descifrarea conţinutului. Cum nu aveam şansa unei călimări, folosind doar pixul pentru semnăturile ce mi se cereau, mi-a venit ideea să mototolesc hârtia, sperând să fac să dispară, în special, pasajul sinistrei mele culpabilităţi: „Pupând în fund Partidul" (mai ales că „în fund" era zis pe româneşte, sfiindu-mă, acum, să-1 transcriu în forma sa originală).

Pentru a pune capăt gestului meu „fraudulos", au tăbărât cu toţii pe mine, lovindu-mă cu pumnii, spărgându-mi ochelarii, umplându-mă de sânge şi punându-mi cătuşe la mâini, fără să se sin­chisească de spaima şi durerea soţiei mele. Pe la orele 5 dimineaţa m-au zvârlit într-o maşină, mi s-au pus ochelarii negri pe ochi şi m-au dus la închisoarea Uranus, unde am avut parte de cea dintâi anchetă, legată de reconstituirea „corpului delict", deteriorat de mine...

Ei, ce te faci, Sergiule? Pe unde mai scoţi cămaşa? Eu stăteam pe scaun, la o masă cam la 5 metri vizavi de biroul căpitanului anchetator. Miop fiind şi lipsit de ochelarii pe care mi i-au spart bătăuşii securişti în noaptea arestării, nu sesizam privirile lui iscoditoare, jocul psihologic binecunoscut, în vederea intimidării victimei din faţă, fâstâcită de ceea ce i s-a întâmplat şi, pe deasupra, complexată de noua situaţie de proaspăt deţinut. Când îl bănuiam stând cu nasul în dosarul meu nou-nouţ, încercam să şterg cuvintele „nepermise", transformând degetul în radieră şi reuşind, până la urmă, să schimb „pupând în fund partidul" în mai puţin duşmă­noasa învinuire: „pupând în fund pe alţii" (ultimul „p" înlocuind pe cel al partidului, scris tot cu literă mică).

Operaţiunea mea 1-a satisfăcut pe reprezentantul inchiziţiei comuniste, pe care-1 auzeam râzând pe culoarul închisorii, împre­ună cu alţi ofiţeri. Verificând, probabil, dacă poemul meu satiric a fost difuzat sau nu, aşa cum circulau, de la o ureche la alta, tăioase­le epigrame ale lui Păstorel Teodoreanu, şi constatând caracterul intim al „infracţiunii" mele literare, m-au lăsat în pace, timp de o săptămână. De abia la proces mi s-a adus acuzaţia, între multe alte mari abateri ca element duşmănos al regimului, de a fi aruncat cu noroi într-un membru de onoare al Marii Adunări Naţionale şi poet de prestigiu al Republicii Populare Române. M-am apărat, decla­rând: „Pe cât de mare a fost Tudor Arghezi ca poet, tot atât de mare a fost şi ca lichea, profitând sub toate stăpânirile anterioare..."

Condamnat la 12 ani de temniţă grea, din care n-am executat decât trei, am rămas cu aceeaşi părere tăioasă, dar veridică. O pă­rere care ar trebui să-i usture pe toţi aceia care au călcat pe urmele lui Arghezi, care mai zbenguie pe culoarele Academiei Române sau ale Uniunii Scriitorilor, de parcă nu şi-au spurcat sufletul şi mintea de-a lungul celor 45 de ani de dictatură comunistă. Şi care, la Televiziune fiind, n-au permis emisiunea, înregistrată cu mine în aprilie 1996 de Daniela Zeca, tocmai pentru că dădeam în vileag lichelismul marelui poet. Iar prin osândirea lui deranjam cine ştie ce statură compromisă de cenzor vindicativ, care şi-a retrăit -impunându-şi cenzura - laşităţile şi micimea slugărniciei sale dinainte de decembrie '89.)

 

(«Cuvântul», nr. 6, iunie 1999 şi în «Cuvântul Românesc» din sept. 1999)

 

 

 

REÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

 

Spre sfârşitul anului 1997 a apărut la Paris o carte care a stârnit o vâlvă extraordinară: «Le livre noir du communisme» (Cartea neagră a comunismului), editată de Robert Laffont şi care a fost tradusă şi pusă la dispoziţia cititorului român de către Editura „Humanitas".

Unul din cei şase autori, respectiv Stephane Courtois, se întrea­bă, pe bună dreptate, copleşit de teroarea, de crimele şi de teribila represiune exercitată în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări sub­ordonate politicii de exterminare a KGB-ului: „Pentru ce această tăcere privind crimele comuniste - crimele teroarei staliniste şi ale comunismului în general - în comparaţie cu crimele naziste, cu genocidul celor şase milioane de evrei? Şi de ce numeroşi cercetă­tori din întreaga lume îşi dau silinţa, de peste patru decenii, să dea în vileag barbaria unor monştri ca Himmler sau Eichmann (ceea ce este cu totul justificat, fiindcă atenţia aceasta excepţională răspunde dorinţei supravieţuitorilor de a mărturisi calvarul trăit de ei şi datoriei istoricilor de a face cunoscute crimele comise de tor­ţionarii lui Hitler), în timp ce genocidul exercitat de Dzerjinski, Iagoda sau Ejov, cu binecuvântarea lui Lenin şi a lui Stalin, nu găseşte decât un slab ecou în opinia publică occidentală?"

Întru totul de acord cu pertinenta întrebare a istoricului francez amintit mai sus, îl cităm cu satisfacţia că adevărul, până la urmă, trebuie să se impună, să-şi spună cuvântul: „Dar, mai ales pentru ce această tăcere «academică» despre catastrofa comunistă care, de 80 de ani, a atins aproape o treime de umanitate, pe patru continente? Pentru ce această incapacitate de a plasa în centrul ana­lizei comunismului un factor atât de esenţial cum este crima — crima de masă, crima sistematică, crima contra umanităţii? Ne aflăm, oare, în faţa unei imposibilităţi de a înţelege sau, mai degrabă, este vorba de un refuz deliberat de a şti, de o teamă a înţelegerii?"

Răspunsul la această insistentă, obligatorie întrebare a fost dat demult de cei care au suferit şi s-au stins în lagărele sovietice, maoiste, cubaneze sau româneşti, datorită exclusiv credinţei în Dumnezeu şi atitudinii politice anticomuniste. Să luăm, de pildă, cazul poetului catolic cubanez Armando Valladares, condamnat la 30 de ani temniţă grea. într-o scrisoare pe care a reuşit s-o trimită, clandestin, din fundul celulei sale, unor prieteni, el denunţa cu tărie „tăcerea complice şi fricoasă" a intelectualilor, a politicienilor, a presei lumii libere şi, bineînţeles, a unor organizaţii internaţionale „controlate de comunişti". Temeinic convins că, de ani de zile, Amnesty International a învăluit în tăcere ceea ce se întâmpla în Cuba lui Fidel Castro, nedând curs nenumăratelor dovezi şi docu­mente ce se refereau la violările brutale ale drepturilor omului (deoarece schingiuiţii deţinuţi politici cubanezi „nu sunt comu­nişti"), iată cum îşi striga durerea poetul: „Va veni ziua când se vor cunoaşte barbaria, asasinatele, torturile; sângele şi lacrimile martirilor vor recădea peste conştiinţa acelora care păstrează tăcerea şi se întovărăşesc cu cei care l-au asasinat pe Hristos."

La rândul său, Papa Ioan-Paul al II-lea, cu ocazia unui pelerinaj la Lourdes, în sudul Franţei, dorind să îmbrăţişeze „cu gândirea şi cu inima Bisericii" pe toţi cei care erau prigoniţi din cauza fidelităţii lor creştine, întocmai martirilor din secolele trecute, şi-a ridicat vocea pentru a denunţa „diferitele forme" ale discriminării religioase. El a evocat, astfel, „sutele de mii de martiri ai credinţei" - episcopi şi preoţi, călugări şi maici, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, muncitori şi intelectuali - care erau supuşi la tot felul de pri­vaţiuni cotidiene, la constrângerea de a participa clandestin la slujba religioasă, împiedicaţi să-şi exercite, în familiile lor, datoria educaţiei creştine, lipsiţi de orice drept pe plan profesional şi social, întruna sortiţi închisorilor, lagărelor de muncă forţată, azilelor psihiatrice. De aici rugămintea Sfântului Părinte: „Noi care, aici, la Lourdes, putem să exprimăm fără nici o piedică cre­dinţa şi rugăciunea noastră, să ne ferim de a-i uita pe aceşti fraţi şi pe aceste surori!" O rugăminte care corespunde îndemnului ce ni-1 adresează apostolul Pavel, când scrie: „Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei" (EVREI, 13.3).

Titlul articolului nostru este Reîmprospătarea memoriei. Fiind­că această reîmprospătare se dovedeşte indispensabilă, în special nouă, românilor, fie că am cunoscut sau nu cuptorul de foc al puşcăriilor comuniste. Amintirea ne va ţine treji în lupta cu răul, cu ignoranţa şi indiferenţa, cu egoismul şi laşitatea uitării pe care încearcă să le cultive, şi chiar după evenimentele din decembrie '89, foştii torţionari, rămaşi nepedepsiţi.

Odată stabiliţi în Franţa, ca refugiaţi politici, puteam sta nepăsă­tori - atât eu, cât şi regretata mea soţie - la ceea ce se întâmpla în România dictaturii lui Ceauşescu şi mai departe chiar, în universul represiv dominat de legea inumană a Secerii şi Ciocanului marxist-leninist? Deşi ne-am lovit de lipsa de înţelegere şi de răceala multor ziare pariziene; deşi nici oamenii politici, nici mai marii Bisericii catolice, cărora ne-am adresat, n-au sesizat clocotul nos­tru lăuntric şi n-au pus mare preţ pe veridicitatea încălcării drep­tului la libertate politică şi religioasă în ţările de dincolo de corti­na de fier şi de bambus, considerând revelaţiile publicate în revista Catacombes, pe care o editam la Paris drept nişte relatări „exage­rate", marcate de un „anticomunism primar, rău văzut în Franţa", noi n-am încetat să reîmprospătăm memoria francezilor, a lumii occidentale, unde era difuzat „mesagerul Bisericii Tăcerii", silindu-ne să-i facem să audă şi ei strigătele celor oprimaţi de barbarii secolului XX.

Pe deasupra, am condamnat tăcerea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Ecumenic al Bisericilor faţă de victimele regimurilor de violenţă, faţă de aceşti eroi şi martiri ai devotamen­tului absolut, pe care nici arbitrarul şi injustiţia dictaturii necon­trolabile a partidelor comuniste, nici crimele şi permanenta teroare oblăduite de Moscova nu i-au împiedicat să dea ascultare imboldu­lui Mântuitorului: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul" (MATEI, 10. 28).

Îmi permit să atrag atenţia cititorilor revistei „Memoria", în special a celor ce-au pătimit din cauza comunismului şi au cunos­cut puşcăriile şi lagărele de exterminare, că nu ne este îngăduit să dăm uitării cei 45 de ani de răstignire a patriei noastre, luând ca exemplu de imitat pe evreii din întreaga lume, care - an de an -vorbesc de victimele holocaustului nazist, sau pe francezii care, în filmele realizate şi în cărţile ce apar cu duiumul de mai bine de 50 de ani, proslăvesc eroica rezistenţă a unor combatanţi neînfricaţi, ce-au luptat pentru libertatea ţării lor, sub ocupaţia germană.

Să nu lăsăm să se aştearnă mucegaiul nepăsării şi al amneziei peste sutele de mii de victime dispărute în temniţele din Aiud, Jilava, Gherla, Sighet şi nu numai; sau care putrezesc, neştiute de nimeni, în gropile comune ale Canalului şi bălţilor Dunării.

Voltaire avea dreptate să spună: „Ceea ce înduioşează inima se întipăreşte în memorie". Cuvine-se ca în adâncurile afective ale memoriei să păstrăm nealterată, cu ajutorul lui Dumnezeu, aminti­rea sângelui şi a lacrimilor martirilor noştri, care s-au jertfit pentru independenţa şi viitorul însorit al României. Amintirea acestor făclii jertfelnice să rămână veşnic vie, tulburătoare, incandescen­tă, în mintea şi în inima fiecăruia dintre noi.

 

(Revista «Memoria», nr. 28, septembrie 1999)