IN PRAG DE NOU MILENIU
Apostolul Pavel, presimţindu-şi aproape „clipa
plecării", scrie ucenicului iubit: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am
isprăvit alergarea, am păzit credinţa" (2 Timotei, 4. 7-5).Destăinuirea
aceasta - care reprezintă însuşi sensul adevărat al vieţii, în întreita sa
realizare: luptă, alergare, credinţă - ne îndeamnă, parcă, în prag de an nou şi
de nou mileniu, să ne verificăm zilnic adâncurile sufleteşti, întrebându-ne:
Astăzi ce-am făcut? Am luptat suficient şi lupta mea a fost „lupta cea
bună"? Am alergat, în vederea împlinirii unui comandament evanghelic, şi
alergarea mi-am isprăvit-o, sau am rămas la jumătatea drumului? Am fost tot timpul,
de-a lungul celor 365 de zile ale anului care s-a scurs, un creştin autentic,
respectiv „am păzit credinţa" în Dumnezeu şi în posibilitatea renaşterii
spirituale a ţării mele?
In general cei mai mulţi dintre noi, datorită faptului că frecventăm biserica, ne vedem morali, fără nici o vină, plini de suficienţă, deplin satisfăcuţi de conduita noastră „creştină" şi nu vrem să ţinem cont de poruncile lui Hristos, continuând să ne hrănim cu nădejdile înşelătoare ale unei certitudini ipotetice. Adăpostiţi sub baldachinul ipocriziei religioase, ignorăm nelegiuirile pe care le dă în vileag Sfânta Scriptură (de pildă, profetul Isaia, 59.1-14) şi nu ne întrebăm cu cutremur de inimă, dacă nu cumva şi buzele noastre au rostit minciuni, zămislind răul şi născând dihonii, ca unii care ne-am bizuit pe lucruri deşarte. Dacă nu cumva picioarele noastre au alergat spre rău, iar cu gândurile am semănat prăpădul
Şi nimicirea pe drumurile rătăcirii morale, apucând pe cărări sucite şi necunoscând calea păcii, a înţelegerii inter-confesionale şi-a înfrăţirii creatoare de orizonturi măreţe. Dacă nu cumva am bâjbâit „ca nişte orbi de-a lungul unui zid", poticnindu-ne „ziua-n amiaza mare, ca noaptea", mormăind „ca nişte urşi" sau văitându-ne „ca nişte porumbei", în ce priveşte problemele naţionale şi duhovniceşti ale României post-ceauşiste, fără ca să mai aşteptăm, fără ca să mai luptăm şi să mai credem în învierea de mâine a Neamului.
Iisus nu S-a născut în ieslea Betleemului şi n-a murit pe lemnul Crucii ca noi să mai purtăm, în străfundurile noastre neconvertite, peşteri de tâlhari, cătuşe şi neguri de păcat. El nu poate accepta ca noi să furăm glorii, să ucidem speranţe, să preacurvim cu trupul, cu mintea sau cu sufletul; să aducem tămâie lui Baal (adică dumnezeului filosofilor şi al savanţilor, detestat de Blaise Pascal), con-siderându-ne, totuşi, în pofida registrului negativ de mai sus, creştini sadea şi susţinători ai Bisericii. Domnul ne vrea slobozi, curăţiţi de tină, transformaţi în copii ai Luminii şi în temple ale Duhului Sfânt. El doreşte să devenim fiinţe noi, cetăţeni ai împărăţiei şi împreună lucrători cu El, întru proslăvirea numelui Său pe pământ şi îndumnezeirea pământului din care ne tragem rădăcinile şi care mai este, încă, terfelit de forţele Urii şi ale întunericului.
Se cuvine, deci, să ne întrebăm, măcar acum, la începutul anului: Ce trebuie să facem? Răspunsul este simplu şi categoric pentru Apostolul Neamurilor: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu" (Efeseni, 4.22-24).
Fiindcă tot el ne asigură: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă: cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi" (2 Corinteni, 5.17).
Râvna după o schimbare radicală a vieţii (când ne
recunoaştem starea de culpabilitate, de păcat, şi inutilitatea eforturilor noastre
anterioare înnoirii), râvna aceasta este întru totul normală şi logică. Ea ne
împinge să cerem de Sus, de la Părintele Luminilor, har şi binecuvântare, ca să
putem vieţui în conformitate cu demnitatea recomandată de Cuvântul lui
Dumnezeu.
Mântuitorul a spus: „Vă dau o poruncă nouă". Or, pentru împlinirea unei noi porunci trebuie oameni noi, făpturi înnoite, precum îi revela Domnul Iisus lui Nicodim imperativul Evangheliei: „Trebuie să vă naşteţi din nou!" (Ioan, 3.7). Trebuie, cu alte cuvinte, altoită o ramură nouă pe trunchiul putregăit al fiinţei noastre măcinată de păcat. Trebuie altoită o fire nouă, deoarece, aşa cum citim în epistola către Romani, „nimic bun nu locuieşte în firea mea pământească". în afară de Hristos nu există viaţă spirituală. Omul cel vechi, omul cărnii şi-al turpitudinii, nu poate fi îndreptat nici îmbunătăţit. El trebuie înnoit pe de-a întregul. Căci prin botezul în moartea Lui, ne învaţă Pavel, „am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă" (Romani, 6.4.).
În această „viaţă nouă", trupul păcatului este dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca „să nu mai fim robi păcatului". Căci acolo unde mai stăruie starea de robie, nu poate fi vorba de viaţă nouă. Nu o parte, numai, din fiinţa noastră se înnoieşte, ci - după cum am subliniat deja - „toate lucrurile s-au făcut noi". Nu intră în discuţie o acţiune viitoare, mai mult sau mai puţin posibilă. Adică nu ni se spune „se vor face noi", ci suntem pur şi simplu avertizaţi că „s-au făcut noi". Că înnoirea noastră s-a realizat în Iisus Hristos, prin mijlocirea atotbiruitoare a Duhului Sfânt. La suflarea Vântului ceresc, dacă stăm cu uşa sufletului larg deschisă, viaţa care intră în noi este o viaţă nouă, fiindcă este viaţa lui Iisus. Şi viaţa aceasta, fascinantă şi unică, se dezvoltă, domină şi fortifică interioritatea noastră nevolnică, prin răsturnarea vechilor valori, prin refacerea integrală a bolţilor surpate.
Certitudinea înnoirii va deschide orizonturi nebănuite oricărui suflet de creştin român, inoculându-i tăria crezămintelor alese şi păstrându-1 în învălmăşeala începutului de veac şi de mileniu - senin şi pur, chiar dacă împrejurările istorice se arată, până-n prezent, defavorabile.
Facă Domnul ca această certitudine salutară să ne mângâie, să ne înflăcăreze şi să ne îmbogăţească „omul dinlăuntru", sau, ca să folosesc o altă formulă nou-testamentară, „omul ascuns al inimii", pregătind o nouă şi surprinzătoare dimensiune morală pământului românesc.
În noul an care începe şi pe care îl vrem aducător de mari
transformări sociale, să ne lăsăm legănaţi de melodia Răscumpărării, în
hamacul inefabil al iubirii lui Dumnezeu, având înscrise, pe tăbliţa nădejdii,
sfântul îndemn paulin: „Ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă
treziţi în sfârşit din somn... Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua"
(Romani, 13.11-12).
Un îndemn mai actual ca oricând!
(«Curierul Românesc»,
nr. 12, decembrie 1999)
O FĂPTURĂ NOUA
Fiecare început de An Nou ar trebui să constituie pentru toţi creştinii - şi-n special pentru noi, Românii din exil - un prilej de sinceră şi profundă meditaţie, legată de marea şi neînţeleasa taină a înnoirii omului în Iisus Hristos. Despre acest cutremurător şi indispensabil proces mistic de renaştere, despre această „naştere din nou", prin care devenim copii ai împărăţiei şi martori ai învierii, am scris de mai multe ori în paginile revistei Cuvântul Românesc, între altele: "An Nou, Om nou, Exil nou" (ian. 1985), „O verificare indispensabilă" (ian. 1988) şi ,JLa început de An Nou" (ian. 1994).
De astă dată, ca să putem elucida pe deplin problema ce ne
preocupă (o problemă fundamentală a trăirii „în duh şi în adevăr", care
depăşeşte limitele cunoaşterii naturale şi procedeele, aşa zis ştiinţifice, ale
pedagogiei profane), vom face apel la rostul îmbrăcămintei lăuntrice, la
importanţa pe care o acordă Sf. Scriptură hainelor sufleteşti, precum
şi la aspectul domestic al aluatului, al plămădelii înnoitoare.
Prorocul Zaharia, de pildă, scoate în evidenţă două feluri de haine: „haine murdare" şi „haine de sărbătoare". Marele preot Iosua, ne relatează el, era îmbrăcat cu „haine murdare", şi totuşi stătea în picioare înaintea îngerului Domnului. însă îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: „Dezbrăcaţi-1 de hainele murdare de pe el". Apoi s-a adresat lui Iosua: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac în haine de sărbătoare!" (ZAHARIA, 3. 3-4). Despre acelaşi lucru citim într-o altă carte vechi-testamentară: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită" (ISAIA, 64.6).
Deci, pe de o parte este vorba de haine murdare sau mânjite,
iar pe de altă parte, de haine de sărbătoare, respectiv de o îmbrăcăminte
albă, curată. „Hainele să-ţi fie albe în orice vreme", ne îndeamnă
Ecleziastul (cap. 9, vers. 8). Este acea „haină de nuntă" (MATEI, 22.
11-12) fără de care nu putem lua parte la „nunta fiu-lui de împărat", la
marele ospăţ al mântuirii.
Toată îmbrăcămintea
sufletului nostru trebuie înnoită. Nu ne asigură sfântul din Tars că „toate
lucrurile s-au făcut noi"? (2 CORINTENI, 5. 17) Să-L ascultăm pe Domnul şi
Mântuitorul Iisus Hristos povăţuindu-ne: „Nimeni nu pune un petec de postav nou
la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai
rea". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu burdufurile: „Nici nu pun oamenii
vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă şi
burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi..." (MATEI,
9. 16-17).
Să luăm un alt aspect domestic, de gospodărie - aluatul.
Evanghelia ne atrage atenţia că există trei feluri de aluat: a) Aluatul
Fariseilor, după cum citim: „Păziţi-vă de aluatul Fariseilor, care este
făţărnicia" (LUCA, 12. 1). b) Aluatul Saducheilor. „Luaţi seama şi
păziţi-vă de aluatul... Saducheilor" (MATEI, 16.6), ei fiind oportunişti
politici şi negând existenţa unei vieţi de dincolo de mormânt, c) Aluatul
lui Irod (MARCU', 8. 15), care este viclenia şi răzbunarea de care a dat
dovadă la naşterea lui Iisus, prin convorbirea lui cu Magii şi omorârea
pruncilor.
Aceste trăsături negative de caracter - făţărnicia, oportunismul, atitudinea agnostică în credinţă, viclenia şi răutatea - alcătuiesc aluatul cel vechi, de care trebuie să ne ferim sau, cum ne povăţuieşte Apostolul Pavel, pe care trebuie să-l măturăm: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă..." Fiindcă, ne spune tot el, trebuie să întâmpinăm praznicul Domnului (iar noi ne permitem să adăugăm că se impune să trăim în Anul Nou în care am
intrat deja) „nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de
răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului" (1 CORINTENI,
5. 7-8).
*
* *
Sf. Scriptură ne vorbeşte la tot pasul de înnoire. Şi nu numai de înnoirea noastră personală, ci de înnoirea întregului univers. Păcatul lui Adam, păcatul protopărinţilor noştri s-a răsfrânt şi asupra firii. De aceea scrie în epistola către Romani (cap. 8, vers. 19-22) că şi firea, supusă deşertăciunii, „va fi izbăvită din robia stricăciunii". Despre această înnoire a lumii ne aminteşte şi Ap. Petru: „Noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea" (2 PETRU, 3. 13). Iar Ap. Ioan mărturiseşte: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră..." (APOCALIPSA, 21. 1).
în perspectiva acestei transfigurări universale, cosmice,
este normal că şi noi, cei chemaţi la Nunta Mielului, trebuie să avem haine de
nuntă corespunzătoare, o îmbrăcăminte nouă, deoarece şi porunca lui
Dumnezeu este o poruncă nouă, aşa cum ne avertizează Mântuitorul: „Vă
dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă
iubiţi şi voi unii pe alţii" (IOAN, 13. 34). Numai ascultând de porunca
cea nouă, lansată de Iisus umanităţii, ne vom învrednici să devenim o
făptură nouă. Hristos este cauza care determină înnoirea integrală a
fiinţei noastre coruptă de păcat, iar efectele se văd pe plan lăuntric,
căci „iată că toate s-au făcut noi". Ca efect al trăirii noastre în
Hristos avem roadele Duhului Sfânt: rugăciunea împlinită, pacea sufletului,
credincioşia statornică, bucuria, răbdarea, înfrânarea poftelor, cu alte
cuvinte, puterea, acel „pot totul în Hristos", ca un triumfal înnoirii,
conform promisiunii biblice: „Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc
puterea; ei zboară ca vulturii, aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu
ostenesc" (ISAIA, 40. 31).
Să nu ne scape din vedere obligativitatea trecerii de la „omul cel vechi" la „omul cel nou". A treia posibilitate nu există după Biblie. Intermediarii, adică peticiţii, căldiceii, sunt respinşi de Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. Dar, fiindcă eşti căldicel, (...) am să te vărs din gura Mea" (APOCALIPS A, 3. 15-16). Ni se cere, prin urmare, să fim „în clocot", creştini autentici, în care „toate s-au făcut noi"; care ne-am dezbrăcat de omul vechiturilor şi, înnoiţi „în duhul minţii", ne-am îmbrăcat în omul cel nou, „făcut după chipul lui Dumnezeu" (EFESENI, 4. 22-24).
Vom fi noi capabili să împlinim „porunca cea nouă" a Evangheliei, dacă nu ne-am schimbat „prin înnoirea minţii", spre a putea deosebi cu claritate „voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită"? (ROMANI, 12. 2). Apostolul Neamurilor nu pregetă să scrie, sub inspiraţia Cerului, că toţi cei ce trăiqsc în preacurvie, în necurăţie, în vrăjitorii, în vrăjbi, în certuri, în mânii, în neînţelegeri, în pizmă, în ucideri, în beţii şi-n celelalte fapte de ruşine ale firii pământeşti, „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (GALATENI, 5. 19-21).
Starea anterioară înnoirii spirituale este moartea în păcat. Ori Iisus Domnul ne cheamă la viaţă, la o „viaţă din belşug", trăită cu El şi pentru El, prin mijlocirea Sfântului Duh, Cel ce ne întăreşte paşii, în această „vale a plângerii", care este Exilul, Cel ce ne mângâie mădularele obosite de atâta zbucium şi alergătură istovitoare, Cel ce ne sfinţeşte şi ne împrospătează elanurile, Cel ce ne poate da şi voinţa şi înfăptuirea după care suspinăm: o Românie liberă, descătuşată pentru totdeauna de rămăşiţele jumătăţii de veac comunist şi de stegarii mincinoşi ai corupţiei actuale...
(«CuvântulRomânesc»,
ianuarie 1995.)
DE LA ROBIE LA LIBERTATE
În articolul de faţă nu vrem să atingem problema sclaviei sociale - fie ea politică, economică sau, chiar, ideologică -, fiindcă mai gravă, mai primejdioasă, mai dăunătoare pentru evoluţia morală a societăţii în care trăim a fost şi rămâne robia păcatului, această degradantă realitate psihică, a cărei lege se luptă în mădularele noastre şi ne împinge la necurăţie şi fărădelegi (ROMANI, 6. 19), desfigurându-ne interioritatea şi anulând în noi voinţa de a face binele impus de Evanghelie. Căci în starea de robie a omului dinlăuntru, scrie apostolul Pavel, „binele, pe care vreau să-1 fac, nu-1 fac, ci răul pe care nu vreau sa-1 fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine" (ROMANI, 7. 19-20).
Vânduţi robi păcatului, ca să folosim icoana de vorbire paulinică, ne zbatem neputincioşi pe drumurile întortocheate ale unei existenţe pseudo-creştine, bălăcindu-ne „în poftele firii noastre pământeşti", făcând voile ei şi dând ascultare gândurilor deşănţate care ne domină (EFESENI, 2. 3).De aceea, putem afirma, cu toată certitudinea, că la baza contradicţiilor, a dezmăţului, a îndepărtării de Dumnezeu, de care dă dovadă, cu prisosinţă, umanitatea de azi, stă nemiloasa lege a păcatului. Infantilismul credinţei ne face să devenim „robi oamenilor" (1 CORINTENI, 7. 23), să cădem „sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii" (GALATENI 4. 3). De pildă, robi doctrinei comuniste, lansată de Marx, Lenin, Troţki sau Mao Ţe-dun; robi teologiei raţionaliste, demitizante şi neevanghelice, oferită de Bultman şi de alţii ca el. în ce priveşte soiul acesta de oameni, sfântul Pavel ne atrage atenţia ca să ne ferim de cursa lor şi să fim, astfel, izbăviţi, socotindu-i „nechibzuiţi şi răi", lipsiţi de credinţă (2 TESALONICENI, 3. 2).
De la robia păcatului şi a oamenilor trebuie să ajungem la robia neprihănirii, să devenim „robi ai lui Dumnezeu", ascultând „din inimă de dreptarul învăţăturii" Mântuitorului (ROMANI, 6.17,22). Este singura posibilitate, singura cale care duce la libertatea noastră interioară şi, totodată, la libertatea întregii lumi. Numai atunci când Fiul lui Dumnezeu, care este Adevărul, ne va face slobozi, vom fi „cu adevărat slobozi" (IOAN, 8. 32, 36).
Nu se poate atinge treapta ascultării „din inimă" a
tot ce ne învaţă pedagogia divină, fără ca să coborâm în inima noastră
„împărţită" (IACOV, 4. 8), pentru a ne sonda adâncurile, pentru a ne
cerceta ungherele lăuntrice, pentru a ne verifica pe noi înşine mai întâi; ca,
apoi, să cunoaştem mediul ambiant, să descoperim cauzele unui cutare sau cutare
fenomen socio-politic; să avem informaţia exactă, relativ la nivelul spiritual
al oamenilor cu care suntem în contact sau care se află în vârful piramidei
sociale; să scotocim în sertarele dubioase ale trecutului sau ale actualităţii.
Povaţa evanghelică „pe voi înşivă cercetaţi-vă" (2 CORINTENI, 13.5)
constituie debutul examenului nostru duhovnicesc, al cărui imperativ biblic
sună aşa: „Veniţi-vă în fire şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine" (ŢEFANIA,
2. 1). Ne cercetăm, astfel, „umbletele" (PLÂNGERI, 3. 40), ne uităm „cu băgare
de seamă" la căile ce le bătătorim (HAGAI, 1. 5-7), ne verificăm faptele
(GALATENI, 6. 4), ţinem cont de „bârna" care ne deformează ochiul
sufletului (MATEI, 7. 3-4).
Îndrumaţi de Duhul lui Dumnezeu, ca să ne arate ceea ce nu vedem (IOV, 34. 32), ajungem să cercetăm „toate lucrurile", înţelegându-le, adâncindu-le şi pricepând nu numai rostul lor, ci şi „nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei" (ECLEZIASTUL, 7. 25).
Oamenii răi, denunţaţi de Cuvântul Domnului, nu ne mai pot
înşela, zicându-ne: „Haidem să slujim altor dumnezei!", deoarece suntem
avertizaţi cum să procedăm, spre a nu greşi: „Să faci cercetări, să
cauţi şi să întrebi cu de-amănuntul..." (DEUTERONOM, 13 13-14). în
capitala ţării, în oraşele prin care trecem şi pe care le cutreierăm, iată ce
ni se cere: „Uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi... dacă se găseşte un-om, dacă
este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de
adevăr..." (IEREMIA, 5. 1). însuşi Iisus Hristos ne îndeamnă: „în orice
cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic..."
(MATEI, 10. 11).
Examenul, de care vorbeşte Scriptura, este posibil cu ajutorul Luminii. Adică al Mântuitorului, care este „Lumina lumii". Şi noi ştim că oricine îl urmează pe Iisus „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (IOAN, 8. 12). Această lumină penetrantă ne obligă să nu dăm crezare „oricărui duh" (1 IOAN, 4. 1) care incită pe creştini la violenţă; care propagă doctrina diabolică a „morţii lui Dumnezeu", diametral opusă viziunii evanghelice; care depreciază structura mistică a Bisericii; care falsifică, contestă sau atacă Evanghelia lui Hristos; care sugerează colaborarea creştinilor cu comuniştii sau cu francmasonii, dispreţuind sfatul Apostolului: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?" (2 CORINTENI, 6. 14).
Învăţătura lui Hristos oferă lumii bulversate şi înrobite (acestei lumi care pluteşte în voia tuturor vânturilor şi valurilor duşmănoase, potrivnice creştinismului) o libertate reală, o libertate integrală pentru toţi. Nu este libertatea lupului, cu alte cuvinte libertatea unei dictaturi demenţiale sau a unei anumite clase sociale, propunând desfiinţarea propriilor lanţuri politice, dar gata să subjuge pe opozanţi. Numai în Iisus indivizii şi colectivităţile vor fi, conform promisiunii, „cu adevărat liberi".
Mai cu seamă noi, cei ce-am cunoscut strivirea şi batjocura dictaturii comuniste, avem datoria sfântă să alegem astăzi - după îndemnul adresat, odinioară, poporului de către Iosua - cui vrem să slujim: lui Dumnezeu sau lui Belial? Şi cu ce vrem să rămânem: cu libertatea interioară, obţinută prin Iisus Hristos sau cu robia păcatului fără El, respectiv „străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume" (EFESEN 2. 12).
Legea libertăţii sau, cum o numeşte apostolul Iacov, Legea slobozeniei, este o „lege desăvârşită" (IACOV, 1. 25) pe care o putem împlini cu o singură condiţie: luând jugul lui Iisus, căci acest jug „este bun" şi această sarcină „este uşoară" (MATEI, 11. 29-30). Libertatea creştină nu are nimic comun cu libertatea omului „vândut păcatului", cu dezordinea şi căderile firii pământeşti. Noi am fost chemaţi la slobozenie, într-adevăr; ceea ce nu înseamnă că ne este permis să facem din ea „o pricină", ca să trăim după legea păcatului, a omului natural, poftind „împotriva Duhului" (GALATENI, 5. 13, 17). Dacă am devenit, prin Hristos, „nişte oameni slobozi", se impune să ne purtăm ca atare, evitând să facem din slobozenie „o haină a răutăţii" (1 PETRU, 2. 16). Să nu ne lăudăm cu o slobozenie iluzorie, când ne comportăm întocmai unor „robi ai stricăciunii", ştiut fiind că „fiecare este robul lucrului de care este biruit" (2 PETRU, 2. 19).
Cum să obţinem această indispensabilă, sublimă libertate lăuntrică? în primul rând, să ne răstignim omul cel vechi împreună cu Iisus „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului" (ROMANI, 6. 6). în al doilea rând, să ne lăsăm în seama Duhului Sfânt, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia" (2 CORINTENI, 3. 17).
Odată ce libertatea interioară a fost realizată - libertatea sufletului, a inimii, a minţii şi a voinţei -, avem voie să anvizajăm posibilitatea unei libertăţi social-politice. Când am dezlegat, în noi, „lanţurile răutăţii" şi-am rupt „legăturile robiei" tuturor patimilor, punând capăt servitutii micimii noastre sufleteşti, atunci nu ne va fi greu să înlăturăm „orice fel de jug" social, cultural, politic, şi să ridicăm, din groapa mizeriei şi-a disperării, pe cei „asupriţi" (ISAIA, 58. 6).
"Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine" , aşa ne recomandă Mântuitorul şi nouă, Românilor, dacă dorim şi vrem să vedem, în sfârşit, clădindu-se o societate liberă, o Românie nouă, descătuşată definitiv de lanţurile şi de jugul unor ani de ruşinoasă abdicare de la principiile Evangheliei lui Hristos.
(«Gândirea», nr. 1-3/2000)
LUPTA ÎMPOTRIVA RĂULUI
Sensul „răului" scapă, de obicei, înţelegerii noastre profane, tot mai mult subordonată erorii şi instabilităţii. Fiindcă, din păcate, există în societatea pseudocreştină în care trăim, o incontestabilă „mafia" a subversiunii şi-a anarhiei ideologice care, pregătind cu migală răul, se sileşte să îndrepte privirile naivilor spre obiective sociale necorespunzătoare şi spre rezoluţii ieftine, întru totul străine de piscurile luminoase ale Evangheliei lui Hristos. Calificându-le drept manifestări, excrescenţe ale răului devorant şi inuman care desfigurează faţa umanităţii, şi denaturând neîncetat noţiunea însăşi a Răului, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, duşmanii Cerului şi ai izbăvirii se mândresc cu idealul lor politic, care nu-i, la urma urmelor, decât hegemonia Răului pe pământ.
Ca să sesizăm, cât mai bine şi mai profund, geneza şi evoluţia Răului, să analizăm, îndeaproape, aspectul său psihologic, bazân-du-ne pe referinţele biblice. Astfel aflăm că, mai întâi, îl medităm, după cum citim: „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău..." (GENEZA, 50. 20). Sau: „în adevăr, cei ce gândesc răul se rătăcesc..." (PROVERBE, 14. 22). Meditându-1, ajungem la plăcerea răului şi la dorinţa lui. Ţofar din Naama, în a doua cuvântare adresată lui Iov, vorbindu-i de bucuria de-o clipă a nelegiuitului, îi spune: „Dulce era răul în gura lui" (IOV, 20. 12). De aceea, „sufletul celui rău doreşte răul..." (PROVERBE, 21.10). Plăcerea şi dorinţa, repetându-se, dau naştere deprinderii de a face răul (IEREMIA, 13. 23). Iar deprinderea va întări în aşa măsură răutatea omului, încât el se va gândi „în fiecare zi numai spre rău" (GENEZA, 6. 5).
Pentru Ap. Pavel, răul- atunci când ne domină, când
devine o obsesie, simţindu-1, pur şi simplu, „lipit" de noi - nu este
altceva decât păcatul: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine,
adică în firea mea pământească; pentru că am voinţa să fac binele, dar n-am
puterea să-1 fac. (...) Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face
răul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine" (ROMANI, 7. 18, 20). în
materializarea răului găsim toate elementele păcatului: gândurile rele (Matei,
9. 4), faptele rele (Iacob, 3.16), planurile rele (EZECHIEL, 38. 10), lucrurile
neîngăduite ale unei minţi „blestemate" (ROMANI, 1. 28-31), inima „rea şi
necredincioasă" (EVREI, 3. 12), limba, care „este un rău, care nu se poate
înfrâna", fiind plină „de o otravă de moarte" (IACOV, 3. 8) etc.
Să vedem, acum, cum se prezintă, după Biblie, chipul omului rău, portretul lui. Psalmistul David, de pildă, îl descrie pregătind răul, zămislind fărădelegea şi născând înşelăciunea (PSALMUL 7.14). Tot el dă în vileag mustrarea pe care o adresează Dumnezeu celui rău: „Dacă vezi un hoţ, te uneşti cu el, şi te însoţeşti cu preacurvarii. Dai drumul gurii la rău, şi limba ta urzeşte vicleşuguri. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, şi cleveteşti pe fiul mamei tale" (PSALMUL 50, 16-29). Iar Elifaz din Teman îi descoperă alte trăsături negative, reprobabile; respectiv, „îşi duce în nelinişte toate zilele vieţii", „ţipete de spaimă răsună la urechile lui, nu trage nădejde să scape de întuneric", „necazul şi neliniştea îl înspăimântă" (IOV, 15. 20-24).
Ca să biruim răul, ca să ne detaşăm de mrejele lui diabolice, trebuie să simţim în noi oroarea, aversiunea, dezgustul, adică să ne fie groază de el şi să ne lipim, cu tot sufletul şi cu toată inima, de bine (ROMANI, 12. 9). De la starea de slăbiciune, de dezorientare spirituală a confuziei în care ne zbatem sau se zbat „cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune", care „trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii, şi păcatul cu şleaurile unei căruţe" (ISAIA, 5. 18, 20), putem reuşi să surmontăm răul prin bine, precum ne îndeamnă fostul ucenic al lui Gămăliei: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine" (ROMANI, 12. 21), făcând uz de puterea discernământului atoatebinefăcător, şi deprinzându-ne, astfel, prin întrebuinţarea unei judecăţi sănătoase, să deosebim „binele şi răul" (EVREI, 5. 14). Aceasta este atitudinea prudentă a omului chibzuit, care, când vede nenorocirea răului „se ascunde", şi numai „cei proşti", lipsiţi de discernământ, „merg înainte şi sunt pedepsiţi" (PROVERBE, 22. 3). însă, ca să atingem saltul calitativ de mai sus, se impune recunoaşterea răului din noi, a păcatului care ne ţine în robie, descalificându-ne ca fiinţe create de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui.
Eliberarea de răul ce ne-a stăpânit şi ne-a făcut să
părăsim „cărările adevărului", ca să umblăm numai pe „drumuri întunecoase",
datorită căruia ne puneam plăcerea „în răutate" (PROVERBE, 2. 13-14),
această slobozenie, indispensabilă evoluţiei noastre morale ne-o aduce Duhul
Sfânt, prin credinţa neclintită în Iisus Hristos. Este vorba de Mângâietorul,
Duhul Adevărului, prin lucrarea Căruia devenim, cu drept cuvânt, liberi. Deoarece,
de aici înainte, stăm, cum scrie Psalmistul, „sub ocrotirea Celui Prea înalt"
şi ne odihnim „la umbra Celui Atotputernic"; Domnul devine
„Păzitorul" nostru şi ne păzeşte sufletul „de orice rău" (PSALMII 91.
1 şi 121. 5-7). Nu ne mai aflăm sub semnul judecăţii lui Dumnezeu, în ceasul
când toţi cei din morminte vor auzi glasul Mântuitorului „şi vor ieşi afară din
ele", căci suntem asiguraţi, prin promisiunea Lui sfântă: „Cei ce au
făcut binele, „vor învia pentru viaţă" (IOAN, 5. 28-29).
Răul este contrariul voinţei divine. Dumnezeu urăşte „pe
cei ce fac fărădelegea, pe oamenii care varsă sânge şi înşeală" (PSALMUL
5. 5-6). Ceea ce ni se cere, este să facem binele fără a păcătui
(ECLEZIASTUL, 7. 20). Mai mult, să încetăm să facem răul, învăţând
să practicăm binele (ISAIA, 1.16). Să căutăm binele, să-1 iubim, urând răul
(AMOS, 5. 14-15). Numai cine face binele „este din Dumnezeu; cine face răul,
n-a văzut pe Dumnezeu" (3 IO AN, 11.)
În lupta noastră zilnică împotriva răului, să luăm ca exemplu pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, care - relatează Faptele Apostolilor - „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul" (FAPTE, 10. 38). Sfântul din Tars merge şi mai departe cu îndemnul său, când scrie: „Să nu obosiţi în facerea binelui..." (GALATENI, 6. 9). Dar să ne preocupe şi atitudinea semenilor noştri, a fraţilor noştri desţăraţi, de pildă, care au făcut experienţa răului în perioada dictaturii comuniste, când se aflau încă în ţară; să-i îndemnăm „să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii" (1TIMOTEI, 6. 18).
Să nu neglijăm un lucru capital în lupta cea bună a credinţei, şi anume:
înainte de a divulga răul social, cu toată cohorta lui de tare regretabile, de
structuri putregăite, de dezordine morală şi, chiar, spirituală, trebuie să
suprimăm rădăcinile răului din lăuntrul nostru vătămat, de cele mai multe
ori, din cauza îndepărtării de Dumnezeu, în felul acesta comportându-ne, vom
reuşi să combatem, în mod victorios, răul din noi, adică „gândurile rele,
preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile,
înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia"
(MARCU, 7. 21-22). Şi cum să-1 combatem? Opunându-ne forţei sale de atracţie şi
îndepărtându-ne de irezistibilele lui chemări.
Odată răul învins în noi înşine, prin răstignirea
dorinţei şi a obişnuinţei de a-1 simţi cocoloşit în adâncurile noastre
ruşinoase, ne vom arăta capabili să începem lupta „prin bine", împotriva răului
din afară, cu alte cuvinte, împotriva manifestărilor sale concrete.
Lupta aceasta sublimă, de-o uriaşă forţă interioară, de-o
nebănuită frumuseţe evanghelică, este - sau, mai bine zis ar trebui să fie - o
luptă a râvnei şi-a priceperii, a spiritului şi-a luminii, a jertfei şi-a
triumfului. O luptă care să pună capăt răului din societatea căreia aparţinem.
Înarmaţi cu sabia Duhului, iată-ne gata de luptă împotriva
dezmăţului şi-a tot felul de turpitudini, sfărâmând inimile de piatră şi
izbăvind, din robia dualităţii, a incertitudinii şi a neputinţei sufletele care
se lasă străpunse de cele două tăişuri ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi care nu
se vor sfii niciodată să afirme, copleşiţi de bucuria transformării lor
radicale: „Căci pentru mine a trăi este Hristos".
(«Cuvântul Românesc», mai 1997)
CHEMAREA LA UNITATE
Idealul vieţii creştine este perfecta unitate a credincioşilor care alcătuiesc Biserica lui Hristos. Nu starea de vrăjmăşie, nici de indiferenţă, ci starea de participare a unuia la viaţa celuilalt, de cooperare, pentru ca toţi creştinii , să fie una", adică să alcătuiască „un singur trup", să devină „o inimă şi un suflet" (FAPTE, 4. 32). De aceea Sf. Pavel insistă asupra chemării la unitate, când le spune Corintenilor: „Să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire" (1 CORINTENI, 1. 10). Din păcate, istoria creştinismului ne arată cât de dificilă este realizarea unităţii la care este chemată Ecclesia şi cât de vinovaţi sunt înaintea lui Dumnezeu conducătorii nenumăratelor confesiuni, incapabile să lupte laolaltă, într-o unică, uriaşă, clocotitoare răbufnire de energii umane împreunate, împotriva Răului care macină acest sfârşit de veac şi de mileniu.
Să ne înţelegem. Mişcarea ecumenică a eşuat în opera de unificare a Bisericilor creştine, care continuă să se menţină ostile, intolerante, concurente, chiar şi-n ţările abia ieşite de sub apăsarea totalitarismului comunist, cum este România. Nu s-a putut realiza mult aşteptata îmbrăţişare ecleziastică nici măcar în domeniul acţiunilor practice, în lupta cu „nevoile grabnice", lăsate ca moştenire de orânduirea înlăturată, la noi, de Revoluţia din Decembrie 1989.
Deoarece, în privinţa misionarismului, s-a luptat şi se luptă, încă, în spirit confesional, cu metode confesionale, cu păstrarea unor bariere doar teoretic escaladate, însă menţinute, de fapt, vii şi
Insurmontabile în adâncurile peticite ale unor ierarhi şi pastori, care şi-au zidit lucrarea religioasă nu pe Piatra din capul unghiului, ci pe temelia de paie a mentalităţii lor confesionale. Care, deşi porniţi spre Canaan, în inimile lor s-au întors şi se întorc, mereu, „spre Egipt" (FAPTE, 7. 39), aducând jertfa „viţelului de aur" al Bisericii lor şi omiţând viaţa de jertfă şi combustie, închinată unei societăţi în declin moral şi religios.
„Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu", ne avertizează Domnul (LUCA, 9. 62). Un front al unităţii creştine, indispensabil în lupta pentru transformarea pământului românesc, nu va putea lua fiinţă, câtă vreme mişcările şi asociaţiile confesionale mai privesc înapoi; câtă vreme Bisericile trăiesc în obsesia unui trecut de sciziune şi de controverse duşmănoase, reactualizând vechile răni şi scormonind în spuza orgoliului şi a autopreţuirii exagerate. Un singur lucru ni se cere, în vederea triumfului: „Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte..." (FILIPENI, 3. 13-15). Uitând ruşinoasele vremi ale neînţelegerii dintre copiii lui Dumnezeu şi orientându-ne spre viitorul unei posibile unităţi creştine, în alergarea noastră „spre ţintă", care a fost şi rămâne înnoirea societăţii în care trăim, mântuirea Neamului descreştinat în perioada celor patru decenii de ateism marxist-leninist.
Să alergăm înainte, "spre ţintă". Iar ţinta să fie aceeaşi pentru toţi: aproapele, societatea românească, Neamul nostru „căzut între tâlhari", întocmai nenorocitului din parabola Samariteanului milostiv. Să uităm staulele" care ne-au făcut de râs, Ridurile de despărţire" care ne-au înstrăinat şi „munţii" unor interese şi privilegii confesionale, care încă ne mai despart. Şi să dăm ascultare admonestării biblice: ,Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă dacă este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici..." (PSALMUL 14. 1-3).
Da, nu este nici o Biserică - nici una măcar - care să nu pălească în faţa adevărului acestui verdict implacabil. Deoarece conducătorii de culte „s-au rătăcit", îmbucătăţind „trupul lui Hristos". Gândul le era să-şi organizeze noua confesiune, creată de ei, şi sa se împăuneze cu noua, obscura, aproximativa interpretare a unor principii clare şi veşnice, axate pe unitatea desăvârşită a creştinătăţii. Nu s-au zbătut să înlăture ceea ce desparte, ca să umble la fel. "Lucrurile", care din punct de vedere confesional „erau câştiguri", n-au fost socotite „ca o pierdere", după formula Apostolului (FILIPENI, 3. 7-8), în anemica desfăşurare a activităţii misionare. Ortodocşi şi catolici, luterani şi calvinişti, baptişti şi penticostali, adventişti şi tudorişti s-au încăpăţânat să păstreze diferenţierile confesionale şi n-au pierdut „din pricina lui Hristos" toate mărunţişurile cultului care i-au împins la o activitate religioasă fără efecte palpabile substanţiale pe plan social. N-au socotit aceste diferenţieri neîndreptăţite „ca un gunoi", în comparaţia cu „preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Iisus" şi-al biruinţei cauzei creştine în ţara noastră.
Numai unitatea desăvârşită a comunităţilor creştine din România va găsi soluţiile cele mai potrivite în tot ce este putred şi strigător la cer, întărind lupta cea bună a credinţei şi infiltrându-i seriozitatea, rezistenţa, continuitatea şi măreţia lucrării lui Dumnezeu. Numai înfrăţirea reală a tuturor Bisericilor va sili lumea agnosticilor şi-a ateilor înveteraţi să creadă în Iisus Hristos şi să aştepte, din partea Evangheliei Lui, schimbările şi înălţările de care este atâta nevoie.
(«Cuvântul Românesc», septembrie 1995)
IMPERATIVUL AMINTIRII
In Sfânta Scriptură găsim nenumărate versete care pun în lumină necesitatea spirituală a amintirii, a aducerii aminte: fie de purtarea cea rea din trecutul nostru îndepărtat de Dumnezeu, pentru a ne fi scârbă de noi înşine „din pricina tuturor fărădelegilor" pe care le-am făcut (EZECHIEL, 20. 43 şi 36. 31); fie de „cei ce sunt în lanţuri" din cauza credinţei lor (EVREI, 13.3); fie de „cei săraci", care au nevoie de sprijinul nostru material (GALATENI, 2. 10); fie de drumul anterior al vieţii noastre, sub călăuzirea lui Dumnezeu (DEUTERONOM 8. 2); fie de „lacrimile semenilor" noştri (2 TIMOTEI, 1. 1); fie de propria noastră robie a păcatului, când vedem pe alţii măcinaţi de aceeaşi robie, păcătuind „în ţara Egiptului" (DEUTERONOM, 15. 15); fie de împăcarea cu, fratele tău" atunci când „are ceva împotriva ta" (MATEI, 5. 23-24). Dar, mai ales, să ne aducem aminte de momentele noastre de tăgadă, întocmai lui Petru în noaptea arestării (MATEI, 26. 75); de nevoia de Dumnezeu, în clipele de tânjire sufletească (IOSUA, 2. 7) şi de minunile „pe care Le-a făcut" (1 CRONICI, 16. 12); de poruncile Celui Atotputernic, în vederea împlinirii lor (PSALMUL 103. 18) şi de „cuvintele Domnului Iisus", cu privire la ajutorarea celor slabi şi lipsiţi, deoarece El însuşi a spus: "Este mai ferice să dai decât să primeşti" (FAPTE, 20. 35).
Adevărata aducere aminte o căpătăm prin Duhul Sfânt, conform promisiunii: „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt (...) vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (IOAN, 14. 26).
Sub impulsul acestor referinţe biblice ne-am hotărât să întreprindem (după încetarea apariţiei revistei Catacombes, la sfârşitul lunii Decembrie 1992, şi în spiritul celei mai pure spiritualităţi creştine) o nouă şi îndrăzneaţă „aventură", gândită şi dorită cu înfrigurare de regretata mea soţie, presimţindu-şi, parcă, inevitabilul deznodământ. Pentru ea, dispariţia „mesagerului supraconfesional al Bisericii tăcerii" reprezenta o permanentă frământare sufletească. „Ce mai facem noi, de azi înainte - mi se adresa mereu, cu suspine în glas - ca să deschidem ochii naivilor din Franţa, care îşi închipuie că după căderea zidului din Berlin comunismul nu mai este primejdios?" Şi într-o seară mi-a spus hotărât: „Să înfiinţăm aici, pe malul Senei, o asociaţie de luptă contra amneziei de care a suferit şi mai suferă, din nefericire, aşa-zisa lume liberă. O asociaţie care să se numească «Le Devoir du Souvenir» (Datoria amintirii). Căci tovarăşa mea de viaţă nu putea uita cele 70 de milioane de victime ale bolşevismului, de care amintirea Alexandru Soljeniţân, nici pierderea de vieţi omeneşti în China maoistă (peste 100 de milioane).
De aceea, în cartea sa binecuvântată fii, închisoare", publicată de editura pariziană Pion, în Aprilie 1976, cu pseudonimul Nicole Valery (şi care a apărut şi în traducere românească la Bucureşti, în editura Univers), scria aşa: „Mulţi nu pot să creadă în mărturiile celor scăpaţi din infernul roşu privind torturile pe care le-au îndurat. Lumea liberă închide capitolul cruzimii umane cu înfrângerea lui Hitler... Dar există în ţările comuniste mii de închisori, de lagăre de concentrare, de azile psihiatrice, în care cei închişi sunt torturaţi şi înjosiţi fără să aibă altă vină decât aceea de a nu fi fost de acord cu minciuna comunistă".
Iată de ce era cu totul normal - răspundeam D-lui Ilie Mihalcea, în interviul publicat în revista Jurnalul Literar (Noembrie-Decembrie 1998) - ca, întru cinstirea memoriei aceleia care a fost inspiratoarea acestei asociaţii, fondată în 1997 şi al cărei preşedinte sunt, să editez o foaie trimestrială, intitulată tot " Datoria Amintirii", un fel de buletin al asociaţiei, care să răspundă cerinţelor articolului 2 din Statut, şi anume: a) să aducă la cunoştinţa Occidentului ceea ce s-a petrecut şi se mai întâmplă în ţările fostului univers concentraţionar sovietic şi asiatic, b) să denunţe orice încălcare violentă a drepturilor omului şi orice injustiţie care loveşte, din când în când, popoare şi indivizi, sub privirea indiferentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite, c) să amintească uitucilor din guvernele democratice zecile de milioane de victime nevinovate, care au suferit persecuţia religioasă sau politică şi să influenţeze mass-media din Franţa, în vederea aducerii la cunoştinţa opiniei publice a crimelor comise în numele luptei de clasă şi a dictaturii proletariatului.
Noi - respectiv soţia mea şi cu mine - ne-am însuşit întotdeauna suferinţa celor oprimaţi de călăii KGB-ului bolşevic sau ai Securităţii dejisto-ceauşiste, apelurile lor care ajungeau până la Paris. Iar aici, încă din primele zile ale Exilului, ne-am putut da seama de alienarea spirituală a patriei noastre adoptive, Franţa. Această alienare reflecta, indiscutabil, răul care mistuia, din ce în ce mai mult, structurile profunde ale unei creştinătăţi în derută, diminuate prin sleirea luptei sale religioase şi prin viziunea îngustă a viitorului său. Astfel, deci, în perioada începutului nostru de exil politic, o însemnată categorie de clerici catolici şi de pastori protestanţi ar fi trebuit să repete lamentaţia biblică: "A căzut cununa de pe capul nostru! Vai de noi, căci am păcătuit!" (PLÂNGERILE LUI IEREMIA, 5. 16).
Ignorând Cuvântul lui Dumnezeu şi datoria de a-1 proteja contra oricărui vânt de doctrină ostilă creştinismului, denaturând până şi documentele oficiale ale propriei lor ierarhii, ba şi colaborând cu forţele ideologice şi politice ale marxism-leninismului, aceşti preoţi şi pastori progresişti ne ofereau un creştinism atrofiat, golit de puterea de a transforma societatea. Vinovaţi de nelegiuire şi de indiferenţă, ei simulau subestimarea ravagiilor incalculabile ale ateismului militant şi agresiv, refuzând să dea ascultare acuzaţiei, rămasă de veacuri actuală: "Preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi.." (IEREMIA, 2. 8).
Doreau, oare, puteau atari feţe bisericeşti, orientate spre stânga marxistă, să-şi aducă aminte „de cei ce sunt în lanţuri" în ţările comuniste, ca şi cum ar fi fost şi ele legate şi chinuite (EVREI, 13. 3)? La tăcerea şi nepăsarea lor, noi am răspuns cu strigătul de pe acoperişuri", cu denunţarea lipsei de libertate religioasă dincolo de cortinele de fier şi de bambus. (...) Conştienţi, convinşi chiar, că Dumnezeu ne-a permis să ajungem la Paris, în inima Europei, pentru a-I fi ambasadori şi martori, ne-am luat sarcina apărării cauzei Sale în lumea liberă, vorbind şi acţionând în numele celor ce nu aveau legitimitatea de a opune dreptul la libertatea religioasă realităţii sancţiunilor excesive şi a înnăbuşirii scornite de ideologia comunistă.
Sentimentul de responsabilitate faţă de fraţii creştini din România, precum şi din celelalte ţări înrobite, ne-a împins să luăm o atitudine antimarxistă „cât mai este vreme", urmând învăţătura sfântului Pavel; să ne zbatem pentru apărarea tuturor acelora care trăiesc - cum am trăit şi noi, pe un alt meridian - sub apăsarea zdrobitoare a regimurilor comuniste profund profanatoare şi gata să suprime, la îndemnul lui Lenin, „rădăcinile sociale ale religiei".
Mi-am intitulat articolul imperativul amintirii", deoarece
un adevărat membru al Bisericii lui Hristos are obligaţia morală să-şi
amintească de răul universal care este comunismul şi să lupte, de pe
poziţia Evangheliei, împotriva acestui flagel ucigător de vieţi omeneşti şi de
suflete care şi-au zidit casa nu pe stânca Adevărului şi a Luminii, ci pe
nisipul amăgitoarelor teorii marxist-leniniste. Să nu uităm că biruinţa în
lupta cea bună a credinţei împotriva „stăpânitorilor întunericului acestui
veac" nu este posibilă decât îmbrăcând „toată armătura lui
Dumnezeu", cu care vom putea stinge „toate săgeţile arzătoare ale
celui rău" (EFESENI, 6. 12-17). Să nu uităm avertismentul
Mântuitorului: despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (IOAN,
15.5). Un avertisment valabil şi astăzi, ca şi acum două mii de ani. Să nu
uităm că datoria noastră nu este numai să vorbim despre Adevăr, ci să şi-1
apărăm. Căci Adevărul acesta este Iisus.
(«Cuvântul Românesc»,
octombrie 2000)
UN
SEMN CARE VA STÂRNI ÎMPOTRIVIRE...
Când Maica Domnului şi Iosif au venit cu pruncul Iisus în Templul din Ierusalim, ca să împlinească, cu privire la El, ce poruncise Legea, bătrânul Simeon, aşa cum raportează evanghelistul Luca, L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău, Israel." Iar pe fecioara Măria a avertizat-o: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea multora în Israel, şi să fie un semn care va stârni împotrivire" (LUCA, 2. 29-34).
După cum vedem, Simeon, omul acesta evlavios, care ducea o viaţă curată şi era cu frica lui Dumnezeu, a sesizat, prin descoperirea pe care i-o făcuse Duhul Sfânt, cele două aspecte esenţiale ale misterului Naşterii lui Iisus: lumina „care să lumineze neamurile", de care avea nevoie umanitatea, Iisus fiind, după propria Sa mărturisire „Lumina lumii"; şi un alt aspect, contradictoriu, împotrivirea pe care o va stârni această Lumină, începând cu complotul pus la cale de Irod şi terminând cu uneltirile întunericului materialist-ateu, care a sluţit, din păcate, chipul ţărilor peste care a fluturat steagul totalitar al Secerii şi Ciocanului marxist-leninist.
In acest articol vom încerca să scoatem în evidenţă -
bazându-ne pe textele Sf. Scripturi - de ce întunericul anticreştin se
opune întotdeauna Luminii lui Dumnezeu şi-o duşmăneşte. Ap. Pavel, adresându-se
creştinilor din Tesalonic, spune: „Voi sunteţi fii ai
Luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului" (1 TES., 5. 5)- Cu alte cuvinte, pentru un copil al Bisericii nu există a treia posibilitate. După cum ne este interzisă slujirea la doi stăpâni (şi lui Dumnezeu şi lui Mamona), tot aşa nu putem fi, în acelaşi timp, şi întuneric şi lumină. Evanghelia ne atrage atenţia că „Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric." Deci, în starea anterioară de robi ai păcatului, nefiind în Dumnezeu, noi nu eram în Lumină, ci în întuneric, identificându-ne cu bezna, devenind una cu întunericul.
„Odinioară eraţi întuneric", conclude apostolul Pavel şi, ca atare, „aţi luat parte la lucrările neroditoare ale întunericului". Adică la tot felul de fapte rele, la tot felul de fapte ruşinoase „făcute în ascuns". Astfel, cei care iubesc întunericul ajung (conform listei de fărădelegi menţionată în epistola către Romani, capitolul 1, versetele 29-31) „plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urători de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă".
Făcând răul înşirat mai sus, în toate ipostazele sale degradante, este normal să urâm lumina, să fugim de lumină, să devenim vrăjmaşi ai luminii, fiindcă ne aflăm în zona de dominaţie tiranică a întunericului. Trăind fără lumină, fără Hristos, care este „Lumina lumii", „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume", este normal să devenim „fără pricepere, fără dragoste firească, fără milă", mai bine zis fără prerogativele Luminii.
Primirea luminii lui Dumnezeu, lucrarea ei în viaţa noastră de credinţă, este condiţionată, în primul rând, de calitatea untdelemnului turnat în candela sufletului şi de continuitatea arderii, după cum citim în Cartea Exodului: „Să porunceşti copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măslin fără drojdie, ca să ardă în candelă necurmat" (EXOD, 27. 20).
Apostolul Neamurilor le scrie Filipenilor: „Fiţi fără
prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam
ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus
Cuvântul vieţii" (FILIPENI, 2. 15-16).
Dacă uităm de Cuvântul vieţii devenim răi, lumina se stinge în noi şi nu mai putem străluci. „Da, lumina celui rău se va stinge şi flacăra din focul lui nu va mai străluci", ne avertizează mult încercatul Iov (18. 5).
Cel ce trăieşte în lumina lui Hristos şi este, cu adevărat, un fiu al Luminii, va fi considerat de adepţii întunericului ideologic şi politic drept un semn care stârneşte împotrivire ca şi Hristos, deoarece el răspândeşte în jurul său această Lumină, crede în puterea ei de transfigurare şi acţionează în conformitate cu principiile Luminii lui Isus. Deschideţi cartea profetului Isaia, la capitolul 58, începând cu versetul 9, ca să vedeţi ce vrea Dumnezeu de la noi: „Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime...'''' Va răsări, prin urmare, peste întunecimea urmaşilor materialismului ateu şi va stârni împotrivirea tuturor necredincioşilor şi agnosticilor din ţara noastră, pe care-i stânjeneşte viaţa de lumină a copiilor lui Dumnezeu şi lupta lor pentru Adevăr. „Căci oricine face răul, urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu i se vădească faptele", ne încredinţează Mântuitorul (IOAN, 3. 20).
Iată de ce ni se cere nouă, celor care suntem născuţi din Lumină, să chemăm pe oamenii, care nu cunosc pe Dumnezeu, la Lumina pe care El a trimis-o în lume în persoana lui Iisus şi pe care a întrezărit-o bătrânul Simeon, „lumina care să lumineze
neamurile".
*
Noi putem fi lumină numai „în Domnul", care este Lumină. Care este unica sursă de lumină a omenirii întregi. El condiţionează primirea acestei Lumini astfel: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (IOAN, 8. 12).
Lumina lui Dumnezeu, odată acceptată, lucrează în chip minunat, fiind o lumină activă. Ea are o putere de pătrundere, de sfredelire, extraordinară. Ea poate scoate totul la iveală, dacă ne oferim în totul lucrării ei radioscopice, pentru a ne da posibilitatea să ne descoperim pe noi-înşine, cu toate poverile şi slăbiciunile noastre, cu toate gunoaiele şi stârvurile din noi. Ea poate să trezească, în străfundurile noastre în sfârşit convertite, apetitul unei trăiri de strânsă împreunare cu Hristos Domnul - Lumina lumii. Ca să devenim copii ai Luminii şi ambasadorii ei, luminând cu Adevărul lui Dumnezeu văgăunile fumurii ale societăţii descreştinate în care trăim.
întunericul este generatorul urii, al luptei de clasă, al violenţei şi al minciunii. în limbajul evanghelic, întunericul este însuşi păcatul. Iar noi, dacă ne aflăm imperturbabil ancoraţi în dragostea lui Dumnezeu, dacă suntem cu adevărat copii ai Luminii, trebuie să luminăm împrejurul nostru - atât în Exil cât şi pe pământul României, dezrobită, în sfârşit şi pe totdeauna de comunism şi de bezna lui înrobitoare, pentru ca, prin incandescenţa purităţii şi-a dăruirii de sine, să grăbim triumful lui Hristos în ţara noastră.
(«Cuvântul Românesc», februarie 1997)
NEBUNIA PROPOVADUIRII CRUCII
Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre înţelepciunea lumii şi înţelepciunea lui Dumnezeu, scrie aşa: „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduiţii crucii" (1 CORINTENI, 1. 21). Această propovăduire indispensabilă, pentru că duce la mântuire, cade în sarcina fiecărui suflet de creştin - deci şi în sarcina fraţilor noştri din Exil -, dacă în locul unei credinţe îndoielnice, aproximative, crede în inima sa că Iisus este cu adevărat Mântuitorul său şi că Dumnezeu, prin Iisus, 1-a înviat din moartea păcatului. Fiindcă, acelaşi sfânt apostol, deja amintit, ne atrage atenţia asupra necesităţii mărturisirii „cu gura" a Domnului Iisus: „prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire" (ROMANI, 10. 9-10), bazându-se pe îndemnul Celui ce şi-a dat viaţa pe lemnul crucii, pentru răscumpărarea oamenilor înaintea cărora trebuie să-L mărturisim. După cum Fiul a mărturisit oamenilor despre Tatăl, tot aşa şi noi avem obligaţia să vorbim oamenilor despre Fiul, pentru ca oricine va crede în El „să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică" (IOAN, 3. 15).
Mărturisirea lui Hristos, însă, este mai mult decât o obligaţie, este o datorie. Noi suntem datori să facem ce-au făcut şi ucenicii Domnului: „Iisus ne-a poruncit să propovăduim norodului şi să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi" (FAPTE, 10. 42). Să-L mărturisim pe Iisus atunci când prin faptele noastre, prin trăirea noastră de fiece zi nu-L
răstignim pe Fiul lui Dumnezeu şi nu-L dăm „să fie batjocorit" (EVREI, 6. 6). Atunci, când strigând: „Doamne, Doamne!", îi împlinim şi voia. Să nu cădem în categoria acelora pe care ucenicul lui Gămăliei îi apostrofează cu destulă violenţă: „Tu, care propovăduieşti «Să nu furi», furi? Tu care zici «Să nu preacurveşti», preacurveşti? Tu care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?" (ROMANI, 2. 21-23).
Dacă agnosticii nu-L mărturisesc pe Iisus, pentru că nu cred în El; dacă indiferenţii, „căldiceii" care cred în El, dar nu sunt de acord cu „nebunia propovăduirii crucii", se scuză: „Asta-i treaba preoţilor" sau: „Să mărturisească acela care are darul vorbirii!"; dacă oportuniştii cred într-un Iisus convenabil comodităţii vieţii lor şi-L mărturisesc atâta vreme cât le merg bine socotelile, iar când li se îneacă „turma de porci", întocmai Gherghesenilor, îl grăiesc de rău şi n-au nevoie de prezenţa Lui, - mărturisitorii cei înflăcăraţi şi îndrăzneţi, nu ţin seama nici de insulta lumii sau de huiduielile celor fără Dumnezeu, nici nu se ruşinează de oameni, ci îl mărturisesc pe Iisus şi Evanghelia Sa urmând pilda primilor creştini, după cum citim: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântului lui Dumnezeu cu îndrăzneală" (FAPTE, 4. 31).
Mărturisirea lui Iisus, propovăduirea Lui trebuie făcută oricând şi oriunde. Cu alte cuvinte nu numai duminica şi nu numai la biserică. Ce ne învaţă Evanghelia? „Şi pe drum propovăduiţi şi ziceţi: împărăţia cerurilor este aproape!" (MATEI, 10. 7). Nu să-i aşteptăm pe oameni la biserică, în faţa amvonului, ci să-i căutăm „pe drum", să ne suim „în car" (în carul vieţii lor de toate zilele) şi să le vorbim de Iisus, cum a procedat Filip cu Etiopeanul care „a rugat pe Filip să se suie în car". Atunci Filip a luat cuvântul, în car fiind, „şi i-a propovăduit pe Iisus" (FAPTE, 8. 27-37).
Să nu ne fie jenă sau frică să-L propovăduim pe Iisus, de teama autorităţilor politice sau a celor ecleziastice. Să nu folosim vorbirea în şoaptă, când ştim că Iisus ne povăţuieşte să-L propovăduim „de pe acoperişul caselor". Mărturisirea „în şoaptă" sau „pe ascuns" - de frica „Iudeilor" sau a „Fariseilor" din toate vremurile (a se citi IOAN, 7. 12 şi 12. 42) - nu-i pe placul lui Dumnezeu, deşi este foarte des întâlnită. Insă însoţită de rugăciune (FAPTE, 6.4), va duce la îndrăzneala lui Petru şi-a lui Ioan, care, cu toate ameninţările mai marilor Sinedriului, au strigat: „Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit" (FAPTE, 4.13-20). Să evităm să-L mărturisim pe Hristos cu cuvintele noastre, ţinând cont de revelaţia proorocului: „Iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care iau cuvântul lor şi-1 dau drept cuvânt al Meu" (IEREMIA,23. 31).
Centrul grăirii noastre să fie şi astăzi, cum a fost în
Biserica primară: învierea lui Iisus şi proclamarea divinităţii Lui. Din
Faptele Apostolilor aflăm că ei „mărturiseau cu multă putere despre învierea
Domnului Iisus" (cap. 4, vers. 33) şi că Pavel „s-a dedat în totul
propovăduirii şi dovedea Iudeilor că Iisus este Hristosul" (cap. 18, vers.
5). Deci „în totul", aceasta este invitaţia Evangheliei: orice vorbă şi
orice acţiune, absolut totul să poarte amprenta propovăduirii lui Iisus,
Fiul lui Dumnezeu cel înviat din morţi.
In cartea mea "În aşteptarea unui nou pământ", apărută acum doi ani în editura „Duh şi Adevăr", înfiinţată de mine la Bucureşti, încerc să scot în evidenţă urgenţa „nebuniei propovăduirii crucii", respectiv urgenţa mărturisirii lui Iisus Hristos, hrana noastră cea de toate zilele, „pâinea care S-a pogorât din cer" pentru toţi păcătoşii pământului, pentru toţi flămânzii şi însetaţii Românilor de pretutindeni - din ţară şi din afara ţării. De aceea, „orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul - scria părintele Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului - se face un vestitor al Domnului; aşa a fost la începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi". Cu alte cuvinte, orice creştin militant, fie preot sau laic, are datoria să mărturisească „despre adevăr", să-L propovăduiască pe Iisus Hristos, întruchiparea Adevărului veşnic, în mijlocul unei societăţi neopăgâne, ostile Evangheliei, pentru a-L înălţa pe Iisus în sufletele împovărate de păcat şi a-L fixa în conştiinţele îndoielnice, pentru a da vieţii sociale un sens nou şi o dimensiune nouă, pentru a-L oferi nealterat culturii decadente a acestui sfârşit de veac şi de mileniu.
Iisus trebuie propovăduit „cu îndrăzneală" poporului, de la omul simplu la savant. Prin propovăduire, El trebuie dezabstractizat şi coborât, din transcendenţă şi mit, pe pământ, în clocotul real al vieţii, ca o prezenţă reală, care participă, alături de noi, „în toate zilele", conform promisiunii, la toate prăbuşirile şi ridicările noastre cotidiene. în joc este sufletul omenesc, izbăvirea sau pierzarea unei colectivităţi, a unei ţări, şi nu apoteozarea unor înguste concepţii bisericeşti.
Ca nişte străjeri ai lui Dumnezeu - pe pământul românesc sau în Exil - să trâmbiţăm vestea cea bună a mântuirii peste barierele artificiale care frânează răspândirea creştinismului şi împuţinează evoluţia spirituală a creştinităţii, strigând în gura mare şi dând în vileag nelegiuirile la care asistăm, mărturisindu-L pe Iisus înaintea oamenilor de ştiinţă, a cărturarilor agnostici, a mânuitorilor de condei, a artiştilor, intelectualilor, academicienilor, clericilor şi a tuturor jonglerilor de virtuţi dubioase, a tuturor vânturătorilor de ideologii politice ipocrite, spre a-i convinge de incapacitatea lor de a ridica o ţară din dărâmăturile moştenite de la călăii de ieri, spre a le arăta care sunt soluţiile infailibile ale Sfintei Scripturi şi în ce constă datoria noastră atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de poporul pe care pretindem că-1 iubim.
Iisus ne cere, cu insistenţă, să-L mărturisim, să vorbim de El, să-L propovăduim. Să lucrăm pentru Iisus. Să devenim voluntarii Crucii lui Iisus. Să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru cu entuziasmul dragostei dintâi, cu o credinţă „în clocot". Să nu ţinem ascunsă taina propriei noastre învieri, ci s-o răsfrângem în afară, s-o facem cunoscută tuturor. Să-L mărturisim „în gura mare" tinerilor, care îşi vântură frumoşii ani ai tinereţii şi ucid în ei curăţenia sufletului; bătrânilor, care preferă pocherul sau cafeaua, Evangheliei; soţului, care prin adulter îşi distruge familia; soţiei, care din cauza luxului neglijează creşterea copiilor; mamei, care omoară în ea viaţă din viaţa trupului ei; celor ce abia s-au căsătorit, avertizându-i că fără Iisus, iubirea lor va fi o simplă plăcere a cărnii; muribunzilor, repetându-le cuvintele Mântuitorului: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi" (IOAN, 11. 25).
Cunoştinţa, la care am ajuns, s-o dăm şi altora, pentru ca
nu cumva semenii noştri să piară din ignoranţă. Să rămânem, până la capătul
existenţei noastre vremelnice, adepţii „nebuniei propovăduirii crucii",
asemenea lui Pavel. Ai acestei sfinte şi salvatoare propovăduiri.
(«Cuvântul Românesc», noiembrie 2000)