GRIGORE CARAZA

Tânărul cu cea mai lungă detenţie

„...Grigore a fost un fel de paznic al neplierii, o sabie a demnităţii adevărului, care a lovit necruţător în neadevăr, în bestialitate şi în laşitate.

Uneori cu prea multă necruţare".

Preot Gheorghe Calciu

Grigore Caraza împlinise doar 20 de ani când a pornit pe drumul Golgotei, lăsând acasă încă cinci fraţi şi părinţii în lacrimi.

Era un sprijin acasă, îl ajuta pe tatăl său Ia muncile agricole, dar nu-şi neglija nici meseria îndrăgită, aceea de a se îngriji la şcoală de copiii din satul său, Poiana Teiului, de la poalele Ceahlăului. Era sfârşitul vacanţei şcolare când, pe 31 august 1949, au venit să-1 ia miliţieni şi securişti. Tocmai îşi ajuta tatăl la coasă.

Trecut prin anchetele dure ale Securităţii, a fost condamnat, prin Sentinţa nr. 166 din 18 februarie 1950, la opt ani închisoare, ca organizator al Frăţiei de Arme din districtul Ceahlău. Difuzase manifeste, iniţiind şi o colectă de bani pentru această organizaţie.

I s-a făcut o înscenare prin agentul Constantin Hruşcă, venit ca învăţător în Pipirig, şi care a preluat de la Caraza, în complicitate cu direcţia şcolii din Poiana Teiului, documentele Frăţiei.

Grupul organizat de el a fost legat de organizaţia Gărzile lui Decebal, condusă de călugărul Filaret Gămălău, fost stareţ al Mănăstirii Rarău, vândut Securităţii de cumnatul său, I. Roşu, din Poiana Teiului, şi de Dumitru Irimescu.

Pornit pe drumul infernului comunist din România, Qrigore Caraza a primit trei condamnări, însumând 47 de ani, pronunţate de instanţele judecătoreşti comuniste. A executat 21 de ani din cei 47, cea mai lungă perioadă de detenţie executată de un deţinut.

Calvarul parcurs de acest om de legendă este prezentat în cartea Aiud însângerat, o relatare zguduitoare despre perioada celor 17 ani petrecuţi numai în Aiud dintre care opt în Zarca. Este un om de excepţie, care nu a cunoscut compromisul, ci a fost prezent în toate acţiunile protestatare îndreptate contra măsurilor de exterminare încercate de conducerea închisorii.

Înzestrat cu o memorie ieşită din comun, a înregistrat în memorie poeziile lui Radu Demetrescu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, fiind socotit biblioteca ambulantă a închisorii, purtând versurile ca pe o hrană spirituală prin izolările şi celulele închisorilor, apoi de-a lungul deceniilor şi aducându-le şi în lumea liberă.

Eliberat după prima condamnare, a fost trimis cu pedeapsă administrativă la Răchitoasa, în Bărăgan, de unde pe 20 septembrie 1959 a fost rearestat cu un grup de 11 foşti deţinuţi dintr-un lot de 62 D.O.-işti, torturat prin anchete şi condamnat de data aceasta la 23 de ani muncă silnică, prin Sentinţa nr. 349/16-06-1959, a Tribunalului Militar Constanţa. Ţinut cu lanţuri la picioare, după 106 zile a fost transferat la Jilava şi după o lună a fost trimis la Aiud.

Aici, după o izolare cruntă, pe 29 noiembrie 1962, i s-a cerut să-şi precizeze poziţia faţă de ceea ce începuse colonelul Gheorghe Crăciun: reeducarea, adică înge¬nuncherea în faţa regimului şi negarea trecutului, pe care trebuia sâ-1 batjocorească, acuzându-şi toţi cunoscuţii.

Faţă de aceasta, Caraza a răspuns liniştit şi calm: „nu pactizez cu acei care vor să-mi mutileze conştiinţa". Imediat a fost izolat şi supus unui regim de exterminare.

Pe 13 ianuarie este dus în teribila Zarcă. Amintindu-şi cu lux de amănunte această sinistră perioadă, Qrigore Caraza scrie: „Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964. ... Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte bătută de vânturi şi ploi s-au rostogolit cu vuiet şi trăsnet ... Ba, mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi în acelaşi timp scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până acolo, încât au ucis în ei şi instinctul de conservare".

În aceste condiţii, refuzând permanent de a colabora cu direcţia închisorii, Grigore Caraza a executat 65 de zile de izolare dură, cu un regim de exterminare, în urma căreia se prăbuşise pe duşumea şi nu-şi mai simţea picioarele şi mâinile.

La începutul anului 1964 s-a încercat scoaterea cu forţa a celor din Zarcă, pentru a-i duce la club să audă autodemascările celor ce acceptaseră reeducarea. S-a folosit forţa miliţienilor, dar a fost degeaba. Deţinuţii se ţineau de paturi, de tocul uşii şi nu au putut fi urniţi. Atunci s-au instalat difuzoare pe coridoare şi se deschi¬deau vizetele celulelor, ca deţinuţii să asculte cum alţii renunţau la idealurile pentru care luptaseră. Cei din celule înfundau vizetele cu pături. Toate aceste pedepse au încetat în aprilie 1964 şi s-a îmbunătăţit mâncarea, deve¬nind mai acceptabilă.

În acelaşi timp, au început să se aplice decrete de graţiere, eliberându-se zilnic câteva zeci dintre deţinuţii care acceptaseră reeducarea. Cam pe la Sf. Ilie, un grup de ofiţeri i-a întrebat pe cei râmaşi cine vrea să renunţe la poziţia de rezistent. Nereuşind să obţină nici un candidat, s-au deschis toate uşile de la Zarcă şi li s-a spus să iasă cu bagajele. Erau mai puţin de o sută de „plăieşi", sprijinindu-se unul pe altul, putreziţi în „tranşee", dar cu mândria de a fi rămas oameni demni şi întregi la minte. Au fost duşi în fosta capelă ortodoxa, amenajată cu paturi şi lenjerie curată şi Ia intrare îi aşteptau două hârdaie cu mâncare consistentă şi bună, iar părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului rusesc, i-a învăţat să mă¬nânce puţin şi cumpătat, ca să nu facă ocluzie intestinală, tocmai în pragul eliberării. Libertatea a fost câştigată la Ai ud de acest mic grup, căruia călăul Gh. Crăciun i s-a adresat astfel în curtea fabricii, unde fuseseră adunaţi ultimii deţinuţi politici, în jur de o mie, şi aşezaţi în spatele băncilor pe care erau puşi „plăieşii" din Zarcă: „Dragi tovarăşi, vă spun tovarăşi pentru că din momentul de faţă toţi sunteţi liberi. Urmează ca în câteva zile să plece şi ultimul dintre voi. Voi, cei din Zarcă, ce plecaţi nereeducaţi, subliniază Crăciun, aţi învins!"

În acel moment, cei ce stăteau în picioare au sărit peste bănci, îmbrăţişându-se între ei, strigând „aţi învins, aţi învins"!

Când s-au mai potolit spiritele, acelaşi Gheorghe Crăciun a adăugat: „Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte că veţi mai trece pe aici!"

Pe 11 iunie 1970, Tribunalul Militar laşi s-a deplasat pentru prima dată Ia Piatra Neamţ pentru judecarea unui nou proces politic. Adică o nouă înscenare (fiindcă nimic nu se schimbase în ţară). Acest nou proces îl avea în faţă pe neînfricatul apărător al dreptăţii şi libertăţii, Grigore Caraza şi, prin Sentinţa nr. 183/11.06.1970, 1-a condam¬nat la 10 ani închisoare, pentru că după eliberarea din Aiud (unde refuzase să accepte reeducarea) şi-a reluat activitatea, şi a trecut la acţiuni care „pereclitează ordinea de stat", desfăşurând „propagandă împotriva orânduirii socialiste".

Pentru a protesta împotriva acestei noi înscenări, Grigore Caraza a declarat greva foamei reuşind să ţină piept procurorului militar de la Bacău, col. Alex. Ionescu, în înscenarea ce i se făcea, ca şi în precedentele. A trecut prin Securitatea Bacău şi închisoarea Văcăreşti şi a ajuns din nou la Aiud, şi tot în Zarcă, unde se mai aflau circa 250 de deţinuţi politici.

Pe 1 septembrie 1976, Grigore Caraza a anunţat în scris conducerea închisorii Aiud şi Ministerul de Interne că refuză să mai iasă din închisoare, deoarece trecuse de cel de-al 20-lea an de temniţă, într-o ţară în care făcuse numai bine şi unde „familia mea se jertfise din moşi-strămoşi pentru ţară". Ofiţerul politic a anunţat Bucureştiul, care z trimis două comisii (pe 14 şi 30 octombrie), să reancheteze acest caz. Pe 3 septembrie 1976 a fost anunţat ci a venit sora lui la vorbitor şi cu greu a acceptat să o vadă Şi, cu toate că erau cinci miliţieni care asistau, a reuşit, în faţa lor, să denunţe condiţiile de exterminare la care ere supus şi arătând cu degetul a spus numele a patru dintre miliţienii de faţă, care se poartă urât cu deţinuţii şi dir cauza cărora a făcut multă izolare, fiind nevoit să facă ş greva foamei. în tot acest timp sora lui, Alexandrina plângea în hohote.

înaintea Crăciunului din 1976 a fost dus la Spitalul TBC de la Târgu-Ocna, unde era singurul deţinut politic ş unde a stat izolat 101 zile. I s-a aplicat un tratament deosebit, pentru a fi pus pe picioare în vederea eliberării dar a fost readus la Aiud.

La 13 iulie 1977 a fost scos din celulă şi dus în faţa generalului Vasile Ionel, care 1-a servit cu cafea şi ţigăi americane. Grigore Caraza 1-a întrebat cu ironie pi ministrul de interne cum se împacă cu ţigările americane când el, Caraza, a fost snopit în bătaie sub învinuirea c aşteaptă să vină americanii?

Schimbând vorba, generalul i-a spus câ a venit s vadă cum arată un om care refuză să iasă din închisoar şi care este motivul refuzului. La această afirmaţie, Caraz i-a răspuns prin două exemple:

1 - Al amiralului Karl Dânitz, succesorul lui Hitlei care a fost condamnat Ia 10 ani de închisoare d Tribunalul de la Niirnberg, a fost ţinut în condiţii optime ţ după eliberare a devenit profesor de liceu. Iar el, Carazj nu a făcut rău nimănui şi face închisoare de 21 de ani.

2 - Al unui italian, în vârstă de 28 de ani, închis în timpul regelui Ludovic al XlV-lea şi uitat 35 de ani în fundul temniţei. în timpul succesorului rege s-a făcut recensământul populaţiei şi conducerea închisorii şi-a adus aminte de arestatul care zăcea în temniţă şi 1-a scos în curtea închisorii deschizându-i porţile. Bătrânul de 63 de ani a căzut în genunchi, refuzând să iasă afară din închisoare: „Nu am ce căuta afară. Aveam cu 35 de ani, aveam o ţară, acum nu mai am; aveam părinţi, acum nu-i mai am; aveam soţie şi doi copii, acum nu-i mai am; aveam casă şi masă, acum nu mai am nimic. Refuz să ies din temniţă!"

Şi, terminând relatarea, Grigore Caraza s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat către uşă. Când a pus mâna pe clanţă, generalul 1-a chemat, spunându-i că mai are ceva de discutat. I-a spus că s-au făcut şi greşeli, la care Grigore a ripostat: „Cercetaţi de unde a pornit râul, scoateţi-1 la iveală, făceţi-1 cunoscut şi pedepsiţi-i pe vinovaţi".

A fost anunţat că în următoarele zece zile va fi eliberat, şi rugat să nu se opună, ca să nu se folosească forţa. Şi Caraza a răspuns că va ieşi pe poartă fără voia lui. După cinci zile s-a dat un decret de graţiere, iar de Sf. Iie a venit căpitanul Vasile Asaftei care 1-a condus cu maşina până la Piatra Neamţ, unde i se pregătise o garsonieră şi un serviciu.

Acest căpitan Asaftei a fost apoi tot timpul pe urmele ui şi căuta să îi afle toate gândurile, încercând chiar să-1 invite la un păhărel, pentru a-1 vedea lumea în anturajul Securităţii.

Dar Grigore Caraza avea alte planuri, numai de el ştiute. Din iulie 1979 a început acţiunea pentru obţinerea plecării din ţară, înaintând un memoriu prin care cerea :expatrierea. Trecând prin nenumărate comisii, care căutau să-1 liniştească, el le-a spus ultima dată că, dacă nu i se dă drumul, se va stropi cu benzină şi-şi va da foc. Până la urmă i s-a eliberat paşaportul, în ziua de Crăciun 1979, şi a obţinut viza de la Consulatul S.U.A. din Bucureşti. Până atunci a fost urmărit tot timpul, încercându-se ca pe ultimul drum spre gara Piatra Neamţ să fie lovit de o maşină a Securităţii, iar pe Aeroportul Otopeni i s-a făcut o percheziţie la piele, răsturnându-i-se lucrurile din valiza dată jos din cala avionului ca să piardă cursa din 21 mai 1980. A prins însă cursa din 23 mai. în avion i s-a servit masa pe o tavă gri-bleu, singura de acest fel dintre cele pe care le servea stewardesa. Observând acest lucru, a restituit tava, luând o alta de culoare crem, la fel cu ale celorlalţi pasageri, cu menţiunea ca a lui să fie dată celui ce o pregătise. Deci mâna lungă a Securităţii îl urmărea peste tot. În a doua jumătate a lunii iunie 1980 a ajuns la New-York. In această perioadă pleca din Bucureşti şi Ion Ovidiu Borcea, pe care-1 aşteptam la Roma. La Paris, tot în luna mai, sosise şi Remus Radina. Amintesc aceste nume, deoarece au însemnat revigorarea exilului, începând să se facă astfel cunoscută drama poporului român, în adevărata ei amploare.

Grigore Caraza s-a angajat alături de Ovidiu Borcea în acţiunile Consiliului Naţional Român şi în Asociaţia Deţinuţilor Politici, s-a angajat cu trup şi suflet în acţiunile româneşti, îndeplinind misiunea mult visată de a face cunoscuta suferinţa poporului român de sub ocupaţia rusească. A fost prezent şi a organizat toate manifestaţiile româneşti şi cele pentru întregirea familiilor.

L-a avut alături pe Liviu Butura, un om deosebit, cu două decenii mai tânăr, fiind împreună în tot timpul liber pe care-1 mai aveau. Amândoi, cu traista plină, mergeau când la Congresul american, când la ziarişti sau perso¬nalităţi politice, încercând să trezească atenţia asupra României şi împărţind când Cartea Neagră a României (în limba engleză), când Drama României (în franceză), când broşuri şi manifeste româneşti, celor ce soseau necontenit în Statele Unite.

El şi Liviu Butura, din banii lor, duceau în portbagajul maşinii gustări şi apă minerală spre a le oferi celor 40-50 de români care-i însoţeau peste tot. N-au lipsit nici de la Soultzmatt şi nici de pe treptele Congresului american de la Washington sau de la „Vatra Românească" din Jackson-Michigan, peste tot unde băteau inimi româneşti, cerând libertate pentru ţara lor subjugată de agenţii Moscovei şi de trădătorii autohtoni.

Pentru a se ruga Atotputernicului să sprijine România, tot împreună cu Liviu Butura, pe o ploaie canadiană, a urcat în genunchi cele o sută una trepte ale Oratoriului ,Sf. Iosif" din Montreal, spunând pe flecare treaptă rugăciunea Tatăl nostru, ajungând după 65 de minute în faţa celor 600-700 de candele dispuse una lângă alta. Trecuseră pe lângă cele 14 popasuri ale Golgotei, sculptate în marmură, în mărime naturală, inclusiv cele trei câderi sub cruce, prin faţa cărora îţi plângeau nu numai ochii, ci şi sufletul.

Tot împreună cu Liviu Butura a luat „în primire" mormântul generalului Nicolae Rădescu, pe care-1 îngrijeau de când dădea colţul ierbii, plantând flori, plivindu-le şi stropindu-le chiar cu lacrimi.

La manifestările iniţiate de cei doi era nelipsită din 984 şi Mia Braia, pe care am cunoscut-o în această ipostază cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Decembrie de la biserica „Sf. Nicolae" din Woodside New York, unde slujea părintele Nicolae Bârsan. De atunci. Mia Braia a fost nelipsită din mijlocul manifestărilor româneşti, chiar cele e pe treptele Congresului din Washington.

Stabilit în ţară după anul 2000, Grigore Caraza împreună cu Ioan Roşca (din Piatra Neamţ, cetăţean canadian), cu Liviu Tudoraş, Gheorghe Jijie şi Răzvan Pârâianu, au depus o plângere penala către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, înmânând generalului Dan Voinea documente înregistrate sub nr. 35/P/2006, prin care solicitau deschiderea penală a Procesului Comunismului, deoarece genocidul săvârşit în România este evident şi nu mai poate fi acoperit, fiindcă ora istoriei e prea târzie şi vinovaţii trebuie sancţionaţi. Adevărul este de netăgăduit.