CAPITOLUL
IX
"Lumea iubirii are în olimpul său mulţi eroi, martiri şi
sfinţi, destui ca să umple paradisul şi panteonul tuturor naţiunilor"
(Paolo Mantegazza)
În
arestul Securităţii
Pe 1 mai
1970, dimineaţa, când pietrenii se pregăteau de mare sărbătoare, mă aflam în
arestul Securităţii din Piatra Neamţ şi am declarat greva foamei şi a setei. Am
cerut să stau de vorbă cu procurorul militar, respectiv col. Alexandru Ionescu,
din Bacău. După toate datele pe care le aveam, bănuiam că sunt ţinut ilegal în
arestul Securităţii.
Pe la ora
prânzului, când manifestaţia era în toi şi se auzeau din stradă scandându-se
lozinci, mi-a deschis celula cpt. Ionaşcu Guiţă, anchetatorul meu, furios la
culme. I-am spus că ceea ce am de discutat nu ţine de competenţa lui şi, în
atare situaţie, vreau să vorbesc cu procurorul militar. S-a enervat şi mai tare
de felul cum l-am tratat dar, potrivit uzanţelor, trebuia să se conformeze şi
să-l anunţe pe procurorul militar.
Greva
foamei şi a setei este atât de chinuitoare, încât te topeşti şi simţi cum
bucăţi din tine se zdrobesc şi trebuie aruncate afară, în special din gură şi
nas care sunt complet uscate. După 36 de ore, am anunţat că renunţ la greva
setei, dar că voi continua greva foamei.
Ionaşcu
Guiţă trecea zilnic prin faţa celulei mele, la fel şi ofiţerii de serviciu,
toţi cerându-mi cu insistenţă, rugându-mă chiar, să renunţ la grevă. După 4 sau
5 zile, a venit de la Bacău procurorul solicitat iar în încăperea unde fusesem
chemat s-a aşezat pe scaun şi Ionaşcu Guiţă. Când mi-a cerut să-mi expun
necazul, i-am spus că doresc să vorbesc numai cu dânsul şi fără martori.
Încruntându-se la mine, Guiţă a părăsit biroul.
Din
discuţia avută, reieşea că mandatul de arestare mi-a fost prelungit cu încă o
lună şi, dacă în acest timp mă vor găsi nevinovat, voi fi pus în libertate, nu
înainte însă de a fi cercetat. Mi-a mai spus că tot ceea ce se făcuse era legal
şi cu acoperire, cerându-mi şi acesta să renunţ la protest. I-am spus că
înţeleg să renunţ la grevă în condiţiile în care mi s-ar fi dat satisfacţie la
cele reclamate de mine, dar în situaţia de faţă, nu!
A doua zi,
anchetatorul Ionaşcu mi-a cerut să urc la etaj împreună cu dânsul şi, ca să fie
sigur că nu mă răstorn pe trepte, păşea în spatele meu. În birou, am găsit un
avocat care mi-a prezentat dosarul spre studiere. L-am răsfoit doar câteva
minute şi, împingându-l încet pe masă, i-am făcut cunoscut ofiţerului că
ceilalţi doi anchetatori ai mei, din prima şi a doua condamnare, şi-au "încununat"
cariera cum nu se poate mai bine: unul a înnebunit şi se plimbă pe străzile
Bacăului, iar celălalt a intrat în temniţă pentru viol.
Peste încă
o zi, Ionaşcu Guiţă, cu dosarul meu în mână, mi-a spus să-mi iau bocceaua şi să
ies afară, că părăsesc arestul respectiv. Refuzând, a venit împreună cu o
gorilă, despre care aveam să aflu că era şoferul Securităţii, forţându-mă să
ies. M-am prins de marginile patului de fier şi, chiar şi aşa slăbit cum eram,
am opus o rezistenţă la care nu se aştepta. După mult timp, părăsindu-mă
puterile, am fost nevoit să cedez, spunându-i civilului că nu are nici un drept
să mă bruscheze.
La
închisoarea din Bacău, am mai continuat două sau trei zile această grevă. Doi
ofiţeri superiori, probabil de la Bucureşti, au venit să mă vadă. Ei mi-au
specificat faptul că, în această perioadă, nimeni nu îmi poate da satisfacţie
la reclamaţia făcută, câtă vreme în dosarul meu sunt atâtea elemente potrivnice
semnate de mai mulţi martori.
În celula
în care stăteam, tot atunci au venit şi trei inşi din Piatra Neamţ: Petru
Ardeleanu, Traian Juncu şi Andrei Chiriac. Acesta din urmă, un om deosebit,
văzând cât de slăbit sunt, a insistat cu lacrimi în ochi să încerc să mănânc,
măcar puţin, înainte de a muri...
Închisoarea
Văcăreşti
În noua
legislaţie, era prevăzut ca deţinuţii politici să beneficieze de o carte
poştală la un anumit timp, vorbitor, pachet de la familie, o carte de citit pe
săptămână, precum şi presă. De la lege însă şi până la fapta în sine, era un
drum tare lung. Foarte rar ajungea la deţinut un ziar şi, încă şi mai rar, o
carte. Despre pachete, nici vorbă!
În celula
vecină, se afla un bun cunoscut al meu, Stelian Rădulescu, fost prizonier în
Rusia şi un mare luptător pentru cauza românească. Am hotărât amândoi să intrăm
în greva foamei - pentru a obţine drepturile care, în mod legal, ni se cuveneau
- şi să nu renunţăm până când cererea noastră nu va fi rezolvată favorabil.
La
deschiderea de a doua zi, l-am anunţat pe ofiţerul de serviciu că am intrat în
grevă, în următoarea celulă prietenul meu procedând în acelaşi mod. Cu toată
insistenţa ofiţerilor din Văcăreşti, nu am mâncat trei zile, dar după aceea
Stelian Rădulescu mi-a sugerat să ieşim din grevă. Am refuzat, spunându-i că în
temniţă am intrat individual, fiecare cu problemele sale şi, personal, ştiu ce
am de făcut.
Am
continuat greva de unul singur.
În celulă,
aveam un sas din Ardeal, Hans, şi doi dobrogeni, dintre care unul fusese hamal
în port. Ultimul mi-a cerut să ies din grevă pentru ca nu cumva să aibă şi ei
de suferit din cauza mea, Hans în schimb a sărit în apărarea mea, spunându-i
hamalului că este ruşinos ceea ce face. În zilele următoare, când ofiţerul de
serviciu a adus cărţi poştale, cărţi şi ziare pentru toţi deţinuţii politici
din Văcăreşti, am ieşit din grevă.
Alte câteva
zile mai târziu, primul chemat pentru vorbitor şi pachet a fost hamalul. Când
s-a întors de la vorbitorul pe care îl avusese cu soţia sa, a adus cu el şi
două traiste pline cu bucate. După ce le-a lăsat în mijlocul celulei, a venit
la patul meu unde stăteam întins, cu ochii în tavan, şi mi-a prins mâna
cerându-şi iertare. Şi ceilalţi doi colegi au beneficiat de pachet şi vorbitor,
fiecare dintre ei mulţumindu-mi, dar cel mai impresionat de rezultatul grevei a
fost Hans, care mi-a spus că nu mă va uita niciodată.
A trecut o
săptămână şi eu nu primisem nici carte poştală, nici pachet şi nici vorbitor,
deşi mă adresasem fratelui meu, Gheorghe Caraza, care locuia în Drumul Taberei.
Am intrat din nou în grevă, de această dată strict pentru problema mea. Un
ofiţer de serviciu a venit în timpul zilei de câteva ori la mine cerându-mi să
ies din grevă. Evident, l-am refuzat. Seara, mi-a adus o carte poştală,
zicându-mi:
- Am
cumpărat-o personal, o scrieţi imediat, mi-o daţi până la ora şapte şi eu o voi
pune în cutia poştală. Dacă în două zile nu veţi primi pachet şi vorbitor, că
doar Drumul Taberei nu-i peste lume, intraţi din nou în grevă.
Două zile
mai târziu, când fratele meu se afla în poartă cu un pachet de alimente, cerând
în acelaşi timp vorbitor conform cărţii poştale primite, părăseam închisoarea
Văcăreşti într-o dubă, care mă ducea în Gara de Nord, de acolo urmând să ajung
la mai vechiul meu "domiciliu", în Aiud.
Eram în
poarta spitalului închisorii unde fusesem dus pentru un consult şi nu aveam cu
cine mă întoarce în Zarcă, gardianul fiind chemat în altă parte. Cum prin faţa
spitalului trecea gardianul B., i-am fost predat pentru a mă escorta la secţia
de unde plecasem. Pe drum, l-am întrebat dacă mă mai cunoaşte. Crunt cum era
dar mimând totuşi un zâmbet uşor, mi-a spus că nu. I-am spus cine sunt, i-am
amintit de câte ori m-a lovit în Zarcă, Celular sau în fabrică şi, ca
încheiere, i-am amintit şi de Şirianu, pe care îl executase pe malul Mureşului,
în aprilie 1953. După primele informaţii pe care i le-am dat, mi-a răspuns că
aşa era atunci, dar când a auzit de execuţia lui Şirianu, s-a oprit.
Dintr-o
dată, faţa i s-a îngălbenit căpătând o mină monstruoasă. Încerca să deschidă
gura însă nu reuşea iar buzele i se zbăteau înainte şi în părţi, ca şi cum ar
fi avut un atac de muţenie. Gardianul Stan, cel care urma să mă primească în
uşa închisorii, a fost strigat de B., care parcă nici nu mai putea merge:
- Ia-l măi,
Stan, că ţi l-am adus până aici!
Văzându-l
cum arată, Stan se sperie:
- Dar ce
i-ai făcut bă, lui B., de i-au îngheţat picioarele?
După ce
i-am relatat discuţia avută, acesta a replicat peste măsură de mirat:
- Măi,
Caraza, dar al dracului mai eşti!
*
Prin toamna
lui 1970, Ceauşescu ţipa în toată lumea că în România nu mai sunt deţinuţi
politici. În ciuda acestui fapt, circa 240-250 de deţinuţi politici erau încă
în Zarca Aiudului, cea mai grea
închisoare din ţară.
În curtea
Zărcii, în faţa celor două aripi, erau instalate 8 circulare care funcţionau
continuu, zi şi noapte. Astfel, ne lipsea cu desăvârşire liniştea de care aveam
nevoie, cel puţin în timpul nopţii, ca să ne putem odihni. Era un zgomot
infernal, numărul decibelilor de la aceste
circulare depăşind cu mult rezistenţa urechilor noastre. Mulţi dintre noi se
îmbolnăviseră, alţii erau nervoşi peste măsură şi nu-şi mai găseau locul în
celulă. Am discutat această problemă cu câţiva dintre deţinuţii politici pe
care îi ştiam din celelalte detenţii, dar n-am rezolvat nimic.
Într-una
din zile, am cerut să ies la raportul ofiţerului de serviciu pe care l-am
anunţat că voi intra în grevă. Mi-a răspuns cu indiferenţă, convins probabil că
nu voi face acest lucru. Am intrat în greva foamei care, de această dată, avea
două tăişuri, vârful lancei îndreptându-se, fireşte, înspre mine, dar ştiam că
nimic nu se obţine fără un sacrificiu. După câteva zile, am fost dus în
cabinetul comandantului închisorii, Volcescu, dar cum nu-l văzusem niciodată
militar, nici gradul nu i-l ştiam. M-a mirat faptul că mi-a cerut să iau loc
şi, chiar mai mult decât atât, mi-a vorbit în termeni civilizaţi, tratându-mă
altfel decât ca deţinut politic ce eram. I-am spus păsul, precizând că nu voi
înceta greva până când nu se va rezolva problema cu zgomotul circularelor.
Comandantul
Volcescu mi-a garantat că va lua o hotărâre însă mai întâi trebuia să discute
cu superiorii lui. Cunoscând din plin minciuna comunistă, n-am încetat greva,
dar, spre surprinderea mea, două zile mai târziu am văzut cum nişte mecanici au
demontat două dintre cele patru circulare aflate în faţa aripei unde stăteam.
Am ieşit din grevă. Mi s-a spus că mai mult nu se poate. Făcusem atunci 7 zile
de greva foamei şi abia mă mai ţineam pe picioare.
Au trecut
ani de atunci şi mă întreb şi astăzi cum de am reuşit acea performanţă?
La
suferinţele îndurate de fiecare deţinut politic în parte, se adăugau cele ale
colegilor de temniţă, în faţa cărora, oricât de puternic ai fi fost, nu puteai
rămâne indiferent.
Ţin să
redau câteva cazuri ieşite din comun la care am fost martor ocular în timpul
îndelungatei mele perioade de osândă. Din cele relatate, se poate afla de ce au
fost în stare, de ce sunt şi de ce vor fi cât vor dăinui cei care se
intitulează comunişti.
Am vorbit
despre acel copil de 11 sau 12 ani, fiul preotului Mihai Mitocaru, care fusese
întemniţat în toamna anului 1949 pentru mai multe luni şi a stat în frig, numai
în cămaşă şi în pantaloni scurţi, îndurând şi o foame cumplită pe lângă
teroarea la care era supus.
*
L-am
cunoscut în Aiud pe avocatul Lişcu, bucovinean, doctor în Drept la Viena, fără
o mână, pe care o lăsase undeva pe frontul din răsărit. În 1947 îi murise
soţia, rămânând cu o fetiţă în vârstă de doar câţiva ani şi tot atunci fusese
scos din Barou, nemaiavând nici o posibilitate de trai. Ca să-şi poată creşte
şi îngriji fetiţa, s-a gândit că ultima sursă de existenţă ar fi cei câţiva
dinţi de aur pe care îi avea în gură. Fără nici o ezitare, şi-a scos dinţii şi
i-a vândut, închipuind o sumă modestă de bani cu care să înzilească traiul
copilei.
După puţin
timp însă Securitatea îl arestează, fiind nevoit să părăsească locuinţa unde un
copil plângea disperat, rămânând cu mâinile întinse după singurul său sprijin.
*
Dumitru
Cristea, de loc din Constanţa, om de înaltă ţinută morală, executase în Aiud o
pedeapsă în perioada 1948-1956, unde era cunoscut ca un adevărat erou. Pe 1
aprilie 1958 este rearestat, acasă rămânându-i soţia şi o fetiţă de doar câteva
luni. După puţin timp, Securitatea o arestează însă şi pe Dorina Cristea, dar
aceasta refuză să-şi lase copilul din braţe. În disperarea sa, a început să
plângă şi să ţipe, timp în care vecinii au ieşit alarmaţi în prag sau la
poartă. Pentru a evita să se dea în spectacol, securiştii simulează faptul că
sunt de acord să îşi ia fetiţa. Ajunşi la maşină, unul dintre ei îi deschise
portiera doar pe jumătate pretextând că este defectă, iar celălalt îi cere
copilul ca să i-l dea mamei după ce aceasta va intra în maşină.
Portiera
însă s-a închis cu repeziciune şi a fost blocată, iar securistul s-a întors în
grabă cu copilul în braţe, l-a lăsat ţipând în mijlocul curţii, apoi a
dispărut. Vecinii priveau consternaţi.
Astfel,
Dorina Cristea a fost condamnată înscenându-i-se un simulacru de proces. Abia
după 4 sau 5 ani, reîntoarsă în casa pustie, îşi căută copilul pe care îl găsi
la o familie cu suflet care îl îngrijise în tot acest timp. Când mama îi
întinse braţele, a fost respinsă ca o străină ce îi fusese până atunci: fetiţa nu
o cunoştea!
Această
doamnă a avut în timpul detenţiei o comportare cu totul deosebită. Fusese
pedepsită 15 zile şi 15 nopţi să stea într-o carceră pe coridorul închisorii
din Constanţa în timpul acesta având scurgeri de sânge. Nu a fost scoasă din
carceră şi nici nu i s-a acordat asistenţă medicală. Sângele care a curs din
abundenţă a ieşit pe ciment, pe sub uşă, întinzându-se pe o distanţă de câţiva
metri.
În toamna
lui 1964, în autogara din Piatra Neamţ, m-am întâlnit cu bunul meu prieten
Dumitru Cristea care lucra la mina Leşu Ursului, împreună cu soţia sa. Timpul
încă nu le vindecase rănile...
*
Eram izolat
într-o celulă care dădea în curtea închisorii de la Bacău, în vara anului 1970.
Pe geam, printre ceilalţi deţinuţi de drept comun, am văzut târându-se prin
curtea desfundată, prin noroi, o fiinţă care parcă semăna cu un pui de urs.
Privind-o cu atenţie, mi-am dat seama că era un om cu ambele picioare amputate.
Şi el era un deţinut, ca oricare altul, deşi viaţa îl condamnase definitiv mai
înainte de a fi arestat.
*
Tot în acea
perioadă, în luna aprilie însă, în depozitul Securităţii din Piatra Neamţ, care
se afla la demisolul Miliţiei judeţene, fusese adusă o femeie cu un copil mic.
Timp de o zi şi o noapte, poate chiar mai mult, copilul ţipa iar mama plângea
lângă el. Când ofiţerul de serviciu a sosit la uşa mea, în care bătusem cu
insistenţă, l-am întrebat:
- Bine,
domnule! Aţi arestat-o pe mamă, dar aţi ajuns să arestaţi şi un copil de doar
câteva luni? Oare s-a emis mandat de arestare şi pentru acest prunc nevinovat?
Nu mi-a
răspuns, dar în după-amiaza acelei zile, mama şi copilul au dispărut din
arestul miliţiei şi nu am mai aflat nimic despre ei.
*
Prin luna
iulie a anului 1953, mă întorceam din fabrică în Celular. În faţa mea, era un
tânăr avocat de care mă ataşasem mult şi ori de câte ori îl vedeam mă apropiam
de el. Îşi luase doctoratul la doar 28 de ani. Intrând în Celular, am observat
la răscrucea celor trei aripi câte o masă şi câte un gardian, fiecare notând
ceva pe un tabel.
După ce ni
s-a spus să ne aranjăm în linie la una dintre mese, am aşteptat să ne vină
rândul ca să ajungem în faţa gardianului respectiv pentru a răspunde la
întrebările ce urmau să ni se pună. Când i-a venit rândul avocatului, după ce
şi-a spus numele, şi anume Dumitru D., au urmat apoi numele părinţilor, locul
naşterii, studii, profesie şi încă ceva ...
- Spune,
bă, ce studii ai!
-
Facultatea de Drept şi doctoratul în străinătate.
- Da' ce
profesie ai, bă?
- Sunt
avocat.
- Unde, bă?
- La Baroul
de Ilfov.
- Bă, da'
carte ştii?
- Nu
înţeleg, domnule şef!
Gardianul
repetă întrebarea:
- Bă, da'
carte ştii?
- Mă mai
întrebaţi dacă ştiu carte?!!
- Bine, bă!
Băga-te-aş în p.... mă-tii! Îi fi tu avocat, da' eu te întreb dacă ştii carte,
pentru că aşa scrie aici!
Din spate,
abia stăpânindu-mi râsul, am intervenit prompt:
- Păi bine,
domnule şef, dacă este doctor în drept, îl mai întrebi dacă ştie carte?
Şi atunci,
"eruditul" gardian parcă atât a aşteptat. A trântit tabelul pe masă,
s-a năpustit asupra mea care am dat să fug şi a început să mă bată cu pumnii şi
picioarele, până ce gardianul Pavel, care era şeful Celularului şi al secţiei
parter în acelaşi timp, i-a zis:
- Lasă-l,
măi!
Şi m-a
lăsat, dar luni la rând după aceea, de câte ori mă vedea, se repezea după mine să
îmi mai dea câteva picioare în spate.
*
Înainte de
a intra în schimbul II în fabrică, treceam pe la bucătărie şi ne luam raţia
pentru ziua respectivă. Mânca fiecare cum apuca, unii nu aveau nici măcar
lingură şi sorbeau mâncarea direct din gamelă; pâinea ni se dădea înainte şi nu
mai ajungea ca să o mâncăm odată cu ciorba - de obicei fără gust şi fără
culoare. Cum stăteam în şir câte unul, în faţa mea era un domn care se uita
foarte atent la un grup de deţinuţi proaspăt veniţi şi care trebăluiau ceva prin
curte, păziţi de un gardian. La un moment dat, acesta strigă la unul:
- Bă,
Gheorghiţă, ce cauţi aici?
În momentul
următor, am văzut cum cei doi s-au îmbrăţişat, iar noul venit a început să
istorisească pe scurt motivul încarcerării lui.
- Ştii doar
că în profesia mea de doctor veterinar am avut mereu nevoie de un cal, pe care
să-l înham la şaretă şi să mă duc pe teren unde era necesară prezenţa mea. În
urma unui accident, a murit Surul meu şi am fost nevoit să merg în obor, la
Târgovişte, şi să-mi cumpăr altul. Tot uitându-mă în dreapta şi în stânga, m-am
oprit în faţa unui cal flamand, rămas de la nemţi. Dar calul ăsta, bă, era o
ruină. Mare cât o mânăstire, slab de-i numărai coastele de la o poştă, şchiop
şi fără un ochi. Privindu-l, m-a apucat şi mila, dar în acelaşi timp am
izbucnit şi în râs:
- Ascultă,
măi nene, l-am întrebat pe proprietarul calului, aşa într-o doară. Cât ceri
dumneata pe democraţia asta de cal?
Nici n-a
apucat ţăranul să îmi răspundă, că din apropiere a şi apărut un civil care mi-a
spus că este ofiţer de securitate, cerându-mi să-l urmez!
La
Securitate, m-au tot întrebat, umplându-mi capul de pumni şi c.... de şuturi.
- Cum, mă?
Compari tu înfloritoarea noastră democraţie cu pocitania aia de cal?
- Dă, dom'
şef, aşa am crezut atunci.
După cele
relatate, compătimindu-l, prietenul meu îl întrebă:
- Şi cât
ţi-a dat, măi?
- 5 ani am
primit! 5 ani, pe muchie!
*
Această
întâmplare mi-a fost relatată de un camarad de temniţă.
Mergea
într-una din dimineţi în mare grabă la serviciu când, trecând pe lângă un
chioşc de ziare, se opri şi întrebă dacă are "România liberă".
Cetăţeanul
a scos uşor nasul pe gemuleţul chioşcului şi, arătându-i uşor cu degetul în
partea dreaptă, îi zise:
- Ia-o de
sub lanţ!
- M-am
uitat în partea dreaptă şi am văzut, cum de fapt era şi în partea stângă, un
fel de poliţă unde se aflau expuse câteva ziare peste care era petrecut un lanţ
ca să nu fie zburate de vânt. Am luat ziarul, l-am pus sub braţ, am plătit
şi-am dat să plec însă cineva m-a ţinut pe loc. Aceeaşi persoană îi spune
omului de la chioşc să închidă şi să-l urmeze. Am ajuns la Securitate, eu în
calitate de martor iar el în calitate de acuzat pentru simplul motiv că mi-a
indicat să iau "România liberă" de sub lanţ!
Bietul om a
primit o condamnare de trei ani şi o bătaie cruntă.
Era în
1952, când a avut loc această tristă întâmplare iar martorul acestei
absurdităţi ajunsese şi el în Aiud, pentru o altă problemă, însă.
Pe 1
septembrie 1976, am cerut ofiţerului de serviciu hârtie de scris şi toc,
anunţând conducerea închisorii şi Ministerul de Interne că refuz să ies din
temniţă, refuz să mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor şi orice
mici aşa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul comunist mi le-ar da. Acest
refuz se datora faptului că trecusem pe al 20-lea an de temniţă într-o ţară
unde nu făcusem decât numai bine şi unde familia mea, din moşi şi strămoşi, se
jertfise pentru ţară. Când căpitanul politic Lazăr a citit declaraţia, a
anunţat Bucureştiul. Era caz unic atât
pentru el, cât şi pentru întreaga ţară în timpul comunismului. Pe 14 şi,
respectiv, pe 30 octombrie a aceluiaşi an, de la Bucureşti au sosit două
comisii să mă ancheteze în legătură cu refuzul meu.
În fond,
deşi dreptul meu era de a expedia 4 scrisori pe an, care de fapt erau cărţi
poştale, numai la două li se dădea curs şi primeam răspuns, celelalte două
fiind reţinute. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu pachetele, adică patru pe an a
câte 5 kg fiecare, pe care refuzam să le primesc. Însă, de fiecare dată când
ofiţerul politic mă întreba de ce nu scriu pentru pachete, îi spuneam că eu nu
fac închisoare în contul familiei mele, care este săracă şi a rămas pe drumuri,
ci să-mi trimită pachete cei care m-au întemniţat. În acea perioadă de 7 ani şi
patru luni, au făcut excepţie două sau trei pachete în care se aflau
medicamente şi cărţi, pe care le-am acceptat.
Pe 3
septembrie, într-o dimineaţă, la locul unde lucram, a venit plt. Man şi mi-a
comunicat să mă pregătesc că am vorbitor. I-am spus că refuz şi nu mă voi duce
să văd pe nimeni, chiar dacă ar fi şi tata de pe celălalt tărâm. De două ori a
venit ofiţerul de serviciu în ziua
aceea, apoi un alt gardian, după care a urmat ofiţerul de la pachete şi
vorbitor, Popa, toţi cerându-mi să ies imediat şi să primesc vorbitorul.
După-amiază,
când soarele cobora spre asfinţit, a venit Man, plutonier de serviciu în acea
zi la Zarcă, şi, cu un fel de revoltă dar mai mult rugător, mi-a zis:
- Păi,
bine, măi omule ! Ce fel de inimă ai? Sora dumitale, Alexandrina, vine atâta
cale din Piatra Neamţ până aici şi plânge în poartă de pe la ora 9.00. A spus
că nu pleacă până nu stă de vorbă cu dumneata. Hmm! Ce zici? Te lasă inima măi,
omule?!
Argumentul
lui Man m-a pus în cumpănă. Mă gândeam în primul rând la adevărul pe care îl
spune şi la faptul că acest miliţian, în ultima mea detenţie, a avut o
comportarea foarte frumoasă faţă de noi.
- Bine!
i-am răspuns. Uite, merg, dar numai pentru vorbitor, pentru că nu voi primi
absolut nimic din cele aduse de sora mea.
Şi pentru
că acei care veneau de afară trebuiau să ne vadă într-o stare puţin mai
omenească, am fost bărbierit, iar Man mi-a adus o zeghe curată, aproape nouă,
de la magazie.
Ajuns la
clădirea vorbitorului, situată între prima şi a doua poartă, am stat un timp
afară, până ce a fost evacuată încăperea respectivă, pentru a nu lua contact cu
nimeni, iar ofiţerul Boldur, şeful Zărcii, m-a rugat să fiu înţelegător, să
vorbesc numai ceea ce este voie de vorbit, să nu atrag atenţia şi să nu fac
scandal. Era clar că se aşteptau la o eventuală opoziţie din partea mea. Am
intrat în sala vorbitorului, care avea două rânduri de plase metalice pe
lungime, cu o distanţă de circa un metru
între ele. În acest spaţiu, totdeauna se plimba cel puţin un miliţian, aşa
încât să nu se facă nici un schimb de obiecte între vizitator şi deţinut.
Am intrat
însoţit de Man, care a rămas tot timpul lângă mine. În capătul
coridorului-tunel, se afla ofiţerul Boldur iar doi gardieni se plimbau în
spaţiul din mijloc deşi era destul de îngust şi scurt. Şi în partea opusă, unde
trebuia să intre vizitatorul, se afla un gardian, astfel că eram păzit ca un
cetăţean foarte periculos.
Imediat
după sosirea mea, din partea opusă intră Alexandrina. A stat, m-a privit
îndelung şi, ca şi când nu m-ar mai recunoaşte, mi-a zis:
- Dar ce-i
cu tine măi, Grigore? De ce eşti aşa de slab? Eşti palid, străveziu la faţă, că
nu te mai cunosc...
- Bine ai
venit, Alexandrina! i-am răspuns. Trebuie să-ţi spun că, începând cu 1
septembrie, am dat declaraţie că refuz să ies din temniţă, după aproape 20 de
ani de osândă în propria-mi ţară. Şi nu pentru că aş fi comis vreo ilegalitate,
ci pentru că mi-am iubit-o prea mult! Am refuzat, de asemenea, vorbitor,
pachete şi orice relaţie cu lumea de afară, mai puţin cele două cărţi poştale
care mi se dau şi la care primesc răspuns. Te anunţ că sunt bolnav, mi se
refuză asistenţa medicală, paznicii se poartă urât cu noi, iar dacă mi se va
întâmpla ceva în urma vizitei tale, să ştii că motivul este cel de astăzi. Domnul
ofiţer Boldur, pe care îl vezi în faţă, şi cei de lângă dumnealui, plt. Sas
Pamfilie şi plt. Pavel Moldoveanu, se poartă foarte urât cu noi, aşa cum au
făcut şi în perioada 1960-1964 în timpul reeducării, iar din cauza lor am făcut
foarte multă izolare. Am ajuns până într-atât, încât am declarat greva foamei,
la care nu am renunţat până ce nu au sosit de la Bucureşti cei mai mari care
răspund de temniţe.
I-am mai
mărturisit Alexandrinei tare, ca să audă bine şi gardienii, că în curtea
Zărcii, respectiv în faţa geamurilor unde noi, cei închişi, ne trăim poate
ultimele zile, uruie 24 ore din 24 opt circulare care taie scânduri, la o
dimensiune destul de mică, pentru lădiţe.
- Cu un an
în urmă, am făcut greva foamei ca să fie mutate aceste circulare şi numai două
din ele au fost mutate.
Alexandrina
mă privea năucită apoi, plângând, i se adresă lui Boldur:
- Ce-aveţi
cu el? Nu-i ajunge câtă închisoare a făcut? Nu vedeţi cum arată, că abia se mai ţine pe picioare? Dar lăsaţi-l
odată în pace!
La
vorbitor, s-a produs învălmăşeală. Paznicii gardieni - care încercaseră de mai
multe ori să mă oprească dar îi repezisem cerându-le să-mi respecte dreptul la
vorbitor - au intervenit din nou, alăturându-li-se de această dată şi Boldur.
- Vedeţi,
doamnă? Vedeţi cum se poartă? De parcă dânsul ar fi ofiţer şi noi paznici!
- Dar are
dreptate! le strigă sora mea. Şi tot ce mi-a spus sunt convinsă că este
adevărat, pentru că îl cunosc foarte bine! Grigore nu minte!
-
Alexandrina, te anunţ că nu voi primi nimic! Nici alimente, nici medicamente şi
nici schimburile pe care mi le-ai adus!
- Dar ce să
fac cu ele? m-a întrebat sora mea.
- Dă-le lor
să se îmbrace, să mănânce şi, dacă te vor refuza, aruncă-le şi tu în curte!
-
Vorbitorul s-a terminat! mă anunţă Boldur.
- La
revedere, Alexandrina, şi nu uita: dacă mă vor extermina, să ştii că de la
acest vorbitor este cauza şi nu uita persoanele pe care ţi le-am descris!
Alexandrina
plângea în hohote. M-am oprit în uşă şi am văzut-o cum se îndepărtează. Şi,
trecând pe lângă ghişeul unde apăruse o femeie-gardian care îi răspunsese
foarte înţepat, m-am smuls de lângă Man, am mers la dânsa şi i-am strigat:
- Te rog să
te porţi frumos cu sora mea pentru că este liberă şi nu arestată! E clar?
Nimeni nu a
mai scos o vorbă. Man, care m-a condus înapoi în Zarcă, vorbea de unul singur,
se uita într-o parte şi în alta şi îşi făcea cruce.
- Măi,
omule, aşa ceva n-am mai văzut până acum!
Ajuns în
Zarcă, mi-am pregătit într-o boccea câteva zdrenţe ca să am cu ce să mă schimb acolo unde, eventual, voi fi
dus. După aceea, câteva zile la rând, din modesta mea porţie de pâine, am pus
câte puţin deoparte. Au trecut zile, săptămâni, dar nimeni nu s-a mai legat de
mine, ba mai mult, de la gardian, la ofiţerul de serviciu şi la şeful Zărcii,
toţi mă ocoleau.
Trecuseră aproape două
luni de la acest vorbitor când am fost dus în oraş, la un medic radiolog să mă
vadă. La plecare, profitând de faptul că era întuneric, mi-a şoptit:
- Totul va
fi bine!
Înainte de
Crăciunul aceluiaşi an, am fost dus la Spitalul TBC din Târgu Ocna, aflat în
curtea temniţei, special amenajat pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Fiind
singurul deţinut politic, am rămas izolat într-un salon timp de 101 zile,
beneficiind de un tratament cu totul deosebit pentru a fi pus pe picioare.
Târziu,
după ce m-am eliberat, am aflat că Alexandrina făcuse mai multe plângeri la
Ministerul de Interne, arătând cele întâmplate şi cele aflate de la mine la
vorbitorul pe care îl avusesem.
Pe 13 iulie
1977, ofiţerul Biro care stăpânea Zarca - schimbându-l între timp pe Boldur de
la şefie - a apărut foarte grăbit şi, de această dată, cu vocea blândă dar gravă, m-a anunţat că voi apărea în faţa
unei personalităţi. Mi-a cerut să mă îmbrac într-un costum vărgat curat şi nu
cel de pe mine, dând dispoziţie să fie adus de la magazie, după care l-a chemat
pe frizer care m-a tuns şi m-a bărbierit. Am fost condus într-un birou luxos,
din corpul administrativ al Grefei, ofiţerul Biro rămânând în faţa uşii.
Generalul
Vasile Ionel, din Ministerul de Interne, m-a primit foarte amabil şi mi-a făcut
semn să stau pe scaunul din faţă, apoi a sunat şi a cerut două cafele,
precizând "pentru dl. Caraza şi pentru mine". Iată-mă şi domn în faţa
acestui om, când de 20 de ani eram socotit şi strigat duşman al poporului,
bandit, criminal, otreapă, om de nimic... Am fost servit cu ţigări americane.
Aş fi fumat parcă şi cu ochii, însă nu am primit şi, poate cu o uşoară ironie,
l-am întrebat pe general cum se împacă el cu ţigările americane, căci eu ani şi
ani am fost snopit în bătaie, imputându-mi-se că-i aştept pe americani.
Inteligent, generalul a privit şi a început să-mi răsfoiască dosarul care se
afla în faţa lui. Ne-a fost adusă cafeaua de un ofiţer dar, cu politeţe, am
refuzat-o. Zâmbind, generalul a luat ceaşca mea şi a băut, împingându-mi uşor
cafeaua lui. Zâmbea. Am zâmbit şi eu. Parcă ne înţelegeam de minune.
- Domnule
Caraza, mi se adresă generalul, am venit special din Bucureşti ca să văd cum
arată un om care, după o viaţă de temniţă, refuză să iasă din închisoare şi
care este motivul refuzului.
- Vă voi
relata două fapte reale, domnule general, în urma cărora veţi trage singur o
concluzie.
La Tribunalul
Internaţional de la Nürnberg, printre cei condamnaţi a fost şi Karl Dönitz,
amiralul flotei germane din cel de-al doilea război mondial şi succesorul lui
Hitler la conducerea Germaniei. Karl Dönitz fusese condamnat la zece ani
închisoare, executând pedeapsa undeva în Germania Federală, în condiţii optime.
În afara faptului că uşa era deschisă tot timpul zilei, avea la dispoziţie
presă, bibliotecă, pachete, vorbitor şi chiar vorbitor intim cu soţia lui.
Atunci, Karl Dönitz era liber, făcând apostolat ca profesor de liceu. Eu,
Grigore Caraza, am 21 ani de închisoare pentru că mi-am iubit patria, nu am
făcut rău nimănui şi caut în continuare să-mi iubesc neamul din care fac parte
şi pe Dumnezeu căruia mă rog. Vă rog să-mi spuneţi, domnule general, care este
diferenţa între Karl Dönitz, acea ilustră personalitate mondială care a condus
una dintre cele mai mari puteri ale lumii, şi Grigore Caraza, tot un ilustru,
dar un ilustru anonim?
Generalul,
care mă privise tot timpul cu un deosebit interes, nu mi-a răspuns, dar mi-a
zis:
- Vă rog,
vorbiţi-mi şi de al doilea argument.
- În timpul
lui Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, în Paris s-a făcut o razie. Un tânăr
ziarist italian, în vârstă de 28 ani, a fost închis în urma acelei acţiuni a
Poliţiei şi "uitat" în închisorile Franţei timp de 35 de ani. Când la
tron a venit Ludovic al XV-lea, a dispus o numărătoare a populaţiei, iar
conducerea închisorii şi-a dat seama că acest om zace în fundul temniţei de 35
ani. În grabă, a fost scos în curte, îmbrăcat curat, cu nişte haine mai
acătării, bărbierit, după care i s-au deschis porţile. Bătrânul întemniţat,
care acum avea 63 de ani, a căzut în genunchi şi, cu ochii plini de lacrimi şi
vocea scăzută, a glăsuit: "Nu am ce căuta afară! Aveam cu 35 de ani în
urmă o ţară, acum nu o mai am; aveam părinţi, acum nu-i mai am; aveam soţie şi
doi copii, acum nu-i mai am; aveam casă şi masă, acum nu mai am nimic. Sunt
bătrân şi refuz să ies din temniţă!"
Şi, pe când
rosteam aceste ultime fraze, m-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat către
uşă, considerând că justificarea ziaristului italian este de fapt şi ultimul
argument al refuzului meu. În momentul când am dat să pun mâna pe clanţă,
generalul m-a chemat înapoi, spunându-mi că mai avem de discutat.
- Din
păcate, s-au făcut şi greşeli!, a recunoscut el.
- Bine,
domnule general, i-am replicat, dacă dumneavoastră recunoaşteţi acest lucru,
eu, măcar acum, pot să am satisfacţie prin câştig de cauză? Cercetaţi de unde a
pornit răul, scoateţi-l la iveală, faceţi-l cunoscut şi pedepsiţi-l!
Generalul a
ocolit răspunsul, dar a adăugat:
- Domnule
Caraza, în următoarele zece zile veţi fi liber, însă vreau să vă rog să nu vă
opuneţi eliberării pentru a nu fi nevoiţi să vă scoatem cu forţa.
- Dacă în
1964, în urma Decretului general de graţiere, în toată închisoarea ne urmăreau
275 de gardieni paznici, acum nu sunt mai mult de 150 şi eu, bietul de mine, nu
mă pot bate nici măcar cu unul dintre ei. Voi ieşi pe poartă, dar fără voia
mea. Se cunoaşte de aproape un an că am refuzat să ies din temniţă şi lucrul
acesta se ştie şi afară, pentru că în toată această perioadă s-au făcut foarte
multe eliberări. Protestul meu, domnule general, va rămâne însă!
- Ajuns în
oraşul dumneavoastră, continuă generalul, veţi avea asigurat un serviciu şi, în
acelaşi timp, o locuinţă. De asemenea, voi da
dispoziţie Securităţii din Piatra Neamţ să aibă în vedere cele comunicate de
mine pentru a nu mai fi privit ca un element periculos şi vă garantez că
nimeni, niciodată, nu se va mai lega de dumneavoastră.
Socotind că
întrevederea noastră a luat sfârşit, generalul s-a ridicat în picioare, mi-a
întins mâna şi a apăsat pe butonul de la marginea biroului ca să vină cineva
pentru a mă escorta în celulă.
Am fost
condus de locotenentul Biro care aşteptase în faţa uşii mai bine de două ore.
- Ce aţi
putut vorbi, domnule Caraza, atâta timp cu domnul general? mă întrebă el.
- Dacă nu
se poate discuta civilizat cu un simplu locotenent, fără a fi înjurat şi lovit
cu piciorul în spate, am putut vorbi cu un general care, din fericire, este mai luminat.
Dacă
întrevederea mea cu generalul Vasile Ionel a avut loc pe 13 iulie, doar 5 zile
mai târziu, adică pe 18 iulie, Nicolae Ceauşescu a dat acel decret de graţiere
pentru deţinuţii politici. Din cei 10 ani de osândă, mai rămăsesem în urma decretului
respectiv cu o restanţă de 2 ani, 5 luni şi o săptămână.
La eliberarea mea forţată,
pentru că practic refuzasem acest lucru, maiorul politic Lazăr, pentru a mă mai
încolţi o dată, a adăugat la foaia mea de eliberare un raport adresat
Securităţii din Piatra Neamţ, prin care mă califica drept un tip periculos,
care a refuzat consecvent atât reeducarea, cât şi eliberarea din temniţă. A
specificat şi afirmaţia mea potrivit căreia, în fond, ieşit dintr-o temniţă cu
ziduri mai apropiate, voi intra într-una mai largă, dar tot cu ziduri şi cu
securişti care stau de pază sus în prepeleac. A căutat să sublinieze că am
executat în total 106 zile de izolare ca pedeapsă, în condiţii grele, rămânând
până la urmă însă acelaşi înrăit duşman al poporului, fapt pentru care trebuie
să fiu urmărit şi supravegheat continuu. Recomandările date de Lazăr au fost
urmate întocmai de către Securitatea din Piatra Neamţ, care m-a urmărit tot
timpul, pas cu pas.
O
săptămână mai târziu, pe 20 iulie 1977, am fost anunţat să mă pregătesc pentru
a merge la birourile Grefei. Ajuns acolo, un domn pe care nu-l cunoşteam,
îmbrăcat în civil şi care voia să pară foarte manierat, mi-a întins mâna,
prezentându-se cpt. Vasile Asaftei, de la Securitatea din Piatra Neamţ. Mi-am
dat seama că avea misiunea să pregătească o cale mai acceptabilă între mine şi
Securitatea din Piatra Neamţ.
Pentru
a face, probabil, discuţia mai caldă, a început să-mi relateze traseul parcurs
cu maşina personală şi să-mi descrie Cheile Bicazului pe unde trecuse. De asemenea,
a mai căutat să-mi descrie frumuseţea drumului, încântătoarele privelişti şi
împrejurimi ale oraşului pe care îl îndrăgeam atât de mult şi după care
tânjisem atâta vreme - Piatra Neamţ.
Mi-am
amintit că de multe ori seara, când lumina era stinsă în celulă, printre
jaluzelele care mă împiedicau să ies cu sufletul în libertate priveam cerul, de
multe ori înstelat. Acolo sus, parcă gândurile mele se întâlneau cu ale tuturor
cunoscuţilor din Piatra care, în acel moment, contemplau şi ei firmamentul ceresc.
Probabil, dl. Asaftei prinsese ceva din privirile mele şi de aceea s-a avântat
mai mult în discuţie. Am înţeles până la urmă că venise să mă vadă nu din
curiozitate sau dragoste, ci dintr-un ordin de la superiorii lui care, la
rândul lor, primiseră indicaţii de la gen. Vasile Ionel. Şi ca să fie mai
convingător de bunele sale intenţii, mi-a mai spus că deja am serviciu la
Industria laptelui, acolo unde lucrasem înainte de arestare, şi că mi se
repartizase o garsonieră.
Am
zâmbit, gândindu-mă la promisiunea făcută de general şi la faptul că,
într-adevăr, şi-a onorat termenii. I-am spus şi lui Asaftei, rămas oarecum
descumpănit de zâmbetul meu...
*
Bilet de
eliberare nr. 10530/1977 din Penitenciarul Aiud: "A fost depus
condamnat de la 31.03.1970 până la 30.03.1980 de către Tribunalul Militar Iaşi
cu mandatul 205/1970 emis de Tribunalul Militar Iaşi sentinţa nr. 183/1970
pentru faptul de propagandă".