"Omul e făcut nu ca să târască după el lanţuri, ci să-şi deschidă
aripile". (Victor Hugo)
Securitatea
de la "Tataia"
La
Securitatea din Constanţa, am stat în anchetă începând cu 20 septembrie 1958,
până pe 16 iunie 1959, când a avut loc procesul nostru la Tribunalul Militar.
Fiind cel
mai omogen lot şi cei mai de temut, pentru anchetă a fost adus de la Bucureşti
cpt. Rusu, specialist în probleme de o anumită culoare. Până şi numele parcă îi fusese predestinat acestui individ
care era o fatalitate, un dezastru, o moarte continuă. După ce ne lega pe o
rangă, acest satrap turbat ne bătea sistematic până ce corpul se învineţea,
cerându-ne să recunoaştem lucruri pe care nu le făcusem, pentru a ne putea
arunca din nou în bezna temniţelor comuniste.
Ofiţerul
care mă ancheta era unul Pricop, din Pipirig-Neamţ şi, ca toate scursurile care
n-au mai fost răbdate de Dumnezeu, după câţiva ani avea să primească o
condamnare de drept comun pentru viol. În viaţă, totul se plăteşte!
Din când în
când, noaptea, scotea dintre noi pe câte unul din celulă şi, după ce ne punea
ochelari de tablă, trebuia să coborâm de la etaj, în curte. Gardianul care te
ducea de braţ îţi spunea: "Fii atent că urci!" şi, când pregăteai
pasul pentru o treaptă mai sus, încercai o cădere în gol, dar tot el te ţinea,
probabil pentru a împiedica o moarte de care s-ar fi făcut direct vinovat. Şi
lucrurile se întâmplau invers, când te anunţa că vei coborî, te prăbuşeai cu
faţa în trepte. În curte, gardianul care te ducea şi un altul îşi încărcau
armele, vorbind între ei suficient de tare ca să-i auzi:
- Băi, trage
tu!
- Trage tu
primul, că eu trag după aceea, îi răspundea celălalt în zăngănit de armă.
Nu trăgeau,
desigur, dar starea de tensiune era atât de mare, încât îţi simţeai nervii ca
nişte strune de vioară care se întind, se tot întind şi plesnesc. Aşa s-a
întâmplat şi cu învăţătorul
Constantinescu, din Dobrogea, care a cedat nervos după ce a venit de la
anchetă. Gardianul l-a împins în cameră, închizând uşa după el. Cu o privire
străină, de fiară încolţită, învăţătorul şi-a deschis larg braţele, strigând
cât îl ţineau puterile:
- La o
parte!
Automat,
ne-am ferit iar el străbătu în viteză cei câţiva metri până în peretele din
faţa lui, izbindu-şi cu putere capul de calorifer. Sângele a prins a şiroi,
acoperindu-i faţa şi întinzându-se pe jos. Bolborosea cuvinte de neînţeles şi
din acel moment nu a mai avut nici o logică în gândire. Înnebunise!
Sentinţa
După
9 luni, pe 16 iunie 1959, a avut loc procesul lotului Răchitoasa.
Printre
martorii aduşi pentru a mă incrimina a fost şi Neaga. Eram sigur însă de ea şi
nu aveam nici o emoţie despre mărturia pe care urma să o depună. Nu m-a acuzat,
ci, din contra, m-a apărat şi acest fapt mi-a produs teama de a nu fi arestată
din Tribunal. După depoziţie, trecând pe lângă boxa unde stăteam, parcă m-a
întrebat din priviri: "Grigore, am făcut bine?"
Prin
Sentinţa nr. 349 din 16.06.1959, pronunţată în dosarul nr. 336/1959, Tribunalul
Militar Constanţa a hotărât: "Cu
unanimitate de voturi făcând aplicarea art. 209, pct. 1 Cod penal, comb. cu
art. 58 Cod penal condamnă pe Caraza Grigore la 23 (douăzecişitrei) ani muncă
silnică şi 7 (şapte) ani degradare civică pentru crima de uneltire contra
ordinei sociale".
Cei 11 inşi
am căpătat pedepse între 20 şi 25 de ani muncă silnică, Ioan Almăjan - introdus şi el în lotul nostru - 20 ani şi
doamna Dumitra Lungu - 15 ani muncă silnică.
În lanţuri
Două zile
mai târziu, pe 18 iulie, toţi 11 am fost puşi în lanţuri grele de pedeapsă. La
închisoare civilă din Constanţa, în afara lanţurilor, ne mai chinuia şi o
căldură insuportabilă. Salonul unde ne duceam osânda găzduia circa 30 de
condamnaţi. Uşa era dublă: una compactă, de lemn, şi cealaltă din gratii
metalice, dese şi groase. În timpul zilei, când zăpuşeala era mare, stăteam
doar în cămaşă şi indispensabili şi ni se închidea numai uşa de gratii. Cei
puşi în lanţuri aveam o metodă specială de a ne scoate pantalonii de pe noi,
metodă însă care dura foarte mult şi era foarte anevoioasă.
Pentru a
mări teroarea, administraţia închisorii luase obiceiul ca seara, înainte de
închidere, să trimită în faţa uşii un gardian. Acesta îşi privea hulpav prada,
ne cerceta pe rând, după care făcea semn unuia dintre noi să îl urmeze. După
câteva minute, din corpul de gardă de la intrare se auzeau ţipetele
înspăimântătoare ale celui scos din celulă.
Într-una din
seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu. Puţin timp după ce a fost
luat, am auzit îngroziţi ţipetele preotului, apoi liniştea s-a întins peste
toată puşcăria. Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere,
unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot
corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele. Dincolo, în faţa uşii,
gardianul întârzia pentru a se desfăta din plin cu efectul torturii pe care i-o
aplicase preotului.
Când toţi
rămăseseră pironiţi locului, s-a desprins unul dintre osândiţi, trăgându-şi
după el lanţurile zornăitoare. Aplecându-se, l-a ajutat pe cel bătut să se
ridice, apoi l-a dus cu grijă în patul său şi l-a dezbrăcat de cămaşă,
punându-i două prosoape ude peste trupul ciomăgit într-un hal de neimaginat de
acele fiare fără suflet şi fără Dumnezeu.
Prosoapele
se înfierbântau repede şi erau din nou duse şi muiate în apă rece pentru a
înveli corpul tumefiat al celui osândit fără vină.
- Lasă-mă,
Gogolea, şi du-te de aici ca să nu te ia şi pe tine la bătaie, căci va fi vai
de capul tău!
- Dar ce,
părinte, eu nu am voie să fiu bătut? Dacă n-am murit în Aiud, n-am voie să mor
în temniţa de la Constanţa?
După ce
privi îndelung la această scenă, gardianul plecă, dar mă aşteptam ca uşa să se
deschidă din nou şi de această dată eu să fiu cel chemat la corpul de gardă...
A trecut însă ziua aceea, apoi a doua şi încă multe, dar absolut nimic nu a
intervenit.
Să fi fost o
simplă întâmplare? O scânteie de umanitate să se fi aprins în sufletul hain al
unui paznic fără Dumnezeu sau poate Creatorul Însuşi, îndurându-se de mine,
mi-a aprobat gestul făcut cu un atât de mare risc?
O dată la
două săptămâni, eram duşi în altă clădire, unde făceam baie. Înainte de a
intra, un ţigan, deţinut de drept comun, îşi sprijinea barosul de o menghină în
care lovea încet pentru a face impresie. Pe rând, ne întindeam cu spatele în
ţărână şi ridicam ambele picioare pe menghina respectivă. Tuciuriul, care îşi
dădea o importanţă deosebită, ne tăia cu o daltă niturile de la brăţările
metalice din jurul gleznelor care susţineau lanţul pe care îl târam după noi.
Când ţiganul
ridica şi cobora barosul, închideam ochii şi-mi ţineam răsuflarea, căci n-ar fi
fost de mirare să-l scape pe alături, adică exact în fluierul piciorului. După
ce operaţia era făcută la ambele mădulare, treceam, pe rând, în baie. Bucuria
era nespus de mare şi fără lanţuri parcă ne simţeam deja liberi. Starea însă nu
ţinea mult, căci după 20 de minute baia se termina şi din nou, aliniaţi în şir,
trebuia să aşteptăm în faţa omului cu barosul. Deşi îmbăiaţi, eram nevoiţi să
ne lungim cu spatele în ţărână pentru a ne bate alte nituri, care să ne ferece
pentru încă două săptămâni.
De obicei,
brăţările care uneau lanţul aveau grad, adică o margine neşlefuită, cu
striaţii, special lăsate aşa pentru ca durerile provocate de răni să fie
insuportabile. Mulţi dintre noi, cu răni mai adânci, făceam puroi. Dacă
înveleam cu o cârpă brăţările respective, gardienii ne obligau să scoatem
apărătorile. Probabil, se gândeau ca nu cumva să rupem metalul şi să scăpăm de
supliciile lanţurilor!
- Doamne, mă
gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost coasta împunsă, ai avut coroană de
spini pe cap, ţi-au fost bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar,
totuşi, lanţuri nu ai purtat!
Din când în
când, ne scoteau la plimbare în curte, în şir indian. Ca să suportăm mai uşor
ieşirea, cu o sfoară sau o bucată de cârpă mai lungă legam lanţul de mijloc,
ţineam capătul în mână şi ridicam uşor zalele. În afară de zgomotul infernal şi
sinistru pe care îl făceau, lanţurile erau grele şi le trăgeam anevoios după
noi. Pietrele colţuroase ale curţii, ieşite la suprafaţă, ne agăţau
nenorocitele de lanţuri şi ne poticneam, după care simţeam o durere surdă în
ceafă. Prin minte îmi trec versurile lui S. Mihalexe, în care tatăl îşi plânge
feciorul întemniţat şi ferecat în lanţuri:
"Mănânc,
eşti în lingura mea,
Fac un pas,
şchioapeţi lângă mine-n fiare,
Aprind o
văpaie la iconostas,
Curg
lacrimile tale din lumânare.
Noaptea,
vine lanţul tău, blestematul,
Cu lungi
tânguiri să mă scoale...
Eu strig:
lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul!
Ferecă-mi
mie gleznele goale!"
Am purtat
aceste lanţuri blestemate timp de 106 zile, din iunie şi până în octombrie când
ne-au transferat la Jilava.
Încă nu se
făcuse ziuă când am coborât în Fortul 13 Jilava, toţi în lanţuri, zăngănind şi stârnind
praful după noi. Când ne-au văzut, gardienii ne-au şi întrebat dacă suntem
condamnaţi la moarte. Le-am răspuns că încă nu iar când au auzit că este lotul
Răchitoasa ne-am dat seama că deja ştiau de noi. Probabil că nu mai întâlniseră
un lot compact băgat în lanţuri. Ofiţerul de serviciu ne-a dus pe un coridor,
în stânga, într-o secţie care se chema "Secret", spunându-ne că,
imediat după deschidere, va da dispoziţie să ni se taie lanţurile şi să ni se
aducă mâncare şi supliment. Până şi unui paznic de temniţă, băgat până la gât
în rele, i se făcuse milă de noi...
La Jilava,
am stat circa o lună, după care a doua oară intram pe porţile Aiudului. De
această dată veneam cu o condamnare grea şi sorţii de a mai fi liber vreodată
parcă dispăruseră.