CAPITOLUL V

"Nu trebuie să ne fie frică nici de sărăcie, nici de exil, nici de închisoare, nici de moarte; dar trebuie să nu ne temem de frică". (Epictet)

Domiciliul obligatoriu

Teroarea instituită de Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit şi mai crâncenă după 1948. De inspiraţie sovietică, exterminarea luptătorilor anticomunişti s-a extins cu repeziciune devenind un soi de virtute proletară, ale cărei cifre înregistrate erau raportate săptămânal la Moscova. Cum, la acea vreme, Canalul Dunăre-Marea Neagră rezolva doar parţial distrugerea în masă a intelectualităţii şi a burgheziei, au fost înfiinţate numeroase lagăre de muncă. Astfel, Bărăganul românesc a fost populat cu deportaţi, cu precădere "chiaburi", "duşmani ai poporului", "bandiţi", "criminali" etc. Au fost concentrate forţe masive de muncă sub cerul absolut liber, surghiuniţilor rezervându-li-se drepturile de a suferi şi de a tăcea pentru a supravieţui în marele lagăr socialist.

D.O. - domiciliul obligatoriu sau domiciliul forţat - era o nouă condamnare care nu trecea prin faţa nici unui tribunal şi nu urma nici o sentinţă. Venea de undeva dintr-un ascunziş, care îţi mai adăuga la suferinţa din temniţă şi un anumit număr de luni, având în vedere că D.O. nu se număra în ani. Acest domiciliu era dat de ofiţerul politic şi conducerea închisorii din care plecai, în funcţie de numărul denunţurilor pe care le aveai la dosar, întocmite de cei cu care împărţeai necazurile şi suferinţele.

Pe 23 ianuarie 1957, am părăsit închisoarea pentru a merge în domiciliul obligatoriu la Răchitoasa din Bărăgan, fiind predat Miliţiei Aiud. Acolo, am mai aşteptat 24 de ore împreună cu un alt coleg de suferinţă, Costea, din Tomnatec-Timiş, care mergea, tot în D.O., la Lăteşti. Miliţienii s-au purtat frumos cu noi şi ne-au dat liber atât în noaptea respectivă, cât şi a doua zi, pentru a vizita Aiudul şi a merge unde vrem noi. Atât ofiţeri de la Miliţie, cât şi locuitori ai Aiudului, care puteau lesne ghici de unde venim, ne întrebau plini de curiozitate:

- Dar ce vă făceau miliţienii din închisoare de strigaţi cu atâta disperare după ajutor? Chiar voiau să vă omoare?!

În acea noapte şi în ziua următoare, de câte ori am intrat într-un restaurant sau un local ca să mâncăm ceva, am primit cu mult mai mult decât doream, inclusiv mici pachete din partea unor oameni pe care nu-i cunoşteam şi nici nu ne întrebau nimic. Am încercat să le dăm bani, dar nici unul nu a acceptat.

Pentru noi, obişnuiţi de ani întregi cu foarte puţin sau deloc, gestul lor avea aureolă serafică şi o valoare morală aparte. Se întâmpla pentru prima oară după foarte multă vreme când eram priviţi ca oameni, ba mai mult, îi simţeam solidari cu lupta şi suferinţele noastre:

- Ştim de unde veniţi! ne spuneau cu voce tremurândă. Dumneavoastră sunteţi cei care aţi înălţat un steag şi pentru noi!

În dimineaţa zilei de 25 ianuarie 1957, însoţit de un miliţian, descindeam în Gara de Nord, unde am avut o hemoptizie. Fusesem diagnosticat cu TBC pulmonar activ, diseminare în formă de fagure de albine, ceea ce însemna că pe suprafaţa plămânilor mei bacilul îşi făcuse multe cuiburi. La eliberare, doctorul Gheorghe Şerban îmi dăduse câteva flacoane cu Streptomicină, din care trebuia să fac zilnic o injecţie. Speriat, miliţianul m-a dus la punctul farmaceutic al Miliţiei din gară iar o soră de caritate mi-a făcut injecţia, punându-mă astfel pe picioare.

Pentru că următorul tren spre Feteşti era seara şi profitând de faptul că mă simţeam foarte slăbit, am cerut gardianului să mergem şi să-l căutăm pe fratele meu. Împreună cu miliţianul şi colegul meu, am mers la adresa unde locuia în urmă cu 8 ani, dar nu l-am mai găsit acolo, apoi am mers la o altă adresă şi, în cele din urmă, l-am căutat la Uzinele "Vulcan". Ieşise de puţin timp din schimbul de noapte, dar atunci am întâlnit-o prima dată pe soţia lui, pe numele de domnişoară Nuţa Velicu. M-a primit cu o căldură deosebită, apoi ne-a condus acasă, unde mi-am revăzut fratele. La micul dejun, mi-am amintit că era ziua mea onomastică, Sfântul Grigore Teologul.

Seara, Gelu a rămas pe peronul Gării de Nord cu privirile înceţoşate după trenul care mă ducea la Feteşti.

La postul de miliţie al raionului, i-am întâlnit pe ing. Neagu Lungu şi pe avocatul Jan Aristide, care aveau aceeaşi destinaţie: Satul Nou-Răchitoasa, raionul Feteşti, regiunea Constanţa. De acolo, un miliţian ne-a condus la Miliţia Giurgeni, comună situată lângă bacul Giurgeni-Vadul Oii, pe Dunărea Veche, aval de Piua Pietrii, fostă Cetatea de Floci a lui Mihai Viteazul. De acolo, pe digul Dunării, tot în aval, la circa 4 km, era situat acest Sat Blestemat, cum l-a numit preotul Dumitru Bejan.

Era duminică, 27 ianuarie 1957, când am ajuns la Răchitoasa, unde ochii nu aveau nici un punct de desfătare şi nici un loc de odihnă spirituală pe tot întinsul său. Acolo, ne-a primit şeful de miliţie Duroiu, tuciuriu din naştere dar care nu era un om rău, citindu-ne dintr-o condică de prezenţă numele celor care se aflau în D.O. Ne-a mai spus că trebuie să stăm o perioadă la unul dintre D.O.-işti, până ce vom repara o casă părăsită de a bănăţenilor, care au locuit forţat acolo până când stăpânirea s-a reîmpăcat cu Tito.

Totodată, ni s-a adus la cunoştinţă că drepturile noastre se mărgineau la a parcurge o distanţă cu raza de 15 km, iar dacă depăşim, riscăm o condamnare de la 3 la 5 ani. La hotar de raion sau regiune, aria se restrângea pentru că nu aveam voie să depăşim aceste linii. În fiecare duminică, în cursul dimineţii, eram obligaţi să mergem la Miliţie pentru a semna de prezenţă în domiciliul respectiv. Am fost atenţionaţi că, la orice oră din zi sau din noapte, miliţianul va bate în uşă sau în geam ca să vadă dacă suntem prezenţi.

Marcel Cazacu

Ne-a găzduit Ion Vorovenciu, economist, de loc din Rucăr-Muscel, acolo fiind şi amicul meu Alfred Cureliuc, venit din Putila-Storojineţ, unul din cele două judeţe luate în mod samavolnic de către Stalin.

După ce m-am trezit dintr-un somn adânc, însoţit de Alfred am plecat să-l cunosc pe Marcel Cazacu. Originar din Rădăuţi, Marcel avea doar cu un an mai puţin decât mine, era un tânăr frumos, inteligent, chiar timid şi de o seriozitate cu mult peste vârsta pe care o avea. În seara aceea, mi-am dat seama că este un om cu totul deosebit. Mai târziu, aveam să aflu că şi el - ca şi mine, de altfel - a avut sentimentul că ne-am fi cunoscut într-o altă lume, într-o altă viaţă, pe alte tărâmuri...

Părinţii lui avuseseră o librărie şi o mică fabrică în Rădăuţi dar au fost nevoiţi să părăsească localitatea pentru a nu fi trecuţi în rândul chiaburilor. Astfel, şi-au schimbat domiciliul în Zlatna-Alba, apoi la Timişoara.

În 1948, în noaptea de 13 spre 14 mai, când Marcel mergea să-şi revadă meleagurile natale de care îl apucase un dor nemărginit, a fost arestat şi aruncat în temniţă. După 8 ani de închisoare cu toate ororile regimului comunist, pe 14 mai 1956 a fost pus în libertate. Era de nerecunoscut!

Tatăl lui Marcel venise la Gherla cu vreo trei zile mai înainte şi, din când în când, ca din întâmplare, trecea pe trotuarul din faţa închisorii ca un simplu drumeţ. În ziua eliberării, când bătea din nou această cale, a văzut un tânăr slab şi îmbrăcat foarte rău ieşind pe poarta temniţei care păşea descumpănit de-a lungul trotuarului şi destul de anevoios. Deodată, se poticni şi încercă să se prindă de zid ca să evite căderea... N-a reuşit şi a rămas nemişcat jos.

Cum poarta temniţei se închisese şi pe stradă nu mai era nici ţipenie de om, Gheorghe Cazacu a traversat şoseaua şi l-a ridicat, încercând să-l menţină în picioare, rezemat de zid.

- Cum te cheamă? l-a întrebat înspăimântat pe tânăr.

- Marcel, şopti tânărul. Marcel Cazacu...

Gheorghe Cazacu încremeni: tatăl şi fiul se întâlneau după multă vreme într-o îmbrăţişare sfâşietor de dureroasă, plângând în hohote...

Situaţia familiei mele era destul de precară, astfel că n-am îndrăznit să cer ceva de acasă. Am scris doar că nu am voie să părăsesc zona şi, dacă aş fi făcut-o, riscam să fiu aruncat din nou în închisoare, de această dată pentru infracţiune de drept comun.

Muncisem în Aiud, în fabrica închisorii, din mai 1951 până prin octombrie 1953, şi toată agoniseala mea în numerar se ridica la circa 250-260 de lei. Dacă cineva îşi poate imagina, atât îmi mai rămăsese din banii pe care îi realizasem în doi ani şi cinci luni de muncă în Aiud! Cu atât am rămas după ce, din câştigul mizerabil obţinut, circa 1 leu pe zi, mi-am plătit mai întâi temnicerul, adică pe cel care mă lovea, mă izola, mă tortura şi chiar avea puterea să dispună de propria-mi viaţă! Pare un paradox, dar în România comunistă faptul era la ordinea zilei. Deci, aceasta era toată averea mea la acea oră, plus zdrenţele de pe mine - ceea ce mai rămăsese după aproape 8 ani de osândă.

Având o situaţie mai bună, Marcel m-a ajutat foarte mult, astfel că toată luna februarie mi-a adus în fiecare dimineaţă câte o sticlă de lapte, ceea ce a contat enorm în vindecarea TBC-ului pulmonar.

Trecuse aproape o lună de când ajunsesem în D.O. Într-una din zile, când spălam rufe, la intrare am auzit vocea lui Marin Dumitrescu şi încă una stinsă, obosită, pe care nu o ştiam. Când s-a deschis uşa, în prag era tata.

Plecase bietul de el de la poalele Ceahlăului, ca să-şi găsească feciorul în Bărăgan.

- Grigore! Grigore! N-am crezut că am să te mai văd vreodată!

Din bagajul pe care îl avea, a început să scoată diferite bunătăţi şi ceva băutură.

- Astea, mi-a spus, sunt de la maică-ta, şi îmi arătă nişte plăcinte "Poale-n brâu". Să ştii că le-a făcut noaptea şi, când mi le-a pus în bagaj, le-a stropit cu lacrimi. Am venit într-un suflet din Poiană şi cred că nimeni nu m-ar fi putut opri dacă ar fi încercat să o facă. Pe la noi, este aşa cum ai lăsat şi te aşteaptă toată lumea din sat. Mă întreabă elevii pe care i-ai avut la şcoală şi oamenii din sat de ce nu vii. Uite, aici ai o scrisoare de la bunul tău învăţător, Ionel Ciucanu. Să ştii că de primăvara şi până toamna, păsările cântă în grădină, livada este plină de fructe şi florile pe strat parcă şi ele mă întreabă unde eşti.

În cele câteva zile cât a stat la mine, a plâns bietul de el mult timp şi, din puţinii bani pe care îi avea, mi-a mai lăsat şi mie.

Înainte de a se întoarce pe Valea Bistriţei, tata îşi roti privirile în jur şi murmură ca pentru dânsul:

- Doamne! Dar urât şi pustiu mai e prin locurile astea!

În luna mai a anului următor, l-am invitat pentru a sta cu mine măcar două săptămâni şi i-am trimis bani de drum. În sat, tata lua trei mese pe zi la familia Moraru, doamna fiind recunoscută pentru priceperea ei culinară însă, după câteva zile, mi-a spus cu o oarecare tristeţe în glas:

- Se mănâncă foarte bine, se face mâncare deosebit de bună, dar tot pâine, pâine... Mămăligă, de ce nu-mi dă?

Răchitoasa

Am stat la Ion Vorovenciu până în primăvară când am reparat o casă împreună cu Alfred Cureliuc, unde ne-am şi mutat. De la bănăţenii, saşii şi şvabii care s-au întors la casele lor, ne rămăsese o mică biserică făcută din paiantă şi acoperită cu stuf, o cooperativă (magazin), o primărie şi un post de miliţie. Se mai afla acolo şi o mică piaţă, unde câţiva macedoneni, saşi şi olteni îşi aduceau duminica, spre vânzare, puţinele lor produse.

Satul nu avea şosele pietruite, ci doar nişte drumuri pe care, atunci când ploua, nu le puteai străbate decât numai în cizme de cauciuc, noroiul ajungând până aproape de genunchi. Uneori, se întâmpla să nu mai poţi smulge cizma din clisă, călcai alături şi plecai cu ea în mână. Fântânile aveau apa sărată, astfel că până şi apa dulce era adusă cu sacaua din Dunăre şi distribuită cu găleata, contra unei anumite sume de bani.

Căldura în Bărăgan trecea peste 35 grade Celsius, de multe ori având loc acel fenomen numit "Fata Morgana", când ne îndreptam către un ochi de apă dulce, dar la care nu mai ajungeam niciodată. Din când în când, mă vizita cineva din familie şi parcă aducea cu sine nostalgia locurilor natale, frumoasa vale a Bistriţei şi maiestuosul Ceahlău, socotit Olimpul neamului românesc. Pe rând, au venit să mă vadă fratele meu Gelu şi Alexandrina, sora mai mare.

De Paşte, în 1958, când plouase şi era foarte rece, mi-a bătut în uşă Alexandrina. Pentru că tremura de frig, m-a rugat să fac focul. Dintr-o găleată, unde aveam motorină arsă, am scos două cărămizi îmbibate, apoi le-am introdus în sobă. Rezemându-le în partea de sus, în golul dintre ele am băgat câţiva coceni de porumb, nişte surcele şi hârtie de ziar, apoi le-am dat foc. Ceasuri întregi, sora mea nu şi-a mai luat ochii de la plită şi nu înţelegea cum am făcut să ardă şi să dea căldură în casă cele două cărămizi scoase din găleată. Şi astăzi, după ani, îşi aminteşte de acea întâmplare şi o văd făcând cruce: "Doamne, da' asta n-am mai putut s-o cred!"

În fiecare duminică, mergeam la biserica din sat, unde slujeau preoţii Constantin Stoicescu şi Drăguş, iar de la strană dădeau răspuns preoţii Dumitru Bejan şi Ion Mereu - care, de fapt, era greco-catolic. Când slujba ajungea la rugăciunea domnească, în biserică se auzea o voce care cânta "Tatăl nostru" după Ciprian Porumbescu, sunetele înlănţuindu-se blând, în unduiri de pace, lumină şi împăcare. Totul era atât de înălţător, încât ochii mei căutau în slăvi, vrând parcă să mă conving dacă nu cumva s-a deschis cupola pentru ca Sfânta Liturghie să urce lin, însoţită de îngeri, la picioarele Lui Iisus. Era Marcel Cazacu.

În toată perioada de surghiun la Răchitoasa, acolo unde Securitatea şi conducerea temniţei ne trimiseseră fără nici un suport juridic încălecându-ne pedeapsă peste pedeapsă, ne-am simţit poate cel mai aproape de Dumnezeu şi mai încrezători în idealul libertăţii.

La orezărie

În ferma Luciu-Giurgeni, posturile importante şi cel mai greu de executat erau ocupate de D.O.-işti, adică cetăţenii ieşiţi din temniţă ca foşti deţinuţi politici. În Bărăgan, erau aruncaţi oameni titraţi, cei mai buni dintre cei buni, cu o putere de muncă deosebită şi o corectitudine pe măsură, dar erau împiedicaţi să ocupe posturi potrivit pregătirii fiecăruia, astfel că persoane cu două licenţe şi doctorate erau paznici de noapte, paznici de câmp sau săpau pământul pentru ridicarea digurilor.

Starea sănătăţii mele se îmbunătăţise şi începând cu 1 aprilie am ocupat un post de contabil la orezăria GAS Luciu-Giurgeni, situată la 4 km pe digul Dunării, înspre Brăila, pe fosta proprietate a lui Negru Ponte. Moşia lui Negru Ponte, acum GAS, se întindea pe o suprafaţă de 25.000 ha; avea 25.000 oi, 700 bovine, 70-80 cabaline, câteva sute de stupi, precum şi luciu de apă - un heleşteu cu foarte mult peşte.

Orezăria avea o suprafaţă de 1.250 ha şi era mărginită de satele Mihai Viteazul, Călmăţui şi Otmăt. Din totalul celor 1.250 ha, o parte era situată în locul numit Vaca, secţie cuprinsă între Dunărea Veche şi râul Ialomiţa. Dincolo de Dunăre, mai era o suprafaţă de teren tot de a lui Negru Ponte, Sectorul Vărsătură, iar luntraşul care făcea legătura cu această moşie era moş Patap, un lipovan bătrân ca timpul.

În birourile orezăriei, am lucrat până în primăvara anului 1958, când am cerut să trec normator pe teren, fixându-mi locul central la Cantonul lui Zamfir.

Marin Dumitrescu

În vara lui 1957, plouase mult şi apele Dunării se revărsaseră, umplând multe gropi, destul de adânci. Prin iulie, am mers cu Jan Aristide şi cu Marin Dumitrescu să facem baie, lăsându-ne hainele pe mal, în faţa unei astfel de gropi. Eu cu Jan am înotat în largul fluviului iar Marin, care nu ştia să înoate, a rămas să se bălăcească la mal. La un moment dat, întorcând capul spre locul unde prietenul nostru se îmbăia, nu l-am mai văzut.

- Jane! Jane! S-a înecat Marin!, i-am strigat, după care amândoi am înotat voiniceşte înspre mal.

Am ajuns primul la locul unde Marin dispăruse şi, după două scufundări, l-am cules de pe fundul Dunării, de la circa 4 metri adâncime. Ajutat de Jan, l-am dus la mal, i-am făcut respiraţie artificială, reuşind astfel să-l readucem la viaţă.

După două luni, Marin s-a căsătorit cu Silvia, fostă colegă la Facultatea de Geografie, şi am fost invitat la nuntă. Împreună cu Jan, în calitate de cavaleri de onoare, am condus mireasa la Altar. În drum spre biserică, Marin, care era în spatele nostru, încadrat şi el de două domnişoare, i-a zis miresei:

- Silvia, dacă n-ar fi fost Grigore şi Jan, astăzi nu mai aveai cu cine te mărita!

Badea Vasile

La Cantonul lui Zamfir, unde aveam sediul, permanent erau vreo 5-6 oameni care făceau de serviciu la orezărie. Adică, se ocupau de alimentarea şi evacuarea apei din parcelele de orez sau repararea digurilor care, roase de apă, se surpau. Unul dintre aceşti oameni, badea Vasile cum îi spuneam noi, era de loc din comuna Mihai Viteazul. Într-o seară, înainte de terminarea lucrului, mi-a cerut învoire pentru a doua zi, până la ora prânzului, pentru că avea o problemă urgentă de rezolvat.

În ziua următoare, puţin înainte de prânz, pe drumul care venea dinspre Mihai Viteazul spre orezărie, am văzut un om şchiopătând pe dig, apropiindu-se în grabă. Era badea Vasile. După ce a dat bineţe şi a intrat, a desfăcut pe pat un prosop în care ţinea ceva cu multă grijă. Erau mai mulţi ciorchini de struguri, albi şi negri, deosebit de frumoşi, cu picuri de rouă pe bobiţe.

- Îs pentru dumneata, domnule Grigore!

Se ridică oftând, privind pierdut în zare. Badea Vasile plângea.

- De ce plângi? l-am întrebat nedumerit.

- Plâng pentru că strugurii ăştia i-am furat, domnule Caraza...

- Cum aşa, bade Vasile? De ce i-ai furat?

- I-am furat de pe pământul meu, din propria mea vie, pe care mi-au luat-o cu japca ticăloşii de comunişti şi s-au făcut stăpâni pe truda mea de o viaţă, hrăpăreţii pământului!

Neaga

Cu toate neajunsurile Bărăganului şi în ciuda statutului nostru, niciodată nu am trăit o viaţă mai frumoasă şi armonioasă, niciodată nu am realizat o înţelegere mai mare între prieteni, cunoştinţe şi camarazi ca în D.O., aspect despre care aveam să aflu că îi irita vădit pe securiştii anchetatori: "Bandiţilor! V-am trimis în Bărăgan ca să vă pedepsim iar voi aţi trăit mai bine ca într-o familie!"

Întorcându-mă la camaraderia din Răchitoasa, îmi amintesc de o tânără frumoasă, Neaga, pe care am convins-o să meargă la biserică. Nu fusese niciodată iar acum, UTM-istă fiind, i se interzicea acest lucru.

De mai multe ori, îi vorbisem despre puterea rugăciunii, de sfinţi, despre Iisus care a stat răstignit pe cruce pentru noi şi care a înviat după trei zile şi îmi amintesc de ochii ei mari şi limpezi de fecioară cum începeau să lăcrimeze de fiecare dată.

- Merg, mi-a spus, într-o duminică, dar nu ştiu cum să procedez. Ia-o tu înainte, iar eu am să fac exact ca tine.

Până la urmă, am hotărât să meargă ea în faţă iar eu să-i şoptesc din urmă ce are de făcut.

Ne-am închinat în biserică şi totul a ieşit întocmai cum plănuisem, apoi ne-am aşezat lângă strana părintelui Dumitru Bejan, care, după ce mi-a strâns puternic mâna, mi-a şoptit:

- Grigore, multe păcate îţi vor fi iertate că ai adus un om la biserică. Bun venit, domnişoară! i s-a adresat prietenei mele, înclinându-se.

Au urmat duminici la rând când Neaga mă întreba dacă mergem la biserică şi o făcea cu toată dragostea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut până atunci. Într-o seară însă, când o conduceam pe Neaga la o aniversare, la intrare în sat ne-am întâlnit cu secretarul UTM. Neaga mi-a mărturisit atunci convingerea că va avea de suferit, confirmarea venind la puţin timp după aceea: a fost dată afară din UTM şi apoi din serviciu. Motivul eram eu.

Neculai Dinicu

Când am ajuns normator pe teren, majoritatea oamenilor care lucrau în alte sectoare au venit la mine cerându-mi să-i primesc la muncă. Am acceptat, dar m-am trezit cu brigadierii din sectoarele vecine care rămăseseră fără lucrători. Îmi asumasem riscul de a-i plăti mai bine, certându-mă pe această temă cu Ion Folea, contabilul-şef; originar de pe Târnave, care era şi el, ca şi mine, fost deţinut politic în Aiud. În schimb, şeful secţiei, ing. Blaşcioc - descendent dintr-o familie boierească din Basarabia - nu se opunea niciodată căci, în realitate, ţinea foarte mult la mine.

Într-una din zile, un bărbat a venit cu un copil în vârstă de numai 8 ani, rugându-mă să-l las să muncească, deşi ştia că nu am voie să-i primesc pe cei sub 15 ani. Am refuzat dar, cu ochii în lacrimi, tatăl a continuat să insiste, spunându-mi să-i dau pe zi doar atât cât să-şi plătească masa, pentru că el nu mai are ce să-i dea de mâncare.

Cel mai mic salariu era de 16 lei pe zi, din care micul dejun şi dejunul costau 6 lei. L-am primit pe Neculai susţinând că are 15 ani şi-l ascundeam în păpuriş ori de câte ori aveam control în sector. Mai mult decât atât, îl normam cu 16 lei pe zi.

Odată, stând pe hat, la o ţigară şi privindu-i pe cei ce lucrau în parcelă, l-am văzut şi pe Neculai în apă, până mai sus de brâu, plivind orezul. Se lupta voiniceşte cu un smoc de mohor care se încăpăţâna să se slobozească în mâinile sale firave. Cu ultimele puteri, l-a smuls, dar a căzut pe spate, apa l-a acoperit şi în locul unde stătuse mai ieşeau doar bule de aer. Îmbrăcat cum eram, am sărit şi am scos copilul din apă, apoi l-am adus pe hat. S-a dezbrăcat de cămaşă lui de in, pe care i-am stors-o şi i-am întins-o la uscat, rămânând gol-puşcă lângă mine. Îi era tare ruşine şi tot căuta cu mâinile să acopere ceva.

M-a înduioşat Neculai. Inocenţa angelică şi fragilitatea copilului supus la cazne fizice mi-au inundat sufletul cu o durere înăbuşită, aidoma părintelui care se temea să nu-şi prăpădească odorul.

- Băiatul tatii, nu trebuie să-ţi fie ruşine!

Şi ca să-i mai alung din stinghereală, l-am întrebat:

- Ia spune-mi, ce vei face cu banii câştigaţi la orezărie?

- Îi dau lui tata ca, la iarnă, când n-om avea ce mânca, să cumpere făină pentru mămăligă.

Am avut în faţă toată sinceritatea şi curăţenia lui de copil copleşit de foame şi neajunsuri...

L-am îmbrăţişat din nou, apoi m-am ridicat întorcându-mă cu spatele, căci nu voiam să-mi vadă ochii plini de lacrimi.

Condamnat la viaţă

Plecasem într-una din dimineţi pe diguri, din parcelă în parcelă, pentru a verifica dacă apa fusese evacuată la timp şi dacă oamenii care pliveau, stând până deasupra genunchilor în apă, fac bine acest lucru sau doar superficial. Aşa am ajuns în faţa cantonului unde era brigadier Viorica Stoica, pe acolo trecând canalul magistral care alimenta cu apă din Dunăre parcelele de orez. Lângă acest canal, se întindea o mică pajişte până în luciul apelor de la parcelele pe lângă care treceam.

Apropiindu-mă, am zărit un copil, de circa 1 an şi jumătate, stând pe burtă. În mână, avea un băţ cu care încerca să prindă de pe luciul apei nişte frunze şi să le aducă înspre el. Dacă, la început, nu mi s-a părut ceva ieşit din comun, am observat apoi că acest copil avea un fel de ham petrecut după umeri şi burtă, de care era legată o funie, înnodată la celălalt capăt de un ţăruş, astfel ca pruncul să nu cadă în apă. L-am văzut cum scâncea şi se chinuia priponit întocmai ca un animal. M-am aplecat şi l-am luat în braţe, apoi i-am desfăcut funia cât cu degetele, cât cu dinţii, pentru că nu mai aveam răbdare. Întors către mine, i-am văzut ochii senini de azur care când zâmbeau, când revărsau boabe de mărgăritar.

- Doamne! mi-am zis, dacă din cer ai rupt o bucată şi-ai dat culoarea ochilor acestui copil, de ce îl laşi singur, lungit pe burtă şi legat ca o fiară?

Priveam cerul a îndurare pentru nevinovăţia pruncului, încercând să tălmăcesc prigonirea cu funia care îl ţinea la marginea orezăriei.

În acest timp, de noi s-a apropiat o tânără deosebit de frumoasă, în jur de 20-22 de ani. Avea ochii albaştri ca un crâmpei de cer din luna mai şi mi-am dat seama că este mama copilului. Mâinile şi picioarele îi erau ude, iar fusta sumecată. Venea din parcelă, de la plivit orez.

- De ce ai legat copilul, ca pe o jivină? am întrebat-o aproape răstit.

- Mi-e teamă să nu cadă în apă şi să se înece, mi-a răspuns tânăra, cu ochii înotând în lacrimi. Acasă nu pot să-l las singur. Nu am nici părinţi şi nici socri, iar bărbatul meu este plecat departe.

A întins braţele ca să-şi ia copilul, dar el îmi înconjura gâtul cu mânuţele umede şi nu se mai uita la mamă.

- Uite ce-ai făcut! Vezi cum ai reuşit să-ţi îndepărtezi copilul, chiar şi pentru câteva clipe?

Era exponentul unei familii, "celulă a societăţii" cum o numeau comuniştii, condamnată la agonia supravieţuirii în libertate. Mama, cu braţele întinse, copilul care mă strângea cu putere şi eu - care ţineam parcă o comoară de nepreţuit în braţe - ne-am trezit toţi trei lăcrimând...

Irina

Destinul a vrut să-mi poarte paşii şi la Răchitoasa, acolo unde toţi am fost ca o familie, uniţi de aceleaşi suferinţe şi năzuinţe, bucurându-ne pentru fiecare fir de viaţă apărut în asprimea Bărăganului. Prietenia cu Marcel Cazacu a fost unul din darurile frumoase rânduite de Sus, în timpul D.O. reprezentând una dintre cele mai luminoase figuri în preajma căreia te înălţai spiritual şi sufleteşte. În afară de chipul său plăcut, avea un caracter cu totul deosebit şi o ţinută morală ireproşabilă. Deşi cel mai tânăr dintre noi - în 1956, când a ajuns în Bărăgan, avea doar 26 de ani - chiar oameni în vârstă şi intelectuali de rasă îl consultau pe Marcel în diferite probleme. Era foarte sobru, gândea profund şi găsea cele mai bune soluţii în situaţii dificile.

În toată acea perioadă, Marcel a fost un exemplu pentru oricare persoană. Nu cred că exagerez dacă spun că era omul care s-a apropiat de perfecţiune, şi nu este doar afirmaţia mea ca şi cel mai apropiat prieten al lui, ci a tuturor celor care l-au cunoscut. Acolo, la Răchitoasa, Marcel era socotit de cei apropiaţi unul dintre cei doi "Prinţi ai Bărăganului", având, într-adevăr, ţinuta unui patrician roman peste care Dumnezeirea a vrut să pogoare, cu dărnicie, atât de multe haruri.

Din când în când, se organiza câte o petrecere la care mergeam şi noi. Ca să danseze şi Marcel, invitam cea mai frumoasă fată, pe care, în prealabil, o pregăteam, apoi i-o prezentam cu rugămintea de a o dansa şi el. Se înroşea tare de tot şi, aproape ameţit, o purta doar la câteva rondouri, după care îşi cerea scuze şi se retrăgea. Mai târziu, îmi arăta pumnul şi-mi zicea: "Mi-ai făcut-o, Grigore!"

Pe 14 iunie 1957, m-am întâlnit cu Marcel, gătit ca pentru nuntă şi cu un buchet de flori în mână. Am rămas uimit când mi-a spus că merge la Irina Mihalache, care împlineşte un an. La început, am crezut că glumeşte, dar văzând cât de serios este, i-am cerut să mă îngăduie câteva minute. În acest timp, am cumpărat de la cooperativă un pumn de bomboane şi o ciocolată, după care am mers împreună la aniversarea Irinei. Era fiica Miei şi a lui Andrei Mihalache, economist, din Fălticeni, care făcuse prizonierat în Rusia, în celebrele lagăre Oranki şi Mănăstârca, foste mânăstiri cu destinaţia schimbată de comunismul lui Stalin.

Mirată peste măsură, doamna Mia Mihalache i-a spus Irinei:

- Iată, nenea Marcel şi nenea Grigore au venit la tine!

Irina, o dulceaţă de fată cu ochii mari, ne-a privit atentă, dar s-a ascuns imediat în spatele mamei. Când Marcel i-a întins florile, a zâmbit, le-a cuprins cu amândouă mânuţele şi a rămas foarte încurcată când i-am dat bomboanele şi ciocolata. La plecare, am avut grijă să-i spun doamnei Mia că fata ei va avea un destin strălucit dacă, de la un an, este căutată şi primeşte flori de la bărbaţi, fără să conteze faptul că unul avea 27 şi celălalt 28 de ani.

Marcel se lăuda că este fata lui, ba chiar mi-a atras atenţia să nu îndrăznesc vreodată să concurez cu el pentru a intra în graţiile iubitei sale. M-am conformat dispoziţiei primite însă, când întindeam amândoi braţele spre Irina, aceasta se arunca direct la mine, neglijându-l pe primul ei prieten, Marcel.

Seara, după ce veneam de la orezărie, treceam să văd două persoane foarte dragi: Irina şi Marcel.

Într-o zi, doamna Mia mi-a spus că, înainte de a o adormi, a întrebat-o pe cine iubeşte mai mult.

- Pe mama?

Dar Irina a dat îndărătnic din cap.

- Pe tata?

La fel, cu aceeaşi vehemenţă, a dat din cap că nu! După ce i-a înşirat numele mai multor persoane apropiate, pe naşul, pe Magdalena, în cele din urmă Irina consimţi să mărturisească:

- Pe Gogolea!

Surprinsă şi parcă puţin supărată, doamna Mia mi-a zis:

- Am să ţi-o dau dumitale s-o creşti!

Îmi convenea de minune.

- Hai, iubito, acasă la Gogolea! i-am zis Irinei care deja se afla în braţele mele şi am dat să ies pe poartă.

Dar, ţi-ai găsit! Doamna Mia m-a şi prins de braţe şi m-a întors din drum, cu tot cu odor...

Îmi făcusem un obicei să deschid încet poarta. Când mă vedea, Irina scotea un ţipăt de bucurie, alerga spre mine cât o ţineau picioarele şi, cam de la un metru, se arunca în braţele mele. Apoi mă muşca de faţă aşa de tare, încât urma dinţişorilor îmi rămânea impregnată pe obraji multă vreme, ca o pecete domnească de supunere şi neuitare...

De câte ori eu şi Marcel eram invitaţi la masă de către soţii Mihalache, Irina îi spunea cu hotărâre mamei sale:

- Eu nu mănânc cu tine! Mănânc cu Gogolea.

Se dădea apoi jos de pe genunchii doamnei Mia, înconjura masa şi venea la mine. Se urca în braţe, introducea lingura în farfuria ei de ciorbă, o ridica până la nivelul gurii mele şi îmi spunea:

- Gogolea, fuflă!

- Şi de ce, mă rog, să fuflu? mă prefăceam a nu înţelege...

- E felbinte sî ma ald la guliţă.

Şi aşa "fufla" Gogolea în fiecare "lingulă" până ce se termina mâncarea din farfurie, iar Irina trecea şerveţelul ei pe buzele mele şi mă freca vârtos, de se cutremura şi masa de atâta vrednicie...

- Na, să nu te muldălesti pe la gulă, Gogolea!

Când doamna Mia intra în biserică, de obicei mai târziu, Irina îi spunea de la uşă:

- Mă duc să-l caut pe Gogolea.

Locul meu era la strana din dreapta, lângă preotul Dumitru Bejan, care, deşi doctor în Teologie şi profesor de istorie, făcea oficiul de cantor bisericesc. Părintele era naşul Irinei şi, de fiecare dată când apărea, întindea mâna s-o cheme, ştiind dinainte ce avea să se întâmple...

- Nu vin la tine. Îl caut pe Gogolea!

Ca s-o necăjesc, mă uitam în altă parte şi Irina se întorcea în dreapta şi-n stânga, se rotea împrejurul meu ca să-mi prindă privirea. Cum niciodată nu reuşea, mă scutura straşnic de pantaloni şi când, în cele din urmă, se făcea "observată", bătea din pălmuţe iar năvălnicia zglobie a glasului ei străpungea toată liniştea şi bună pacea bisericii:

- Gogolea! Gogolea! Te-am găsit!

Până şi preoţii scoteau capul din altar ca să o vadă, iar oamenii zâmbeau îngăduit şi luminos, ca şi cum ar fi fost îngerul lor de duminică. O iubea toată lumea.

În dragostea mea pentru Irina, am numit-o Floarea Bărăganului. În schimb, părintele Bejan a numit-o Fata Bărăganului. Care dintre noi o iubea mai mult?...

Într-o duminică, pe când se închina la iconostas, fiind o porţiune foarte îngustă şi încadrată de două sfeşnice cu lumânări aprinse, părul lung şi dat pe spate al doamnei Mia a luat foc. Am sărit fulgerător, am prins flăcările în pumni şi, deşi simţeam arsură şi înţepături insuportabile, nu am renunţat până ce micul incendiu nu a fost stins. Totul se petrecu aşa de repede, că doar puţini credincioşi observară acest lucru şi apoi, în liniştea ce se făcu în biserică, se auzi o voce speriată de copil:

- Fuflă, Gogolea! Fuflă! Fuflă, Gogolea!

Fără nici o exagerare, Răchitoasa era un loc blestemat, printre neajunsuri fiind şi mocirla care se forma după ploaie, un hlei ce se adâncea până aproape de nivelul genunchilor, aşa încât nu puteai străbate drumurile decât cu cizme de gumă. Altfel, întunecimea untoasă a Bărăganului îţi înghiţea hămesită încălţările, silindu-te să-i ghiceşti sub tălpi fierbinţeala neostoită încă de stihiile apoase.

Era duminică şi ne întorceam de la biserică în mici grupuri de cunoştinţe şi prieteni. În apropierea casei lui Andrei Mihalache, într-o baltă rămasă în urma ploii din ziua precedentă, am observat doi copii goi-goluţi bălăcindu-se în noroi. Cel mai dolofan era al inginerului Grigore Merceanu, pe care îl chema tot Grigore şi era născut în aceeaşi zi cu Irina. Însă, pe cât de zvăpăiată era fata, pe atât de blând era băiatul, cu o diferenţă între ei ca de la general la căprar, generalul fiind, se înţelege, Irina.

Unul dintre cei doi s-a desprins din băltoacă, îndreptându-se în fugă către mine:

- Gogolea! Gogolea!

Irina, murdară toată, de la guriţă până la tălpile picioarelor, cu puţa goală, cam de la un metru distanţă îmi sări în braţe...

Doar cu o zi înainte îmi cumpărasem şi eu un costum de vară, alb, care îmi venea foarte bine şi îmi era chiar drag.

- Ce mă fac, mi-am zis într-o frântură de secundă. Cum să-l iau în braţe pe acest înger tăvălit în noroi?

Am prins-o pe Irina de braţ în timp ce mă feream într-o parte şi, făcând o piruetă, am reuşit să rămânem amândoi în picioare. În aceeaşi clipă însă, Irina s-a smuls din mâna mea şi, plângând cât o ţinea gura, a fugit acasă. Printre hohote disperate şi cu lacrimi şiroind pe obraz, i-a spus doamnei Mihalache:

- Mamă, Gogolea nu mă mai iubeste!

N-am reuşit să o împac nici în ziua aceea şi nici în cele care au urmat... Când mă vedea, Irina fugea în casă şi de acolo, din colţul patului, îmi replica pe cât de mânioasă, pe atât de supărată:

- Lasă că stiu, Gogolea! Tu nu mă mai iubesti pe mine!

Ultimele zile în Bărăgan

Din primăvara anului 1958, ne-au obligat să mergem de două ori pe săptămână, duminică şi joi, la Miliţie ca să semnăm de prezenţă în D.O. Începând cu luna august, au fost îndepărtaţi din serviciu mai mulţi din conducerea fermei, iar în septembrie - toţi foştii deţinuţi politici care aveau posturi mai importante. Aşa s-a întâmplat cu Ion Almăjan - contabil-şef, Dobre Măcelaru - şef de serviciu muncă şi salarii, contabilul principal Dragomirescu şi soţia acestuia, Elena, eu şi alţii.

În acelaşi timp, mai mulţi civili s-au perindat pe uliţele satului nostru blestemat, întocmind o schiţă a caselor şi a celor 62 persoane care aveau o culoare ostilă celei roşii. Am înţeles atunci şi ne-am pregătit sufleteşte pentru o nouă încarcerare.

Duminică, 13 septembrie, la mica noastră biserică, după terminarea slujbei, preotul Dumitru Bejan a ieşit în faţa Uşilor Împărăteşti, începându-şi predica:

- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Fraţi creştini, această duminică poate este ultima când suntem prezenţi aici şi vă vorbesc. Poate...

În clipa următoare însă vocea i se opri în gât şi izbucni în lacrimi.

- Nu! Nu pot! Nu mai pot! a zis, mai mult în şoaptă, după care a lăsat capul în pământ şi s-a întors în Altar.

În biserică se făcu puţină rumoare, apoi o linişte adâncă, prevestitoare parcă a unui mare dezastru. Ştiindu-mă cel mai apropiat, enoriaşii de lângă mine m-au îndemnat să merg în Altar şi să-l rog să-şi continue predica.

S-a întors părintele şi, pentru că era un mare orator şi tot ce spunea pornea din inimă, toată lumea din biserică a plâns în duminica aceea.

Pe 19 septembrie, din pragul casei mele l-am văzut pe bădia Andrei venind cu Irina de la fermă. Le-am ieşit înainte şi am dat să vorbesc cu Irina, dar mi-a răspuns indiferent şi poate mult prea serioasă pentru anii ei:

- Îs tupalată pe tine!

- Dar de ce, mă rog?

Şi aceeaşi întrebare i-a pus-o şi tatăl ei însă Irina n-a răspuns... Avea în ochi ceva întunecat, împovărător şi parcă ne privea cu de spaimă... În uscăciunea drumului, găsise un punct pe care îl scruta cu un soi de mânie, aruncându-şi privirile din când în când înspre noi, la fel de speriată...

- Îs tupalată pe tine!

Şi-am desluşit atâta tristeţe în vocea ei, încât brusc m-am temut să nu o podidească plânsul. Cred că instinctul ei de copil îi spunea că avea să ne piardă şi, neînţelegând de ce, în ea se dădea o luptă înverşunată să ne păstreze, însă fără ca să poată face ceva... De aici durerea mocnită şi răzvrătirea cuprinse în şoaptele acelui "Îs tupalată pe tine!"

Era îmbrăcată în alb şi semăna cu un înger din celebrele picturi ale lui Michelangelo Buonarroti. Am privit-o cum se depărtează, până ce cotitura drumului mi-a înghiţit-o... M-a copleşit o tristeţe pe care abia mult mai târziu am putut să mi-o explic... Şi mereu îmi reveneau în urechi spusele ei, se depărtau şi veneau din nou, pentru a nu ştiu câta oară: "Îs tupalată pe tine!... Îs tupalată pe tine!"

Drumul spre nicăieri

Nici nu se sfârşise bine săptămâna şi în cumpăna nopţii de 19/20 septembrie, securiştii băteau în uşile noastre.

Părintele Bejan, care fusese de pază pe malul Dunării, ne spunea că numărase 35 de camioane cu soldaţi în termen şi câteva automobile cu securişti care ne-au înconjurat satul. Apoi, s-a întâmplat ceea ce bănuisem: au trecut la arestarea noastră, cei care venisem din închisori după executarea unui mandat sub cruntul regim comunist. Ne imputau infracţiuni care nici nu fuseseră comise şi nici nu erau susţinute de vreun cod astfel ca aruncarea noastră încă o dată în temniţă să aibă justificare.

Ofiţerul de securitate a intrat în modesta mea locuinţă, un ostaş în termen stătea în uşă, cu arma în mână, iar un altul în şosea. Eram numai în pijama, noaptea era rece şi nu-mi dădeau voie să mă îmbrac. M-am ridicat şi, îndreptându-mă spre uşă, am spus că voi striga să audă vecinii. Soldatul mi-a pus patul armei în piept, iar ofiţerul a dus mâna la pistol. De afară, se auzea lătratul furios al câinelui, iar pisica începu să miorlăie şi să scuipe, arcuindu-şi şira spinării. În faţa acestei demonstraţii, a omului şi a animalelor de lângă el, ofiţerul şi-a schimbat atitudinea şi până dimineaţa, cât a durat percheziţia, a fost foarte politicos cu mine.

În zori, securistul l-a chemat pe vecinul Szilaghi, funcţionar în fermă, ca să-i dea în primire casa mea.

- Domnule Caraza, spuneţi-mi cum să procedez cu hainele şi casa? Daţi-mi adresa familiei dumneavoastră ca să le trimit şi...

- Stropiţi casa cu benzină şi daţi-i foc! am replicat scârbit şi revoltat.

Şi aşa, cu o traistă în care îmi pusesem doar nişte schimburi, părăseam în zori locuinţa şi, câteva ore mai târziu, după răsăritul soarelui, Bărăganul... O luam din nou pe calea temniţei sau, poate, pe un drum care nu ducea nicăieri.

Afară, mă aşteptau câinele şi pisica, singura mea avere mobilă, singurii prieteni ai tristei mele locuinţe. M-am oprit pe mica alee dintre flori şi le-am privit pentru ultima oară.

La început de primăvară, pe acel pământ arid, într-o zonă unde până şi apa din fântâni era sărată, adusesem 4 cupe de excavator cu pământ gras pe care l-am depus în faţa casei. După aceea, de o parte şi de alta a aleei din curte, am făcut două straturi mari şi am semănat flori pentru a schimba acel colţ de Bărăgan într-un mic rai. Ofiţerul m-a observat şi, poate lucind şi în el o scânteie umană, mi-a zis:

- Aşa-i când e să se aleagă praful de om...

- Păcat! i-am răspuns. Păcat că peste tot e praf şi pulbere! Nori întregi, necuprinse orizonturi de haos şi, din păcate, atât de puţini oameni!

Deşi cei doi care mă escortau îi alungaseră în câteva rânduri, câinele şi pisica mă urmau la mică distanţă.

- Alungă-i! Nu vezi cum se uită oamenii la noi?

- Iertaţi-mă! i-am spus ofiţerului, dar, în primul rând, oamenii se uită la dumnevoastră care arestaţi nevinovaţi şi îi siluiţi, apoi mă văd pe mine ca pe o victimă ce sunt şi pe aceste două animale prietene care mă urmează şi nu vor să se despartă de mine.

În faţa Miliţiei din Răchitoasa, se adunaseră mai multe femei, soţiile sau fetele celor arestaţi, printre care şi Mia Mihalache, şi nu voiau să părăsească locul chiar dacă securiştii ţipau la ele.

Când a părăsit casa, bădiţa Andrei şi-a sărutat copiii prin somn. Dimineaţa, văzându-se singură după ce s-a trezit, Irina a plecat numai în cămăşuica de noapte la fermă, ca să-l găsească pe tatăl ei. Deşi avea doar doi ani şi trei luni, cunoştea bine drumul, distanţa fiind de circa 600-700 metri.

În biroul unde Andrei Mihalache lucra ca economist principal, se adunaseră câţiva salariaţi care comentau cele întâmplate, având groaza întipărită pe faţă. La un moment dat, au auzit un zgomot la uşă, ca şi cum cineva ar fi vrut să o deschidă şi nu putea. Era Irina. I-a privit pe toţi, căutându-şi tatăl. S-a uitat în spatele biroului, al fişetului cu dosare, apoi după uşă şi, negăsindu-l, a început să-l strige şi să plângă cu ţipăt disperat:

- Tata! Tata! Unde-i tata?

O doamnă o luă în braţe ca să o împace dar, până la urmă, amândouă au început să plângă în hohote...

- Tata! Unde-i tata?!

Cât timp am stat în faţa Miliţiei până să-i adune pe toţi cei arestaţi, prietenii mei dragi, câinele şi pisica, au rămas la doar câţiva metri distanţă de maşina în care mă aflam.

Am fost urcaţi în 7 autocamioane acoperite doar cu prelată, însoţite de maşini ale securităţii atât în faţă, cât şi în spate, şi aşa am părăsit satul, uitându-mă continuu în urmă. Prietenii mei au alergat peste 2 km pe digul Dunării, apoi au rămas privind cum se depărta coloana de maşini în care se afla singura lor speranţă...

- La revedere, prieteni dragi!

Întâmplarea de mai sus, care se leagă strâns de acel sat blestemat, m-a urmărit ani întregi şi îmi revine adesea în faţa ochilor, parcă pentru a-mi reaminti o parte din odiseea vieţii mele.

În acea noapte de septembrie, m-am despărţit şi de Marcel, apucând, fără voia noastră, pe căi diferite: eu - la Securitatea din Constanţa, el - la Noua Culme-Dobrogea, în lagăr, unde a rămas aproape trei ani. Nu ştiam pentru ce au făcut-o, dar aveam convingerea că nici Securitatea şi nici comunismul criminal nu vor putea argumenta cinstit arestarea mea sau a celorlalţi.

M-a străfulgerat gândul că ar fi posibil ca niciodată să nu mai fiu în libertate însă cel mai mult mă durea Irina. Luni, ani la rând, am dus-o cu mine din celulă în celulă, din temniţă în temniţă. Când, în sfârşit, târziu de tot, am ieşit din nou în aşa-zisa libertate şi-apoi am plecat în exil, am luat-o cu mine şi am dus-o din ţară în ţară, peste mări şi oceane, de pe un continent pe altul, ca pe o alinare în sufletul mereu prigonit de soartă...

Lotul celor 11

Înaintând spre inima Dobrogei, după ce am trecut prin Hârşova, camioanele au apucat în diferite direcţii: Noua Culme, Salcia, Poarta Albă etc. Un singur camion şi-a continuat drumul până la Constanţa, pe malul Mării Negre, în punctul numit "Tataia", acolo unde îşi avea sediul blestemata Securitate.

Camionul ducea 11 inşi dintre cei 62 cărora trebuia să li se însceneze un nou proces: preot Dumitru Bejan, preot Constantin Stoicescu, economist Ion Vorovenciu, ing. chimist Neagu Lungu, avocat Jan Aristide, prof. Marin Dumitrescu, tehnician Ion Stan, ofiţer Ion Folea, funcţionar Alfred Cureliuc, ing. Ion Tonea şi Grigore Caraza.

În afară de aceşti 11, au mai fost arestaţi Ion Almăjan, care deja se reîntorsese în satul natal din Banat, şi Dumitra Lungu, din Bucureşti, soţia ing. Neagu Lungu.