CAPITOLUL III

"Copacul prostiei nu va rodi altceva decât răutate". (Naser Khosrou)

Infernul lui Dante

Duba-vagon în care am fost urcaţi ca să fim duşi la Bucureşti era "oarbă" din cauza jaluzelelor care obloneau fereastra şi care, în afară de lumină, îţi luau până şi aerul. În Gara de Nord, ne aştepta un cordon de gardieni care ne-au primit cu bâte, cu picioare în spate şi cu sudalme. Cele câteva autocamioane, unde stăteam întinşi pe burtă, păziţi de patru gardieni postaţi la colţuri şi cu armele îndreptate către noi, au fost însoţite chiar de directorul Închisorii Jilava, Maromet, analfabet şi rău ca un câine turbat. Aşa am intrat în Închisoarea Văcăreşti, fostă mânăstire, care ne amintea de familia Văcăreştilor.

La ora zece, când s-a dat stingerea, a bătut şi clopotul mânăstirii. Aceleaşi sunete - care odinioară se înălţau la ceruri chemând lumea la Sfânta Liturghie - vesteau sfârşitul unei zile de muncă pentru sclavii năpăstuiţi şi condamnaţi pe nedrept. Clopotele de altădată răsunau pentru o lume mai bună, mai dreaptă, cu frică de Dumnezeu, pe când cele de atunci se răsfrângeau peste o lume stăpânită de umbra neagră a diavolului roşu.

- Doamne, Iisuse Hristoase, Tu vezi toate câte ni se întâmplă?

Chiar dacă acel sfârşit de aprilie era încă destul de rece, am dormit o noapte afară, în curte, întinşi pe nişte rogojini şi supravegheaţi, bineînţeles, de paznicii temniceri. Ne-am strâns grămadă toţi oropsiţii, unii în alţii, pentru a ne încălzi. Cerul ne-a acoperit iar stelele, atât de îndepărtate şi reci, de data aceasta parcă ne încălzeau cu lumina lor, încărcându-ne cu energie şi cu speranţă.

A doua zi, am fost transferaţi la Închisoarea Jilava, fostul Fort 13 - una dintre cele 14 cetăţi de apărare de pe centura Bucureştiului - transformat în temniţă în 1907, când 11.000 de ţărani au fost arestaţi, condamnaţi şi închişi în urma Răscoalei de la Flămânzi-Botoşani.

Jilava este închisoare subterană, la o adâncime apreciabilă, iar deasupra ei creştea iarbă şi păşteau vitele. Ca paznici gardieni, fuseseră concentraţi acolo cei mai cruzi oameni din celelalte închisori din ţară.

Regimul era înfiorător. Într-un salon de 30-35 de locuri, erau înghesuiţi 150, 180 şi chiar 200 de condamnaţi. Oamenii stăteau în şezut, ocupând fiecare centimetru pătrat, dormind chiar şi pe sub paturi. Pereţii erau groşi de 2 metri, ferestrele aveau obloanele bătute în cuie, iar paturile de fier erau suprapuse pe patru rânduri. Din cauza căldurii care se făcea acolo, deţinuţii stăteau în pielea goală, uzi de transpiraţie, leşinau foarte des iar cei bolnavi de inimă treceau ca fulgeraţi pe lumea cealaltă. Neavând loc unde să dorm, m-am culcat pe pervaz, cu capul înspre geam.

În cameră, era un butoi metalic, de circa 200 litri, fără capac, unde bieţii de noi, urcaţi pe un postament, ne făceam nevoile, rând pe rând, înfruntând jena faţă de ceilalţi. Nu ni se dădea hârtie igienică sau ziare de teamă să nu le folosim la scrierea unor mesaje. Mirosurile pestilenţiale deveneau insuportabile, mai ales vara, iar tineta era evacuată la 2-3 zile, în acest fel adăugându-se încă o atrocitate la celelalte deja existente. Deţinuţilor le scădea imunitatea, apăreau afecţiunile respiratorii după care deveneau şi mai vulnerabili la TBC.

Ca să ne mai oxigenăm cât de cât, preţ de un minut ne aşezam pe burtă în dreptul uşii şi inspiram aerul, şi acela viciat, venit de pe coridorul unde temnicerii, şi ei murdari, stăteau necontenit la pândă. Infernul lui Dante a rămas mult în urmă faţă de iadul care se înstăpânise peste Jilava la acea vreme.

Maromet

Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti - pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori - galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru.

Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob" (Seneca - filozof roman, sec. I d.H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:

- Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!

Linişte.

- N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!

Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi:

- To... to... tovarăşe mi... mi... miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!

Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse:

- Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.

După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului :

- Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!

După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă miliţianul l-o mai fi aşteptând şi acum pe Seneca, în poarta închisorii.

Scump, dar face!

În timpul inspecţiilor sale, Maromet întâlni într-o celulă un fost funcţionar al primăriei unde el fusese om de serviciu. Pentru că îl cunoştea foarte bine, se opri în faţa lui, adresându-i-se de sus:

- Ce cauţi aici, Popescule?

- Domnule comandant, am fost condamnat, imputându-mi-se un fapt de care nu mă fac vinovat.

Uitându-se mai atent, Maromet observă că victima avea la picioare lanţuri grele de pedeapsă.

- Popescule, dar de ce porţi lanţuri? îl întrebă cu emfază, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic de acest lucru.

- Păi, să vedeţi, domnule comandant. Cu o săptămână în urmă, am fost chemat la proces după ce am zăcut aici, în Jilava, mai bine de un an. În sala de judecată, spre marea mea surprindere, am văzut-o pe soţia mea cu un copil în braţe. A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar acesta a întins mânuţa înspre mine strigând: "Tata! Tata! Tata!" A fost un moment când totul s-a răvăşit în mine şi n-am mai ştiut ce fac. Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am fost lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Judecătorul a bătut în masă şi i-a strigat gardianului să mă pună în lanţuri când ajung la Jilava.

A tăcut Popescu privind peste umărul comandantului undeva, departe. Cu un licăr de bucurie în ochi, parcă refăcea scena de atunci, îmbrăţişându-şi încă o dată copilul şi nevasta.

- Scump ai plătit, Popescule! zise Maromet. Scump!

- Scump, domnule comandant! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele...

Valea Piersicilor

După chipul şi asemănarea diavolului, Maromet scotea din celule diferiţi oameni de vază ai neamului românesc şi, cu un sadism ieşit din comun, ordona gardienilor să-i bată până ce îi năpădea sângele. Alegea militari cu grad superior, cu precădere generali ai Armatei Române care, pe frontul de răsărit, săvârşiseră adevărate minuni de vitejie. Unul dintre ei a fost generalul Iacobici, mort la Jilava în urma bătăilor comandate de Maromet.

Acest Iacobici, care la vremea aceea era Şeful Marelui Stat Major, a fost chemat de pe front de către regele Mihai după căderea Odessei - la 16 octombrie 1941, când a luat decizia să-l înainteze pe Antonescu în grad. Imediat ce a sosit Ion Antonescu, regele l-a înaintat la cel mai înalt grad militar - Mareşal, distincţie care se oferă numai în urma unei mari bătălii câştigate pe front. Se ştie că Antonescu a fost al treilea mareşal al României, după Averescu şi Prezan.

*

Pe 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost obligat să abdice, anunţând la radio că o face în favoarea fiului său Mihai. Atunci, în Piaţa Palatului s-a adunat foarte multă lume care striga: "Jos regele!", ca apoi aceiaşi oameni să strige "Trăiască regele!" - referindu-se de data aceasta la Mihai.

Două sau trei zile mai târziu, Mihai, Voievodul de Alba Iulia - denumire pe care i-o dăduse tatăl său după ce-i luase tronul pe 8 iunie 1930 - a depus jurământul de rege la Patriarhia Română. Cel care l-a uns ca rege a fost chiar patriarhul Nicodim Munteanu, de loc din Pipirig-Neamţ. La ceremonie, a fost un număr restrâns de martori, printre care se afla şi tânărul teolog Dumitru Bejan, din Hârlău, asistentul universitar al lui Dimitrie Gusti.

*

Jilava, această groaznică închisoare şi cu o reputaţie atât de tristă, are un câmp numit Valea Piersicilor, căruia i se mai spune şi Valea Plângerii pentru că în acest areal s-au făcut multe execuţii, sute de oameni trecând pe cealaltă lume, de cele mai multe ori nevinovaţi. Astfel, pe data de 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor au fost executaţi unii dintre cei mai mari oameni care au condus destinele ţării: Mareşal Ion Antonescu, prof. univ. Mihai Antonescu - ministru de Externe, generalul Picky Vasiliu - fost comandant al Jandarmeriei Române, precum şi prof. univ. Gheorghe Alexianu - fost guvernator al Transnistriei.

În tot decursul istoriei, în orice conflict dintre două state, nu se cunoaşte nici un caz când cel care a pierdut să fie condamnat la moarte de către învingător. Excepţie s-a făcut doar în cel de-al doilea război mondial, cazul procesului de la Nürnberg, când învingătorul, hain şi fără cap, şi-a ucis învinsul - dovadă crasă de subiectivism şi laşitate, pentru că, în orice situaţie, doi adversari care se confruntă trebuie să rămână cavaleri şi oameni de onoare.

Pe 21/22 iunie 1941, într-o sâmbăta spre duminică, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, a declarat război fostei URSS, pentru a readuce la sânul patriei două provincii româneşti, Basarabia şi nordul Bucovinei, ambele cotropite de ruşi. Declaraţia de război a fost transmisă dintr-un vagon militar aflat în gara din Piatra Neamţ. După mulţi ani, într-o lume care părea mai bună decât cea din trecut, în apropierea aceleiaşi gări, s-a ridicat bustul celui care a fost mareşalul Ion Antonescu. O statuie similară a fost ridicată şi pe locul unde a fost executat, în Valea Plângerii-Jilava, de către Asociaţia "Pro-Basarabia şi Bucovina". Odată cu statuia din Piatra Neamţ, a dispărut şi cea din Valea Plângerii. Cine umblă la istoria noastră şi în ce scop?

Ce caută acei trădători în scumpa şi frământata istorie a neamului românesc şi cum ar putea sta alături de marii voievozi şi domnitori din toate timpurile? Abia acum, se "lucrează" la îndepărtarea lor din istoria României.

Oare nu pe drept cuvânt mareşalul Antonescu a fost numit, de o seamă de oameni politici şi istorici contemporani, cel mai mare patriot al secolului trecut?