Galata
- Iaşi
După
mai bine de patru luni de anchetă sub teroare, pe 9 ianuarie 1950, toţi cei
arestaţi am fost transferaţi la Închisoarea Galata, din Iaşi.
Pe
un ger cumplit, în jur de -15 grade Celsius, am fost duşi cu un camion acoperit
doar cu o prelată. Era atât de frig, încât nu ne mai simţeam corpul şi aveam
senzaţia că suntem purtaţi de o nălucă într-o regiune polară. Am ajuns pe la
ora 2.00, noaptea, aproape îngheţaţi şi mai mult morţi decât vii.
În
gangul închisorii, parcă înadins au căutat să ne ţină cât mai mult, până când
ne-au întocmit formele de încarcerare, după care ne-au dus în nişte încăperi de
piatră - foste celule de pedeapsă pentru călugări. Iniţial, clădirea a fost mânăstire,
dar comuniştii au transformat-o în temniţă, după cum au încercat să dărâme tot
pe unde au trecut, atât pe Iisus, cât şi zidirile Lui. Pe un coridor cu geamuri
sparte, se aflau 3 sau 4 celule cu dimensiuni care nu depăşeau 2,5 m lungime şi
1,5 m lăţime. Şase inşi am fost duşi într-o celulă cu plafonul curbat, care
avea la intrare cam 2 m înălţime, iar în partea opusă doar 0,75 m. Pe jos, erau
doar câteva paie, iar în colţul din dreapta se afla o conductă scurtă care,
probabil, provenea de la o chiuvetă, dispărută de multă vreme. Ajunşi acolo, toţi
ne-am îndreptat către ţeava din colţ, pentru necesităţi, dar care, înfundată
fiind, nu a primit lichidul, aşa încât urina s-a revărsat pe sub paie.
Frânţi
de oboseală şi flămânzi, ne-am întins jos, încercând să ne odihnim într-o
supraetajare piramidală a trupurilor. Astfel, la primul nivel erau trei inşi, în
aşa-zisul al doilea - doi, iar în vârf, la cel de-al treilea nivel - unul. Cei
dedesubt gemeau sub povara celor aşezaţi peste dânşii, dar aşa am făcut cu rândul
până dimineaţa când am observat că înăuntru ninsese. Uşa celulei era decupată
rotund cu un diametru de 28-30 cm, barat cu o cruce metalică pentru a nu se
putea introduce mâncare sau obiecte. Peste noapte ninsese, iar fulgii de zăpadă
care au pătruns prin geamurile sparte ale coridorului au ajuns şi în celula
noastră, pe ferestruia de la uşă.
Aşa
am zăcut acolo timp de trei săptămâni. Mă întreb şi astăzi dacă a fost realitate
sau dacă, în acest interval bolnav fiind - cu febră de 38-39 grade, nu cumva am
avut halucinaţii.
Ion
Pillat şi Petru Groza, în proces
La
sfârşitul lunii, pe 30 ianuarie, am fost dus într-un salon cu mai mulţi deţinuţi,
unde l-am cunoscut pe avocatul Filon Lauric, mare spadasin şi mare luptător al
generaţiei din 1922. Şef de cameră era Anton S. Anton, căruia noi îi spuneam
ASA, tot acolo fiind şi studentul Petre Ungureanu, zis şi Patriciu, de loc din Mădei, judeţul Neamţ.
Nu
ştiu cum arătam dar, înspăimântaţi de apariţia mea, aceşti oameni l-au chemat
pe directorul închisorii, Bărbieru, de profesie bărbier, din Iaşi, de altfel,
un om cumsecade. Împreună cu acesta, a venit şi un medic evreu, al cărui nume
nu mi-l mai amintesc, ambii fiind însoţiţi de Zgâmbău, prim-gardian la Galata. După ce m-au văzut, au dat ordin să
primesc un regim de refacere şi medicamente. Mi se oferise deja un loc în faţa
sobei, în pat cu avocatul Arapu, fost prefect de Botoşani.
*
Avocatul
Arapu făcea parte dintr-un lot celebru, împreună cu poetul Ion Pillat şi
avocatul Silion - care o vreme a fost judecător şi la Broşteni-Neamţ. De numele
acestor trei persoane se leagă un fapt ieşit din comun, în care victimă de
moment a fost însuşi Petru Groza, în ciuda trecerii de care se bucura în faţa
comuniştilor.
După
iunie 1947, Pillat, Arapu şi Silion au mers la Bucureşti ca să-şi recapete moşiile
luate cu japca de către comunişti şi s-au cazat la Hotelul Continental. Într-o
zi, când stăteau la o masă în holul hotelului, şi-a făcut apariţia şi Petru
Groza. Pillat a sărit de la masă şi l-a pălmuit pe Groza, strigând:
-
Iată banditul care ne-a luat moşiile!
Cei
trei au fost luaţi de Siguranţă şi duşi la anchetă. Acolo, comisarul
anchetator, în mod contrar, în loc să le întocmească acte de trimitere în
judecată, le-a redactat actele de punere în libertate, sugerându-le totodată şi
cum să se apere la proces. Astfel, în instanţă, Ion Pillat a susţinut că ar fi
spus "Iată banditul care mi-a luat servieta cu bani!", nefiind vorba,
nici pe departe, despre Petru Groza.
Paşte
zăvorât
În
Săptămâna Patimilor din aprilie 1950, adieri primăvăratice au prins a pătrunde şi
în celula noastră, iar lumina caldă şi blândă care răzbătea din înalturi era ca
un semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zăbreliţi în Galata Iaşului.
În
seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetăţuie, vestindu-ne şi nouă marea
sărbătoare a Luminii. Cu fiecare dangăt, o înfiorare tainică îmi cuprindea
trupul iar în suflet mi se strecura lin şi prelung o bucurie caldă, care îmi
amintea de pâlpâiri de lumânare şi lacrimi fierbinţi adunate într-o palmă de
copil...
Era
un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră,
chiar după asfinţitul soarelui am început să asistăm la slujbă şi să dăm răspuns
la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale
lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraş la miezul nopţii când, cu
o voce care se înălţa la ceruri, ne-a chemat blând şi rugător:
-
Veniţi de luaţi Lumină!
Am
trecut toţi prin faţa preotului care ne-a mângâiat fruntea şi creştetul, dar
Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă
în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, ne-am cerut
iertare unul altuia şi ne-am îmbrăţişat, fiecare pomenind în gând numele celor
dragi, al părinţilor, fraţilor şi copiilor...
Era
atâta înduhovnicire acolo, încât până şi gardienii au asistat la slujbă într-o
linişte desăvârşită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu
o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viaţă... Poate doar atunci, în
copilărie, când am mers cu mama la biserică... Eram mic şi, văzând icoana lui
Iisus cu coroană de spini pe cap, o tot întrebam:
-
Cine este omul acela, mamă? De ce are spini pe cap?
Mama
îmi răspundea în şoaptă şi mă mângâia pe creştet iar eu nu mai conteneam cu întrebările,
înecându-mă în lacrimi:
-
Cine L-a răstignit, mamă? De ce L-au bătut în cuie? De ce, mamă? De ce?
-
Ssst! Ssst! încerca mama să mă liniştească.
Înţelegând
tăcerea din şoaptele ei, pumnii mi s-au încleştat până ce unghiile mi-au intrat
în carne, durere pe care o mai simt şi astăzi în mâinile-mi slăbite, prin care
s-a cernut sfâşietor atâta timp...
Condamnarea
Prin
Sentinţa nr. 166/1950 din 18 februarie, pronunţată în Dosarul nr. 45/1950 a
Tribunalului Militar Iaşi, am fost condamnat la 8 (opt) ani închisoare corecţională
şi 6 (şase) ani interdicţie corecţională pentru crima de uneltire contra
ordinii sociale şi la 3 (trei) ani închisoare corecţională pentru delictul de
deţinere de material interzis.
Capetele
de acuzare stipulau sec:
"În
fapt: Inculpatul Caraza Grigore a fost pregătit pentru intrarea în organizaţia
subversivă de către Pamfil Sălăgeanu în primăvara anului 1949, fiind încadrat în
organizaţie în luna mai 1949, când a depus şi jurământul în faţa lui Sălăgeanu,
primind de la acesta din urmă carnetul de membru nr.1314.
Împreună
cu Sălăgeanu Pamfil, a fost organizatorul <<Frăţiilor de Arme>> din
districtul Ceahlău, fiind în acelaşi timp unul din cei mai activi membri ai
organizaţiei.
În
calitate de membru, a cotizat sume de bani pentru organizaţie. A fost numit de
Sălăgeanu Comisar prim, pentru activitatea sa deosebit de rodnică pentru
organizaţie. A luat parte la şedinţele organizaţiei cu care ocazie a dat
directive pentru buna sa funcţionare.
În
ziua de 15 mai 1949, a primit de la Pamfil Sălăgeanu 30 de manifeste subversive
în scopul difuzării lor în public şi printre membrii organizaţiei.
A
recrutat mai mulţi membri pentru organizaţie, organizând personal o parte din
nuclee, purtând numele de <<verigi>>, ca aceea din Călugăreni, cea
din comuna Galu în care a numit comisar pe Felix Gutman, cea din comuna
Pipirig, judeţul Neamţ, precum şi cele din comuna Borca şi comuna Hangu.
A
multiplicat şi răspândit manifeste, foi circulare şi foi de jurământ pe care
le-a îndrumat verigilor în subordine.
Parte
din materialul primit de la Pamfil Sălăgeanu şi multiplicat de acuzatul Caraza
a fost ascuns la el, în grădina părinţilor săi din Călugăreni, unde a fost găsit
cu ocazia percheziţiei domiciliare executate de organele de Securitate şi
constituite corp delict.
În
luna august, 1949, împreună cu Constantin Iosifescu şi Ioan Buium a iniţiat o
colectă de bani printre membrii organizaţiei pentru confecţionarea unei icoane
reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail.
S-a
făcut dovada celor de mai sus cu propriile recunoaşteri ale acuzatului menţinute
parţial în faţa instanţei, coroborate cu mărturiile coacuzaţilor Sălăgeanu
Pamfil, Felix Gutman, Roşu Vasile şi Cojocaru Aurel.
Cu
drept de recurs.
Dată
şi citită în şedinţă publică astăzi 18.02.1950.
SS
Indescifrabil".
Nicolae
Bistriceanu
Primul
condamnat din lot, care a primit şi pedeapsa cea mai grea - 12 ani, a fost
Nicolae Bistriceanu. La stabilirea anilor de detenţie, Tribunalul Militar Iaşi
a avut în vedere trecutul său şi activitatea ca român naţionalist, ca fost
primar în localitatea respectivă, la care se mai adăuga şi faptul că a fost
considerat recidivist ca deţinut politic.
Acest om
de mare valoare şi de bună-credinţă a fost denunţat Securităţii de Constantin
Hruşcă, venetic în părţile locului, venit din Oltenia ca învăţător la Pipirig. În
afară de faptul că era agent al Securităţii, miza pe căsătoria cu singurul
copil al lui Nicolae Bistriceanu, Silvia, o frumoasă fată, în jur de 18-19 ani.
Şansele lui ar fi fost minime dacă tatăl fetei nu ar fi fost aruncat în temniţă
de această scursură a societăţii, care a făcut atâta rău familiei respective,
precum şi unui număr de câteva zeci de persoane.
În
timpul condamnării, Nicolae Bistriceanu a fost transferat pentru câteva luni de
la Aiud la Iaşi. După ce i-a înştiinţat pe ai săi cu o carte poştală primită de
la administraţia închisorii, a beneficiat de un vorbitor cu soţia lui şi de un
pachet cu alimente şi îmbrăcăminte, aflând totodată năucitoarea veste că Silvia
s-a căsătorit cu acel Constantin Hruşcă. Îngrozit de cele auzite, a avut un
cumplit acces de furie, strigându-i nevestei să facă în aşa fel încât să o
despartă pe Silvia de Hruşcă, altfel, când va ieşi din închisoare, nu ştie dacă
se va putea împăca vreodată cu acest gând sau îşi va pierde cumpătul.
Toate
aceste lucruri mi le-a relatat el, la Aiud, dintr-o celulă care era situată
oarecum vis-à-vis de celula mea, unde
aripa lungă a Celularului se întâlnea în unghi drept cu cea scurtă. Cred că era
prin 1955, iar după aceea nu l-am mai văzut. Ştiu că doi ani mai târziu, pe când
încă mai eram la Răchitoasa, Nicolae Bistriceanu murea într-o celulă a
cumplitei temniţe din Aiud. Numele lui se află incrustat pe una din plăcile de
marmură care străjuiesc de o parte şi de alta scările ce coboară în Mausoleul
de la Râpa Robilor, din Aiud.
Alături
de această creatură Constantin Hruşcă, mai sunt atâţia alţii care au contribuit
la aruncarea a mii de oameni în închisoare, uitând probabil că orice nelegiuire
îşi are pedeapsa cuvenită în planul ceresc, proporţional cu răul pricinuit.
Aurel
Cojocaru
Chiar
în ziua de "Sf. Gheorghe", pe 23 aprilie 1950, Zgâmbău, primul
gardian al închisorii, urmat de încă vreo câţiva subalterni, a deschis uşa
saloanelor unde erau deţinuţii politici. Avea în mână un tabel şi ne-a spus ca
toţi cei care îşi aud numele să-şi facă bagajul şi să iasă în curte. Printre
primii strigaţi, mi-am auzit şi eu numele, iar câteva minute mai târziu eram în
curte, pentru percheziţie corporală şi verificarea bagajelor.
Profitând
de neatenţia gardienilor, am intrat în corpul de clădire unde se afla un aşa-zis
cabinet medical şi un salon cu câteva paturi pentru bolnavii foarte grav. Între
ei, zăcea şi bunul meu prieten Aurel Cojocaru, cu TBC pulmonar, trăindu-şi în
chinuri cumplite ultimele zile. Ne-am îmbrăţişat după foarte multă vreme şi un
noian nestăvilit de amintiri ne-a copleşit, înăbuşindu-ne parcă înadins
cuvintele...
-
Plec, Aurel! Nu ştiu unde... Poate la Aiud, la Gherla, poate la Canal... Ne
despărţim şi nu ştiu când ne vom mai revedea.
Aurel
făcea eforturi supraomeneşti să vorbească şi să pară vesel. Adunându-şi
ultimele puteri, cu vocea stinsă şi tremurândă mi-a zis:
-
Grigore, eu sunt tare bolnav şi mă tem că n-o să ne mai întâlnim niciodată pe
lumea asta...
Când
ne-am despărţit, am privit lung unul la altul, având presimţirea că este pentru
ultima oară, apoi ne-am îmbrăţişat plângând.
-
La revedere, Aurel! i-am zis, zâmbind trist.
-
La revedere, Grigore! Ne vom întâlni pe lumea cealaltă.
Încă
mai plângea când am plecat şi cu mâna dreaptă străpungea văzduhul ca şi cum s-ar
fi agăţat de ceva văzut numai de el.
O
lună mai târziu, prietenul meu Aurel Cojocaru trecea dincolo de viaţă, îndreptându-se
spre infinit, acolo unde, la despărţirea noastră, degetele sale mângâiau azurul
ca pe o icoană a izbăvirii din această lume nedreaptă.