CAPITOLUL XIV

CAPITOLUL XIV

"Nimeni nu-mi cunoaşte adâncul, şi eu însumi am fost oare până la marginile lui?" (Victor Hugo)

Din nou în patrie

Plecarea în America a însemnat poate nu atât salvarea vieţii mele, cât mai degrabă salvarea a ceea ce se mai putea din ce primisem în temniţă de la anumite vârfuri ale neamului românesc. Promisesem lui Nichifor Crainic şi lui Radu Gyr că voi duce poeziile lor mai departe. Apoi voiam să mă salvez ca om, ca luptător al neamului, pentru că în România, în mod precis, după ce mă mai hărţuiau o vreme, m-ar fi aruncat din nou în temniţă, de unde nu aş mai fi ieşit.

Voiam, aşa cum am fost un luptător toată viaţa, să merg până la capăt, dar nu considerat om slab sau laş. Poate întreaga viaţă am fost o pasăre care a căutat să zboare la mari înălţimi şi, aşa cum am mai spus, m-am exilat pentru că pe cerul îndurerat al patriei mele nici un petic de azur nu mai era liber pentru mine. Şi m-am tot dus, însă niciodată n-am reuşit să-mi exilez şi sufletul, ci numai trupul. Am tot respectul pentru America, pentru cei care m-au primit şi mi-au oferit serviciu când din ţara mea fusesem alungat, dar pentru mine singura patrie a rămas România.

Am trăit în exil peste 21 ani, acolo unde cei mai mulţi români năzuiesc să ajungă, dar, când am ieşit la pensie ca şi cetăţean american, m-am reîntors în România, locul meu fiind mereu aici. După dorul de ţară purtat cu mine atâta vreme, m-am repatriat pe 17 iulie 2001.

Eu, copacul smuls din rădăcini şi purtat aiurea de tornadele vieţii, am tânjit tot timpul după seva ţărânei patriei mele, până când am ajuns înapoi, fixându-mă în acelaşi loc al obârşiei mele şi înverzind în aceeaşi clipă...

Acasă, am respirat odată cu pădurile seculare, m-au mângâiat munţii cu adieri răcoroase şi mi-am încălzit sufletul cu susur de Bistriţă şi lumină de prieten român...

În primăvara anului 2003, după intervenţiile făcute la CNSAS Bucureşti, am fost invitat să îmi studiez dosarele.

Până acum, am studiat 20 volume aflate în arhivă, de urmărire, anchetă şi condamnare, care totalizează 4.688 file şi care, în marea lor majoritate, conţin două pagini. Chiar dacă numărul de pagini este covârşitor, la acestea se mai adaugă încă două volume de la Tribunalul Militar Iaşi, care, până în luna mai 2004, încă nu ajunseseră la CNSAS.

Aşadar, la Iaşi mai am încă două volume, D.P. nr. 808 şi D.P. nr. 15, pe care nu le-am putut studia deoarece Tribunalul Militar refuză să trimită materialul solicitat la CNSAS Bucureşti, afişând consecvent o singură imagine - cea de stat într-un stat de drept.

Trebuie să specific începutul activităţii mele de opozant al comunismului pentru a clarifica anumite aprecieri neconforme cu realitatea - scrise într-o carte de către un prieten şi fost camarad de suferinţă, pe care nu l-am întâlnit decât în Aiud. În opinia sa, trecutul politic mi l-aş fi format foarte târziu, adică în închisoare. Referitor la acest aspect, mi se pare de bun simţ să mai aduc un argument: declaraţia mea, extrasă din dosarul întocmit de Securitate, pe care am dat-o pe 29 noiembrie 1962, în faţa unui maior-ofiţer politic, prin care precizam că refuz să primesc reeducarea şi că mă menţin pe poziţia avută în toată perioada detenţiei mele:

DECLARAŢIE

Subsemnatul Caraza V. Grigore, născut la 1 februarie 1929, fiul lui Vasile şi al Ioanei din comuna Călugăreni, raion Ceahlău, regiunea Bacău, căzut în anul 1949, cu o organizaţie anticomunistă din care făceau parte şi legionari, în prezent condamnat la 23 de ani muncă silnică, prin prezenta declar următoarele:

Rămân pe poziţie legionară pentru următoarele motive:

a) Mişcarea Legionară este o mişcare creştină care are ca scop încreştinarea acestui neam.

b) Mişcarea Legionară vrea să formeze omul nou.

c) Mişcarea Legionară are ca scop Învierea.

Subsemnatul fiind creştin-ortodox, cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în special, "Noul Testament".

Aceasta mi-e declaraţia care o semnez.

Grigore Caraza.

(Sursă: CNSAS, Dosar nr. I 2.412, vol. 4, pag. 1)

Când am dat această declaraţie, reeducările erau în toi. Trebuie precizat că întrebarea care se punea de către conducerea închisorii Aiud, care racola oameni pentru a-i băga în reeducare, era: "Vrei să citeşti cărţi?". Aceasta era capcana sau momeala care i se întindea bietului om neavizat, după care urma reeducarea, adică spălarea creierului, întrebuinţându-se diferite metode. Odată prins în capcană, era mult mai greu să ieşi din ea. Precizarea că nu vei citi decât numai cărţi cu caracter religios şi, în special, "Noul Testament" era pragul unde ei se poticneau pentru motivul că aceste cărţi nu erau puse la dispoziţie de către conducere, mai mult, aceasta ferindu-se să pronunţe expresia "reeducare", care amintea de Piteşti, Gherla, Canal, Târgu Ocna etc. Aceasta, pentru faptul că locurile mai sus citate şi metodele erau binecunoscute de străinătate şi nu voiau să le readucă în actualitate, ceea ce i-ar fi acuzat încă o dată în faţa unei întregi omeniri.

Cu toată modestia însă i-aş întreba pe cei care se îndoiesc de poziţia mea de atunci: ei au dat vreo declaraţie similară?

În timpul reeducărilor din Aiud, au rezistat numai cei care au fost hotărâţi să moară iar numărul lor a fost de circa 1% din 11.000 deţinuţi politici în această temniţă, în perioada 1960-1964.

Nu vreau să amintesc niciodată de reeducările din Piteşti care au fost groaznice, unice în lume şi în tot decursul istoriei. Îmi permit să fac totuşi o comparaţie între Piteşti şi Aiud.

La Piteşti, au fost martiri care nu au avut nici o portiţă de a se salva, de a evita acel groaznic iad prin care au trecut, la Aiud însă au fost martiri voluntari, pentru că toate porţile de a ieşi din acea grea situaţie le erau deschise.

Cei care au rezistat reeducărilor din Aiud au ocupat tranşee părăsite de înaintaşii lor, unde au rămas luni, ani la rând. Toţi aceşti voluntari şi luptători ai neamului au ocupat în acelaşi timp baricade de unde, în bezna în care naţiunea română se zbătea, au ţinut în braţe şi au fluturat drapelul românesc.

Atât!

La prima condamnare, am părăsit Aiudul pe data de 23 ianuarie 1957, dar D.O. îmi fusese stabilit încă din 14 noiembrie 1956:

"Ministerul Afacerilor Interne

Decizia 6599

Conform hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954;

Ministerul Afacerilor Interne decide:

Art.1: Se fixează domiciliul obligatoriu pe termen de 12 luni, în com. Răchitoasa, raionul Feteşti, regiunea Constanţa, numitului CARAZA GRIGORE, născut la 1.II. 1929, în comuna Călugăreni-Neamţ, fiul lui Vasile şi al Ioanei, de profesie învăţător, cu ultimul domiciliu în com. Călugăreni, regiunea Bacău.

Art.2: Serviciul "C" din Ministerul Afacerilor Interne şi Direcţia Generală a Miliţiei - Direcţia Evidenţei Populaţiei, sunt autorizate să aducă la îndeplinire dispoziţiile prezentei decizii.

Dată în Bucureşti la 14 noiembrie 1956.

Locţiitor al Ministrului Afacerilor Interne

General maior

Tănase Evghenie"

Din adresa de mai jos, reiese că şeful secţiei raionale Feteşti, lt. maj. Ion Nicolau, nu este de acord cu ridicarea restricţilor domiciliare şi propune prelungirea D.O. cu încă 24 luni.

"M.A.I. DIR. REG. Constanţa STRICT SECRET

Secţia Raională Feteşti S.C. nr.1078

nr. 38.528

25 septembrie 1957

Către M.A.I. DIR. REG. Constanţa

Biroul "C"

La ord. dv. C.11/60022 din data de 9 septembrie 1957, prin care cereţi avizul în legătură cu ridicarea restricţiilor numitului Caraza Grigore, raportăm:

Cel în cauză a fost arestat la data de 18.II.1950 şi condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru reorganizarea elementelor legionare, cât şi pentru întocmirea şi răspândirea de manifeste, până la arestare a deţinut funcţia de comisar legionar, reorganizând câteva grupe şi prin alte localităţi.

După eliberarea sa din închisoare, în cursul anului 1956, i s-a fixat D.O. în comuna Răchitoasa unde este şi în prezent, de la stabilirea domiciliului în comuna sus menţionată cel în cauză a avut şi are şi în prezent legături numai cu elemente legionare ce au deţinut funcţii de răspundere în organizaţia legionară, fiind cunoscut şi cu unele manifestări duşmănoase, în prezent este încadrat informativ.

Faţă de trecutul lui, cât şi de cele stabilite în prezent, nu suntem de acord cu ridicarea restricţiilor domiciliare celui în cauză şi propunem a i se prelungi D.O. cu încă 24 de luni, până în anul 1959".

Şeful secţiei raionale Lucrător operativ

Lt. Maj. Nicolau Ion Lt. Maj. Bujoreanu Gheorghe

După care, fireşte, Alexandru Nicolschi propune iar Alexandru Drăghici ordonă:

"Ministerul Afacerilor Interne STRICT SECRET

7 august 1958

REFERAT

Cuprinzând date asupra numitului CARAZA GRIGORE

CARAZA GRIGORE este născut la 1.II. 1929, în satul Călugăreni, com. Poiana, rai. Ceahlău, reg. Bacău, fiul lui VASILE şi IOANA, de profesie învăţător, fost conducător legionar, în prezent cu D.O. în com. Răchitoasa, raionul Feteşti, reg. Constanţa.

Din materialele ce le deţinem asupra sa, rezultă că a desfăşurat o intensă activitate legionară într-o organizaţie F.D.C. De asemenea, a reorganizat "Frăţiile de Cruce" din fostul judeţ Neamţ.

În martie 1949, a deţinut funcţia de comisar al organizaţiei F.D.C., având însărcinarea de a organiza grupe locale prin diferite comune.

La 5 septembrie 1949, a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare corecţională.

La eliberarea din penitenciar, prin decizia M.A.I. nr. 6599 din 14.XI.1956, i s-a fixat D.O. pe 12 luni.

Cu decizia M.A.I. nr.7276, din 27.I.1958, i s-au prelungit restricţiile domiciliare cu 24 luni.

Faţă de cele arătate mai sus, Comisia

PROPUNE:

Să i se fixeze loc de muncă pe 24 luni".

MEMBRII COMISIEI:

- Locţiitor procuror general,

General Maior, BUCŞAN Gh.

- Secretar general M.A.I.

General Maior, NICOLSCHI Alexandru

- Secretar general M.A.I.

Colonel, NEGREA V.

- Secretar comisie

Colonel, NEDELCU M.

"EXTRAS

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE STRICT SECRET

ORDINUL

MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

REPUBLICII POPULARE ROM+NE

Nr. 10030 din 26.VIII. 958

Pe baza Decretului Legii nr. 89/1958 şi în conformitate cu H.C.M. nr. 282/1958 cu privire la fixarea locului de muncă condamnaţilor contrarevoluţionari care şi-au ispăşit pedeapsa şi a altor categorii de elemente duşmănoase regimului democrat - popular din Republica Populară Română;

Având în vedere materialele existente supra activităţii desfăşurate de elementele menţionate mai jos considerate deosebit de periculoase pentru securitatea statului;

ORDON:

se fixează loc de muncă pe termen pe termenele specificate în dreptul fiecăruia după cum urmează:

18. CARAZA GRIGORE

născut la 1.II.1929, în com. Poiana, reg. Bacău, fiul lui Vasile şi Ioana, învăţător, fost cu ultimul domiciliu în com. Răchitoasa, reg. Constanţa, pe timp de 36 luni.

Serviciul "C" şi direcţia generală a penitenciarelor şi coloniilor de muncă din Ministerul Afacerilor Interne, sunt autorizate să aducă la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin".

MINISTRUL AFACERILOR INTERNE

G-ral colonel, Alexandru DR|GHICI

(Sursă: CNSAS, Dosar I 2412)

Urmărit de S.I.E

În timpul urmăririlor avute atât în ţară, cât şi în străinătate, mi s-au dat mai multe nume conspirative - Neamţu, Carp, Băcăoanu, Crudu, Caraiman şi Grişa.

Vreau să precizez că, atât în cele trei perioade de detenţie, D.O. din Bărăgan, în cele două intervale de aşa-zisă libertate, respectiv, august 1964 - martie 1970 şi iulie 1977 - mai 1980, cât şi în timpul exilului, mai 1980 - iulie 2001, am fost în permanenţă urmărit.

Dosarele aflate în arhiva CNSAS Bucureşti îmi stau mărturie iar din ele am obţinut, în mod legal, mai multe sute de copii pe care le am în arhiva personală iar textele redate în acest volum respectă ortografia celor care le-au întocmit.

"Ministerul de Interne

Penitenciarul Aiud - Contrainformaţii

Strict secret

Exemplar nr -

din 06. nov. 1976

594/0055, pag. 27,

Notă de studiu

în dosarul de urmărire informativă "NEAMŢU"

Dosarul de urmărire informativă a fost deschis asupra deţinutului CSS CARAZA GRIGORE, care a fost condamnat în anul 1950 pentru că a activat într-o organizaţie subversivă cu caracter legionar, iar pe timpul detenţiei - până în 1964 - a stat în detenţie numai cu elemente legionare care l-au îndoctrinat în aşa măsură, încât a refuzat să participe la activităţile cultural-educative menţinându-se pe linia activităţii legionare şi după graţierea sa, fapt ce i-a adus condamnarea actuală. Deşi element relativ tânăr, CARAZA GRIGORE a continuat să se menţină şi până în prezent pe aceeaşi poziţie"... (cpt. Gheorghe Lazăr).

(CSS - contra securităţii statului)

(Sursă: CNSAS - DOSAR I 2.412, vol. 4, pag.1)

Cu precizarea că acest Gheorghe Lazăr era ofiţer politic, adică securistul temniţei Aiud.

Mai mult decât atât, Securitatea - care m-a urmărit şi în străinătate - nu şi-a încetat misiunea nici după 1989, când se spunea că în România nu mai este nici comunism şi nici securitate. Dovada este raportul de mai jos, în care este specificată data deschiderii dosarului , 17.02.1983, precum şi cea a închiderii -.07.1991. Orice alt comentariu ar fi de prisos.

C.N.S.A.S.

10.06.2003

SERVICIUL ARHIV|

U.M. X 609

Nr. a. 4/0045342 din _ .07.1991 STRICT SECRET

exemplar unic

APROB

indescifrabil

R A P O R T

cu propunere de închidere a acţiunii informative individuale "CARAIMAN".

Acţiunea informativă "CARAIMAN" a fost deschisă la 17.02.1983 în scopul

exploatării operative a materialelor privind activitatea legionară desfăşurată

în S.U.A. de acesta.

În baza ordinului,

P R O P U N E M:

închiderea acţiunii informative individuale "CARAIMAN" nr.45342 şi

clasarea materialelor conform ordinelor în vigoare.

ŞEFUL UNIT|ŢII,

indescifrabil

(Sursă: CNSAS - DOSAR S.I.E. 63)

Volumul lui Iuda

Gicu şi Traian sunt două nume care mi-au fost dragi timp îndelungat. Poate nu ar trebui să vorbesc nimic de aceşti oameni, dar întotdeauna m-am situat de partea adevărului, ştiind că numai în felul acesta pot fi înlăturate greşelile, altfel s-ar perpetua continuu, ne-am amăgi unii pe alţii, am necinsti valori şi ne-am nimici propria-ne condiţie umană.

Dacă evenimentele unui neam ar fi trecute cu vederea, poporul respectiv nu ar mai avea istorie, deci nici trecut, şi, cu atât mai mult, nu ar mai putea năzui la viitor.

Cu Gicu, m-am eliberat în aceeaşi zi din Aiud, pe 23 ianuarie 1957, diferenţiindu-ne doar faptul că el mergea în satul natal din judeţul Neamţ, iar eu direct în D.O. în Bărăgan.

Au trecut anii şi, fără nici o sentinţă, am executat încă o pedeapsă de 12 luni, prelungită ulterior cu încă 24, chiar dacă nu fusese inserată în nici o hotărâre a vreunei instanţe de judecată din România. Mai precis, era o silnicie pe care comuniştii retrograzi şi imbecili o făceau fără ruşine căutând totuşi să se ascundă în faţa istoriei care, oricum, ar fi căutat adevărul.

A urmat o nouă înscenare şi o altă condamnare de 23 ani muncă silnică, ajungând, în sfârşit, după 15 ani de ocnă grea, pe meleagurile natale care, în realitate, fuseseră înghiţite de lacul de la Bicaz.

Stabilit în Piatra Neamţ, m-am întâlnit într-o bună zi cu Gicu, între noi înfiripându-se o prietenie sinceră, în felul acesta vorbindu-i de multe ori despre necazurile care mă urmăreau ca o fatalitate. Şi, ca un făcut, mi-am destăinuit deseori gândurile care mă frământau acestui om pe care îl consideram prieten şi a cărui sinceritate nici nu mi-ar fi trecut prin minte să o pun la îndoială.

În 1970, am fost aruncat din nou în temniţă de unde am revenit după alţi 7 ani şi patru luni de chinuri diabolice. Convins că viaţa nu-mi era garantată de nici o şansă în ţară, am plecat în exil.

Gicu, pe care îl socoteam prieten şi frate de suferinţă, mă "ajutase" pe lângă Securitatea din Piatra Neamţ ca să ajung şi a treia oară în temniţă, realizând astfel 21 de ani de osândă grea. Sub numele conspirative de Mircea Vasilescu şi Pietraru Ion, se ascundea un Iuda, un om odios: "prietenul" meu Gicu. Refuz să-i dau numele, gândindu-mă că singurul lui copil l-ar privi cu dispreţ, făcându-i-se silă până şi de numele de domnişoară pe care l-a purtat.

Sub cele două numere conspirative, Gicu a dat nici mai mult, nici mai puţin de 87 note informative despre mine, în decurs de 16 ani, adică în perioada 1964-1980. Chiar şi dacă aceste note informative ar fi fost adevărate - pe care le-a dat fără nici o strângere de inimă, lipsit de conştiinţă, mă îndoiesc că ar fi constituit un motiv în faţa Securităţii pentru a contribui la ultima mea condamnare.

Ce te-a făcut frate Gicule să recurgi la o asemenea infamie? Oare Piteştiul prin care ai trecut te-a deformat ca om şi te-a aruncat în regnul patrupedelor? Or, nu ştii, Gicule drag, că în viaţă totul se plăteşte? Nu eu! Niciodată nu-ţi voi plăti, nu! Dumnezeu însă va avea de grijă să-ţi răsplătească această diabolică vânzare cu vârf şi îndesat. Eu, doar pentru a-mi putea explica mârşava-ţi faptă, te întreb doar atât: cine-mi eşti tu, Gicule drag?!!

Traian

Sub numele acestui împărat roman care a contribuit la plămădirea istorică a românilor de mai târziu, se ascunde încă o persoană care face parte din familia vânzătorilor de conştiinţă. Afirmând despre caracter că este superior inteligenţei, Eminescu spunea printre altele că neamul românesc n-a dus niciodată lipsă de inteligenţă dar a dus lipsă de caractere. Despre "fratele" Traian, trebuie să precizez că se înscrie tocmai în ultima parte a afirmaţiei lui Eminescu. Mă întreb însă de unde atâta lipsă de verticalitate? De unde atâta slugărnicie?

Prietenul nostru comun, Mihai, ne-a făcut cunoştinţă şi s-a bucurat că vom rămânea buni amici, căci, în fond, eram cam de aceeaşi vârstă, apoi executase şi el câţiva ani ca deţinut politic la Târgşorul Nou şi amândoi veneam de pe frumoasa vale a Bistriţei. Ce dezamăgire însă!

Sub numele conspirativ de Nemţeanu şi apoi de Stejaru, fratele Traian a dat în perioada 1966-1980, şi chiar după, nu mai puţin de 67 de note informative despre mine, dar care conţineau între 3 şi 13 pagini ministeriale. Deci, un adevărat volum, volumul lui Iuda.

Traian are nevastă tot de pe Valea Bistriţei şi mai are doi băieţi frumoşi şi inteligenţi cărora, desigur, aceste rânduri le vor cădea sub priviri.

Dacă aceşti doi copii, care la ora actuală au la rândul lor copii, vor judeca în mod corect şi fără părtinire, vor spune, probabil, pe drept cuvânt: "Cine mi-ai fost şi cine-mi eşti tu, măi, tată?!!"

Acest Traian m-a urmat timp de circa 16 ani ca o umbră, ca o fatalitate. Dacă mergeam la Ghindăoani să-l văd pe părintele Dumitru Bejan - bunul meu prieten şi camarad de Aiud, de D.O. şi şef de lot, care păstorea acel ţinut, Traian era după mine. Îmi aduc aminte că odată ne-a prins ploaia şi a trebuit să rămân la Ghindăoani. Cum părintele avea doar un pat liber şi Traian a spus că rămâne cu mine orice ar fi, a fost nevoit să ne găsească o casă în vecini, unde să rămânem peste noapte. Dacă voiam să merg până la Mânăstirea Bistriţa, mă însoţea şi aşa se întâmpla în orice situaţie, până când această "dragoste" mi s-a părut cam exagerată.

Aşa stând lucrurile, am mers singur la Ghindăoani şi i-am mărturisit îngrijorarea mea părintelui Bejan. Mi-a spus atunci că şi el este sigur de faptul că Traian ascunde ceva, sfătuindu-mă să mă îndepărtez de el cu orice preţ şi nici în Ghindăoani să nu-l mai aduc vreodată. Din păcate, observaţia noastră era tardivă: până la acea oră, Traian ne încondeiase suficient pentru a cădea sub ancheta Securităţii.

Pe 21 ianuarie 1970, am fost ridicat de la serviciu şi, după o anchetă severă care a durat până noaptea târziu, col. Ioan Popa, comandantul Securităţii din Piatra Neamţ, a decis să fiu în continuare anchetat zilnic, dar în stare de libertate, în aceeaşi perioadă şi părintele Bejan "beneficiind" de un regim similar cu al meu.

De la Consiliul Securităţii Statului Bucureşti Direcţia 13, s-a deplasat cpt. Rusu, special pentru a mă ancheta, ajutat de cpt. Pisaltu Ion de la Securitatea Piatra Neamţ (Dosar I 2412, p. 383). Astfel, pe 31 martie 1970, eram înhăţat de la serviciu de către cpt. Ionaşcu Guiţă, imediat reţinut şi apoi anchetat sub stare de arest. Când acest Guiţă mi-a spus la sfârşitul anchetei să-mi pun martori apărători, deşi ştiam că este o cursă, l-am numit pe Nicolae Popa din Piatra Neamţ, camarad de Aiud, care a primit fără nici o reţinere şi cu orice risc să mă apere. Cred, şi nu greşesc, că a fost prima şi singura persoană care a primit să-mi facă acest serviciu, pentru care îi port o permanentă recunoştinţă.

Ionaşcu Guiţă însă mi-a comunicat că acel Traian va fi adus ca martor în proces. Am făcut poate o greşeală de tactică spunându-i anchetatorului că "efectul Traian" este nul, pentru că ştiam de câţiva ani că este un informator murdar. Argumentul a căzut ca o bombă asupra lui Guiţă, renunţând imediat la oficiile lui Traian şi excluzându-l de pe lista potenţialilor martori. Urmare a acestui fapt, nici în ancheta care a continuat până la completarea dosarului, numele lui Traian nu a mai fost amintit.

Peste ani, aveam să aflu că acest Guiţă, mutat la Galaţi, a ajuns colonel iar apoi a fost avansat la gradul de general de către domnul Ion Iliescu înainte de a preda Preşedinţia domnului Emil Constantinescu.

Din volumele dosarului meu de la CNSAS, am luat cunoştinţă printre altele de faptul că Traian era "rezident", ceea ce se tălmăceşte că era şeful mai multor informatori, în felul acesta controlându-l şi pe Gicu.

Plin de zel şi conştiinţă de trădător, Traian nu s-a oprit însă în mai 1980 când m-am exilat, ci a căutat cu orice ocazie ivită să mă "ajute" în continuare.

Astfel, în ziua de 23 decembrie 1986 - la 6 ani şi jumătate după ce părăsisem ţara, s-a întâlnit în faţa Teatrului Tineretului cu o cunoştinţă comună, D.L., fost coleg de clasă la Şcoala Normală. După ce l-a întrebat pe acesta ce mai ştie despre mine, a mers imediat la Securitate, adăugând încă o notă informativă.

(Sursă: CNSAS, Dosar SIE 63, pag. 72)

Cei doi "prieteni", Traian şi Gicu, au însemnat pentru mine o condamnare de 10 ani muncă silnică. Informaţiile lor - în cea mai mare parte mincinoase - au cântărit greu la condamnarea mea. Un aspect este foarte clar: fără declaraţiile lor nu puteam fi trimis în judecată pentru că intervenţia mea din martie 1969, de la Liceul "Petru Rareş", unde am demonstrat existenţa Lui Dumnezeu pe cale raţională, nu era un motiv de a ajunge în faţa tribunalului, cu atât mai mult cu cât Constituţia României garanta şi respecta, totodată, libertatea cultului.

"Mat.T.O."

Securitatea viola orice domiciliu unde avea interesul să o facă pentru a descoperi anumite obiecte sau documente care să-l incrimineze pe cel vizat. În timpul dominaţiei comuniste, în toată ţara erau 56 de încuietori tip. Cum Securitatea din fiecare judeţ deţinea, fireşte, prototipul acestor chei, se înţelege că putea pătrunde oricând în locuinţa şi intimitatea oricărui cetăţean.

Microfoanele purtau însemnele Mat.T.O. (material tehnico-operativ) şi erau instalate în locuinţe, fără ca oamenii să ştie că sunt ascultaţi şi înregistraţi de "moartea" care stătea la pândă.

În felul acesta, Consiliul Securităţii Statului Bucureşti, Direcţia I cu nr. 114292, din 28.03.1968, a aprobat instalarea microfoanelor în locuinţa mea în urma unei adrese făcute de Securitatea din Piatra Neamţ. Aprobarea a fost semnată de col. de securitate Gheorghe Crăciun, nimeni altul decât fostul comandant al închisorii Aiud.

Cpt. Asaftei avea o slăbiciune deosebită pentru "T.O.". Astfel, în "Nota de analiză" din 31.05.1979, 595/007, consemna: "Faţă de cele raportate, se impune ca în continuare să se acţioneze pe linia intensificării urmăririi prin reţia şi realizarea sarcinilor menţionate în analiza anterioară. (...) Întrucât mijloacele T.O. de la domiciliul său nu funcţionează corespunzător, împreună cu ofiţerul specialist de la "T" vom pătrunde pentru verificarea lor. Având în vedere faptul că intenţionează să-şi schimbe domiciliul, se va ţine legătura cu întreprinderea, pentru a cunoaşte din timp schimbul şi să luăm măsurile corespunzătoare".

Din "Nota de analiză" din 4.12.1979, reiese că s-a dat o dispoziţie în sensul scoaterii acestor microfoane din locuinţa mea înainte de a pleca în SUA,

misiunea fiind executată de cpt. Vasile Asaftei.

(Sursă: CNSAS, Dosar I 2412, volumul 5, pag. 8)

Mai mult, în "Raport", din 13.06.1980, Asaftei aprecia că atitudinea mea faţă de orânduirea socialistă ar putea fi temperată "...prin folosirea chitanţei din care va rezulta că a primit bani de la M.I. Având în vedere că la data de 12.05.1980, Caraza Grigore a primit viza de intrare în SUA, propun să se treacă la realizarea combinaţiei raportate mai sus, prin intermediul tov. lt.col. Berilă Vasile, şeful Compartimentului Paşapoarte. Propun de asemenea să i se acorde suma de 500 lei iar în chitanţă să fie menţionată suma numai în cifre, pentru ca ulterior să fie modificată eventual în 5.000 lei."

(Sursă: CNSAS, dosar I 2412, vol. 3, pag. 14)

În acest caz, se impune o corecţie: pe 13.06.1980, eram deja în SUA.

Vă mai amintiţi, domnule căpitan Asaftei?

După ce m-am întors din exil, dl. Asaftei a căutat să se laude câtorva cunoştinţe de ale mele, foşti deţinuţi politici, că dumnealui m-a scos din Aiud şi m-a adus în Piatra Neamţ. După cum se observă, domnul Asaftei a încercat să demonstreze că era mai mare chiar decât generalul Vasile Ionel şi, oricum, la egal cu Nicolae Ceauşescu.

Dacă, între timp, domnul căpitan nu a renunţat cumva la punctul lui de vedere atât de original, se impun următoarele întrebări: de ce după 21 iulie 1977, dată când s-au eliberat toţi deţinuţii politici în urma decretului de graţiere din 18 iulie, eu am mai rămas încă 24 de ore de unul singur în Zarca? De ce pe 22 iulie, când am fost scos din închisoare, la poartă mă aştepta subofiţerul de securitate Caia, care m-a însoţit până în Piatra Neamţ, predându-mă apoi mult "îndrăgitei" Securităţi pe 23 iulie 1977?

În 11 volume din cele 20 şi care totalizează 1961 file, în proporţie covârşitoare sunt referirile la anchetele din Piatra Neamţ, notele informative primite de la informatorii Securităţii şi rapoartele ofiţerilor de securitate către superiorii lor.

Toate rapoartele lui Asaftei, precum şi notele informative primite şi sugestiile pe care le-a dat încep cu: "Legionarul cutare..."

- Dumneavoastră, domnule Asaftei, aţi adăugat la starea civilă a tuturor celor care v-au căzut sub secure adjectivul "legionar". De ce nu aţi adăugat şi altele, de exemplu "fascistul cutare", "nazistul", "falangistul" sau chiar "comunistul" dacă existau oameni şi cu această ultimă convingere? Aţi făcut-o că v-au fost atât de dragi legionarii sau poate pentru a-i afunda şi mai mult?

Caut să menţionez că am remarcat în scrisul dumneavoastră o "caligrafie", o "ortografie" şi, în special, o construcţie a frazei cu totul deosebite care de multe ori mă făceau să pufnesc în râs. Greşesc oare?

Atunci, în perioada iulie 1977 - mai 1980, aveaţi gradul de căpitan. În 2001, când m-am repatriat, am aflat că aveţi gradul de colonel. Poate pentru "meritele" mai sus inserate? Şi nu m-ar mira deloc dacă veţi fi avansat general post mortem, exact din aceleaşi considerente!

Pe 28.10.1969, lt. col. Aurel Mihalcea a dispus efectuarea unei percheziţii secrete în casa subsemnatului.

Pe 27.02.1970, colonelul Ioan Popa, şeful Securităţii din Piatra Neamţ, a dispus percheziţionarea locuinţei personale, precizând: "Aceasta se va face de cpt. Rusu Ion, Direcţia 13 Consiliul Securităţii Statului Bucureşti, ajutat de căpitanul Pisaltu Ion, Onu Dumitru, cpt. Brădeanu, cpt. Ghineţ, cpt. Guiţă Ionaşcu".

(Sursă: CNSAS, Dosar I 2412, vol. 2, fila 32)

Sub sigla "Strict secret", fireşte, exemplar unic, informatorul "Negoiţă" din Borca, la 04.04.1985, transmitea următoarea

"Notă informativă

Sursa relatează că în luna februarie 1985 a primit o scrisoare de la numitul Caraza Grigore din New York. Ţin să menţionez că această scrisoare, faţă de altele, arată că sus-numitul o duce mai greu. Scrie mai puţin, nu pune vederi în scrisoare ca altădată. Nu-i scrie şi mamei o scrisoare separată, ci îi răspunde în aceeaşi scrisoare. Spune chiar undeva că este deosebit de ocupat şi de strâmtorat. Se vede de altfel şi dorul după locurile natale, după oamenii cunoscuţi de pe meleagurile noastre.

Eu o să caut nişte ilustrate frumoase şi o să-i scriu în aşa fel încât să-i trezesc nostalgia după locurile natale. Nu am avut timp să-i răspund până în prezent. Sunt ocupat până peste cap cu fel de fel de activităţi şi treburi".

Nota a fost primită de mr. Ilie D., iar în josul paginii apare o adnotare olografă: "Col. Mihalcea - <<Este ceiace am dorit>>".

Cu "Negoiţă" am copilărit şi am fost buni prieteni până când am fost aruncat în temniţă. Chiar dacă Securitatea, la un moment dat i-a apreciat activitatea ca fiind "inertă" motivată de starea precară a sănătăţii, după refacere a fost suficient de prolific.

(Sursă: CNSAS, Dosar I 2412, "Notă în copie la element RD031/1032, pag. 58)

Nu voi enumera şi alţi informatori care au fost destui în cazul meu, dar vreau să mai amintesc doar un singur nume: Constantin Caia, pe numele de informator "Colea". Acest cetăţean mi-a fost coleg de clasă şi de bancă la Liceul "Petru Rareş" din Piatra Neamţ, când eu îmi completam studiile la curs seral.

"Notă informativă

Sursa: "Colea", orele 10.20

Casă

21.05.1969

Primită de cpt. Pisaltu Ioan

Sursa vă informează că în oraşul Piatra Neamţ a cunoscut de cca 1 an pe numitul Caraza Grigore care în prezent este elev la cursurile serale liceu 1 cl. XI. (...) În luna februarie 1969 în clasa unde învaţă, a contrazis pe profesorul de biologie asupra teoriei apariţiei vieţii pe pământ şi originea acesteia, susţinând existenţa unei puteri supranaturale".

(Sursă: CNSAS, Dosar I - 2412, pag. 117, 118, 119)

Dintre ofiţerii de securitate care s-au mai ocupat special de mine în această perioadă, îl voi aminti pe căpitanul Ion Pisaltu. Acest Ion Pisaltu, securist, în afara faptului că era întrebuinţat pentru a ţine locul ofiţerilor care mă anchetau, îşi făcuse un obicei de a mă împunge sau a mârâi la mine. Era persoana care lua legătura cu cei doi informatori, Traian şi Gicu, aspect pe care l-am regăsit în informaţia dată de Traian pe 15 noiembrie 1965. Apare frecvent în toate volumele Dosarului I 2412, cu misiunea de a lua notele informative şi a da directive informatorilor săi.

Reîntors în patrie, l-am întâlnit în câteva rânduri pe acest securist, ultima dată în luna august 2003, însoţit de un tânăr, în apropierea locuinţei mele. L-am oprit şi l-am întrebat dacă el este cpt. Pisaltu. S-a apropiat de mine şi întinzându-mi mâna mi-a zis:

- Da, eu sunt!

După ce l-am lăsat câteva clipe cu mâna întinsă, i-am zis:

- Cu dumneata nu voi da niciodată mâna, domnule Pisaltu!

Şi-a retras braţul ca opărit, iar pe faţa tânărului care îl însoţea am observat un zâmbet în care am citit parcă o oarecare satisfacţie. Mă întreb, cine o fi fost oare tânărul?

"În sfârşit am reuşit să găsesc unele lucrări care cred că te interesează în acelaşi grad ca şi pe mine şi am făcut o copie şi pentru dumneata: lista zbirilor de la Interne în cele patru decenii - 2 pagini, lista comitetului reeducării din Aiud - 8 pagini. De fapt, sunt două volume groase şi mari, având dimensiuni de (45/40 cm), iar în interior se găsesc capitolele şi numele anexate. Coperta este făcută în filigran - ca o Evanghelie - şi pe ea se află scris şi reliefat tot ceea ce e prezentat în materialul respectiv. Restul nu mai este nevoie să comentez fiindcă pe mulţi i-ai cunoscut acolo".

Citatul face parte dintr-o scrisoare primită de la Paris, de la un ilustru prieten, plecat din ţară cu mult timp înaintea mea şi care a avut o funcţie înaltă, fiind un vrednic urmaş al lui Iuliu Maniu. În plus, în aceeaşi scrisoare, mai adaugă: "Consemnez şi Organigrama Direcţiei Securităţii capitalei în perioada 1948-1950 (11 pagini)".

De adăugat că această organigramă include 321 de nume ale securiştilor care au dezlănţuit teroarea în România, începând cu lt. col. Tudor Sepeanu, director, şi terminând cu Ion Zaharia, funcţ. op. De remarcat este faptul că doar 12 din cei 321 sunt cu studii medii sau superioare, respectiv, 7 studenţi, 1 medic, 1 avocat, 2 piloţi, 1 ofiţer, iar ceilalţi sunt, prin excelenţă, muncitori!

Din aceeaşi sursă, ca Anexă la nr. 85.044 din 17.01.1992, este şi lista miniştrilor de Interne, miniştrilor secretari de stat, prim-adjuncţilor sau adjuncţilor ministrului de Interne ori secretarilor de stat din perioada martie 1945 - decembrie 1989. Astfel, lista începe cu Virgil Stănescu şi continuă cu Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Emil Bobu, Gheorghe Pintilie, Tudor Postelnicu, Alexandru Nicolski, Mihai Pacepa, Nicolae Pleşiţă, Vasile Moise, terminându-se cu Iulian Vlad care şi-a încheiat activitatea pe 22 decembrie 1989.

În total, 44 persoane, autorii celor mai mari atrocităţi din ţară, care au adus iadul în România, au determinat înregistrarea celei mai negre perioade din toată istoria neamului românesc. Din datele care se cunosc, neoficial însă - pentru că domnia dictaturii comuniste nu a dat niciodată la iveală adevărul în ceea ce priveşte deportările, arestările, întemniţările şi asasinatele făcute - ele pot fi evaluate la circa 2.000.000 persoane arestate şi anchetate, din care circa 500.000 exterminate în temniţe, colonii de muncă, în luptele din munţi duse de Rezistenţa anticomunistă şi în alte conjuncturi.

Acest material l-am expediat în copie mai multor personalităţi din exil, SUA, Europa, America de Sud, care se îndoiau de reeducările din Aiud şi rezultatul acestora. Chiar dacă faptele prezentate de mine se doreau, de către mai multe persoane, să rămână ascunse, se poate vedea că un adevăr nu poate fi tăinuit prea mult timp.

În concluzie, istoria, probabil, îl va consemna cu sau fără accepţiunea noastră.

Impactul cu Dosarul I 2412 a fost destul de dur dacă este să ţin cont de faptul că oameni pe care i-am considerat prieteni şi care mi-au fost foarte apropiaţi au profitat de sinceritatea mea şi mi-au vândut destăinuirile. Am înţeles presiunea exercitată asupra lor de către Securitate, dar la un moment dat ei înşişi şi-au dat seama că pot atinge un nivel de trai mai bun decât al multora, din banii murdari pe care îi obţineau din notele informative.

În volumele din arhiva CNSAS, am descoperit multe nume pe care le bănuisem, dar şi ale unor persoane care s-au dedublat cu pricepere de-a lungul anilor. În ceea ce priveşte delaţiunea făcută de învăţătorul Constantin Hruşcă, aceasta este confirmată de dosarul meu, nr. 50.171, vol. 2, fila 150, din arhiva CNSAS.

Este foarte interesantă reacţia unora dintre vânzătorii vieţii mele care au aflat că îmi voi scrie memoriile. Pentru unii s-a intervenit cu argumente în favoarea discreţiei, pentru alţii în favoarea neştirbirii onoarei şi statutului social căpătat în decursul anilor. Aşa este cazul unui pietrean foarte cunoscut, doctor deţinut în Aiudul anilor 1962-1964. Eram sfârşit de foame, aproape îngheţat în celula de pedeapsă. Cu eforturi supraomeneşti, am reuşit să mă ridic în picioare. Acest "slujitor" al lui Hipocrate, care mă cunoştea foarte bine, când am dat să-i vorbesc a izbit vizeta. Şi dus a fost!

Au trecut de atunci 40 de ani şi pe medicul deţinut respectiv nu l-am mai întâlnit chiar dacă şi el locuieşte în Piatra Neamţ, împreună cu soţia care este de pe Valea Bistriţei. Nu-i voi spune numele căci deja două persoane din familii deosebite, aflând că-mi scriu memoriile, s-au rugat cu mâinile împreunate să nu-i inserez şi să nu-i stigmatizez numele. O fac din respect pentru persoanele respective şi pentru cei doi fraţi ai soţiei dânsului care mi-au fost buni cunoscuţi...

Părintele protosinghel Iustin Pârvu

În lungul şir de ani de osândă, în situaţii şi locuri diferite, mai mulţi preoţi care m-au cunoscut mi-au propus ca după eliberarea din închisoare să urmez Teologia sau să mă călugăresc. Fiecăruia i-am răspuns cam în aceiaşi termeni: misiunea este prea mare şi această obligaţie pe care mi-aş lua în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu m-ar strivi. Îmi dau seama că nu pot să-mi iau această răspundere. Dacă aş deveni ostaşul lui Dumnezeu, ar trebui să merg numai pe căile indicate de Iisus Hristos şi păcătosul de mine mă tem să nu calc pe alături. Atunci, totul din mine s-ar dărâma şi m-aş considera un om învins.

În vara anului trecut, la Mânăstirea Petru Vodă, după ce mi-am spus necazurile mele şi păcatele, părintele protosinghel Iustin Pârvu mi-a zis:

- Grigore, uite ce-ţi propun eu, vino aici la mânăstire şi te fac călugăr. Vom fi împreună şi la bine şi la greu şi te voi ajuta în orice situaţie să urmezi Cuvântul Domnului. Lumea ţi se va deschide şi cerul pe care cu atâta dragoste îl priveşti îţi va fi mereu deschis.

M-am întors cu ani în urmă şi mi-am amintit de propunerea acelor preoţi din închisoare, care îmi cereau acelaşi lucru.

- Nu pot, părinte Iustin, i-am răspuns, povara pe care mi-aş lua pe umeri m-ar doborî. Ca slujbaş al Domnului, nu pot înţelege să privesc în lături, ci numai înainte şi numai în zări albastre...

A zâmbit părintele şi mi-a spus să mă mai gândesc şi să trec pe la mânăstire cel puţin o dată pe lună. M-am ridicat de pe scaun cu părere de rău şi, în urma acestui răspuns pe care i l-am dat, mă vedeam în poziţia unui om mărunt, aflat în faţa unui uriaş...

În decursul a numai 11 ani, începând cu 1992 şi până la acea oră, iată realizările acestui sfânt în viaţă cu care împărţisem cândva celulele Aiudului: mânăstirile "Petru Vodă", Urecheni, Rădeni, Blaj, mânăstirea de maici "Petru Vodă" şi Capela Aiud, de la Râpa Robilor. Urmează apoi şcoala de copii, azilul de bătrâne şi un laborator de plante medicinale.

Am părăsit chilia părintelui care reuşeşte zi de zi, timp de 18 şi chiar 20 ore din cele 24 ale zilei, să primească enoriaşi din toată ţara şi să le ascultă nevoile, durerile şi dezastrele vieţii. Fiecăruia în parte, în afară de o vorbă bună, un sfat, îi găseşte o soluţie, o cale de ieşire înspre lumină.

Am căutat să fac o comparaţie între persoana mea şi a lui, şi mi-am dat seama că o paralelă aproape nu poate exista pentru că deosebirile dintre noi sunt mari, în timp ce asemănările sunt puţine...

Când am părăsit mânăstirea, mi-am întors privirile în urmă şi am încercat sentimentul că, ajuns până în poarta raiului, am fost nevoit să mă întorc pe pământ...

Ultima sută de metri...

Mă hotărâsem să mă reîntorc în ţară. La întrebarea pusă de mai mulţi dintre prietenii şi cunoştinţele mele de ce fac acest lucru, răspunsul meu a fost că vreau să mor în ţara mea. Nu am nimic, nici un fel de avere mobilă sau imobilă, dar toată Valea Bistriţei, împrejurimile şi Muntele Ceahlău, toată Moldova şi toată ţara constituie moşia mea.

Adeseori, un dor sfâşietor mă cuprindea de aceste locuri şi de multe ori, fără să vreau, îmi aminteam versurile poetului Nichifor Crainic:

"Şi dragostea de neam

M-a făurit să-i cânt

Moşia-n care n-am

Doi paşi pentru mormânt".

Ajuns însă în patrie, mi-am cumpărat un loc pentru mormânt în Cimitirul Valea Viei din Piatra Neamţ şi puţin timp după aceea îi scriam bunului şi onorabilului meu prieten, scriitor şi ziarist, Titus Pârvulescu:

"Acum, iubite prieten, nu mă mai pot prevala de versurile lui Crainic pe care vi le recitam atunci când bănuiaţi că mă întorc în ţară, unde am lăsat, în afară de amintiri, doruri, şi oarecari averi. Acum, sunt proprietarul unui loc de veci şi nu mai pot să spun că, în propria-mi ţară, nu am <<Doi paşi pentru mormânt!>>”

Am reîntâlnit mai mulţi camarazi de suferinţă şi-am cunoscut pe alţii care au suferit odată cu noi în temniţele comuniste. O dată pe săptămână, vineri seara, ne întâlneam la un restaurant pentru o mică agapă, nu ca să petrecem, ci de dragul de a ne revedea şi de a ne spune durerea, de a ne împărtăşi gândurile şi de a ne reaminti de chinurile vieţii pe care nu le-am meritat. Toţi luptaserăm pentru o idee, contribuind la apărarea neamului nostru care era pe punctul de a deveni populaţie din poziţia de popor.

Am fost la început şapte, în afară de alţi doi invitaţi care veneau periodic, dar cu timpul a ieşit câte unul, pe rând, lăsând în urmă, în afară de un gol sufletesc, şi un scaun liber... Cu sau fără motive întemeiate, justificându-se sau chiar fără să mai dea vreo explicaţie, s-au pierdut pe cale... Astăzi mai suntem doar doi, Aurel Popa şi eu.

Mă întorc în trecut cu ochii minţii şi văd cum am străbătut în goană toţi distanţe de maraton, apoi am alergat pe 10.000 de metri şi iată-ne cărunţi sau chiar de tot înălbiţi, alţii chiar şchiopătând, străbătând ultima sută de metri. Am tot respectul pentru camarazii mei de bună-credinţă şi apreciez anii de osândă pe care i-au parcurs în slujba unui ideal. Unii au făcut Aiudul, Gherla, Piteştiul, Târgu Ocna, Canalul sau Bălţile Brăilei. Alţii au lucrat în subteran la Baia Sprie, Cavnic sau Valea Nistrului. Din cei 10 ani de detenţie pe care i-a executat, bunul meu prieten Aurel Popa a lucrat 4 ani la mina Valea Nistrului, unde, pe lângă faptul că era condamnat politic, mai era condamnat şi la întunecimile adâncului, la aerul încărcat cu particule de plumb, cupru sau pirită şi la pericolul ca în fiecare clipă să fie înghiţit de măruntaiele pământului.

Doar eu şi Aurel am mai rămas pe ultima sută de metri, ca într-o cursă din care nu avem voie să ieşim învinşi, doar că deseori suntem încercaţi ba de plămâni, ba de ficat sau de o respiraţie greoaie din cauza unei bronşite cronice...

Dacă vom putea împreună atinge suta de metri şi încă vom mai fi pe picioare, facem stânga împrejur, mergem la start şi o luăm de la capăt, căci în spate va fi mereu tot o sută de metri... Dacă unul dintre noi va rămâne ultimul, este obligat să ocupe un loc la masa amintirilor noastre în fiecare vineri şi să închine un pahar pentru cei rămaşi în urmă. Promit că, dacă voi supravieţui, voi face acest lucru săptămână de săptămână, până la sfârşitul vieţii, fiind totodată şi un protest pentru cei care au ieşit din rând.

Sunt atât de convins de drumul pe care l-am urmat şi merg înainte cu orice risc, deşi s-ar putea ca şi după publicarea acestui volum să-mi atrag duşmani sau chiar să ajung într-un proces pentru că la ora asta conduce nu neamul românesc, oameni de bună-credinţă, ci eşalonul doi comunist.

Când mi s-a comunicat că am 9 dosare nu am fost mirat, pentru că într-o viaţă de temniţă şi 21 ani de exil se adună, dar când s-a ajuns la 20 şi încă 2 de la Iaşi pe care nu le-am văzut, mi-am zis totuşi că sunt prea multe. Din păcate, neamul românesc a fost condus de străini şi doar în mică măsură de români adevăraţi ... Dacă mă gândesc la faptul că România este o insulă latină într-o mare de slavi, este tocmai pentru că Dumnezeu a păstrat această insulă pentru anumite merite pe care le-a avut. Pentru mine, neamul românesc nu înseamnă Dej, Ceauşescu sau chiar Iliescu de astăzi. Pentru mine, neamul românesc înseamnă Mircea, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, înseamnă Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Mircea Eliade, înseamnă atâtea figuri celebre care au dat strălucire acestui popor aşezându-l alături de popoarele de seamă ale Europei... Acesta este adevăratul neam românesc!

Pentru mine, România înseamnă frumuseţea şi gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie şi civilizaţie, înseamnă munţii şi codrii nesfârşiţi de brazi, văile şi dealurile, bisericile şi mânăstirile, înseamnă mormintele străbunilor noştri; înseamnă păsările care cântă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniţi peste noi pentru a ne jefui şi înrobi.

Eu, în neamul românesc, văd sublimul şi nu partea urâtă care reprezintă bezna ignoranţei şi a păcatului. De aceea m-am întors, să răsar din nou pe frumoasele mele plaiuri, având deasupra capului meu aceeaşi stea care mi-a vegheat leagănul şi mi-a hotărât traiectoria întregii mele vieţi.

Bătălia nu o pot părăsi niciodată şi vreau să mor pe această baricadă. Vreau să mor pe-un vârf de munte şi nu într-o văgăună - aşa cum îi spuneam lui Mihai Lungeanu când eram foarte bolnav, aş vrea să mor putând privi cerul.

Acelaşi lucru îl vreau şi astăzi: să pot privi cerul până la sfârşit, să pot privi munţii, frumuseţea lumii lăsate de Dumnezeu; să pot privi această coroană a Moldovei - Piatra Neamţ. Sunt îndrăgostit profund de această ţară, îmi vine să mângâi iarba sărutându-i fiecare fir care se înalţă şi să respir odată cu ea din seva acestui pământ.

Probabil, mi-a rămas în fiinţă ceva din acele peisaje de asfinţit, de răsărit, de vârfuri de Ceahlău, de murmur al Bistriţei, de Culmea Stânişoarei, de mânăstirile noastre şi, în sfârşit, de frumoasa Piatra Teiului, în apropierea căreia am văzut pentru prima dată lumina zilei...

Când eram mic, priveam soarele cum asfinţea şi plângeam...

Întodeauna am iubit verdele naturii, al ierbii, al florilor şi azurul... Este cel mai înalt şi mai frumos iar dincolo de el este muzica, liniştea, apoi Divinitatea în care se reazămă întreaga credinţă, speranţă şi încredere. Când nu ai încredere, e ca şi cum ar fi capitulat o bună parte din tine, din speranţă, din viitor... Căci mai presus de toate este a iubi, începând cu Divinitatea şi terminând cu partenerul de viaţă. Este atât de nobil să iubeşti! Să iubeşti copiii, viaţa, lumea, natura, să iubeşti tot ce este frumos şi înălţător, cum spunea Tudor Vianu, pentru că "Frumosul opreşte clipa în loc!"

Mă întorc în timp şi observ într-o viaţă de chin, într-o viaţă de întuneric, doar o rază subţire, o rază firavă care m-a condus şi am ajuns până în clipa de faţă, încercându-mă sentimentul că am trăit sute de ani. Mă văd adesea călărind în apropierea lui Ştefan, la Lipnic alungând tătarii, la Podul Înalt şi, în sfârşit, mă văd la Războieni, împotriva turcilor, încercând să-l opresc pe domnitorul nostru care călărea de unul singur înspre duşman, voind să moară.

Trăiesc mereu cu gândul c-am existat în mai multe vieţi la rând...

Trăiesc cu gândul că am fost mereu în furtună, că am fost mereu de strajă, că mereu am păzit graniţele ţării şi că veacuri la rând am luat parte la mii de bătălii şi războaie, că am fost doborât, dar m-am ridicat şi am plecat mai departe.

Şi acum, de această dată, iată-mă către sfârşit de drum şi mă întreb: oare am mai rămas dator cu ceva acestei triste şi zbuciumate vieţi?

"Ani grei îmi apasă tâmplele ninse

Viaţa mă strivi, dar nu mă-nvinse!"

Sfârşit