CAPITOLUL XII

"Inimile mari şi generoase, sufletele pline de un patriotism cald şi înălţător se pot asemăna cu un templu, unde pentru eternitate trebuie să ardem candela recunoştinţei" (Vasile Conta)

Laura Garibaldi

New York - Flushing, în a doua jumătate a lunii iunie 1980.

Ajuns în SUA, prima mea dorinţă a fost de a vedea Statuia Libertăţii, fiind pentru mine un fel de mit. Citisem, auzisem de ea, o văzusem pe vederi, ilustrate şi la tv, dacă nu mă înşel. Însoţit de încă un cunoscut, sosit din Italia cu acelaşi avion şi conduşi de Vasile Snacoveanu, un om pe jumătate orb, care era ghid pentru românii ajunşi pe continentul nou, am pornit ca să vedem Statuia Libertăţii.

Din sudul Manhattanului, din locul numit Bateriile Olandeze, am mers cu vaporul Liberte pe Insula Libertăţii. Acolo, erau foarte mulţi vizitatori şi m-am alăturat imediat unui grup în care se vorbea româneşte.

- Români? am întrebat inundat de bucurie.

- Da! Români, români!

- De unde?

- Din Israel! a venit răspunsul.

- Cum români din Israel?!?

- Da, din Israel, dar noi suntem născuţi în Folticeni!

Le-am spus că şi eu sunt din Neamţ iar cel întrebat mi-a răspuns cu multă însufleţire:

- Eu cunosc Neamţul. Eu am fost pe Valea Bistriţei, pe la Hangu, pe la Ceahlău. Am văzut stânca aia mare, mare. M-am urcat pe Ceahlău. Ehei! Dumneata nu ştii ce frumos este pe acolo!

- Auzi, dumneata! Eu nu ştiu ce frumos e pe acolo?!? Doamne, dar eu de acolo vin! Pe acele meleaguri am văzut lumina zilei!

După ce am făcut cunoştinţă cu celebra Statuie a Libertăţii şi am reuşit să urc până la coroană, am privit Atlanticul până în depărtări, căutând nostalgic dincolo de curbura pământului scumpa mea patrie, apoi am coborât împovărat de amintiri.

Celebrul arhitect Frédéric Auguste Bartholdi construise această minune a lumii libere în 3 ani, iar în 1888 a transportat-o cu vaporul peste ocean, fixând-o în locul unde este şi astăzi, fiind un dar adus americanilor din partea Franţei. De la bază şi până în vârful făcliei, statuia se înalţă la 100 de metri şi străjuieşte întinsul apelor şi al uscatului, situându-se la confluenţa a trei state - New York, New Jersey şi Connecticut.

La sfârşitul zilei, când ultimele raze ale asfinţitului alunecau pe apă într-un joc de lumini care se răsfrângeau în privirile noastre, acostam cu vaporul la ţărm. Metroul cu nr. 1 şi culoare roşie ne conducea pe meridian, de la sud la nord. Am coborât în Times Square apoi metroul 7 m-a dus la capătul de linie Mein Street Flushing, locul de unde plecasem, dar sufletul parcă îmi rămăsese la Statuia Libertăţii şi mă gândeam cum să mai ajung pentru a o vedea din nou.

Lucrul acesta s-a întâmplat, dar de data aceasta singur, singurel, mânat de un curaj despre care de multe ori m-am întrebat din ce sursă izvorăşte. Nemaigăsind un partener de drum, l-am rugat pe Vasile Snacoveanu să-mi spună în ce staţii trebuia să schimb metroul pentru că acest lucru se întâmpla în două locuri. Fără să ştiu limba engleză - în afară de circa 60-70 de cuvinte pe care le reţinusem din diferite cărţi - fără să cunosc această imensă metropolă, acest nou Babilon, am pornit ca într-o aventură în împlinirea acestei dorinţi şi poate pentru a-mi potoli o continuă sete de cunoaştere.

În sfârşit, am ajuns, am contemplat până seara acele minunate locuri ale zeiţei Libertăţii iar cu ultimul vapor m-am întors la ţărm.

Am luat un metrou care trebuia să mă lase în Times Square, dar odată ajuns acolo m-am învârtit ca într-un cerc vicios, poate timp de două ore, poate mai mult, căutând trenul care să mă ducă la capăt de linie în Mein Street din Flushing.

Dar, de unde! Habar nu aveam ce este ăla "Uptown" şi nici ce este acel "Downtown", deci, "în sus" sau "în jos" cum se tălmăcesc cele două cuvinte.

În Manhattan, deşi uriaş, este foarte uşor să te orientezi fiind aşezat pe linia direct nord-sud; toate străzile pe meridian sunt cunoscute sub numele de "Avenue", iar cele orientate de la est la vest şi care întretaie meridianele au denumirea de "Street". Avenue-uri poartă nume personale - Park Avenue, Lexington Avenue, Madison Avenue, sau cifre - One Avenue, Two Avenue etc. Toate aceste avenue-uri au sens unic: avenue-urile cu numere impare curg de la sud la nord, iar cele cu numere pare de la nord la sud. Street-urile, care sunt orientate pe paralelă, curg de la est la vest sau de la vest la est, tot în felul mai sus arătat.

Fifth Avenue (5 Avenue) este strada care desparte New York în două pe meridiană. Astfel, faţă în faţă, se află două clădiri pe trotuare opuse şi care poartă acelaşi număr - de exemplu 45, dar clădirea din partea estică are nr. 45 E (est), iar cealaltă, de pe trotuarul opus, 45 W (vest). Pe acest Avenue, locuiesc toţi bogătaşii Manhattanului, această metropolă adăpostind peste 4 milioane de locuitori.

Strada principală care desparte New York în două este 42 Street sau Forty Second Street, aici fiind cele mai mari clădiri, instituţii şi magazine. Pornind din partea estică, 42 Street începe cu impozanta clădire ONU, care numără 47 de etaje, acolo existând peste 200 de drapele ale statelor membre ale acestui mare for mondial - de la intrarea principală, în partea stângă, al 17-lea drapel era al României, simbol prin faţa căruia ori de câte ori treceam îmi luam pălăria în mână.

Urmează cea mai mare bibliotecă din New York şi, totodată, din SUA, apoi Pannam - prima companie aeriană care a avut şi autorizaţie de a survola Atlanticul făcând legătura cu Europa, Crysler Building, Grand Central ş.a.

După toate acestea, dar şi alte clădiri, este celebrul Times Square, oraşul de la suprafaţă, acolo unde 24 ore din 24, prin piaţa luminată ca ziua, curge continuu un fluviu de oameni şi tot acolo au loc marile sărbători americane. De revelion, de exemplu, în această piaţă şi împrejurimi, sute de mii, poate chiar 1 milion de oameni aşteaptă cumpăna dintre ani într-o adevărată sărbătoare de lumini. În această noapte memorabilă, din cer se revarsă adevărate căi lactee de lumină şi străluciri multicolore, sunete şi bubuituri, apoi confeti care nu sunt doar simbolice, ci aruncate cu zecile de vagoane. Referitor la New York, îmi revin în minte vorbele pline de duh ale primarului Rudolph Giuliani care afirma: "Dacă Washington este capitala Statelor Unite ale Americii, New York este capitala lumii, având în vedere că este cea mai mare metropolă de pe Terra".

Trecuse cred că mai mult de două ore de când orbecăiam fără să reuşesc să dau de un punct de ieşire. Îngrijorat peste măsură şi ajuns la limita răbdării, m-am oprit în punctul cel mai înalt al unei scări de odihnă şi, privind într-o parte şi în alta, am început să strig:

- Cine ştie româneşte? Vă rog să vă opriţi!

După ce am repetat de câteva ori chemarea în limba română, am făcut-o şi în limba italiană:

- Chi parla la lingua italiana, per favore?!

Nimeni, nimic!

Lumea trecea pe lângă mine, mă cerceta cu privirea, dar fiecare îşi vedea de drum. Am început din nou chemarea:

- Cine ştie româneşte? Chi parla la lingua italiana, vi prego?!

Undeva, la o oarecare distanţă, tot pe o treaptă de odihnă, doi cetăţeni vorbeau şi zâmbeau, privindu-mă cu insistenţă însă fără să-mi vină în ajutor. Cu siguranţă, cei doi au înţeles chemarea mea pentru că s-au oprit când am vorbit româneşte. Văzând însă că nu vor să mă scoată din impas, nu i-am solicitat şi din nou am strigat în limba italiană:

- Chi parla la lingua italiana, per favore?!

În partea stângă, la coborâre, am observat o tânără de circa 27-28 de ani, care s-a oprit, întorcând privirile ca şi când pe la urechile ei ar fi trecut un ecou... Când am reînnoit chemarea, tânăra s-a apropiat de mine, spunându-mi că vorbeşte limba italiană.

Cu sufletul la gură, i-am istorisit în câteva cuvinte cine sunt, de unde vin şi unde vreau să ajung.

- Sunt complet dezorientat şi nu pot ieşi din această situaţie confuză.

Când persoana respectivă mi-a întins mâna zâmbind, am văzut că este atât de frumoasă, încât mi-am dat seama că începeam să mă bâlbâi. Observând probabil starea mea, mi-a luat mâna şi m-a condus ca pe un copil ca să-mi arate calea pentru a mă reîntoarce acasă.

Am urcat, am coborât mai multe trepte, am parcurs distanţe mai mari pentru a face legătura între diferite metrouri, am urcat din nou şi am coborât la trenul cu numărul 7 care venise, Flushing-Grand Central - Times Square, iar cel care urma să plece şi avea săgeata roşie avea înscris Times Square - Grand Central- Flushing.

Ajungând pe peron, cu un zâmbet fermecător, frumoasa doamnă mi-a spus:

- Am ajuns. Acesta este trenul care merge în Flushing. Şi acum, vorbiţi-mi despre dumneavoastră.

Era tocmai ceea ce voiam ca să pot rămâne mai mult timp şi să contemplu această frumuseţe pe care o aveam în faţă. Aş fi vrut parcă să nu mai sosească şi să nu mai plece nici un tren spre Main Street.

Se spune că, într-o discuţie, un bărbat nu ştie niciodată ce gândeşte femeia, timp în care însă aceasta îi poate citi cu măiestrie întreg sufletul, ca într-o oglindă. Cred că mi-am dat seama de acest lucru atunci, în acele momente. A zâmbit când i-am spus că, în afară de cele circa 60-70 de cuvinte din engleză pe care le reţinusem din diferite cărţi citite, mai ştiam un lucru foarte important - să număr până la zece!

I-am relatat cât de frumoasă este ţara mea şi cât de legat sunt de plaiurile natale. Pentru că, probabil, observase o schimbare în voce şi o altă licărire a privirii mele, m-a întrebat de ce am părăsit România. Desigur, i-am spus cauza, precizându-i că am venit în exil.

Poate pentru a motiva gestul ce urma să-l facă sau chiar având nevoie să deschidă geanta, mi-a dat drumul la mâna pe care mi-o ţinuse până atunci într-ale ei.

După doar câteva clipe, mâinile mele căutau ceva, pipăind însă doar aerul dintre noi... În acelaşi timp, mi-am dat seama că şi mâinile ei căutau şi parcă ar fi vrut să intre din nou în posesia acelui ceva pierdut... Nu ştiu cum, dar parcă purtaţi de un fluid, atraşi de o forţă necunoscută, mâinile noastre s-au întâlnit din nou într-o atracţie irezistibilă. Când ne-am privit, ştiu că Laura era îmbujorată. Mi-am dat seama că era de o rară sensibilitate - din ochii ei frumoşi izvorau boabe de rouă...

Gândul m-a purtat la mari depărtări în timp şi spaţiu, şi m-am întrebat dacă nu cumva pe Laura am mai întâlnit-o cândva, într-o altă viaţă, fiindu-mi o persoană foarte apropiată şi foarte dragă? Numai în felul acesta îmi puteam explica cele trăite cu atâta intensitate de amândoi, într-un timp atât de scurt, într-un timp record.

Mi-a spus că s-a născut şi a trăit în Manhattan, că mama ei este italiancă, având numele Garibaldi, iar tatăl ei, american, chiar din Manhattan, şi a lucrat în Diplomaţie undeva în America de Sud. Locuiau în Hawaii, unde s-au mutat definitiv, şi doar din când în când venea pentru a vizita locurile dragi şi a-şi vedea unele cunoştinţe.

- Dacă spuneţi Garibaldi, vă referiţi la Giuseppe Garibaldi - personalitate marcantă, luptător pentru libertate, cel care, în afară de faptul că a unit provinciile Italiei şi a adus libertatea acesteia prin anii 1864, a luptat ca voluntar pentru eliberarea Franţei, de asemenea în America de Sud, lângă marele om Simon Bolivar, aducând libertatea Boliviei?

- Da, exact. Mama este descendentă din acea familie. Dar dumneavoastră sunteţi profesor de istorie?

- O, nu! Îmi pare rău, aş fi vrut să fiu dar nu am avut timp şi nici libertatea de a studia această specialitate într-o formă organizată de învăţământ. În schimb, în afară de istoria patriei mele, un domeniu care mă pasionează este istoria universală şi, în special, marile personalităţi ale omenirii, între aceştia fiind şi Garibaldi.

La un moment dat, doamna mi-a întins o carte de vizită şi mi-a spus că, dacă voi rămâne în SUA, are convingerea că voi vizita frumoasele insule Hawaii, care întrec în farmec multe locuri de pe Terra. La numărul de telefon din cartea de vizită o pot suna oricând sau pot coresponda cu dânsa. Atunci mi-a spus că este profesoară, că locuieşte cu părinţii şi vizita mea oricând va fi bine venită. Cu multă jenă, a tot aranjat ceva în geantă, apoi mi-a întins un plic.

- Vă rog să primiţi ca un semn de dragoste din partea mea pentru că începutul, ca orice început, va fi foarte greu.

I-am prins mâna şi i-am mulţumit cu vocea puţin sugrumată:

- Vă rog să nu vă supăraţi, dar nu pot primi ofranda dumneavoastră... Ar însemna prea mult pentru mine. Cel mai mare dar pe care mi-l faceţi este prezenţa dumneavoastră... Sunteţi una dintre cele mai frumoase femei mângâiate de ochii mei vreodată...

La auzul spuselor mele, a rămas foarte stingherită, mi-a întins mâna şi cu faţa îmbujorată, parcă neştiind cum să procedeze, a încercat să o retragă, lucru pe care nu l-a reuşit pentru că nu voiam să renunţ la acest dar, aripă de înger, conştient fiind că a doua oară în viaţă nu îl voi mai avea.

La acel cap de linie, când sosea un tren, automat celălalt pleca şi în felul acesta s-au succedat multe la rând, eu încă neştiind ce se petrece cu mine. La un moment dat, simţindu-mă foarte stingher, i-am lăsat mâna, dar în clipa următoare mi-am dat seama că de această dată ea îmi caută mâna pe care mi-a cuprins-o cu drag... Eram inundat de o fericire care parcă avea menirea de a mă compensa în câteva clipe pentru anii de privaţiuni şi de a comprima în ele tinereţea pe care nu am trăit-o. Aş fi vrut parcă să nu se mai facă ziuă şi să rămân în acel oraş subteran zile, luni la rând. La despărţire, mi-a întins amândouă mâinile pe care i le-am sărutat pe rând, iar ea m-a sărutat pe faţă.

- Să nu uitaţi, mi-a spus, că vă aştept în Hawaii.

A rămas pe peron fluturând mâinile, în timp ce eu priveam pe geam la ceea ce las în urmă. Am încercat sentimentul că norocul şi viaţa mea au rămas pe peronul din Times Square, punctul de plecare a trenului înspre Mein Street. Numele ei de familie nu l-am reţinut şi niciodată n-am reuşit să-l ştiu pentru că acea carte de vizită a dispărut de la mine. Numele de botez în schimb i-l văzusem pe cartea de vizită, Laura, fără să mai reţin altceva fiind mult prea emoţionat şi copleşit de o fericire absentă până atunci în viaţa mea. Când metroul cotea înspre Grand Central, mi-a trecut prin faţa ochilor o scenă din Regele Lear al lui W. Shakeaspeare: "Şi-am rămas cu mâna-ntinsă ca a Regelui Lear".

De atunci, de câte ori, în cei 21 de ani, ca şi cetăţean american şi locuitor al New Yorkului, treceam prin Times Square, coboram să mai văd încă o dată porţiunea de peron de care mă lega acea fascinantă amintire. Şi a trecut de atunci o viaţă, şi mă văd şi astăzi - deşi la mari depărtări - în acea staţie de metrou cap de linie. Privind în urmă, îmi văd parcă aievea mâna întinsă care ar vrea să prindă ceva - ceea ce ar fi vrut să reţină, dar soarta, mereu potrivnică, m-a nedreptăţit şi de această dată.

Laura a însemnat pentru mine un meteorit care, într-o noapte adâncă, a brăzdat întregul cer, un Luceafăr de primă magnitudine, un Sirius care a răsărit pentru câteva secunde pe cerul meu îndurerat pentru ca să asfinţească în clipa următoare...

Pe pământ american

Ajuns în America, între 1980 şi 1984, am luat parte la toate manifestaţiile care au avut loc în New York în faţa Consulatului Român şi în faţa Naţiunilor Unite, iar din 1984 şi până în 1989 am organizat aceste demonstraţii în calitate de secretar şi apoi de preşedinte al Consiliului Naţional Român, secţia America de Nord, şi de vicepreşedinte pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici cu sediul la Geneva. Am fost prezent la demonstraţiile organizate pe scările Congresului şi în faţa Ambasadei Române de la Washington D.C., apoi la Los Angeles, precum şi la o demonstraţie ad-hoc din faţa Ambasadei Române de la Paris.

Începând din 18 martie 1986, am devenit cetăţean american, depunând jurământul de credinţă în faţa preşedintelui Curţii Supreme a SUA.

Pentru că situaţia românilor se înrăutăţea cu fiecare zi, am avut intervenţii la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC Londra, cerând respectarea drepturilor românilor şi, totodată, încercând să împiedic nebunia comuniştilor, în frunte cu Ceauşescu, de a dărâma bisericile, de a desfiinţa circa 7.000 sate din România şi de a supune întregul neam la privaţiuni fără precedent în istoria acestuia.

Astfel, în Parlamentul american - Cameră şi Senat, am depus oficial la secretariatul a 99 deputaţi şi 31 senatori documente despre România comunistă, inclusiv "Cartea neagră a României" tradusă în franceză, engleză şi română, cerând insistent să intervină, în calitate de cea mai mare putere a lumii, pentru respectarea drepturilor românilor. Ca un strigăt de disperare faţă de cele ce se întâmplau în ţară, în faţa Consulatului Român de la New York am dat foc steagului URSS în semn de protest faţă de amestecul acestui stat în treburile interne ale României. De asemenea, în acelaşi an, la începutul sesiunii ONU din luna septembrie 1986, am fost în clădirea acestui for internaţional, prezentând pentru 20 miniştri de Externe din cele mai reprezentative ţări ale lumii aceleaşi documente despre România şi solicitându-le ca ţara noastră să fie trecută pe ordinea de zi a anului respectiv.

În aceeaşi perioadă, am avut o intervenţie la Radio Europa Liberă prin care transmiteam un mesaj-ultimatum: "Dacă fratelui meu Gheorghe Caraza, din Bucureşti - care în prezent se află în ancheta Securităţii pentru câteva volume de versuri, în manuscris, surorilor mele din Piatra Neamţ, Buhuşi şi Târgu Neamţ sau altcuiva din familia mea i se va întâmpla ceva, Securitatea română folosindu-se de numele meu, eu, Grigore V. Caraza, mă voi lega în lanţuri în faţa Naţiunilor Unite din New York sau pe scările Congresului de la Washington şi voi rămâne aşa până ce în mine, în fiinţa mea, chiar şi ultima licărire de viaţă se va stinge! Va fi ultimul strigăt de alarmă pentru nedreptatea care ni se face de o viaţă atât mie, familiei mele, cât şi întregului neam românesc!"

Emisia respectivă a fost transmisă de BBC Londra, precum şi de Vocea Americii. Părintele Calciu, care doar de o săptămână plecase în Europa, a transmis de la München un mesaj similar în numele meu, pentru salvarea fratelui din ghearele Securităţii. În scurt timp, mesajul a fost interceptat de cine trebuia, iar Gheorghe Caraza a fost scos de sub ancheta Securităţii.

În aceeaşi scară de bloc din Drumul Taberei unde locuia fratele meu, stătea şi un colonel de securitate, care se ocupa de caz. A doua zi, întâlnindu-se, l-a înjurat şi ameninţat pe Gelu: "În curând te voi lichida pe tine, apoi pe fratele tău din America!". În timpul anchetelor de la Securitate, fratele meu a fost iradiat şi, nu după multă vreme, a murit.

Ar trebui poate să mai amintesc că, în timpul alegerilor din România, începând cu luna mai 1990, apoi 1992, 1996 şi 2000, am făcut parte din Biroul electoral la centrul de votare din sediul Consulatului Român de la New York. Acolo, timp de 24-26 de ore şi chiar mai mult, nu am avut voie nici măcar să aţipesc. Am fost prezent peste tot, atât la sigilarea cât şi la deschiderea urnelor. Rezultatele au fost de fiecare dată de 97-98% de partea românilor de conştiinţă şi restul de doar 2-3% de partea celor vânduţi. Televiziunea română a surprins imagini de la Consulat, din secţia de votare, pe care le-a transmis la Bucureşti şi de aici în toată ţara.

Cu recomandarea unei personalităţi din Bucureşti, doamna Lucia Hossu-Longin, realizator la Televiziunea Română, însoţită de dl. Dan Necşulea, directorul Departamentului Film-Teatru al Televiziunii Române, trecând Atlanticul şi poposind în New York, m-a anunţat de vizita dumnealor în scopul de a-mi lua un interviu, care să fie difuzat în serialul "Memorialul Durerii".

Astfel, sâmbătă, 5 iunie 1993, mi-au bătut în uşă, însoţiţi fiind de dl. Vasile Cozma, care reprezenta Alianţa Civică din New York. Interviul a durat două ore şi în plus au fotografiat mai multe documente, sentinţe, cărţi din domeniul închisorilor, tablouri etc. La sfârşit de noiembrie 1994, interviul a fost difuzat în episodul nr. 37 al serialului "Memorialul Durerii" iar la cererea mai multor persoane din Bucureşti, Piatra Neamţ şi alte localităţi din ţară a fost reluat la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an.

În acelaşi episod, a fost inclus şi interviul cu preotul Gheorghe Calciu, precum şi cu profesorul universitar Ion Halmaghi, de asemenea, amândoi foşti deţinuţi politici. Îmi amintesc de faptul că doamna Hossu-Longin şi domnul Dan Necşulea au fost surprinşi că am vorbit despre reeducările din Aiud, fiind primul fost deţinut politic ce a abordat acest subiect, precum şi despre cel care a condus reeducările în Aiud, respectiv, teologul Valeriu Anania.

Zaharia-Zahu Pană

Originar din comuna Beala de Sus, Bulgaria, Zaharia-Zahu Pană s-a născut la 21 august 1921. Când românii au cedat Cadrilaterul în 1940 şi s-a făcut schimb de populaţie, Zahu s-a mutat din Cadrilater în Dobrogea, aşa încât, pe lângă faptul că era bulgar de origine macedoneană, a devenit şi român.

Prima lui condamnare fusese de doar câţiva ani, dar s-a întors în Aiud în 1958. Acest Zahu Pană a fost secondat de Stere Mihalexe, tot macedonean - coordonator în alcătuirea acelei cărţi din temniţa Aiud "Despre păcatele Legiunii", citată de Nistor Chioreanu în volumul "Morminte vii". Celor doi indivizi li se aduce în culpă sinuciderea lui Miron Chiraleu - macedonean de origine şi Cornel Prâslea, ambii făcând parte din grupul de reeducaţi - grup compact de macedoneni - conduşi de Zahu Pană şi Stere Mihalexe.

Despre Pană, care era foarte zelos în timpul reeducării, se ştia că merge foarte des la ofiţerul politic şi la col. Crăciun, comandantul închisorii, pentru a da informaţii precise despre camarazii de temniţă. Astfel, l-a forţat pe Mircea Popa, din Deva, să declare că a organizat acţiuni în legătură cu Mişcarea Legionară în temniţa Aiud. Apoi, i-a silit pe Miron Chiraleu şi pe Cornel Prâslea să facă declaraţii mincinoase dar aceştia, neacceptând sub nici un motiv, au ajuns la exasperare şi s-au sinucis în fabrica temniţei din Aiud, în 1962, în plină reeducare.

Cel mai puternic argument care îi descalifică pe cei doi reeducaţi - Zahu Pană şi Stere Mihalexe - este cel de a fi trecuţi în cartea mai sus menţionată, fapt pentru care istoria îi va înfiera ca trădători.

La scurt timp după ce am ajuns în SUA, l-am întâlnit pe Zahu-Pană care avea un scop precis. Ştia că, în Aiud, unii camarazi de temniţă mă numeau "Trilogia de versuri", denumirea fiind justificată de faptul că memorasem mii de versuri de ale lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, precum şi din versurile mai multor poeţi din închisori. Atât Radu Gyr, cât şi Nichifor Crainic mă numeau fiecare în parte "volumul" lor de poezii. Invitat la el acasă, mi-a propus să scriem împreună un volum intitulat "Poezii din închisori". Ştia că memorasem foarte multe poezii în Aiud şi că deţineam un bagaj suficient pentru a scoate o carte, insistând asupra faptului că drepturile care decurg din editare le voi avea pe toate, fără nici o rezervă. În felul acesta, mi-a propus să îmi refac poeziile, să le scriu, să i le dictez sau să le înregistrez pe casetă pentru ca totul să meargă rapid şi să fie gata în timp optim. Acest subiect parcă m-a jenat puţin, având în vedere că aveam foarte multă încredere în oamenii cu care pornisem la luptă în sprijinul unui ideal, iar pe Pană îl cunoşteam din Aiud.

Începând din acel moment, am refăcut toate poeziile învăţate în temniţă, dictându-i din memorie sute de poezii ale lui Gyr, Crainic şi încă 15 poeţi pe care i-am întâlnit în primii 15 ani de Aiud.

Memorasem în anii de detenţie peste 10.000 de versuri ca să le scot în libertate, din care i-am dictat cursiv aproximativ 1800, iar circa 50 de poezii le-am refăcut cu mare precizie, Zahu ştiind doar o strofă sau două, şi acelea căpătate din altă parte, multe dintre ele şchioape şi fără rimă. Şi, culmea ironiei, am refăcut chiar două din poeziile sale, învăţate tot în Aiud, "La roabe" şi "Vizită", fapt pentru care Pană a rămas foarte mirat, dar în acelaşi timp şi jenat.

După o muncă titanică, volumul a apărut în 596 pagini, format mare, circa 300 pagini din acestea reprezentând munca mea. Caut să precizez că am pierdut foarte multe zile pentru a merge la el acasă ca să-i predau versurile pe care le notam într-un caiet ori pentru a-i dicta poeziile, în cele din urmă dictându-i chiar şi prin telefon. Dacă lucra până după miezul nopţii, deseori mă trezea din somn pentru a mă consulta, aceasta întâmplându-se chiar şi la ora 2.00, dimineaţa.

Din cele 61 de poezii ale lui Radu Gyr publicate în acest volum, 29 au fost date integral de mine, iar 14-15 poezii din cele 32 rămase au fost refăcute, în mare măsură, tot de mine.

Timp îndelungat, fiind la Secţia I bolnavi cronici unde se aflau poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi academicianul Ioan Petrovici, când eram scoşi la plimbare stăteam permanent în preajma lor, iar când aveau de dictat o poezie stăteam în faţa lor. După ce mi-o spuneau şi a doua oară, treceam în spatele lor şi o redam exact. Pană cunoştea aspectul în sine tocmai pentru că, prin aceşti mari oameni, eu, un anonim, căpătasem alte proporţii în ochii camarazilor de suferinţă.

Când ultimele poezii fuseseră înregistrate şi începuse corectura volumului, Zahu Pană m-a solicitat tot mai puţin şi chiar mă evita. Nu l-am întrebat de ce procedează aşa, dar aveam câteva bănuieli. În sfârşit, a fost tipărită cartea - şi nu în 1.000 de volume cât era dată cifra oficială, ci în 1.500, am constatat că numele meu nu figura nici pe copertă - în calitate de coautor, şi nici în prefaţa cărţii nu apărea contribuţia exactă pe care mi-o adusesem la editarea acestui volum. Singura referire la munca depusă de mine pentru apariţia acestui volum de versuri era rezumat în următoarea frază: "Au contribuit cu trimiterea de material pentru prezentul volum: Ion Halmaghi, Nicolae Dima, Nicolae Novac, Nelu Popescu, M. Stoenescu, C. Şerban şi în mod deosebit Grigore Caraza, care beneficiind de o bună memorie, m-a ajutat la reconstituirea multor poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic".

Iată-mă furat de un om despre care crezusem că, trecut prin temniţa Aiudului, mai păstrase în el o fărâmă de conştiinţă curată. Din păcate, era acelaşi care furase buna-credinţă şi conştiinţa atâtor deţinuţi politici, mulţi dintre ei martiri ai neamului românesc, în timpul reeducărilor din Aiud.

Din 1960 până în 1964, Pană a fost prezent cu trup şi suflet la reeducările care s-au făcut în această temniţă. Peste ani, aveam să-l găsesc la poziţia 40 din cei 64 componenţi ai acelui diabolic comitet de reeducare, care începea la nr. 1 cu Valeriu Anania, cunoscutul călugăr, şi termina la nr. 64, tot cu un fost călugăr şi mare ziarist, Cristofor Dancu. Dacă aş fi ştiut atunci cine este Pană, l-aş fi evitat sau, cel mult, i-aş fi răspuns la salut.

Cu două zile înainte de eliberarea din 1964, namaifiind pândiţi de gardieni la orice pas, la îndemnul unui coleg de temniţă am intrat în sala unde se ţineau şedinţele de reeducare. Peste tot, erau expuse desene şi picturi murdare care prin conţinutul lor căutau să denigreze pe acei care au condus politica şi destinele neamului românesc - sub aspectul naţionalist. De exemplu, oameni de frunte, de o moralitate în afara oricărei îndoieli, erau pictaţi având relaţii sexuale cu sora sau chiar cu mama lor.

Mai mult decât atât, erau şi motive religioase denigrate satanic, precum şi imaginea unor sfinţi târâţi în mocirla celor care şi-au vândut conştiinţa şi au trecut de partea lui Iuda. Văzând toate acestea, m-a încercat o scârbă, un dispreţ total pentru acea categorie care ne-a târât neamul românesc în noroi, am simţit în suflet un gol atât de mare, ca şi cum o Sahară mi-ar fi pustiit toată fiinţa... Am ieşit afară şi căutam din priviri o toaletă pentru că timp de câteva minute am avut senzaţia de vomă... Iată ce am ajuns! Iată cu cine am mers umăr la umăr, ca voluntar în slujba unei idei, a unui ideal atât de măreţ.

În timp ce mă depărtam de această încăpere cu lucruri atât de obscene, mi-am îndreptat privirile către Ceruri şi, invocând puterea divină, am mulţumit Lui Dumnezeu că m-a ferit de această lume a păcatului. În acelaşi timp însă mă întrebam cu o oarecare teamă: oare, pentru acest mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu - de a rezista în faţa acestui val, acestor ani de chinuri, nu îmi va rândui cândva să trec prin alte suferinţe?

Teama de atunci avea să se adeverească peste ani. Dacă cineva ar considera că străinătatea este o nouă libertate şi o nouă viaţă, eu îi voi răspunde prin versurile poetului Radu Gyr:

"Străină străinătate,

Rai cu porţile-ncuiate

Vai de cine-n poartă-ţi bate

Cu răni grele, nelegate."

Prin toamna anului 1981, mă aflam în casa lui Zaharia. Purta o discuţie cu Ovidiu V., amândoi uitând pare-se că sunt şi eu acolo. Vorbeau de nişte aşa-zise isprăvi făcute în fabrica închisorii din Aiud, în timp ce se reeducau. După ce i-am ascultat mai mult timp, l-am întrebat pe Zaharia:

- Dacă voi, care v-aţi reeducat, sunteţi capabili să vorbiţi despre asemenea isprăvi, ce părere aveţi de cei care rezistau în Zarcă trăindu-şi cu fiecare zi ultimele clipe din viaţă?

Zaharia mi-a răspuns fără să delibereze:

- Este un adevăr! Voi, cei din Zarcă, aţi atins sublimul!

Pe 6 februarie 1983, Pană mi-a înmânat un volum de poezii cu dedicaţie, având grijă să adauge că, odată apărut primul volum, trebuie să-l scoatem şi pe următorul. După ce am citit "Nota asupra ediţiei" semnată de el şi am văzut ce scrie în legătură cu mine, i-am telefonat şi i-am spus că volumul II va fi scris de unul singur, adică de el, dacă, bineînţeles, va mai avea ce stoarce din memorie, pentru că pe mine nu mă va mai fura şi a doua oară. Cert este că volumul pe care îl prevăzuse Pană nu a mai apărut niciodată, din simplul fapt că sursa dispăruse şi nu mai găsise alta pe care să o exploateze.

Spiritul de negustor care predomină la macedoneni l-a îndemnat pe acest individ să înveţe limba engleză, în loc să se ocupe de alte discipline ca istorie universală, literatură, teologie sau filozofie, anticipându-i utilitatea în eventualitatea eliberării din închisoare. Chiar dacă scria versuri, acestea n-ar fi putut constitui pentru el şi asigurarea existenţei. Astfel, în timpul detenţiei, pe când Zahu Pană se ocupa să înveţe limba engleză, care i-a priit de minune în America, eu mă chinuiam să învăţ cât mai multe poezii pentru a le scoate afară, cu intenţia de a le respecta dorinţa celor care mi le încredinţaseră, de a le publica, aducându-mi, fie şi în felul acesta, o modestă contribuţie la îmbogăţirea culturii româneşti. Şi n-a fost deloc uşor.

Pentru că nu aveam voie să vorbim între noi, gardienii, care dădeau buzna în celulă, m-au prins deseori cu poezia scrisă pe pingica bocancului, plătind cu zile şi săptămâni de izolare şi carceră în Aiud. Atunci, am recurs la o altă modalitate, şi mai anevoioasă. Astfel, scriam câte o poezie pe cureaua de la pantaloni sau pe o bucată de sticlă peste care aşterneam mai întâi un strat uşor de săpun, apoi un strat subţire de DDT, după care, cu o aşchie de lemn, vârf de sârmă sau ciob de sticlă în loc de creion, scriam versurile şi, avându-le în faţă, le memoram şi mai rapid. Acest individ însă, fără pic de scrupule, a profitat din plin de buna-credinţă şi de munca mea, la acestea adăugându-se anii atât pentru memorare, cât şi pentru rememorarea poeziilor pe care căutam continuu să le reactualizez pentru a nu le uita.

Privilegiul de memora peste 10.000 de versuri în închisoare de la marii poeţi ai neamului, de a înmagazina un tezaur care, în mare parte, s-ar fi pierdut, l-am plătit din greu, cu sacrificii, cu luni de izolare, carceră, regim de Neagra sau bătăi crunte. Ştia oare domnul Pană câte am răbdat, câtă suferinţă şi foame am făcut pentru ca el să-mi fure singura mea bucurie pe care atât de greu o adunasem în ani de osândă?

O, Doamne, cât de greu şi câtă suferinţă am îndurat în acea cruntă perioadă! Mi-apar în faţă secvenţe ca într-un film de groază:

"Paşii mei se pierd într-un vijelios trecut,

Carpaţii prin ger şi viscol i-am trecut

Şi urme de sânge-am lăsat făr' de veste

Prin trecători, pe poteci şi pe creste". (Radu Gyr)

Din cele redate de Pană în legătură cu aşa-zisa mea contribuţie, se observă cu uşurinţă reaua-credinţă a lui. Cum poate fi vorba de contribuţie, când circa jumătate din cartea respectivă este, efectiv, munca mea? Dacă, repet, din 61 poezii de Radu Gyr care apar în carte, 29 sunt integral date de mine, iar din cele 32 rămase circa jumătate sunt refăcute tot de mine, mai poate fi numită "reconstituirea unor poezii de Gyr şi Crainic"? Dacă, în afară de ultimii doi mari poeţi, i-am mai pus la dispoziţie versuri de la 15 poeţi, pot fi redus doar la primii doi?!

Cât despre expresia "beneficiind de o bună memorie", este ca şi cum aceasta mi-ar fi fost livrată de o altă persoană ca să mă folosesc temporar de ea, şi nicidecum că, de fapt, m-am născut cu acest dar. Cum stăm cu această insinuare despre persoana mea, în cartea mai sus menţionată, domnule Pană? Aţi fost sincer şi drept cu dumneavoastră când aţi scris aceste lucruri, după cum am dreptul să vă întreb dacă aţi fost sincer cu idealul căruia iniţial i-aţi servit, cu neamul românesc din care faceţi acum parte şi care v-a primit la sânul lui chiar dacă dumneavoastră eraţi născut în Bulgaria? În această situaţie, nu vi se pare că aţi târât după dumneavoastră şi pe unul, şi pe altul în noroiul murdar al reeducărilor din Aiud? Dar prin faptul că aţi făcut presiuni continue asupra lui Miron Chiraleu şi Cornel Prâslea care s-au sinucis, aţi devenit sau nu autorul moral al disperatei lor hotărâri de a-şi curma viaţa?

Dacă nu i-aţi cerut neamului românesc iertare - căruia în genunchi ar fi trebuit să o faceţi, credeţi că veţi putea trece neobservat de Judecătorul Suprem?

În ceea ce priveşte exilul, care a luat notă de comportarea dumneavoastră, inclusiv cea din afara închisorii - pentru că aţi lucrat în continuare cu duşmanul neamului românesc, acesta v-a înfierat prin articole publicate în diferite ziare sau reviste. Şi pentru confirmare, am să vă amintesc de dr. Ovidiu Vuia, din Germania - poet, scriitor, publicist şi critic literar - care v-a luat în nenumărate rânduri în vârful condeiului, bunăoară în ziarul "Libertatea" din ianuarie-februarie 1987, pag. 24-25, cu "Pluguşor întârziat" şi trei epigrame adresate lui Argus - pseudonimul lui Pană din "Cuvântul Românesc", care apărea în Hamilton, Canada. Dacă Nicolae Cârjă - fratele lui Ion - a făcut acelaşi lucru în ziarul pe care îl conducea - "Acţiunea Românească" din New York, dacă Nicolae Niţă, în ziarul "Libertatea", de asemenea, vă ridiculiza şi în loc de numele Zahu scria Zacuscă Pană, au mai fost şi alţi condeieri care v-au fixat ca pe un gândac, după cum scrie Topârceanu:

"Să nu-ţi arunc în ochi o ştanţă

Cu versuri mici,

Să nu te ard de la distanţă

C-un hexametru ca un bici!

Şi-apoi, în hazul galeriei,

C-un vers subţire ca un ac,

Pe frontispiciul veşniciei,

Să te fixez ca pe-un gândac!"

M-am adresat atunci cunoscutului nostru comun prof. univ. Ion Halmaghi, corespondent al ziarului "Cuvântul Românesc", directorului acestei publicaţii - George Bălaşu din Hamilton-Canada, apoi lui Eugen Popescu din San Diego-California, precum şi altor personalităţi care trăiau în exil.

Şi pentru ca acest lucru să nu fie trecut cu vederea, am trimis în acest sens o documentaţie celei mai mari biblioteci româneşti din exil, Biblioteca Institutului Român de Cercetări din Freiburg-Germania, cu data de 23.07.1986, primind confirmarea nr. 14.160. Apoi, încă o documentaţie Bibliotecii de la "Vatra Românească" din Jackson, Michigan, "The Romanian-American Heritage Center", din 23.09.1986, Publishing House, 1982 - ARCH IV. Documentaţiile trimise au primit număr de înregistrare, au fost publicate în gazetele bibliotecilor mai sus amintite şi am primit în scris confirmarea cu numărul, poziţia şi corpul unde au fost depuse.

Pană a reacţionat nu ca un om cu cap, ci ca unul care nu-l avea în dotare decât pentru a pune căciula pe el. La "Cuvântul Românesc", unde colaboram şi semnam sub pseudonimul Ig. Roger, el răspundea de articolele primite din SUA. Ca primă represiune, nu mi-a mai publicat unele articole, dar a inserat în acelaşi ziar două epigrame pline de otravă la adresa mea, fără a-mi da însă şi numele. Pentru că în rubrica "Efemeride" a publicat o însăilare de cuvinte şi invective la adresa mea dar tot fără să îmi dea numele, mă întreb dacă a făcut-o pentru a mă menaja sau din pură laşitate pentru a se situa în afara oricărei răspunderi.

În schimb, ani la rând, nici una dintre acţiunile la care am luat parte sau pe care le-am condus, acelaşi Zahu Pană nu le-a inserat în "Cuvântul Românesc". Scandalizat de cele întâmplate, Eugen Popescu l-a sunat pe Zahu Pană, apoi pe George Bălaşu, întrebându-i de ce activităţile Consiliului Naţional Român din New York organizate de mine nu sunt publicate în "Cuvântul Românesc" pentru a fi cunoscute de românii din SUA şi din cele câteva ţări ale lumii unde ajunge ziarul respectiv, aşa cum procedează alte publicaţii editate în limba română, din New York, Los Angeles, Chicago sau chiar îndepărtatul Paris.

În urma celor întreprinse de Pană prin "Cuvântul Românesc", eu, care eram un vechi abonat al publicaţiei respective, am protestat pe lângă directorul ziarului şi am cerut retragerea abonamentului. Domnul George Bălaşu, după ce şi-a cerut scuze pe considerentul că nu a ştiut cui sunt adresate invectivele lui Pană, a continuat să îmi trimită ziarul până ce am fost nevoit să-l returnez.

Toţi l-au apostrofat pe Pană pentru crasa incorectitudine, dar degeaba!

Trec peste faptul că, în urma vinderii acestor cărţi, a luat o sumă importantă de bani, având în vedere că fiecare volum costa nu mai puţin de 20 $. Nu m-a interesat acest capitol şi cu multă greutate am primit doar un singur exemplar, cu următoarea dedicaţie: "Lui Grigore Caraza, adânc scormonitor al anilor de tinereţe netrăită, de unde a scos la lumină frânturi de cântec îngropat, care şi-au aflat locul în aceste pagini, alături de făuritorii marii fresce a poeziei româneşti. Cu frăţească dragoste, Zahu Pană".

După protestul meu în legătură cu publicarea cărţii, dl. Halmaghi s-a deplasat din Pittsburg-Pennsylvania, în New York, la mine acasă, şi împreună l-am întâlnit pe Pană, căruia i-a spus textual: "Zahule, rezolvă problema cu Grigore, că eşti complet vinovat!" Asemenea afronturi a mai primit şi de la alte persoane.

La pomenirea de un an de la moartea mamei mele, pe 27 mai 1983, pe când preotul Nicolae Bârsan de la Biserica "Sf. Maria" din Sunnyside-Queens anunţa acest eveniment rugând lumea să îngenuncheze, Zahu Pană oprea de la publicare un articol-remember despre mama, semnat de dr. Traian Andreescu, şi el fost deţinut politic.

La începutul lui noiembrie 1980, în aceeaşi perioadă când scriam la volumul "Poezii din închisori", ne-am întrunit mai mulţi foşti deţinuţi politici şi am pus baza Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Români, (AFDPR) organizaţie pe care am înscris-o ca persoană juridică la Albany, capitala statului New York. Din păcate, preşedinte a fost ales Pană. În SUA, pentru ca o organizaţie să fie recunoscută, este necesar ca membrii componenţi să se întrunească cel puţin o dată pe an într-o adunare generală. Pană, care a pus mâna pe conducerea organizaţiei, a căutat să o menţină uzând de două lucruri. Primul - mândria dusă la maximum îl îndemna să rămână în funcţia de preşedinte cât timp va trăi şi cu orice risc. Al doilea, de care mi-am dat seama puţin mai târziu, era cel de a frâna orice acţiune a celui mai pur exil, a foştilor deţinuţi politici. Din 1980 şi până în primăvara lui 2001, Pană nu a organizat decât o singură dată adunarea generală şi doar două-trei întruniri ocazionale la insistenţa mea. Văzând această atitudine a sa şi intrând în posesia mai multor date în legătură cu poziţia lui de reeducat, m-am depărtat iar, ulterior, m-am separat de el.

Eram deja în Biroul de conducere al Consiliului Naţional Român de pe continentul american, în calitate de casier, apoi am avansat secretar şi, în cele din urmă, prin alegeri, am ajuns preşedintele acestei asociaţii. Ca preşedinte, am organizat manifestaţii anticomuniste în faţa Consulatului Român, de pe 3 Avenue, colţ cu 38-39 Street Manhattan, după cum şi din faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi în această calitate şi în cealaltă din cadrul Organizaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, fiind de asemenea, în Biroul Executiv. În afară de acestea, în sala de festivităţi a Bisericii Ortodoxe "Sf. Maria" din Elmhurst-Queens, lăcaş din al cărui consiliu bisericesc făceam parte şi pe care l-am reprezentat ani de-a rândul, împreună cu Liviu Butura, la congresele bisericeşti de la "Vatra Românească" Detroit, am organizat şi condus toate sărbătorile naţionale româneşti: 24 Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, 28 Noiembrie în acelaşi timp cu 1 Decembrie. De Ziua Eroilor în 1986, m-am deplasat în Europa împreună cu părintele Calciu şi Liviu Butura, precum şi la Alsacia, la celebrul cimitir de la Soultzmat, unde avea loc pomenirea anuală a celor peste 700 de români morţi de foame în primul război mondial, ca prizonieri la nemţi. Am reprezentat atât AFDPR, cât şi Consiliul Naţional, având onoarea deosebită de a sta în preajma familiei regale - regele Mihai, regina Ana şi prinţesa Margareta.

Toate aceste activităţi ale mele însă îi stăteau ca un ghimpe în coastă lui Pană, în aşa măsură încât evita să ia parte chiar la sărbătorile naţionale unde în prezidiu, printre alţii, lua parte şi părintele Calciu şi unde concura de fiecare dată şi regina romanţei româneşti, Mia Braia.

La manifestaţiile din faţa Consulatului, prin care ceream respectarea drepturilor românilor din ţară, libertatea preotului Calciu, încetarea dărâmării bisericilor din România sau apă caldă şi pâine pentru români, Pană nu a luat parte niciodată pentru că erau conduse de mine, deşi, în afară de presa română, de fiecare dată venea şi presa străină. A făcut totuşi o singură excepţie şi aceea doar pe jumătate. Când, împreună cu Pavel Niculescu, pastor baptist, şi Ioan Târziu, în faţa Consulatului Român din New York, am dat foc steagului sovietic în semn de protest faţă de amestecul în treburile României, Zahu Pană împreună cu un ziarist de la săptămânalul "Lumea Liberă Românească" din New York, veniţi din partea presei, au părăsit în mare grabă locul manifestaţiei, s-au urcat în maşina care era în parcare şi au demarat în viteză.

Cei care vor citi aceste rânduri vor fi tentaţi, poate, să tragă o concluzie pripită pentru că ceea ce am scris este cu patimă. Nu, voi răspunde tuturor. Am luptat toată viaţa pentru adevăr, mi-am servit toată viaţa patria cu aceeaşi seninătate cu care am privit albastrul cerului. Adevărul este unul şi trebuie să fie recunoscut.

Cât timp a fost în străinătate, până la moarte, Pană a fost elementul dizolvant al oricărei închegări româneşti, asociaţii, organizaţii, poziţii de luptă etc, etc. Aşa a contribuit - şi aş spune că fără nici o reţinere - la anihilarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din statul New York şi de pe continentul american. De asemenea, a subminat Consiliul Naţional Român de pe continentul nord-american. În momentul când a fost înlăturat din Consiliul bisericesc de la "Sf. Maria", a căutat să dezbine acel consiliu, să frâneze desfăşurarea serbărilor naţionale care aveau loc în sala de festivităţi a bisericii, ajungând până într-atât încât l-a determinat pe preotul paroh Nicolae Bârsan să interzică ţinerea şedinţelor CNR, precum şi a serbărilor în biserică. Ulterior, preotul a recunoscut că acest lucru i se datorează lui Pană.

Împreună cu mai mulţi cunoscuţi, am părăsit biserica datorită acestui aspect şi nu ştiu de ce preotul Bârsan şi-a anunţat ieşirea la pensie, care nu era deloc motivată. Episcopul Nathanael Pop l-a trimis atunci pe preotul Casian Fetea, care venea din partea Episcopiei conduse de episcopul Victorin şi care primea ordine directe de la patriarhul comunist de la Bucureşti.

În duminica întâi, când preotul Bârsan ni l-a prezentat pe Fetea, din biserica plină de oameni şi din curtea înţesată de enoriaşii care nu încăpeau înăuntru, s-a ridicat cineva care a cerut să nu fie primit Fetea, deoarece este comunist:

- Biserica este a noastră de la prima cărămidă, până la crucea de pe cupolă şi cui îi place să aibă preot comunist să se întoarcă în România!

Acea persoană care a vorbit în biserică, fiind şi singura care s-a opus, a fost subsemnatul. Am protestat în continuare pe lângă Episcopia de la Vatra Românească, cerând ca episcopul să vină la faţa locului. A venit într-o zi de lucru, probabil pentru a avea câţi mai puţini oameni în biserică, spunându-mi printre altele că el nu face politică şi în biserică nu se face acest lucru.

I-am răspuns că politica este arta de a guverna sau arta de a realiza posibilul - după alţii, imposibilul, este obligaţia fiecăruia de a ne apăra cetatea, iar faptul că Preasfinţia sa venise să discute cu noi nu era decât un act politic. Mergând mai departe, i-am spus că Însuşi Iisus Hristos a făcut cel mai mare act politic. A început cu 12 apostoli, cu care a propovăduit credinţa creştină, ca la această oră numărul creştinilor să se ridice la peste 2 miliarde.

Pană a sărit atunci în barca popii Fetea şi a episcopului Nathanael, ajungând mai târziu preşedintele Consiliului bisericesc, dar după un timp a fost înlocuit, având nereguli în finanţele bisericii. Văzând acest lucru, a părăsit şi barca lui Fetea şi s-a întors să lupte împotriva lui. Bătălia pe care am dus-o pentru recâştigarea bisericii a fost grea, intervenind în foarte multe rânduri poliţia. Am ajuns în cele din urmă ca, în frigul aspru al iernii, să ocupăm cu trupurile noastre primele patru trepte ale bisericii pentru a-l împiedica pe Fetea să intre în biserică, plus lumea care îl respingea de la uşă. Degeaba, pentru că episcopul Nathanael, împreună cu un parlamentar de la Washington, s-a deplasat la New York şi cu ajutorul poliţiei ne-a luat biserica. Revoltaţi peste măsură, i-am cerut episcopului şi celor doi preoţi din conducerea episcopiei care îl însoţeau să părăsească sala, ceea a ce au şi făcut.

Venea Paştele şi în săptămâna întunecată i-am scris episcopului că nu avem preot, nu avem biserică, nu am la cine mă spovedi şi împărtăşi şi toate păcatele pe care le-am făcut în timp de un an vor trece de la mine în patrimoniul spiritual al preasfinţiei sale. La această ultimă lovitură primită de românii din metropola New York-ului, Pană a trecut, în momentul cel mai greu, de partea adversă.

După ce teologul de care ne-am ocupat anterior, Valeriu Anania, a părăsit SUA, el a continuat totuşi să vină pe furiş noaptea şi să plece în zori. Întâlnirile aveau loc în casa lui V.I., din Elmhurst-Queens, din apropierea bisericii Sf. Maria. Persoana cu care se întâlnea era Zaharia Pană. Ce vorbeau, ce puneau la cale şi unde voiau să ajungă aceşti doi care făceau parte din comitetul de reeducare a Aiudului nu se ştie, dar se bănuieşte.

În ziua de duminică, 11 martie 2001, pe la ora 11.00, Zahu Pană murea luând cu dânsul un imens bagaj de date ascunse, de urzeli, intrigi, răfuieli şi planuri diabolice pe care nu reuşise să le ducă la îndeplinire.

Când mi s-a comunicat acest lucru, în micul sfeşnic pe care îl aveam sub icoana din colţ am aprins o lumânare. Timp de trei zile, până la înmormântare, mi-am pus de mai multe ori problema dacă trebuie să fiu de faţă sau nu. Poate a fost un păcat faptul că am avut îndoieli dar în ultima zi m-am dus la căpătâiul lui şi, după ce am îngenuncheat şi am sărutat iconiţa care străjuia sicriul, am şoptit:

- Te iert, te iert pentru tot ce mi-ai făcut mie ca om, dar pentru păcatele pe care le-ai făcut împotriva neamului românesc şi împotriva credinţei, împotriva idealului pe care l-ai slujit dar pe care l-ai trădat, te va ierta doar Dumnezeu!

M-am ridicat şi am părăsit încăperea mortuară unde era depus şi unde nenumărate priviri îmi urmăreau paşii.

Helene

Pentru că nu aveam serviciu, bunul meu prieten Angelo Anghel mi-a recomandat să lucrăm împreună într-o companie cu profil electronic, din Long Island City - Queens New York, unde patronul companiei şi salariaţii erau din Extremul Orient.

După ce am stat de vorbă cu conducerea unităţii respective şi am fost acceptat, prietenul meu m-a condus în atelierul unde urma să muncesc. Nu eram specializat în domeniu dar, într-o sală mai mare, prevăzută cu multe rafturi, primeam pe o bandă radiouri, casetofoane, televizoare, monitoare pe care le verificam punându-le în priză timp de câteva ore sau chiar câteva zile. Dacă acestea erau corespunzătoare, le dădeam drumul pe o bandă care le ducea într-o altă sală, unde erau ambalate şi expediate la diferite magazine spre vânzare. Dacă nu corespundeau, le puneam pe banda opusă care le ducea înapoi în secţie.

În felul acesta, parcă mă aflam undeva în centrul Terrei, de unde luam cunoştinţă de tot ceea ce se întâmplă în lume. Aşa am aflat de dezastrul care avusese loc la Cernobâl şi, ajuns acasă, i-am comunicat imediat fratelui din Bucureşti ce se întâmplase, cu atât mai mult cu cât la televizor şi radio se anunţa că norii ucigători ajunseseră deasupra României.

În mai 1984, compania la care lucram împlinea 10 ani de activitate şi s-a organizat un banchet la care a luat parte însuşi patronul, venit din Extremul Orient special pentru această sărbătoare. La începutul festivităţii, fiecare salariat, împreună cu familia, era invitat să urce pe un podium, unde, la microfon, îşi spunea numele, profesia şi funcţia pe care o ocupa în compania respectivă.

Când mi-a venit rândul, lumea din sală m-a privit cu nedumerire şi am auzit multe voci întrebând:

- Singur?

- Numele meu este Grigore Caraza, sunt român, sunt singur - în sensul că nu am familie, dar port cu mine patria mea, România, pe care, la acest banchet, o reprezint.

În sală, s-au stârnit emoţii, s-a aplaudat îndelung, câteva blitz-uri s-au îndreptat înspre mine iar patronul care se afla în apropiere a murmurat: "Nice man!" - (Minunat om!).

Pe la sfârşitul verii, Angelo Anghel renunţă la serviciu pe motiv că era slab remunerat şi se angajă ca taximetrist. Deşi bine plătită şi preferată de foarte mulţi exilaţi, taximetria era foarte periculoasă şi grea. De multe ori, oamenii lucrau câte 18-20 ore şi dormeau pe apucate, cu capul pe volan, la fel cum s-a întâmplat şi cu Angelo.

Într-o dimineaţă, când încă nu mă trezisem, telefonul a sunat prelung şi parcă mai alarmant ca niciodată. Am sărit din pat şi, cu mâna tremurândă, am apucat receptorul. De la celălalt capăt al firului, am auzit o voce de femeie ţipând:

- A murit! A murit! A murit!

- Cine? am întrebat năucit de somn.

- Soţul meu, Angelo Anghel!

- Cum? Când? În ce situaţie?

- Aseară, era în sudul Manhattanului şi a avut un atac de cord! A murit cu capul pe volan şi cu piciorul pe frână, maşina oprindu-se după ce s-a izbit de o alta, din faţă.

- Dar, doamnă, ieri a fost duminică. Nu l-am rugat să nu lucreze duminica?

Lângă compania mai sus amintită, era parcul Long Island City (L.I.C.), mare şi frumos, o adevărată oază de verdeaţă. Avea mai multe intrări şi în jurul acestuia erau clădiri locuite de oameni, ale căror geamuri şi uşi dădeau în parc. În acest loc atât de frumos, plin de copaci şi flori, de alei minunate şi cu o întreagă lume de porumbei şi veveriţe, luam masa de prânz, pachet adus de acasă sau de la restaurant.

Parcul îmi amintea de locurile copilăriei mele. Acolo vedeam plaiurile nemţene, Ceahlăul îmi apărea ca un uriaş în faţă iar Bistriţa murmura şopotit, mângâindu-mi urechile cu unduiri printre stâncile care i se împotriveau în cale. În jurul meu, se adunau sumedenie de porumbei, apoi, încet, păşind cu atenţie, se apropiau veveriţele, frumoase şi de o rară delicateţe. Le-am dat mâncare. La început, împărţeam pachetul cu mâncare jumătate - jumătate, dar după aceea am început să le cumpăr în fiecare sâmbătă o pungă de zece kg de orez chinezesc pe care îl împărţeam pe zile şi, în fiecare dimineaţă când plecam la serviciu, luam mai întâi mâncarea porumbeilor, apoi pe a mea.

De câte ori intram în parc, parcă o vedeam pe mama ieşind cu poala de grăunţe în curte şi strigând păsările: "Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!", după care cele în jur de o sută de orătănii se adunau împrejurul ei, nerăbdătoare să mănânce. Aşa strigam şi eu când intram în parc şi din toate părţile auzeam fâlfâit grăbit de aripi îndreptându-se spre mine. Întindeam braţele şi primii porumbei care ajungeau se aşezau în palme şi pe mâinile mele, pe umeri şi, nu de puţine ori, câte unul mi se aşeza pe cap... Era atâta blândeţe în aceste vietăţi şi atâta prietenie, încât acele zile au rămas printre cele mai frumoase din viaţa mea de hoinar, de om alungat, fără casă şi fără ţară. Deseori, eram fotografiat de către cei veniţi în parc, de secretara companiei, iar odată mi s-a spus că o astfel de imagine apăruse şi într-un ziar local.

Într-o zi, o doamnă care locuia în apropierea parcului m-a întrebat dacă am o fabrică unde prelucrez orezul sau dacă deţin pe undeva vreo plantaţie de orez. Surprinsă de răspunsul meu, m-a întrebat de unde am atâta orez, căci ani la rând mă observase cum aduc mâncare porumbeilor. I-am spus că eu cumpăr orezul. "You are crazy?!" (Tu eşti nebun?!"). Întrebarea era îndreptăţită din simplul motiv că americanul nu poate înţelege un asemenea gest care se repetă atâta vreme şi cu atâta regularitate. I-am răspuns că nu sunt nebun, că porumbeii au nevoie de mâncare şi îmi sunt foarte dragi. A plecat dând din cap ca şi când ar fi vrut să spună că, până la urmă, tot un nebun sunt.

Într-una din zile, păşind pe lângă alee, pe gazon, s-a apropiat de mine nu o făptură omenească, ci un înger. Am făcut ochii mari şi inima mi s-a umplut de bucurie. Când îngerul a fost în faţa mea, mi-a spus plin de siguranţă:

- Da' tu stii că toate polumbelele îs a' mele?

- Nu ştiu, i-am răspuns... Mie îmi sunt tare dragi şi le dau să mănânce, dar nu-ţi iau niciuna...

- Da' pe tine te iubeste polumbelele că stau la tine!

I-am întins mâna, am retras-o şi am întins-o din nou, cu teama că îngerul din faţa mea o să dispară... Mi-a întins însă mânuţa pe care i-am cuprins-o şi i-am sărutat-o, rugând-o să stea lângă mine, iar eu am îngenuncheat ca să fiu mai aproape de înălţimea ei...

Era într-adevăr un înger. Îmbrăcată în alb, cu părul negru, cu ochii mari şi verzi ca împrimăvărarea pădurii, iar deasupra buzei, în partea stângă, aproape de colţul gurii, avea o aluniţă. Faţa albă, ca petala de crin, era luminată de un zâmbet dumnezeiesc. Privind-o şi încărcat de o emoţie nebănuită, mi-au dat lacrimile.

- Cum te cheamă, înger frumos?

- Helene - am auzit o şoaptă ca adierea de mătase... Da' de se plângi?

- O! Nu plâng, Helene.

- Ba da! Uite, am văzut!

Şi întinzând mânuţele, mi-a şters cu palmele ei mici lacrimile care, într-adevăr, alunecau pe obraz. Mi-am acoperit ochii...

De la un geam din spatele nostru, s-a auzit o voce. Era o femeie tânără şi foarte frumoasă, pe care am bănuit-o a fi mama lui Helene. Am vorbit cu ea şi mi-a spus că este româncă iar soţul ei american. Locuiau acolo de puţin timp, urmând să meargă la Washington, de unde, iniţial, plecaseră la Rio de Janeiro, unde soţul ei lucrase o perioadă. Mi-a mai spus că Helene s-a apropiat şi s-a lipit foarte repede de mine şi că mi-o lasă în pază pentru tot timpul cât stau în parc, dar să am mare grijă de ea.

Zilnic, Helene deschidea uşor uşa care dădea în grădina unde mă aflam, păşea pe gazon cu paşi de vis, se urca pe bancă fără să o văd, îmi acoperea ochii cu mâinile ei mici şi mă întreba:

- Ghisi, sine e?

Şi cum nu "ghiseam" niciodată, îmi spunea mânioasă:

- Da' tu nu stii sine te iubeste?

Amândoi, cu mâinile întinse, aşteptam să vină "polumbelele" să mănânce boabele de orez din palme, însă toţi veneau la mine şi nici un afurisit de porumbel nu mergea la ea. Atunci Helene începu să plângă şi, cu mult năduf, mi-a reproşat:

- Tu volbesti cu polumbelele si tăte vin la tine! Si pe mine nisi una nu mă iubeste!

Încercam sentimentul că tot cerul se va prăbuşi asupra mea dacă n-am să reuşesc s-o împac şi s-o opresc din plâns...

- Dar, dragă Helene, tu nu vezi că nu vin la tine pentru că vrei să le prinzi?

- Sî si dacă veau. Tu nu vei?

- Vreau şi eu dar, dacă aş încerca să le prind, toate ar zbura, fiindcă le este mai dragă libertatea...

Şi din nou umpleam mânuţele lui Helene şi-i spuneam să stea cuminte, în timp ce în gând mă rugam Maicii Domnului şi-i promiteam că aprind o lumânare duminică, la biserică, dacă măcar un singur porumbel o să vină să-i ciugulească din pălmuţă.

Când, în sfârşit, unul mai curajos i-a ciugulit din palmă orezul, Helene a ţipat, orezul i-a curs printre degete iar porumbeii au zburat! Oricum, ceva mai mulţumită, Helene mi-a spus că-mi va da şi mie nişte "polumbele", desigur, toate fiind ale ei.

- Câte? am întrebat-o...

Avea mai puţin de doi ani şi, la întrebarea mea, m-a privit nedumerită. Mi-a arătat întâi două degete, apoi patru, cinci, trecând după aceea şi la mâna cealaltă. Văzându-mă însă nemulţumit, a căzut până la urmă la o înţelegere şi mi-a răspuns foarte clar în limba engleză:

- O.K.! Fifty-fifty! (Bine! Jumătate-jumătate!).

Într-una din zile, Helene, mai frumoasă ca niciodată, s-a apropiat tiptil de banca unde stăteam, mi-a acoperit ochii cu pălmuţele şi, după ce am "ghisit-o", s-a aşezat lângă mine.

- Helene, i-am zis, dă-mi mie aluniţa asta din colţul gurii.

- Da' de se? Nu si-o dau!

- Helene, tu eşti frumoasă ca un înger, iar eu sunt urât ca dracul...

M-a privit îndelung, şi-a încreţit fruntea, s-a gândit şi mi-am dat seama că eu trebuie să-i explic cum e diavolul. După ce i-am spus, şi mai încruntată s-a dat jos de pe banca unde stăteam amândoi, a trecut de câteva ori prin faţa mea, m-a privit cu atenţie şi din stânga, şi din dreapta, ca în cele din urmă să-mi spună hotărât:

- Da' tu nu esti ulât! Tu esti fumos!

No, mi-am zis în gând, să mai îndrăznească cineva să-mi spună că sunt urât, atât timp cât un înger coborât din slăvi m-a asigurat că sunt frumos!

Umărindu-ne cu privirile de la geam, mama lui Helene a înţeles că este vorba despre ceva deosebit şi m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus lui Helene să meargă la ea şi să o întrebe dacă îi dă voie să-mi dea aluniţa din colţul gurii. La început, maică-sa nu prea a ştiut despre ce este vorba dar, după ce s-a lămurit, a încuviinţat acest lucru. Bucuroasă, Helene a venit la mine şi mi-a întins guriţa.

- Si-o dau! Ia-o! Fă-te si tu fumos!

Mama lui Helene râdea de se prăpădea, râdeam şi eu, numai Helene se uita foarte mirată la noi:

- Da' de se lâdeţi voi amândoi?

Era pe la jumătatea lui iulie 1988, ultima zi de lucru la companie şi ultima zi când o mai vedeam pe Helene cu "polumbelele" ei în parc.

La despărţire, ca şi cum ar fi presimţit ceva rău, Helene a plecat uitându-se mereu înapoi... Făcea doi paşi apoi întorcea capul şi mă privea...

Ce instinct, cine-i spunea acestui înger că este ultima dată când ne mai vedem?

- Auzi? îmi zise Helene, sî mai vii si eli (ieri), că eu te mai iubec pe tine...

Şi s-a dus Helene şi odată cu ea parcă tot orizontul care mă luminase până atunci s-a întunecat. Dacă ar fi ştiut ce însemna pentru mine...

Când Helene apărea în parc, totul în jurul meu devenea Paradis iar din ceruri se auzeau coruri de îngeri. Când însă nu venea iar la sfârşitul pauzei de masă trebuia să mă întorc la serviciu, mă gândeam s-o apuc aiurea, să merg pe alte străzi şi ajuns în faţa unei temniţe să bat în poartă pentru a mi se deschide...

Dacă ar fi ştiut Helene, dacă ar fi putut înţelege, la mult prea frageda ei vârstă, ce însemna ea pentru mine...

Iarna 1987-1988 a fost cumplită pe partea estică a continentului american, mai ales din zona New Yorkului înspre nord. Şcolile au fost închise pentru o perioadă şi s-a recomandat prin radio şi tv să nu fie scoşi copiii din casă pentru că zăpada va fi foarte mare iar troienele greu de străbătut.

În acea perioadă, am fost internat în spitalul Ridgewood - Queens New York timp de 18 zile. A nins continuu cu fulgi mari şi grei, zile şi nopţi la rând, până ce zăpada, pe unele locuri, a urcat până la nivelul geamurilor. Priveam ziua, priveam noaptea cum se înalţă troienele şi aşteptam parcă pe deasupra lor să văd o sanie trasă de reni şi mânată de legendarul Moş Crăciun. Ningea şi nu se mai oprea...

După ce m-am externat, m-am dus cu o raţie dublă de orez, alune şi nuci la porumbeii mei dragi şi la delicatele veveriţe. Am intrat în parc şi, ca de obicei, am început să strig:

- Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!

Am aşteptat un timp şi am repetat chemarea, dar nimeni nu-mi răspundea... Aveam sentimentul că mă aflu nu în parcul bucuriilor mele, ci într-un imens cimitir. Parcul respectiv era întrebuinţat şi ca trecere comună pentru câteva străzi deosebite. Primăria oraşului avusese grijă să facă pârtii înalte pentru a uşura traversarea, iar pereţii acestora ajungeau la nivelul frunţii sau chiar mai sus.

Am văzut atunci un lucru deosebit: din diferite puncte din zăpadă, toate în apropierea copacilor, veveriţele scoteau curioase capul afară, ciuleau urechile şi apoi, păşind pe zăpada tasată, s-au îndreptat către mine, care le ademeneam cu alune şi nuci. Erau veveriţele mele. Ştiu că numărasem vreo 35 înainte de căderea zăpezilor, iar acum doar vreo 6-7 s-au apropiat, cu oarecare neîncredere. Am scos alune şi nuci pe care mi le luau cu delicateţe din mână, făceau câţiva paşi înapoi, le luau în lăbuţe, le învârteau şi începeau să le spargă pentru a le mânca.

Îşi săpaseră un tunel pe dedesubt prin care circulau ca să-şi caute hrană. Înainte, când le strigam, veneau la mine, le arătam nuca sau aluna, întindeam piciorul şi purtam mâna cu fructul respectiv de-a lungul piciorului, de-a lungul corpului, până la nivelul ochilor mei. Cu multă atenţie, se urcau după fruct şi ochii noştri se priveau fix, de la o distanţă de mai puţin de o palmă. Îmi lua nuca sau aluna, cobora pe piciorul meu, o mânca la 2-3 metri apoi venea după alta.

În iarna aceea, veveriţele rezistaseră mult mai bine decât porumbeii. Aceştia, în timpul lipsei mele, nu au avut hrană iar adăposturile din copaci au fost nesigure, căci 40-50 de porumbei n-au mai răspuns la chemarea mea. Ba mai mult decât atât, când zăpada a început să se topească, am găsit îngheţaţi mai mulţi dintre ei. Am persistat în a-i căuta şi chema, şi încetul cu încetul au venit, le-am aruncat mâncare pe cărările care se făcuseră în parc, dar nu se mai apropiau de mine... Când înaintam înspre ei, se depărtau sau zburau. Simţeam în privirile lor un protest, o mustrare, de parcă mi-ar fi spus că din cauza mea au murit atât de mulţi. Înainte, când ajungeam în parc, zburau în jurul meu şi erau atât de numeroşi, că nici nu puteam să păşesc printre ei. Acum, parcă tot acest vis mi se destrămase şi înduram o năpastă de care nu mă făceam vinovat...

După ce am părăsit acel serviciu şi parcul atâtor amintiri frumoase, am rămas acasă câteva zile, pentru o scurtă odihnă. Într-una din dimineţi, când am trecut din dormitor în bucătărie, am observat la un geam un porumbel care parcă se uita înăuntru. Stătea pe treapta de odihnă a unei scări de incendiu cu care era prevăzut imobilul respectiv. Curios, pentru că îmi părea foarte cunoscut, m-am apropiat încet de geam şi, privindu-l, am rămas uluit. Porumbelul din faţa ochilor mei avea vârful ciocului retezat şi era unul şi acelaşi cu porumbelul din parcul L.I.C. Pentru că nu se putea alimenta, îi făceam mici cocoloaşe de pâine pe care mi le ciugulea din palmă, până se sătura. Mai greu îi era sâmbăta şi duminica, atunci când lipseam din parc şi îl găseam la începutul săptămânii aproape leşinat de foame. Cum mă găsise acest porumbel, ce instinct l-o fi adus o distanţă de circa 6 km în linie dreaptă - pentru că eu niciodată nu am parcurs această distanţă pe jos, ci numai cu autobuzul - a rămas şi rămâne pentru mine un mare mister. Am deschis geamul cu mâinile tremurânde, i-am spus să rămână pe loc şi cred că m-a înţeles. Am alergat şi i-am făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins în palmă dar nu s-a mai apropiat. Încet, încet, se retrăgea. Le-am pus atunci pe un carton şi i l-am aşezat la picioare. Le-a mâncat pe toate, până la ultimul. I-am pus apă într-o farfuriuţă, dar văzând că nu poate să bea, i-am adus într-o ceaşcă.

Parcă mi se întâmpla un lucru neobişnuit, ireal. Trebuia să ies însă din casă pentru câteva ore. I-am lăsat geamul deschis, am mai făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins pe masa din bucătărie, lângă ceaşca plină cu apă. Am tras masa sub geamul deschis, i-am spus să mănânce şi am plecat.

Când am revenit, porumbelul nu mai era iar cocoloaşele de pe masă dispăruseră şi ele. Doar câţiva fulgi rămăseseră pe locul de ospăţ ca şi cum, dintr-o deosebită corectitudine şi delicateţe, porumbelul îmi plătea festinul... Zile la rând, l-am aşteptat să revină, dar nu s-a mai întors niciodată.

Liviu Butura

Când avionul transatlantic se apropia de continentul american, Carol Somoro, cu care decolasem de pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Italia, mi-a întins un bilet cu o adresă: Liviu Butura, Seneca Avenue, Ridgewood New York, 11385.

- Acesta este bunul meu prieten şi locul unde pot fi găsit.

Nu după mult timp, l-am cunoscut pe Liviu Butura şi am constatat că este un om deosebit. Deşi cu 20 de ani mai tânăr decât mine, am comunicat foarte bine cu el de la început, potrivindu-ne atât în vorbe, cât şi în gânduri şi fapte, ne-am ataşat aproape fulgerător unul de altul şi am rămas buni prieteni.

Liviu Butura este din Ghironda-Timiş, un vajnic român care face cât mai mulţi luptători la un loc. Executase o osândă modestă, pentru că a mers cu încă vreo câţiva prieteni la Bucureşti unde, în faţa Universităţii, a scos o pancartă pe care scria "Ori libertate, ori moarte!"

Începând din anul 1984 până în decembrie 1989, chiar şi după această dată, împreună am organizat demonstraţiile din New York şi sărbătorile naţionale româneşti, am fost delegaţi ai Bisericii "Sf. Neculai" la Vatra Românească din Detroit şi am fost prezenţi la Săptămâna Câmpului Românesc din Hamilton, Canada.

Tot împreună eram şi în iunie 1986, când am întâlnit familia regală, la Soultzmat.

Atunci când, în cele din urmă, au descins regele Mihai, regina Ana şi prinţesa Margareta, aşteptam într-un punct important venirea lor. Ştiu că regele a condus maşina din Geneva până în Alsacia, ba a avut şi o pană pe care o reparase singur căpătând astfel la mâna dreaptă o mică rană, care încă mai supura puţin.

La capătul unei coloane de oameni care ţineau să-l salute pe rege, m-am aşezat şi eu. Pe rând, fiecare îşi spunea numele, apoi completa:

- Majestate, am fost ofiţer în Garda Regală.

Altul:

- Majestate, am fost medicul Casei Regale.

Altul:

- Majestate, am fost profesor la Mânăstirea Dealu.

Când, în sfârşit, hop şi eu în faţa regelui, ce să-i zic?

- Majestate, am spus, sunt Grigore Caraza şi vin din New York.

Regele m-a privit, a zâmbit şi mi-a strâns puternic mâna. Mai târziu, stând pe un platou înălţat puţin deasupra mulţimii care îl ovaţiona, locul mi-a fost stabilit de cei doi organizatori ai sărbătorii, Remus Radina şi Cicerone Ioaniţoiu, în apropierea familiei regale. Tot în apropiere, se afla şi preotul Gheorghe Calciu, sosit pentru prima dată pe acele meleaguri. Se făcea pomenirea celor 700 de ostaşi români morţi pe acele locuri, de boli şi foame în prizonierat la nemţi, în timpul primului război mondial.

Cu Liviu Butura am fost la Washington pe scările Congresului, în faţa Ambasadei Româneşti, în Canada, peste tot unde era nevoie de prezenţa noastră ca români şi luptători pentru o cauză dreaptă.

Ori de câte ori anunţam că va avea loc o demonstraţie, chemam românii la protest. Trebuie să afirm, spre părere de rău, că românii sunt dezbinaţi şi n-am reuşit niciodată să adunăm mai mult de 80 de persoane. Demonstraţiile noastre se făceau cu 30-35 de inşi, rar 60, şi pare-mi-se o singură dată am fost 80. Ungurii, polonezii sau cehii, când făceau o demonstraţie, veneau din toate părţile, chiar şi de la mari distanţe, umpleau străzile, aşa încât poliţia cerea ajutoare pentru dublarea sau triplarea pazei iar circulaţia era dirijată pe alte artere. Se adunau circa 2.500-3.000 şi chiar peste 3.000 de persoane, iar când începeau să scandeze lozinci răsuna o bună parte a oraşului.

În vara anului 2000, a fost o demonstraţie cubaneză împotriva lui Fidel Castro, fiind condusă de însăşi fata acestuia care se afla în exil. Atunci, s-au adunat circa 4.000 de cubanezi. La o mică distanţă de ei, făceam şi noi, bieţii români, o demonstraţie cu doar 40 de persoane. Pentru că demonstraţia noastră s-a terminat mai devreme cu jumătate de oră, câţiva dintre noi am trecut în grupul cubanezilor. I-am privit şi m-a cuprins o adâncă tristeţe. Biata insulă latină - un miracol, înconjurat de puhoiul slav!

Toate acţiunile româneşti desfăşurate în incinta bisericii au fost susţinute financiar integral de mine şi Liviu Butura. Imediat după terminarea slujbei religioase, pentru a nu pierde oamenii care, flămânzi fiind, s-ar fi îndreptat înspre casă, împreună cu Liviu le ofeream celor 80-100 de persoane care rămâneau la serbare o gustare, un pahar de ţuică şi un pahar de vin. La fel, din banii noştri, duceam în portbagajul maşinii gustări, sucuri şi apă minerală în faţa Consulatului Român, unde aveau loc manifestaţiile, pentru că acestea durau şi ore în şir.

Şi aşa s-au scurs ani lungi departe de ţară, dar în apropierea multor camarazi de închisoare politică din România, cu Liviu Butura însă am dus în această perioadă greul exilului în slujba neamului nostru care stătea parcă pironit în cuie.

Oratoriul Sf. Iosif din Montreal

Plecasem cu bunul meu prieten Liviu Butura spre nord şi, după şapte ore de drum, am trecut în Canada, unde trebuia să ajungem la superba Catedrală Notre Dame de Montreal care rivalizează cu Notre Dame de Paris. Trebuie spus că acest obiectiv depăşeşte orice imaginaţie şi orice lucru care ar putea fi adăpostit pe Terra.

În catedrala Notre Dame de Montreal încercam sentimentul că, printr-o minune, am fost rupţi de pământ anume ca să plutim undeva într-o lume paradisiacă. Am îngenuncheat peste tot până ce am ajuns în faţa Altarului. Acolo am trăit un sentiment cu totul deosebit, ca şi cum m-aş fi aflat într-o baie de orbitoare lumină, într-un rai pe care nici pana măiastră a celui unui mare povestitor nu l-ar putea defini. Eram ameţit de atâta azur şi frumuseţe desăvârşită, încât aveam senzaţia că este suficient să întind mâna şi să ajung la Porţile Raiului.

Mai mulţi ani la rând am vizitat Montrealul, această superbă insulă îmbrăţişată de fluviul Sfântul Laurenţiu (Fleuve St. Laurent) care, continuându-şi cursul înspre Atlantic, mai străbate câteva locuri minunate, primul fiind Quebec. După toate calculele mele, Quebec este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii pe care le-am vizitat în Europa, America, Africa şi Asia. Continuând cursul apei, fluviul mai sus amintit întâlneşte la o distanţă de circa 25 km de Quebec superba biserică Sf. Ana de Beaupré (St.-Anne-de Beaupré).

Începând de dimineaţă, împreună cu Liviu am avut tot felul de ghinioane, ca şi cum cineva ne-ar fi stat continuu în cale. Când, în sfârşit, am ajuns la poalele acestui măreţ locaş de rugăciune, nori grei şi ameninţători se adunau deasupra noastră. La Oratoriu se putea ajunge cu maşina, dar erau şi trei rânduri de scări. Cele din mijloc erau din lemn, iar cele laterale din ciment, iar vizitatorul care voia să intre pentru a se închina urca pe una din aceste scări şi apoi cobora pe cealaltă. Cele 101 trepte de lemn erau destinate celor care doreau să urce în genunchi şi să spună la fiecare treaptă "Tatăl nostru".

Când am ajuns la trepte, a început să plouă. Şi eu şi Liviu ne-am privit muţi, fără să mai zicem ceva. În sfârşit, m-am adresat prietenului meu:

- Liviu, nu ştiu dacă ai realizat că drumul de astăzi ne-a fost presărat de multe neajunsuri. Parcă cineva a încercat să ne împiedice să ajungem în acest loc. În afară de acel "cineva" care ne-a fost potrivnic în tot cursul dimineţii, acum parcă şi natura ne stă duşman în cale. Ce zici, înfruntăm ploaia? Urcăm în genunchi pe treptele din lemn?

Liviu n-a ezitat nici o clipă:

- Urcăm, Grigore!

Am îngenuncheat, ne-am închinat şi am început să urcăm sub ploaia care se revărsa peste noi, rostind pe fiecare treaptă rugăciunea domnească.

După 65 de minute am ajuns la Oratoriu care, de această dată, avea semnificaţia atingerii celui mai înalt pisc din Himalaya. Ne-am trezit amândoi îmbrăţişaţi şi mulţumind Lui Dumnezeu. Deşi mă plouase, nu-mi era frig deloc şi am constatat că părul capului îmi era uscat, la fel spatele şi cămaşa pe dinăuntru, doar partea dinafară a acesteia fiind udă.

Oratoriul St. Josef avea circa 600-700 de candele, dispuse în amfiteatru, una lângă alta. Ajunşi acolo, oamenii introduceau într-un dispozitiv special tot atâtea monede câte candele doreau să aprindă. Cred că am aprins atunci 20-25 de candele şi ştiu că mă podidiseră lacrimile şi parcă nu mă mai puteam opri. Cu Liviu s-a întâmplat la fel.

În faţa acestui ocean de candele, sunt patru colonade care susţin parcă bolta, prevăzute cu nişte intrânduri, ca un fel de strane. În fiecare din acestea este expus un număr impresionant de cârje, cadre, scaune cu rotile şi alte accesorii de susţinere, toate lăsate de acei bolnavi care, după ce au urcat în genunchi cele 101 trepte, au fost descătuşaţi, eliberaţi de orice boală, complet vindecaţi. Am numărat în jur de 480 astfel de obiecte. În ceea ce mă priveşte, ani la rând, de câte ori am ajuns la Montreal, urcând în genunchi aceste trepte, mi-am pus în gând câte o dorinţă care, ulterior, s-a realizat de fiecare dată. Mărturisesc acest lucru cu mâna pe inimă şi în faţa Lui Hristos Însuşi.

Nu mă voi opri prea mult la dimensiunile acestui Oratoriu care sunt impresionante, vreau doar să mai adaug că, pornind din curte spre acest deal Mont Royal, pe ambele părţi ale urcuşului este redat calvarul Lui Iisus pe drumul Golgotei, respectiv cele 14 popasuri, din care 3 căderi sub cruce. Toate sunt sculptate în marmură, la mărime naturală, de o frumuseţe divină, încât privindu-le îţi plâng şi ochii şi sufletul.

La întoarcere, pe autostrada care leagă Montrealul de Quebec, maşina rula în viteză năucitoare, asemenea unui condor aflat în picaj. Strada este dreaptă şi-ţi dă impresia unei raze de soare care, urmând aceeaşi traiectorie, se pierde undeva în infinit. Liviu apăsa pe accelerator şi circa 15-20 minute cadranul vitezometrului a arătat 140 km/h. Amândoi ne simţeam tare bine, era o căldură plăcută şi o tihnă binefăcătoare ne împlinea din ce în ce mai mult trăirea.

- Liviu! i-am zis la un moment dat, văzând că acul vitezometrului se blocase la 140. Eu nu mai am nimic de pierdut în viaţă, pentru că am pierdut totul!

- Nici eu, Grigore!, îmi răspunse Liviu, dar înţelegând despre ce este vorba a redus viteza treptat, până ce a ajuns la 100 km/h. Abia atunci n-am mai auzit ţiuitul din urechi care persistase tot timpul cât viteza era atât de mare.

La Quebec, am străbătut pe jos mai multe artere ţinând pălăria în mână, încercându-mă sentimentul că un oraş de această înălţime poartă în el un grad de sfinţenie. Fluviul St. Laurenţiu, cu măreţia şi porturile care îl mărginesc şi cu sunetul instrumentelor la care cântau citadinii peste tot - străzi, boschete, parcuri - dădeau oraşului o înfăţişare de oraş de vis.

Ne-am continuat drumul pe şoseaua care merge paralel cu fluviul, ca la 25 km să întâlnim Mânăstirea St.-Anne-de Beaupré, de tulburătoare măreţie şi frumuseţe. În rotonda din incinta acestei biserici, pe nişte scări în spirală, se ajunge într-o încăpere semiobscură, tot rotundă, mărginită de un parmaclâc - o măsură de protecţie pentru vizitatorii care trebuie să vizioneze, aproximativ o oră, imagini cu Naşterea, Viaţa lui Iisus, Crucificarea, Învierea şi Înălţarea la cer.

Aplecat peste acest parmaclâc, priveam uluit la imaginile în mărime naturală dispuse în cele 360 de grade. Începând de la primul grad şi până la ultimul, într-o încăpere uriaşă, se putea vedea în mărime naturală Viaţa Lui Iisus, începând chiar cu apariţia acelei stele pe cer şi cei trei crai care s-au călăuzit după ea ca să ajungă la Pruncul Sfânt. Continuă cu copilăria Lui Iisus - atât cât se cunoaşte, alegerea celor 12 apostoli şi propovăduirea Cuvântului Lui Dumnezeu. Urmează judecarea şi condamnarea la moarte, Crucificarea şi se termină cu Învierea şi Înălţarea Domnului. Această ilustră operă, unicat în lume, a fost realizată de un grup de maeştri germani, aduşi din Europa la începutul sec. al XX-lea. În tot acest timp cât am avut în faţă drumul vieţii Lui Iisus, cât am trecut sub priviri aceste trăiri ale Mântuitorului, m-am transferat parcă din timpul de faţă în urmă cu 2000 de ani şi parcă de acolo luam parte la întreaga viaţă şi, în mod special, la ultimele momente prin care a trecut Mântuitorul.

Ieşind din această splendidă frescă, am zărit o mică mânăstire, la care, ca să ajungi, parcurgi acel drum înspre Golgota, presărat cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, la fel de frumos realizate ca şi cele de pe Muntele Mont Royal, de la Oratoriul St. Josef.

Descoperindu-mă, mi-am îndreptat privirile către cer, în rugă de recunoştinţă şi iubire:

- Îţi mulţumesc Doamne că, în urma unei lungi nopţi de beznă prin care am trecut, mi-ai făcut parte şi de bucurii, m-ai trecut şi prin această lumină orbitoare de care, poate, nu sunt vrednic. Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc, Doamne!

Urmărit în libertate

În iunie 1986, timp de două săptămâni cât am fost în Europa, în Franţa - Soultzmat, Alsacia şi Paris, Germania, Elveţia şi Belgia, în toată această perioadă am fost urmărit îndeaproape de un ofiţer de securitate trimis din ţară, al cărui nume, probabil conspirativ, era Radu. În cartea "Orizonturi roşii" a lui Mihai Pacepa, scrie că Nicolae Ceauşescu, atunci când dădea ordin ca o anumită persoană să fie suprimată, uza de expresia: "Dăi-l pe Radu!" Temându-se probabil de eventualele microfoane care i-ar fi fost plasate pe undeva, hotărârea luată de Ceauşescu îi era transmisă lui Pacepa numai în grădina de trandafiri, după care îi spunea să nu-i comunice rezultatul, urmând să-l afle din presă.

Având în vedere acest lucru, mă întreb dacă numele "Radu" era dat întâmplător agentului care mă urmărea sau mai purta în el şi alt mister. Şi susţin acest lucru pentru că, la acea oră, am avut câteva intervenţii la posturile străine de radio, respectiv, Europa Liberă - München, BBC Londra şi Vocea Americii Washington, în afară de faptul că făceam demonstraţiile din faţa Consulatului Român şi a Naţiunilor Unite din New York.

La această supoziţie, se mai adaugă o întâmplare care are legătură cu urmărirea mea. În peninsula Long Island din New York, locuia şi un fost coleg de temniţă din ultima perioadă de detenţie, Vasile Sas, care mergea deseori la pescuit. Într-una din zile, pe neaşteptate, lângă el apăru un pescar care vorbea foarte bine româneşte. Intrând în vorbă cu acesta, i-a cerut foarte multe amănunte despre un anumit cetăţean, pe nume... Grigore Caraza. Întrebat fiind la ce-i folosesc detaliile solicitate, i s-a răspuns că are treabă cu mine. Străinul s-a prezentat M. Dumitriu, dar sunt sigur că numele respectiv nu era cel real. Alarmat, Vasile Sas mi-a relatat întâmplarea şi m-a rugat să fiu atent. Cert este că niciodată nu am cunoscut vreo persoană cu acest nume.

Neculai Popa - Los Angeles

În mai 1952, mă aflam în Celular, aripa dinspre Grefă, prima celulă orientată spre est, împreună cu Romeo Cătuneanu, ofiţer, la început cavalerist apoi aviator, Ştefan Cârjan, mare fotbalist şi antrenor al echipei Juventus, şi Cornel Cereguţiu, din Timiş. În acea perioadă, era un regim mai puţin aspru, cu atât mai mult cu cât lucram şi în fabrică. Gardienii se prefăceau că uită uşile deschise, aşa că noi puteam circula din celulă în celulă. La parter însă fuseseră instalate pe pardoseala de ciment un fel de cutii, care făceau oficiul de carceră. Înălţimea era corespunzătoare, dar lăţimea era atât de mică, încât cel pedepsit era obligat să stea numai în picioare ore, zile în şir, fără să se poată aşeza sau măcar să-şi flexeze genunchii pentru a se odihni. În total, erau vreo 8 sau 10 astfel de carcere, câte două la capătul fiecărei aripi, plus două la intrare, una fiind poziţionată la parter, exact sub celula unde stăteam noi - la capătul aripei scurte.

Într-una din zile, doi gardieni au adus în brânci pe un tânăr care părea a fi cel mult de vârsta mea - 23 de ani. Deloc înspăimântat, tânărul a intrat liniştit în această cutie a morţii - pentru că, din câte ştiu, oamenii mureau la puţină vreme după ce ieşeau de acolo. L-am urmărit zile în şir pe acel deţinut căruia i se deschidea uşa şi era scos din cutie doar când i se dădea mâncare, o dată pe zi sau la 2-3 zile. Uşa respectivă era prevăzută cu o vizetă pe unde i se dădea din când în când apă, dar nu şi mâncare, neavând spaţiu pentru a putea mânui gamela şi lingura.

Am aflat că pe tânărul din carceră îl cheamă Nicolae Popa, este din Galaţi şi venise în ţară cu o misiune. Fiind adus cu un avion de la Viena, a fost lăsat în zona Aradului, dar mult mai departe de punctul unde era aşteptat. În felul acesta, derutat şi necunoscând zona, a fost prins de către Securitate şi adus în Aiud. Toţi am fost deosebit de impresionaţi de curajul şi dârzenia tânărului şi, văzând că rămâne timp îndelungat la carceră, ne-am gândit cum l-am putea ajuta. Din raţia noastră, am adunat pâine, apoi nişte medicamente şi vitamine, cum am putut şi noi căpăta de pe la doctori, însă trebuia să i le ducă cineva riscându-şi chiar şi viaţa. Nimeni nu s-a oferit, ştiind că ar fi aproape o nebunie să încerce aşa ceva.

În centrul fiecărei secţii, parter şi cele trei etaje, supraveghea câte un gardian-gorilă care nu ştia cum să te prindă cu ceva pentru a-ţi zdrobi oasele şi, în afară de aceştia, mai erau acei deţinuţi care făceau oficiul duşmanului. Ca să ajungi la carceră, trebuia să te strecori prin faţa altor zece celule ale căror uşi erau îngropate în zid. Astfel, trebuia să poposeşti în faţa fiecăruia, să te faci una cu zidul pentru a nu fi observat şi pentru a-ţi asigura următorii paşi. La bifurcaţie, nu aveai unde te adăposti şi puteai fi văzut din orice unghi. Urmau scările în faţa cărora era camera şefului de secţie, cu uşa mereu deschisă iar el permanent cu ochii pe noi.

Ajuns la parter, operaţia trebuia repetată în sens invers pentru a ajunge la carcera străinului pe care nu-l mai văzusem niciodată, dar ştiam că este în pericol de moarte. Cine, se întrebau mereu colegii de celulă, cine poate să facă acest sacrificiu?, şi perechi de ochi au început să mă privească insistent.

- Mă duc! le-am zis.

În situaţii extreme, când luam o hotărâre ieşită din comun, parcă sufla cineva asupra mea dându-mi curaj şi putere, împingându-mă din spate. Nu ştiu ce înger mă apucase de braţ şi mă ducea înainte, însă nu cred că era numai unul căci aveam impresia că şi din spate mă mai împinge unul. Am băgat în sân cele adunate de noi, am îngenuncheat şi m-am rugat, apoi am ieşit.

Am făcut drumul prin faţa celulelor, cu popasurile descrise, am coborât scările şi am ajuns cu bine la cutia din capătul aripei. I-am suflat celui dinăuntru să fie atent că voi împinge uşor carcera pe ciment, apoi, cu multă atenţie, am deschis vizeta şi i-am introdus pe rând pâinea, vitaminele şi medicamentele.

- Cine eşti? m-a întrebat.

- Un străin, i-am răspuns. Nu contează numele meu, dar sunt fratele dumitale şi vreau să te ajut ca să treci şi de această grea suferinţă la care ai fost supus.

Am făcut drumul întors şi, după ce am intrat în celulă, gardianul ne-a închis uşile, trăgând cu putere zăvorul. M-am urcat pe pat dar tremuram atât de tare, încât corpul meu avea zvâcniri convulsive. Plângeam. Realizam în acel moment cum am ajuns acolo şi am înţeles că puterea avută ca să fac acest act cu totul ieşit din comun nu venea de la mine, ci mi se dăduse de undeva de sus, iar acum mi se lua pentru a fi eliberat şi readus la starea mea de simplu om. Nu eu făcusem acest lucru, ci acei doi îngeri care m-au condus, de data aceasta eu fiind doar mijlocitorul. Am citit acest lucru din comportarea colegilor mei de cameră şi din felul în care mă priveau. Erau la fel de speriaţi şi uimiţi în acelaşi timp ca şi mine.

Am repetat încă de două ori această operaţie de salvare la un interval de câteva zile şi, în sfârşit, după 17 zile de carceră, întâmplarea face să văd ieşind de acolo nu un tânăr de 22-23 de ani, ci un om malformat, cu picioarele şi mâinile umflate până la refuz. Abia păşea cu picioarele depărtate şi mâinile mult în afara corpului iar capul îi atârna greu. Însoţit de două plantoane, a fost dus la infirmeria închisorii.

M-am eliberat o dată, am revenit în închisoare, m-am eliberat încă o dată şi apoi am plecat în exil dar oricât m-am interesat de Neculai Popa nu am mai putut afla nimic.

Aveam mulţi ani de exil în 1988, când am participat la primul Romfest, organizat la Cleveland-Ohio, în luna octombrie. Regăsindu-mă cu nişte camarazi de temniţă, l-am auzit pe unul dintre ei pronunţând numele Neculai Popa. Am tresărit.

- Cel din Galaţi?

- Exact!

În clipa următoare, cei doi cu care vorbisem vedeau doi inşi cum se îmbrăţişează, plângând unul pe umărul celuilalt.

- Neculai, drag Neculai!

- Tu eşti, Grigore?!?

După câtva timp, într-o gazetă editată în limba română care apărea în SUA, am citit un articol plin de venin care ridiculiza faptul că Nicolae Popa ar fi stat 15 zile într-o carceră şi că ar fi putut rezista în condiţiile care erau acolo.

Am răspuns imediat printr-un material, rugând să fie pus în aceeaşi pagină şi în acelaşi loc, pentru a pune la punct impertinenţa şi răutatea unei anumite categorii de oameni. Este adevărat, scriam în articolul respectiv, că Neculai Popa nu a făcut 15 zile de carceră într-un regim şi condiţii groaznice, ci a făcut 17 zile, iar 17 este mai mare decât 15! Eu sunt persoana care am fost martor ocular la acest calvar al lui şi depun mărturie în faţa oricărei justiţii şi mai mult decât atât, când voi ajunge dincolo, în genunchi voi depune mărturie în faţa lui Hristos Însuşi. Am semnat materialul şi nimeni nu a mai contestat cele scrise de mine.

Părintele Gheorghe Calciu

Am scris în paginile acestei cărţi că am cunoscut oameni de excepţie, adevăraţi martiri ai neamului românesc sau de o nobleţe angelică, în preajma cărora am simţit cum harul lui Dumnezeu pogorât asupra lor se răsfrânge şi în fiinţa celor din jur. În timpul prigoanei comuniste, prin prezenţa unor astfel de oameni, temniţele din România au concentrat mii de valori ale intelectualităţii, după cum am mai spus, întreaga cremă a neamului românesc. Unii au fost ucişi prin metode machiavelice, alţii au rezistat fără a mai pune alt preţ pe propria lor viaţă decât, poate, cel de ofrandă în faţa Dumnezeirii. Cert este că şi unii şi alţii au asistat, de multe ori neputincioşi, la suferinţele camarazilor, au suferit alături de ei dar, din păcate, fără să poată face mare lucru.

În acele vremuri tulburi, exterminarea în masă devenise un fel de a doua natură a închisorilor sau un fel de punct terminus pentru fiecare condamnat politic. Odată cu transferarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta, circulau şi informaţiile şi aşa se face că un fapt ieşit din comun ajunsese să fie cunoscut în mai toate mediile de osândă politică. În cele 4 celule din Cazimca Jilavei, ridicată special în incinta Fortului 13, urmau să fie exterminaţi 16 deţinuţi consideraţi a fi deosebit de periculoşi. Între ei, se afla şi Costache Oprişan, o personalitate care a supravieţuit Piteştiului, care aştepta să-i vină sfârşitul: îndelung înfometat, bolnav de TBC pulmonar şi fără medicamente. Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi celulă - student la Medicină, în anul III, când fusese arestat - şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin "spion". Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume mai bună...

L-am cunoscut pe preotul Calciu multă vreme de la acea întâmplare, când eram în Aiud, într-o perioadă foarte tulbure, cu nori grei deasupra bietelor noastre capete şi a întregii temniţe. În momentul când a fost solicitat pentru a lua parte la "activitatea cultural-artistică", studentul Calciu a răspuns cu francheţe că el ştie ce este reeducarea chiar de la Piteşti, refuzând orice altă discuţie în acest sens.

La primul proces al Piteştiului care a avut loc pe 10 noiembrie 1954, studentul Gheorghe Calciu a apărut ca un fulger în boxa acuzaţilor, susţinând cu fermitate că reeducarea a fost făcută de generalul Drăghici, de Nicolschi şi de acel Pantiuşa (Pintilie - nume conspirativ), rus 100 %, care nu era un simplu diavol sau o legiune, ci reprezenta întregul iad cu toate adâncimile şi întunecimile sale. Completul de judecată şi securiştii din sală au rămas uimiţi de atitudinea tranşantă pe care a avut-o şi, fireşte, care comporta o serie de riscuri uşor de bănuit la acea vreme, situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a doua zi. O noapte întreagă, tânărul a fost bătut pentru intervenţia făcută, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze cele spuse. În ziua următoare însă, din aceeaşi boxă, mai puternic şi cu o voce mai sigură de parcă ar fi fost la comanda unei unităţi militare, tânărul le-a strigat celor din completul de judecată:

- Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, Nicolschi şi Pantiuşa. Din această clipă, nu voi mai răspunde nimic, până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine, în boxă!

Uimirea a fost atât de mare şi efectul atât de puternic, de parcă un uragan ar fi zguduit din temelii clădirea care stătea gata să se prăbuşească. În situaţia ivită, se înţelege, şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a fost dat peste cap, luând cu totul o altă întorsătură. Acestui om i se datorează salvarea multor colegi de temniţă, aducerea în prim planul vremii a unui adevăr crud, precum şi începutul unei istorii care, vrând-nevrând, trebuia spusă aşa cum a avut loc.

Reacţia studentului Gheorghe Calciu a avut efectul unei bombe şi a rămas ca un protest de luptă împotriva scenariilor ţesute diabolic împotriva luptătorilor anticomunişti.

Eram departe de ţară, plecat în exil, în SUA. Fostul student medicinist Calciu, acum profesor la Teologie şi preot, luase hotărârea de a apăra Biserica Ortodoxă Română cu orice risc, indiferent de consecinţe. După ce odiosul regim condus de Ceauşescu a început dărâmarea bisericilor şi prima dintre ele, Biserica Enei, a fost pusă la pământ, adresându-se tinerilor şi, în special, studenţilor de la Teologie, a predicat cele "Şapte cuvinte" binecunoscute. De fapt, acestea au constat în şapte predici fulminante ţinute în faţa Uşilor Împărăteşti, care reprezentau strigătul de alarmă faţă de netrebniciile sistemului comunist. Era atât de multă lume, încât, nemaiîncăpând în biserică şi în curte, oamenii l-au ascultat din stradă, căţăraţi pe garduri, urcaţi pe maşini şi în copaci.

Drept urmare a acestei îndrăzneli, preotul Gheorghe Calciu a fost arestat, urmând să-şi ispăşească pedeapsa în una din temniţele consacrate de acum deţinuţilor politici din România.

Eram în New York şi, prin intermediul presei, al preotului din Biserica Română, am chemat românii pentru a lua parte la demonstraţiile pe care urma să le facem în faţa Consulatului General al României. Am multiplicat fotografii de ale preotului Calciu, apoi le-am aplicat pe pancarte. Luni, ani, până la eliberarea părintelui Calciu, am continuat demonstraţiile, am vorbit la Europa Liberă şi la Vocea Americii, am publicat articole în presa exilului, am anunţat în biserică şi am strigat în faţa geamurilor de la clădirea proprietate a Consulatului Român din New York, până ce am răguşit, până ce vocea nu ne mai putea ajuta.

În cele din urmă, părintele Calciu a fost pus în libertate - şi vreau să cred că demonstraţiile pe care le-am făcut şi de care s-a aflat în întreaga lume au avut efectul scontat.

După eliberare, părintele a avut domiciliu forţat la locuinţa personală din Bucureşti până când, într-un târziu, i s-a dat voie să părăsească ţara, ajungând în felul acesta în SUA.

Era 9 august 1985. Pe Aeroportul Kennedy din New York, numeroşi români din exil îl aşteptau pe părintele Calciu şi pentru că era o personalitate urmărită şi urâtă de comunişti, poliţia a hotărât să-i asigure protecţie. Astfel, o gardă puternică de poliţişti, răsfiraţi din doi în doi metri, străjuia în faţa celor care îl aşteptau. Când, în sfârşit, părintele Calciu a ieşit de la punctul vamal, din mulţime s-a strigat:

- Vine părintele!

Poliţiştii care au întors capul au observat puţin cam târziu că, printre ei, rupând cordonul, un cetăţean fugea înspre preot. Doi dintre ei au alergat să-l prindă pe fugar dar au renunţat în clipa următoare, pentru că acesta deja ajunsese la părintele Calciu, cei doi rămânând mai mult timp unul în braţele celuilalt.

- Cine eşti? a fost întrebarea noului sosit.

- Sunt Grigore Caraza. Bine ai venit, părinte!

Trecuseră mai bine de 33 ani de când ne-am văzut ultima dată.

- Îţi aminteşti părinte, Aiud 1952? Iar acum, iată, suntem în 1985, la New York!

Ca într-un film, cred că părintelui i-au revenit în minte amintirile acelor vremi de prigoană, i s-au înrourat genele şi privirile vălurite căutau să străbată prin pâcla grea a samavolniciilor trecute...

Pe aeroport, din partea episcopului Nathanael Pop, l-au întâmpinat trei preoţi care i-au dat un rând de straie bisericeşti, o cruce sfinţită, precum şi patrafirul, care semnifica ridicarea tuturor restricţiilor la care fusese supus de către conducerea bisericii din România, respectiv caterisirea.

La fel de impresionantă a fost întâlnirea cu părintele Roman Braga, şi el fost student la Piteşti, amândoi trecând prin iadul temniţelor comuniste. Cei doi, care nu s-au mai recunoscut, s-au întâlnit apoi într-o îmbrăţişare lungă, surprinsă de presa şi televiziunea prezente acolo, momentul fiind mult comentat de media din SUA.

În anii ce au urmat, părintele Calciu a fost prezent la toate acţiunile de protest, peste tot în SUA şi în Europa (Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Anglia etc) militând pentru aceeaşi cauză dreaptă: respectarea drepturilor românilor. Îmi amintesc faptul că, în Viena, după ce apăruse seara la televiziune, în ziua următoare părintele a fost acostat pe stradă de o doamnă, care l-a întrebat în limba germană: "Nu cumva Sfinţia ta eşti preotul Calciu, cel care ai apărut aseară la televizor?"

La München, la Radio Europa Liberă, părintele a vorbit de mai multe ori iar o dată, la rugămintea mea, a avut o intervenţie pentru fratele meu Gheorghe Caraza. Pe continentul american, a fost prezent între Atlantic şi Pacific, între Mexic şi Canada şi, trecând graniţa, în Hamilton - la Câmpul Românesc, la Montreal, Quebec, Ottawa, Toronto, Vancouver etc. Peste tot pe unde s-a putut trece, părintele Calciu era nelipsit, atitudinea sa plină de fermitate fiind din greu simţită în România comunistă, în mod deosebit de Securitate şi de acel care, din nenorocire, conducea România acelor ani, Nicolae Ceauşescu.

În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect. În treacăt, vreau să amintesc de îndărătnicia şi răutatea unui oarecare Aurel, care n-a urmărit altceva decât să facă valuri favorabile duşmanilor. Cel în măsură să-l apere de drept pe preotul Calciu eram eu şi, pentru că răutatea oamenilor şi numărul votanţilor au câştigat pe moment, ca drept protest mi-am dat demisia din funcţia de vicepreşedinte pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici cu sediul la Geneva, din care părintele făcea parte, renunţând totodată şi la calitatea de membru fondator.

Părintele Calciu este cel care a înfiinţat Romfest-ul, este cel care a luat parte la demonstraţiile ce au avut loc pe întinsul SUA, de la New York, la Washington şi Los Angeles, apoi în Europa, la Paris. Este cel care a dat un suflu nou diferitelor activităţi atât pe teren, cât şi în presă, şi care, la revoluţia românească din decembrie 1989, s-a prezentat în faţa Ambasadei Române din Washington, cerând ambasadorului să predea arhiva şi documentele instituţiei respective. Tot preotul Calciu este cel care, la Los Angeles, după o demonstraţie organizată de Nicolae Popa, a cerut românilor să formeze nişte grupe de voluntari care să meargă la Bucureşti pentru a lupta cu Securitatea ce trăgea în revoluţionari. Printre cei înscrişi să plece voluntari în România, în afară de părintele Calciu şi Nicolae Popa, am urmat eu, Andrei Calciu şi alţii.

Hotărâsem să mă repatriez şi, într-o discuţie dinaintea plecării, părintele Calciu mi-a spus:

- Dacă te hotărăşti să rămâi, vino la Washington şi, cât om mai fi în viaţă, eu voi sluji ca preot iar tu, ca şi cantor, îmi vei da răspuns la strană. Şi-apoi, dragă Grigore, când va fi să murim, ne-om îngropa unul pe altul...

Reîntors acasă, m-am bucurat şi am trăit alături de fiecare fir de iarbă românească ieşit în calea mea, am respirat nesăţios cu fiecare por al trupului meu aerul care mi-a lipsit atât de multă vreme şi am păşit sfios pe ţărâna însângerată de atâţia luptători pentru dreptatea neamului. Am crezut că dorul meu se va aduna pentru totdeauna numai aici, în patria mea, însă aleargă încă zbuciumat în jurul unui om atât de preţuit şi atât de drag, părintele Calciu.

Recent, într-o discuţie telefonică, mi-a spus că şi el s-a hotărât să se întoarcă acasă...

Când va veni, poate şi iarba, şi apa, ţărâna şi azurul vor fi înseninate de zâmbetul şăgalnic şi cald al bunului meu prieten Ghiţă Calciu...

Generalul Nicolae Rădescu

Nicolae Rădescu, prim-ministru al României în perioada 6 decembrie 1944 - 6 martie 1945, mare luptător în slujba neamului românesc, a rămas în istorie ca omul care se opunea de la tribună împotriva comunismului. După 6 martie 1945, când s-a instalat oficial comunismul în România, generalul Nicolae Rădescu a trebuit să dispară pentru un timp din văzul celor care ajunseseră la conducerea României, reuşind apoi să părăsească ţara şi să ajungă în străinătate. În SUA, a făcut parte din Consiliul Naţional Român, împreună cu Vişoianu, un alt om de stat al României. A murit în Queens-New York fiind îngropat în cimitirul Cypres Hill, într-o parcelă rezervată românilor din exil. În anii 1980, când am ajuns în SUA, crucea din mozaic era căzută iar mormântul neîngrijit şi năpădit de iarbă.

Împreună cu Liviu Butura, nedezminţit român de primă clasă şi cu un suflet deosebit, am luat hotărârea să îngrijim de mormântul acestui mare om al României. Astfel, pentru că nimeni n-o mai făcuse de multă vreme, ani la rând, de cum dădea colţul ierbii, făceam strat şi plantam flori, apoi în mod regulat mergeam pentru a le uda şi plivi. Am făcut fotografii şi am dus la faţa locului mai mulţi români din localitate sau veniţi din străinătate, cum bunăoară a fost Cicerone Ioaniţoiu de la Paris, preotul Calciu, preotul Vasile Vasilache şi alţii, atât pentru a sluji la mormânt, cât şi pentru a lua cunoştinţă de această personalitate a românimii, care se odihneşte în ţară străină.

Cu Liviu Butura am încercat să ridicăm crucea pentru a o refixa în pământ, dar nu am reuşit nici măcar să o urnim din loc. Am mai rugat atunci încă trei persoane şi de-abia am reuşit să aşezăm crucea la locul său.

În ianuarie 1999, ultimul descendent din familia generalului a venit în New York, încercând prin consulat să găsească mormântul unchiului său, dar din câte ştiam, nu reuşise. Am luat legătura prin telefon cu această persoană şi i-am cerut să pregătească în Cimitirul Belu locul unde să fie depus generalul, ale cărui oseminte voiam să le aducem în ţară sau, dacă armata s-ar fi implicat, la Cimitirul Ghencea. În acest sens, am dus tratative cu dr. Eugen Şerbănescu, consul general la Consulatul României din New York, interesându-mă totodată dacă Taromul ne-ar înlesni transportul acestui erou român.

La vremea aceea, se părea că suntem foarte aproape de reuşită, cu atât mai mult cu cât solicitându-l pe preotul Calciu, personalitate binecunoscută în SUA, acesta ne-a promis ajutor, ceea ce a şi făcut. Un pas numai şi totul ar fi fost rezolvat, când a apărut Ştefan Isărescu, din statul Rhode Islande, oraşul Providence. Ştefan Isărescu era o personalitate atât în România, cât şi în străinătate, boier de viţă, căsătorit cu prinţesa Ileana - mai târziu, maica Alexandra de la Mânăstirea Ellwood City, Pennsylvania, care a şi înfiinţat de altfel acest lăcaş de rugăciune. Ştefan Isărescu, un mare luptător pentru neamul românesc, era prezent în New York ori de câte ori se simţea nevoia unui reprezentat de seamă din exilul apolitic în faţa unei personalităţi. Am fost foarte apropiat de acest om, deseori fiind solicitat în anumite probleme, după cum şi eu l-am solicitat pe dânsul sau am mers în locuinţa lui din New York, având şi acolo o proprietate. Nu ştiu cum, dar discutând cu consulul general, acesta i-a propus să ia asupra dânsului misiunea de a duce osemintele generalului Rădescu în patrie, cu atât mai mult cu cât prim-ministru al României era Mugur Isărescu, rudă apropiată a domnului Ştefan. Operaţia s-a făcut după cum se cunoaşte în România şi în străinătate, dar strădania noastră, a celor trei - Liviu Butura, părintele Calciu şi eu - a rămas doar... strădanie. În capul mesei au stat alţii iar cei care s-au îngrijit de reîntoarcerea osemintelor în ţară au rămas în urmă, poate pentru că nu aveau nici rudă prim-ministru, nici o anumită culoare politică şi nici un loc de frunte într-o societate încă nedreaptă şi părtinitoare.

"This is the man!"

În 1988, locuiam pe Menahan Street, colţ cu Seneca Avenue. Era într-o zi de marţi, pe 9 august, când tocmai mă întorsesem din oraş cu nişte cumpărături. În jur de ora 13.00, am auzit zgomote pe coridor, apoi bătăi puternice în uşă.

- Cine-i? am strigat.

- Poliţia! Deschideţi repede!

În timp ce am făcut cei câţiva paşi până la uşă, mă gândeam că, dacă ar fi fost Securitatea, eram obişnuit cu ea, dar cu poliţia nicicum pentru că niciodată nu am avut de a face cu această instituţie de reprimare. Când am deschis uşa, un poliţist mi-a spus să ies în grabă, doar cu ceea ce am pe mine. Am coborât scările şi am mers spre locul indicat, la o distanţă de circa 200 de metri de imobilul unde locuiam, spre acel refugiu îndreptându-se şi ceilalţi locatari, precum şi cei din casele de vis-à-vis.

Locuiam la etaj şi, deşi intrarea în clădire era pe Menahan Street, dormitorul meu era spre Seneca Avenue, iar la parter, perete în perete cu camera mea de dormit, se afla un bar de noapte. În timpul nopţii, se auzeau acorduri puternice de instrumente muzicale, voci la nivel înalt şi de multe ori mici scandaluri, dimineaţa întâmplându-se deseori să fiu trezit de chefliii care părăseau gălăgioşi acel local.

Poliţia fusese informată că în peretele respectiv era amplasată o bombă, motiv pentru care evacuase în mare grabă locatarii clădirilor din zona respectivă şi cordoane întregi de poliţişti supravegheau pe toată lungimea străzii. După puţin timp, o maşină dotată special cu detector de bombe a sosit la faţa locului iar câţiva specialişti au intrat în bar. După circa 25-30 de minute, au ieşit ducând cu ei ceva într-o cutie metalică. Poliţiştii care au fost de faţă ne-au spus că, într-adevăr, se găsise o bombă, dar au dezamorsat-o, iar noi suntem liberi să intrăm fiecare în apartamentul său.

Două zile mai târziu, în săptămânalul "Ridgewood Times", articolul "Bomb Squad Checks Bar" comenta evenimentul, dând şi o poză de la faţa locului, care îi reprezenta pe cei trei poliţişti care s-au ocupat de caz: Martin Steiger, Kenny Pollett şi Brian Sinclair.

În zilele care au urmat, am observat că, pe partea opusă, în faţa unui magazin alimentar italian, staţiona un automobil de culoare neagră, lung, de o marcă foarte bună, înmatriculat NY urmat de un număr cu cinci cifre, lucru puţin obişnuit în statul New York. N-am dat importanţă acestui fapt până când, într-o seară, ieşind din casă, un cetăţean mă privi cu multă atenţie, după care i se adresă cuiva de pe trotuarul de vis-à-vis:

- This is the man! This is the man! (Acesta este omul!).

Când m-am întors ca să îl iau pe respectivul la întrebări, am văzut că cetăţeanul de pe celălalt trotuar şi-a închis aparatul foto, după care s-a urcat în maşină demarând în viteză. N-am avut timp decât să fac doi-trei paşi până în mijlocul părţii carosabile şi să memorez numărul pe care l-am şi notat pe o bucată de hârtie. Când să mă îndrept însă spre cetăţeanul care mă reperase, acesta nu mai era nicăieri.

M-am tot gândit cine sunt cei care mă urmăreau şi două-trei zile mai târziu am reuşit să ajung în clădirea bine cunoscută atât new-yorkezilor, cât mai ales străinilor - Immigration. Toţi lucrătorii din clădirea respectivă se ocupau de străinii sosiţi în SUA. La etajul 18, era o instituţie cu totul specială, însă nici un lift nu oprea la acest nivel - lifturile fiind automate în SUA, iar eu tocmai acolo voiam să ajung. După ce mi-am anunţat sosirea, cineva a coborât, apoi m-a condus la FBI.

Întâmplător, cel care m-a primit îmi era cunoscut dintr-o altă intervenţie a mea pe lângă FBI când, cu ani în urmă, primeam nişte scrisori de la o persoană - care nu semna şi care circula foarte mult pe meridiane. Conţinutul acelor scrisori, citit de orice specialist în domeniu, dădea de bănuit că eu aş fi în legătură cu anumite organizaţii ilegale din SUA şi din lume.

Când i-am spus respectivului funcţionar al FBI păţania mea şi i-am dat numărul maşinii al cărui şofer mă urmărise şi mă fotografiase, mi-a spus zâmbind şi împăciuitor să stau liniştit pentru că persoana care mă urmăreşte este un agent de-al lor care mă supraveghează ca să nu mi întâmple ceva rău. Aşa am aflat că eram în evidenţele lor şi erau obligaţi să mă apere. După precedentul cu bomba din peretele barului, persoanele respective primiseră misiunea de a mă ocroti existând, după toate probabilităţile, şi varianta de a se repeta.

În 1990, mi-a căzut sub priviri săptămânalul "Lumea Liberă" cu nr. 69/27 ianuarie, ziar care apărea în New York şi era printre cele mai citite gazete editate în limba română. La pagina 8, mi-a reţinut atenţia articolul "Exilul şi Renaşterea" semnat de Liviu Cangeopol.

"Mulţi dintre cei din ţară dau dovadă de o neruşinare ce frizează incredibilul sau de o naivitate înduioşătoare. Cel puţin aşa o dovedesc faptele. Incompetenţa şi minciuna s-au instalat iarăşi în fotoliile conducerii. Libertatea este tot atât de urgisită cât şi sub Ceauşescu. Puţinii oameni demni care se află acolo sunt marginalizaţi. Este necesar ca în mecanismul renaşterii să fie cuprinşi şi românii din exil, cei care, ani de zile, s-au dedicat ideii de libertate: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Paul Goma şi Ioan Petru Culianu, Dorin Tudoran şi Mihai Ursachi, părintele Calciu şi Grigore Caraza, Matei Călinescu şi Vladimir Tismăneanu, Ion Negoiţescu şi Eugen Ionescu. Şi lista este lungă, atât de lungă încât ea ar putea acoperi tot vidul de care vorbeam mai sus. Aceşti oameni nu numai că nu au pactizat cu diavolul, dar chiar au şi luptat împotriva lui. Şi pe deasupra, ei au cunoscut şi libertatea democraţiei autentice".

Mia Braia

"Consideraţii despre Mia Braia

Există o istorie plină de poezie a romanţei româneşti şi această istorie se confundă cu Mia Braia.

A fost un început al romanţei, un apogeu şi un declin. Apogeul l-au adus oamenii, artiştii dăruiţi. Mia Braia a fost printre ei, în frunte. Inima noastră a plâns şi a visat cu ea. Declinul l-a adus comunismul. Romanţa adevărată a migrat, a ajuns în exil. Fidela Mia Braia s-a exilat cu ea. Aici, în Vest, într-un pământ străin şi adesea ostil, Mia Braia şi romanţa ne încălzesc inimile. Şi nu ştiu să spun dacă Mia Braia este mai mare cântăreaţă sau mai mare româncă. Pentru amândouă însă îi sărut mâinile prin aceste rânduri şi-i pun la picioare stima mea şi frumosul pe care, în mare măsură, l-am învăţat de la ea şi din cântecele ei.

Grigore Caraza

New York,

25 martie 1989

Buna Vestire".

Inconfundabilă şi plină de şarm cum era, Mia Braia mă rugă într-o zi să-i scriu câteva consideraţii despre ea. Am făcut-o cu mare drag, dar neştiind că le va publica în memoriile sale. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, după ce a fost editat volumul "Amintiri", am primit un exemplar cu autograful Domniei sale.

Pentru cei din exil, de fiecare dată biserica românească era duminica primenirii noastre sufleteşti, era fărâma de ţărână strămoşească ce ne şoptea că-i aparţinem, chiar şi în ţară străină. Acolo, limba română se unduia în imnuri de slavă, în har liturgic şi în lumini pogorâtoare de linişte şi binecuvântare.

În Vinerea Patimilor din 1984, Biserica "Sf. Nicolae" din Woodsyde-New York era aproape neîncăpătoare pentru românii veniţi la denia Prohodului. După ce părintele Nicolae Bârsan a început slujba, corul bisericii, organizat pe trei voci, a început să cânte Prohodul Domnului. În grupul din care făceam parte, am auzit o voce cu totul deosebită care parcă venea de undeva de departe, din alte sfere. Am stat un timp năucit şi nu ştiam dacă este realitate sau vis... Şi din nou, ne-a venit rândul să continuăm Prohodul iar vocea de lângă mine era şi mai frumoasă. Am privit în stânga, crezând că poate un înger mi s-a aşezat în preajmă şi cânta atât de nepământean, dar nu era deloc aşa. Doamna de lângă mine nu semăna cu un înger; era o femeie în vârstă, poate cu o figură puţin comună, dar cu nişte ochi ageri şi foarte pătrunzători.

- Spuneţi-mi doamnă, de unde veniţi? - am întrebat-o. Aţi coborât pe-acolo, pe sus? Şi privirile mele s-au îndreptat spre vârful cupolei.

Doamna m-a privit cu atenţie ca să se convingă dacă vorbesc serios sau glumesc.

- Vi se pare ceva deosebit?

- Da, i-am răspuns. Vocea dumneavoastră are ceva din Dumnezeire. Dacă îmi este îngăduit să vă întreb, cine sunteţi?

- Mia Braia, mi-a răspuns doamna, cu simplitatea unui apostol.

- Mia Braia? Deci, dumneavoastră sunteţi Doamna romanţei româneşti!

Mia Braia era în al doilea exil, primul fiind în Germania, de unde a optat pentru SUA, ca în cele din urmă să se repatrieze.

Ani de zile, la demonstraţiile făcute în faţa Consulatului Român din New York, la sărbătorile naţionale româneşti, la demonstraţiile din faţa Ambasadei Româneşti din Washington DC sau pe scările Capitoliului, Mia Braia a fost totdeauna prezentă. De asemenea, nu a lipsit de la Vatra Românească din Jackson Michigan, centrul Episcopiei Ortodoxe Româneşti din SUA şi Canada, de la Câmpul Românesc din Hamilton-Canada şi de fiecare dată prezenţa ei s-a resimţit la Romfesturile care au avut loc începând cu anul 1988 la Cleveland-Ohio, apoi cu cel de la Washington şi aşa mai departe.

Mi-aduc aminte că, într-o anumită ocazie, fiind invitată în mod deosebit la Câmpul Românesc, Mia Braia aflase că eu nu am primit invitaţie - probabil, cineva dintre cunoştinţele mele "mă uitase". A vorbit cu conducerea acestui Câmp şi a spus că refuză să vină dacă Grigore Caraza nu va fi prezent la acea sărbătoare deosebită. Bineînţeles că invitaţia mi-a venit atât prin telefon, cât şi prin poştă, imediat. Şi scumpa de ea, Mia Braia, când şi-a făcut intrarea la Câmp, mi-a zis autoritar: "Vino lângă mine, să le rupem gura duşmanilor!"

Şi, luându-mă de braţ, am intrat ca doi învingători într-o cetate de mult râvnită.

Dacă la început, în faţa Consulatului General din New York, până prin 1983 doar luam parte la demonstraţiile de protest prin care ceream drepturi pentru românii din ţară, începând cu 1984 şi până în 1990, am organizat aceste demonstraţii împreună cu Liviu Butura, unde Mia Braia era prezentă de fiecare dată, strigând lozinci, împărţind manifeste sau dând interviuri presei româneşti.

În 1990, în luna mai, am înaintat o cerere Consulatului General solicitând ca un număr de foşti deţinuţi politici să fie prezenţi şi să facă parte din Biroul Electoral, având în vedere că secţia de votare din New York în clădirea Consulatului. Printre cei prezenţi, a făcut parte, în primul rând, Mia Braia şi îmi amintesc de faptul că ne-a întâmpinat un domn Micu, numit ministru pe lângă Naţiunile Unite.

La sărbătorile naţionale organizate în sala culturală a bisericii şi unde deseori venea preotul Gheorghe Calciu, care făcea parte din prezidiu, o prezentam publicului pe Mia Braia şi, în ropot de aplauze, cânta frumos, curat şi româneşte cum numai ea ştia s-o facă...

Tot aşa a cântat la primul Romfest din Cleveland, în faţa a doi prelaţi, ortodox şi greco-catolic, şi în faţa ambasadorului american, la Bucureşti, Funderburk a cărui soţie, îmbrăcată în costum naţional bucovinean, ne-a vorbit în limba română, spunându-ne că şi ea este româncă, vorbeşte şi simte româneşte şi se îmbracă în port românesc.

Peste tot pe unde a trecut, Mia Braia a lăsat în urmă frumoase amintiri, a lăsat parfumul plaiurilor româneşti şi, în special, al celor olteneşti, căci era olteancă get-beget, origine de care era tare mândră. În acea perioadă, a fost vizitată de sora ei, Ioana Radu, şi ea o cântăreaţă de mare talie. Tocmai ieşisem de la slujbă şi stăteam de vorbă în faţa bisericii, aşa cum fac românii când se întâlnesc. Am alergat repede la o florărie şi le-am oferit câte un buchet de trandafiri celor două regine ale cântecului românesc.

Ioana Radu a murit la Bucureşti şi tot ce avea i-a lăsat Miei, având în vedere că pensia Miei era destul de modestă, a soţului ei, Emanuel Blaga, de asemenea, dar şi pentru faptul că aveau un copil de suflet, care, nici pe departe, nu a fost la înălţimea lor. Mia s-a hotărât să se repatrieze. Deşi la o vârstă destul de înaintată, a mai susţinut un spectacol la Brăila şi a vorbit în câteva rânduri la Radio Bucureşti, unde a amintit şi de mine.

Când, în 1994 şi apoi în 1996, am venit să-mi revăd patria, i-am făcut o vizită acestei mari doamne. Printre alte lucruri de mare valoare sentimentală, avea o pictură superbă care o reprezenta pe Ioana Radu. I-am spus atunci doamnei Mia Braia că, dacă ar fi să rămân cu o amintire în afară de aceea pe care dânsa mi-ar oferi-o, aş vrea tabloul cu Ioana Radu.

Am continuat să-i scriu din America şi în câteva rânduri i-am trimis medicamente, de care şi ea, şi soţul ei duceau mare lipsă. Mi-a răspuns de fiecare dată, spunându-mi de traiul pe care îl duce şi care nu era deloc strălucit în ţară...

Cu puţin timp înainte de a muri, Mia Braia îşi încheia ultima epistolă ca o adevărată regină ce a fost, cu cele mai frumoase cuvinte care mi s-au spus vreodată în toată zbuciumata mea viaţă: "Cu ce înger te-a făcut mama ta, că eşti atât de bun, Grigore?"

Recepţie la Casa Albă

După vizita în Europa Centrală şi de Est, Hillary Clinton, prima doamnă a SUA, a pregătit o recepţie la Casa Albă pentru 22 august 1996, la care a invitat de pe tot cuprinsul Statelor Unite anumite persoane care reprezentau atât ţara de unde veniseră, cât şi ţara gazdă. Invitaţii erau liderii anumitor asociaţii şi organizaţii care luptaseră, şi încă mai luptau, pentru drepturile din ţara lor, drepturi călcate în picioare de tăvălugul comunist care cuprinsese o bună parte din planetă.

Invitaţii la Casa Albă au luat parte mai întâi la o conferinţă susţinută de prima doamnă, prin care a expus cele văzute şi consemnate de dânsa în Europa. A căutat printre altele să ne asigure de sentimentele ei şi de faptul că este alături de noi în lupta pe care o ducem. După această întâlnire, în sălile de primire ale Casei Albe, Hillary Clinton şi-a întâmpinat invitaţii cu urarea "Bine aţi venit!", un zâmbet şi o strângere caldă de mână.

Onoarea ce ni s-a făcut de a vizita mai multe săli ale acestei mari instituţii, felul cum am fost primiţi şi tot ce ni s-a pus la dispoziţie ne-au ridicat parcă pe o treaptă pe care, sincer să fiu, nu o visasem niciodată. La această recepţie, a luat parte şi soţia mea Rodica, în calitate de purtător de cuvânt al Asociaţiei Mondiale "Pro Basarabia şi Bucovina" pentru New York, cu sediul la Paris.

Părintele Gheorghe Calciu era printre personalităţile marcante care reprezentau România, ca luptător de linia I.

Din partea Ambasadei Române la Washington a participat ambasadorul Mircea Geoană împreună cu soţia sa, apoi directorul Centrului Cultural Românesc - Viorel Chirilă, fost deţinut politic, iar din partea presei româneşti - Cornel Dumitrescu, în total fiind circa 15-16 români.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit la Casa Albă a fost pictura în frescă a preşedinţilor Statelor Unite. Acolo, la picioarele lui Roland Regan, am făcut o poză împreună cu părintele Calciu şi cu soţia mea, fiindu-mi unul dintre cei mai dragi preşedinţi de la Washington. Apoi, un splendid şi uriaş candelabru de la primul nivel al clădirii, compus din 5.000 de piese şi executat la Bratislava în 1914, care, atunci când sala era în uşoară umbră, iradia mii de nuanţe feerice.

Către seară, când recepţia a luat sfârşit şi ni s-au deschis uşile principale care dădeau în parcul Casei Albe, am rămas mai multe minute pentru a face fotografii, avându-l în mijlocul nostru pe ambasadorul Mircea Geoană şi soţia lui. Foarte atent şi îndatoritor, dl. Geoană ne-a invitat pe toţi românii care eram acolo la Ambasadă iar după aceea în clădirea personală, la o gustare şi pentru a închina un pahar de şampanie. Dintre toţi cei de faţă, nu au răspuns invitaţiei doar trei inşi: părintele Calciu, soţia mea şi eu. Atât părintele Calciu, cât şi eu, fără a premedita, nu am acceptat invitaţia unui fecior de fost general de securitate.

Heidelberg, în bezna amintirilor

Trecând pe la unul din cunoscuţii cu care fusesem condamnat în acelaşi lot, l-am întrebat dacă ştie ceva despre soarta lui Marcel şi mi-a spus că locuieşte în oraşul Zlatna. Mi-am încercat norocul scriind pe plic următoarea adresă: "Pentru Marcel Cazacu, undeva în Zlatna-Transilvania". Cu toate că şansele erau destul de mici ca plicul să ajungă la Marcel, o mână nevăzută l-a pus sub privirile sale, mai târziu înţelegând şi cine făcuse acest oficiu: aceeaşi implacabilă şi afurisită Securitate!

În acea scrisoare, aduceam elogii prietenului nostru Toni, din Tiha Bârgăului, situându-l în partea opusă faţă de un alt amic de al nostru, Fredi, căruia Marcel, în anumite situaţii, îi dădea o mai mare atenţie. Legat de acest aspect, la ultima condamnare, din iunie 1970, am fost foarte mult presat să spun care este adevărul în legătură cu diferenţa dintre Fredi şi Toni - care de fapt viza reeducarea din perioada 1960-1964.

După decembrie 1989, când în ţară s-a instalat o aşa-zisă linişte, Marcel a trimis printr-un ziarist francez trei scrisori, pentru a fi expediate din străinătate lui Cicerone Ioaniţoiu şi Remus Radina în Paris şi, la New York, mie. Pe aceste trei persoane le auzise în mai multe rânduri la posturi străine de radio şi le socotea cel mai aproape de sufletul lui şi de neamul românesc.

Câţiva ani mai târziu, fata lui Marcel, Adina Cazacu, venea în SUA cu o bursă obţinută în urma intervenţiei preotului Calciu. Am aşteptat-o pe Aeroportul Kennedy împreună cu un alt amic de-al meu şi, fără să o fi mai văzut vreodată, privirile mi s-au oprit asupra unei tinere pe care am strigat-o cu foarte multă siguranţă. În câteva clipe, cei doi străini s-au îmbrăţişat... Era, într-adevăr, Adina Cazacu.

Din Timişoara, Marcel trimisese părintelui Calciu şi mie câte un carnet de fost deţinut politic, prin care eram ridicaţi la rang de membri de onoare, precum şi o scrisoare în care mă ruga să o consider pe Adina şi fata mea.

Pentru că la mine în casă mai era un alt tânăr, Lucian Popescu, venit tot cu o bursă din Bucureşti, am stat de vorbă cu Adina mai mult timp a doua zi, "fata noastră" ştiind de prietenia care ne lega de o viaţă. Adina nu-i spunea tată, ci Marcel iar relaţia lor era una cu totul specială.

- Spune-mi, te rog, tot ce ştii despre Marcel din perioada când aţi fost în Bărăgan.

- Iată, Adina, imaginează-ţi un tânăr care o rupe la fugă pe Bărăgan pentru că după dânsul alergau vreo 5-6 fete, nu ca să-l ia la bătaie, ci ca să stea de vorbă cu ele. După aceste fete, fugea alt tânăr, nu ca să le ia pe acestea la păruială, ci ca să le spună lucruri frumoase şi ca să se încânte de frumuseţea lor. Primul care fugea de rupea pământul era Marcel, iar ultimul eram eu! Singură poţi trage o concluzie despre structura şi comportamentul lui Marcel în faţa frumosului şi, în sfârşit, dacă vrei, despre mine în comparaţie cu el.

Adina a râs cu poftă:

- Vasăzică, ăsta mi-ai fost Marcel!? De-abia aştept să mă întorc în România şi să-i spun felul cum mi l-ai descris.

- Şi, iată, Adina, pentru ca procedura să fie completă, am să-ţi mai relatez încă un caz. La nunta unui coleg din D.O., inginer de profesie, Marcel era cavaler de onoare. Nunta se terminase şi pentru că invitaţii din alte localităţi nu prea mai aveau locuri de dormit, mireasa i-a cerut lui Marcel să o găzduiască pe domnişoara ei de onoare, Mărioara. Neavând încotro, a culcat-o în singurul lui pat. Toate bune şi frumoase până aici, dar, în timp ce Marioara s-a zvârcolit toată noaptea în aşternut de una singură, Marcel s-a plimbat toată noaptea pe şosea şi pe uliţă, tot de unul singur!

Înainte de a pleca la Washington, am încercat s-o pun în temă pe Adina cu câteva aspecte, aşa încât şederea să-i fie şi utilă, dar şi uşoară. Drept dovadă că a înţeles tot ce i-am spus, Adina a ţinut să mă asigure de buna ei credinţă:

- Ştii cât este de încăpăţânat Marcel, nu? Ei, bine, eu sunt mai încăpăţânată ca el!

- Nu cred, i-am răspuns Adinei, iartă-mi lipsa de maniere, dar Marcel poartă nr. 62 la cap.

Adina m-a privit mirată şi amândoi am pufnit în râs.

- Cum, o ştii şi pe asta?

Pentru că la întoarcerea Adinei în ţară, cursa de Tarom întârzia, Marcel m-a sunat îngrijorat:

- Grigore, unde-i fata noastră?

- În zbor spre România, cred că pe la jumătatea Atlanticului. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că avionul are o întârziere de 7-8 ore!

Venit pentru câteva săptămâni în America, Marcel a stat la mine, la Washington mergând numai pentru o scurtă vizită. A luat parte la primul Romfest de la Câmpul Românesc din Hamilton-Canada, unde a fost prezentat drept tatăl Adinei Cazacu, ea fiind deja foarte cunoscută acolo.

În iunie 1990, m-am întors în ţară şi am trecut de mai multe ori pe la kilometrul 0 din Bucureşti, Piaţa Universităţii - la vremea aceea fiind singura zonă liberă de comunişti din România. N-am reuşit însă să merg la Marcel din cauza primei invazii a minerilor. Abia în 1994, am ajuns pentru prima dată la Timişoara, unde am fost aşteptat în gară de Marcel, Adina, Liviu Butura - venit şi el în ţară, şi de prof. Ion Iliescu - prieten comun încă din D.O. Seara, am cunoscut-o pe doamna Teodora Cazacu, soţia lui Marcel, despre care acesta spunea că se potrivesc amândoi ca o mânuşă pe mână. Cu ocazia venirii mele, a avut loc o întâlnire, la care, printre alţii, a luat parte şi prof. Ion Iliescu şi, în mod deosebit, ing. Gavrilă Ogoranu, eroul din Munţii Făgăraş, cel care, cu arma în mână luptase împotriva comuniştilor până în anul 1956. La vremea aceea, Radio Europa Liberă vorbea despre grupul lui Gavrilă, precizând că acolo sus, pe Făgăraş, încă mai flutură liber drapelul românesc.

De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în 1999, Marcel mă aştepta în gară la Timişoara. Era foarte schimbat şi părea a fi bolnav.

După ce ne-am îmbrăţişat, l-am întrebat cu strângere de inimă:

- Marcel, ce ai? Eşti sănătos?

Brusc, ochii lui Marcel s-au umezit şi, aproape în şoaptă, mi-a zis:

- O noapte întreagă am stat în genunchi în faţa icoanei şi m-am rugat Preacuratei şi lui Iisus să nu mi-o ia pe Adina.

Ştiam că Marcel este foarte credincios şi niciodată, în nici o situaţie, nu a lipsit de la slujba religioasă.

- Ai putut rezista o noapte întreagă?

- Toată noaptea Grigore, până ce a sunat ceasul ca să vin la gară.

Pe la ora 1.00, în Heidelberg-Germania, Adina dădea naştere celui de al doilea băiat, Marcel-Mihail, trecând prin nişte chinuri groaznice, încât toţi se întrebau dacă va mai ieşi la liman. Abia în zori mi-au spus că este în afara oricărui pericol.

- Îţi mai aminteşti, Marcel, de câte ori am dorit ca, măcar în vis, paşii noştri să treacă prin faţa Universităţii din Heidelberg? Dacă am fi fost liberi, cu siguranţă ai fi fost unul dintre absolvenţi şi ai fi fost poate tot printre primii, cum ai fost în propria-ţi ţară. Poate şi eu aş fi ajuns acolo, în urmă de tot sau chiar ca un simplu slujbaş al acelei uriaşe instituţii. Tu ai satisfacţia că Adina şi Flavius, ginerele tău, studiază la Heidelberg, dar pentru noi a rămas doar visul înspre care nu am avut voie nici măcar să întindem mâna... Dragul meu Marcel, nu am avut Heidelberguri pentru că nu am avut nici tinereţe... Cât adevăr în versurile lui Radu Gyr:

"Noi nu am avut Heidelberguri

Cu blonde iubiri diafane,

Pe clare şi verzi aisberguri

Noi nu am plutit pe oceane (...)

Ce vânt secetos şi fierbinte

Ne-a rupt orice aripi semeţe?

Căzuţi în genunchi, pe morminte,

Noi nu am avut tinereţe..."

În cele câteva zile cât am stat la Timişoara, împreună cu Marcel şi cu prietenul nostru prof. Ion Iliescu, l-am vizitat pe mitropolitul Nicolae Corneanu. Am revăzut prieteni de altădată şi am cunoscut alte persoane, şi în toată această perioadă ne-am depănat viaţa care trecuse pe lângă noi... Un fluviu de amintiri ne unise pentru totdeauna.

Săteam la masă şi Marcel mă privea neclintit, ca şi cum aş fi fost într-un alt spaţiu, apoi m-a întrebat de ce nu-mi scriu memoriile. Am invocat diferite motive, printre care şi lipsa de timp. S-a ridicat, a înconjurat masa şi, ajungând lângă mine, a căzut în genunchi, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune:

- Grigore, te implor, scrie!

- Am să scriu, Marcel, dar mai dă-mi un răgaz. Te rog...

A încuviinţat din cap şi, cu aceeaşi tristeţe în priviri, a adăugat:

- Bine... Am să mai aştept...

La sfârşit de octombrie 2001, am primit o veste ca un trăsnet: Marcel era internat în spital. Imediat m-am decis să plec la Timişoara, dar doamna Teodora Cazacu mi-a spus să mai îngădui puţin pentru a vedea cum reacţionează Marcel la această veste. Vorbeam la telefon şi plângea tot timpul, iar starea de sănătate i se înrăutăţea. Seară de seară, până pe 22 noiembrie, am vorbit cu soţia lui şi cu Adina, amândouă rugându-mă să nu vin pentru că Marcel, de fiecare dată când auzea de mine, plângea şi se simţea şi mai rău...

Şi a plecat Marcel iar soarta, mereu vrăjmaşă, îmi făcu şi de această dată o figură aşa încât să nu-l pot conduce nici măcar pe ultimul drum.

În presa de la Timişoara, încadrat de fotografia lui Marcel, a apărut următorul anunţ: "Un ultim omagiu adus unui camarad de ideal şi suferinţă, unui om care, pe întregul parcurs al vieţii, a păşit alături cu perfecţiunea. După ce o viaţă a fost hăituit în propria lui ţară, a murit la Timişoara, pe 22 noiembrie, Marcel Gh. Cazacu. Despărţirea noastră nu va fi de lungă durată, deci, pe curând, Marcel!

Grigore Caraza."

Drapelul românesc la O.N.U.

De la intrarea principală în marele building al O.N.U., în partea stângă, al 17-lea drapel era al României. Când am sosit în America, am avut serviciu în Manhattan, nu departe de această mare instituţie reprezentativă pentru o bună parte a lumii şi de fiecare dată când treceam pe acolo mă opream în faţa drapelului propriei mele ţări. Nu ştiu cum, dar mă trezeam cu pălăria în mână şi, privind cu insistenţă culorile steagului nostru, prin faţa ochilor îmi treceau marii domni ai Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei. Îl vedeam pe Alexandru cel Bun, pe Ştefan, pe Ioan Vodă cel Cumplit, pe Dimitrie Cantemir, pe Cuza. Veneau parcă la rând Mircea - îl vedeam la Rovine, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, apoi Ioan Corvin, Matei, Horea, Avram Iancu. Şi rămâneam aşa până ce privirile mi se înceţoşau.

În toamna anului 2000, în Brooklyn, hotar cu Ridgewood-Queens, a luat fiinţă un uriaş magazin universal, care se întindea pe o suprafaţă de câteva hectare. Deasupra acestuia, fluturau 47 de drapele, care simbolizau tot atâtea naţii ce frecventau acel magazin, drapelul nostru însă nu era. La sugestia soţiei mele, l-am rugat pe proprietarul acestui magazin să arboreze şi drapelul României. Foarte amabil, acesta mi-a cerut să-i aducem ca mostră un minidrapel din pânza care o dorim şi, în timp de o săptămână, drapelul nostru va flutura alături de celelalte. I-am prezentat un mic tricolor din mătase fină şi, câteva zile mai târziu, am mers să vedem rezultatul intervenţiei noastre. Sus, pe coama clădirii, în colţul dinspre intrarea principală flutura un superb drapel românesc şi parcă era cel mai frumos dintre toate. M-am descoperit şi i-am mulţumit Lui Dumnezeu pentru această reuşită departe de ţară.

Din cele 50 de state care compun SUA, am străbătut şi cunoscut în parte circa 20 dintre ele. Unele, cum a fost California, Washington DC, Pennsylvania, Michigan, Connecticut sau New Jersey, aş putea spune că le cunosc mai bine dar pe celelalte mai puţin. Am privit cu atenţie arterele principale sau străzi obişnuite şi nu am văzut nici măcar una cu denumirea Bucureşti sau România, în schimb am găsit foarte multe denumiri din statele europene.

În Ridgewood-Queens, pe linia metroului M, la Forest Avenue, se află un mic parc, în formă de triunghi, strada din partea nordică a acestuia fiind Putnam Avenue. Pe această stradă, la circa 100 m, este şi o biserică română, căruia noi îi spuneam Biserica de pe Putna, în dorul locurilor de acasă.

Este şi meritul soţiei mele care, trecând prin faţa acestei grădini, m-a prins de braţ şi mi-a zis:

- Oare de ce nu ar purta numele de Piaţa Română? La circa 200 de metri de aici,

pe un spaţiu mult mai mic, arid, coreenii au obţinut aprobare şi acel loc poartă denumirea de Piaţa Coreeană. Consulul general la New York, dr. Eugen Şerbănescu, îţi este foarte apropiat. Ce-ar fi să mergi la dânsul şi împreună să duceţi tratative cu primarul Queens-ului în acest sens?

- Bună idee! i-am răspuns. O sută de puncte dintr-o sută!

În acest caz, am fi legat Biserica Ortodoxă "Pogorârea Sf. Duh" de pe Putnam cu Piaţa Română, aşa că, în zilele ce au urmat, am fotografiat locul din mai multe părţi şi, urcându-mă pe linia metroului, l-am fotografiat de la înălţime. Am măsurat cele trei dimensiuni, am făcut un plan la scară, am aflat suprafaţa, am localizat-o geografic şi am mers împreună cu soţia mea în audienţă la consulul general. Ca de obicei, am fost primiţi cu multă atenţie şi, lăsând copii după toate schiţele întocmite, am solicitat o altă întrevedere, după ce acesta va lua legătura cu primarul.

Între timp, l-am contactat telefonic de mai multe ori pe dr. Eugen Şerbănescu, apoi am mers din nou la dânsul pentru că observasem o oarecare tărăgănare a lucrurilor. I-am spus atunci că peste o generaţie, cel mult două, nimeni nu va mai şti că într-o anumită perioadă a ocupat funcţia de consul general al României la New York, dar numele său va rămâne legat de Piaţa Română din Ridgewood-Queens. Cunoscându-se în acelaşi timp şi cine a contribuit la această operă, numele de român ar putea rămâne astfel şi în acest capăt al lumii.

A fost cu totul de acord domnul consul şi mi-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă, deşi ulterior s-a dovedit că în putinţă nu i-au stat prea multe lucruri, pentru că squarul respectiv nu a luat numele românesc, rămânând în continuare în anonimat. Nădăjduind totuşi că voi rezolva cu denumirea acestui parc, am dus tratative cu primarul Queens-ului, căruia i-am scris în acest sens, dar a fost zadarnic. Copiile după intervenţiile făcute către Primărie le păstrez şi acum în arhiva personală. Cu toate acestea, îi sunt recunoscător acestui om pentru că, în câteva rânduri, la diferite recepţii din sediul Consulatului, dr. Eugen Şerbănescu a vorbit elogios de mine, cerând chiar să iau loc în faţa sălii sub drapelul românesc, unde am fost fotografiaţi şi ulterior publicaţi în presa română.