"Dumnezeu e pretutindeni; păcătosul nu poate scăpa de El,
dreptul îl va afla oriunde". (Sf. Grigore de Nazianz)
De pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Roma şi până la
Pensiunea "Dina", citind pe toate firmele şi afişajele întâlnite în
cale, mi-am reamintit în bună parte limba italiană pe care o învăţasem cândva în
Aiud. Pensiunea "Dina" era situată lângă gara din Roma, care se numea
Ponto Termino. Tot lângă pensiunea "Dina" se afla cea mai mare
biserică din Roma, şi anume Santa Magiore.
Am stat la Roma timp de 18 zile. Spre deosebire de celelalte
persoane cu care am mers sau pe care le-am găsit la acea pensiune, mie mi s-a
dat o sumă de zece ori mai mare decât celorlalţi, ca bani de buzunar. Pentru
plecarea în străinătate, am avut doi garanţi, unul fiind reprezentat de
societatea Tolstoi, cu sediul în Roma, care mi-a oferit 35.000 lire italiene.
Astfel, mi-am putut permite ca zile întregi să umblu însetat de nou, de
libertate şi de frumos, din zori şi până în noapte. Dacă dintre cei cunoscuţi
m-ar fi văzut pe stradă în acele zile, cu siguranţă ar fi spus că atunci am scăpat
din Aiud. Masa de prânz, ca şi cea de seară, nu o mai luam la pensiune, ci mâncam
pe unde apucam.
Roma mi s-a părut un loc de vis, un loc de basme. Am intrat şi
m-am închinat în circa 100 de biserici sau mânăstiri, m-am aplecat şi m-am
descoperit în faţa Columnei lui Traian, am vizitat celebrele catacombe unde
primii creştini, în frunte cu Apostolul Petru, s-au adăpostit pentru a se feri
de duşmani şi pentru a-l invoca pe Iisus în mijlocul lor, apoi am poposit în
celebra biserică Quo Vadis.
*
Într-una
din zile, într-un centru de difuzare a presei din Roma, s-a apropiat de mine un
preot care, ghicindu-mă că nu sunt localnic, s-a oferit să mă ajute. Era
preotul romano-catolic Petru Cadaru, de loc din judeţul Bacău. După ce m-a
prezentat la un post de radio unde era foarte cunoscut, preotul mi-a dat foarte
multe cărţi cu caracter religios, pe care le-am dus în SUA şi le-am împărţit
gratuit mai multor creştini.
În
zilele care au urmat, m-a însoţit în multe locuri importante din această fostă
capitală a imperiului roman. Am vizitat împreună superba catedrală Sf. Petru
(St. Pedro), Vaticanul, Biserica Sf. Paul, Columna lui Traian, catacombele creştinilor
şi multe alte obiective despre care auzisem dar nu le văzusem. De altfel, mă
descurcam binişor cu limba italiană, pe care reuşisem să o învăţ în temniţa
Aiudului, de la avocatul Lăzăroiu, însă compania acestui preot a fost de o mare
însemnătate pentru mine. Într-o zi, fără să spună unde mergem, am urcat un
deal, apoi l-am coborât ieşind undeva către periferiile Romei. La un moment
dat, locurile pe unde treceam îmi erau foarte cunoscute.
-
Părinte, i-am zis, după această cotitură, în stânga, urmează cutare lucru?!?
Preotul,
privindu-mă cu o oarecare nelămurire, m-a întrebat:
-
Ai mai fost pe aici?
-
Nu, părinte! Nici vorbă!
Am
coborât şi la un moment dat l-am întrebat nedumerit:
-
Ar trebui să apară acum în faţa noastră o biserică?
Părintele
Cadaru nu mi-a răspuns, dar distanţându-se puţin mă privi cu suspiciune... Când
am ajuns în faţa bisericii, am ameţit:
-
Părinte! Eu cunosc această biserică!
-
Quo Vadis! îmi completă parcă gândul...
Am
simţit un tremur în tot corpul şi m-am sprijinit de braţul părintelui...
*
Mă
întorc în timp şi iată-mă pe ţărmul Mării Negre, la sfârşit de octombrie 1958, în
sediul Securităţii de la Constanţa, împreună cu Toma Ionescu, care executa un
mandat de deţinut politic din 1941. Mă plimbam prin celulă, adică între
calorifer şi uşă, cu col. dr. Nicolescu. În fiecare zi îmi povestea despre una
din ţările europene pe care le vizitase, vară de vară, împreună cu soţia lui. Văzuse
aproape toată Europa.
La
un moment dat, în afară de oboseala pe care o aveam, căci timp de 17 ore din 24
nu aveam voie să stăm pe marginea patului sau pe tinetă, m-am simţit atât de slăbit,
încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. L-am rugat pe doctor să păşească între
"spionul" de la uşă, pe unde ne pândea gardianul, şi marginea patului
unde m-am aşezat pentru doar câteva minute. Cu braţul drept m-am prins de
piciorul patului suprapus şi rezemându-mi capul, probabil, am adormit.
*
Eram
în Roma. Fugeam dintr-un anumit cartier pentru a ajunge în centrul oraşului
unde se întâmplau lucruri ieşite din comun, unde se murea, unde se sacrificau
oameni pentru Hristos. Coborând dealul, am ajuns pe un drum pavat de unde se
auzea şi mai mare vuiet, iar pe trotuarul opus am văzut un om înalt, cărunt, îmbrăcat
în negru, care ţinea subsuoară o carte sfântă.
-
E Sfântul Petru! mi-am zis.
Când
am ajuns unul în dreptul celuilalt, fiecare pe câte o parte a străzii, ne-am
oprit şi ne-am cercetat fără să vorbim, după care fiecare şi-a continuat
drumul.
Zarva
din centrul oraşului se înteţise şi am început să fug. Trebuia neapărat să
ajung acolo la timp. Deodată însă, în spatele meu, am simţit ceva că mă arde.
M-am întors şi, departe, în urma mea, într-un halou de lumină şi flăcări, L-am
văzut pe Iisus Hristos!
De
pe trotuarul vecin, Petru i se adresă lui Iisus:
-
Quo Vadis Domino!
Nu
mai ştiu ce a fost, ce s-a întâmplat, dar în faţa mea se înălţa o superbă
biserică.
Am
sărit din somn şi l-am întrebat pe doctorul Nicolescu cât am dormit.
-
Dormit? Când să dormi?! Dar n-au trecut nici trei minute!
I-am
povestit cele petrecute cu mine...
-
Domnule Caraza, ăsta nu este un vis, ci o premoniţie şi îţi doresc să fii demn
de ea!
*
-
Părinte Cadaru, asta este biserica din vis!
Şi
în timp ce părintele mă strângea în braţe, plângeam cu sughiţuri. Am trecut
pragul bisericii Quo Vadis, am păşit înăuntru şi chiar în faţa intrării, în
piatră, era imprimată talpa unui picior de al Sfântului Petru. Am căzut întâi în
genunchi, apoi am întins braţele pe pardoseala din piatră şi am sărutat urmele
lui Simon Petru.
*
Înainte de a-mi continua drumul înspre SUA, am fost chemat în faţa
ambasadorului american din Roma. Doamna ambasador mi-a solicitat mai multe date
personale, apoi a stat mult de vorbă cu mine cerându-mi să-i povestesc câte
ceva din calvarul prin care mi-a fost dat să trec în ţară. Cum nu ştiam engleza
şi nici ea româna, un translator ne-a înlesnit dialogul.
- Mergeţi! mi-a spus în final, că sunteţi bine primit în ţara
noastră, iar eu vă voi da cele mai bune referinţe.
I-am sărutat mâna şi, referitor la acest gest, mi-a spus că românii
sunt foarte manieraţi şi au obiceiuri foarte frumoase.
A doua zi, urcat la bordul unui Boeing care transporta 253 de
pasageri, tăiam meridiane peste Atlantic.
Plouase la plecarea mea din România. La Roma, începuse o ploaie în
aversă imediat ce am ajuns, iar la plecare cernea mărunt şi dezolant. Ploua şi
era furtună când am pătruns în văzduhul american, de aceea turnul de control de
pe Aeroportul Kennedy nu a îngăduit aterizarea şi am continuat zborul spre
Canada.
Am atins ţărmul acesteia în peninsula Noua Scoţie, am zburat peste
Halifax, Quebec, Montreal, Toronto, apoi am intrat în SUA, venind din nord. Deşi
avionul nostru era un gigant cu patru turboreactoare, era purtat prin văzduh ca
o frunză de curenţi şi goluri de aer. Când zbura la o mare înălţime, când
cobora foarte aproape de sol, iar cerul se zărea când deasupra, când dedesubtul
nostru. La bordul avionului, s-a iscat o uşoară panică şi am auzit voci de
femei şi copii ţipând. De fapt, toată lumea era alarmată.
În toată această perioadă, eram inexplicabil de liniştit. Un om
care şi-a pierdut până şi patria, ce-ar mai avea el oare de pierdut?