Declaraţie - Dumitru Dincă

 Publicata initial la:

http://www.piatauniversitatii.com/forum/viewtopic.php?f=21&t=918&hilit=dinca

Am participat în mod activ la revolta populară ce a izbucnit la data de 21.12.1989 în jurul orei 12:00 în Piaţa Palatului iar care apoi în jurul orei 14:00, în Piaţa Universităţii s-a transformat în revoluţie anticomunistă, antidictatorială şi anticeauşistă. Momentul transformării revoltei populare în revoluţie îl apreciez ca fiind cel al enunţării de către mine a constituirii a unei structuri pe care am numit-o Frontul Unit Muncitoresc. La luarea acestei decizii am fost influenţat de exemplul revoluţionarilor timişoreni care au creat Frontul Democrat. Decizia înfiinţării acestei structuri am luat-o singur şi apoi am adus-o în cadrul unui discurs, la cunoştinţa manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii şi care luînd cunoştinţă despre aceasă decizie a mea şi-au manifestat verbal acordul. Avînd în vedere condiţiile deosebite în care ne aflăm, nu a fost întocmit nici un înscris în care să se consemneze decizia înfiinţării acestei structuri. După ce am făcut anunţul creări Frontului Unit Muncitoresc, Liviu Crăciun Viorel, un bărbat care se afla lângă mine, m-a întrebat cine face parte din structura menţionată şi a cărei creere o anunţasem. Am luat decizia de a anunţa că din structura menţionată fac parte dizidenţi cunoscuţi şi am numit pe Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Vasile Paraschiv, Constantin Pîrvulescu, la care am adăugat numele unor manifestanţi din Piaţa Universităţii, aceştia fiind Liviu Crăciun Viorel, Petre Ioan, Romeo Raicu şi eu, alte persoane nefiind de acord să îşi spună numele, motivul probabil fiind acela că le era teamă. Momentul anunţării înfiinţării Frontului Unit Muncitoresc şi a componenţei acestuia precum şi a unor revendicări de ordin politic pe care le-am formulat în faţa mulţimii de manifestanţi adunaţi în Piaţa Universităţii, apreciez că reprezintă momentul transformării revoltei populare în revoluţie. Precizez că pe acei dizidenţi pe care i-am nominalizat ca făcînd parte din structura a cărei înfiinţare o anunţasem, i-am menţionat deoarece erau cunoscuţi şi nu fiindcă în acele momente şi în condiţiile respective ei ar fi avut vreun merit concret în raport cu ceea ce se întîmpla atunci în Piaţa Universităţii. Prin nominalizarea lor am considerat că structura a cărei înfiinţare o anunţasem se va bucura de un plus de notorietate şi eventual de simpatie, deşi ei nu participau în nici un mod la manifestaţia ce avea loc în locul în care mă aflam. Menţionez că şi în prezent la mai mult de 15 ani de la Revoluţie, convingerea mea este aceea că dacă cei nominalizaţi de mine ar fi preluat conducerea României în decembrie 1989, destinele acestei ţări ar fi fost gestionate cu mult mai bine decît au fost. În dimineaţa zilei de 22.12.1989 aproximativ în jurul orei 09:00 am ajuns în fruntea unei coloane de aproximativ 10 000 de manifestanţi la Piaşa Rosetti, aceştia fiind angajaţi de la întreprinderi bucureştene, cum ar fi: Electroaparataj, Mecanică Fină, Pompe-Aversa, I.T.B precum şi persoane ce s-au alipit coloanei. Acestor persoane eu ca lider unanim acceptat le-am expus în cuvîntările pe care le ţineam ideile din ziua precedentă cînd am manifestat în Piaţa Universităţii. Lor le-am vorbit despre necesitatea înlăturării sistemului dictatorial comunist şi a lui Nicolae Ceaşescu de la concuderea României. Coloanei pe care o conduceam mi s-a permis de către membrii forţelor armate care formaseră baraje pe itinerariul parcurs de noi, să ajungem pînă în zona intersecţiei străzilor Oneşti cu bulevardul Nicolae Bălcescu. Cînd am ajuns în acest loc, militarii, din dispozitivele de ordine din zonă, au luat cunoştinţă despre moartea ministrului apărării generalul Vasile Milea. Acest fapt apreciez că a fost de natură să îi determine să spună "Suntem de partea voastă" şi să ni se alăture, apoi mi s-a permis intrarea ăn Piaţa Palatului. Arăt faptul că pe tot timpul deplasări, Liviu Crăciun-Viorel s-a aflat lîngă mine şi mi-a acordat sprijin, ţinînd cuvîntări în spiritul ideilor promovate de către mine. Piaţa Palatului s-a umplut cu naifestanţi ce au fost afluiţi pe mai multe direcţii, venind din toate cartierele Capitalei. După ora 12:00, imediat după fuga cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, manifestanţii au pătruns în clădirea sediului C.C al P.C.R., între primii pe care mi-i amintesc că au intrat fiind Petre Ioan, persoană care în ziua precedentă se aflase permanent lîngă mine. Împreună cu el se mai aflau mai multe persoane care ulterior am aflat că se numesc Gică Damigeană, Ion Vîlcu ş.a. Aceştia au urcat pe acoperişul clădirii iar apoi au desprins şi aruncat jos stema P.C.R. şi tablourile lui Nicolae şi Elena Ceauşescu şi steagurile roşii ce purtau stema cu secera şi ciocanul. La acel moment, în Piaţa Palatului a fost adus un microbuz care la poarta superioară avea montate difuzoare. Autovehiculul era de culoare albă, în interior existând instalaţii de amplificare a sunetului şi a fost adus de către un bărbat care ulterior am aflat că se numeşte Adrian Constantin şi că era ofiţer de securitate. Îmi amintesc că vehiculul descris a fost adus în dreptul intersecţiei străzii Emil Boteanu cu strada Oneşti şi i-a fost predat lui Dan Iosif pe care l-a invitat să urce pe acoperiş. De acolo el s-a adresat mulţimii iar ulterior şi eu, şi Liviu Crăciun-Viorel, Tora Cristina şi alţi manifestanţi am ţinut cuvântări. Menţionez că dintre persoanele care s-au aflat în zonă şi pe care le reţin că le-am văzut implicate în activitatea revoluţionară ce avea loc, cu excepţia lui Dan Iosif, nici una dintre acestea nu a avut o evoluţie socială notabilă, nerevăzîndu-i ulterior în prim-planul vieţii social-politice a României. După aceasta am intrat în clădirea sediului Comitetului Central al P.C.R. Apreciez că momentul decolării de acoperişul clădirii a elicopterului în care se aflau Nicolae şi Elena Ceauşsescu este cel al victoriei Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Din acest moment nici un act de violenţă nu mai era justificat avînd în vedere declaraţiile verbale ale reprezentanţilor MApN, MI, D.S.S. şi formaţiunilor de gărzi patriotice conform cărora cu toţii au trecut de partea Revoluţiei. Cînd am intrat în clădirea sediului C.C. al P.C.R., am constatat că cei ce intraseră nu se cunoşteau între ei, discuţiile fiind purtate în grupuri de 2-3 persoane, necostatînd existenţa nici unei forme de organizare în ceea ce îi privrea pe revoluţionari. În jurul orelor 14:00-15:00, la o oră pe care nu pot să o indic cu exactitate, am aflat că în clădire se află Dumitru Mazilu şi din curiozitate am mers şi eu să îl văd în zona în care am auzit că se află. L-am întîlnit, i-am spus că am înfiinţat Frontul Unit Muncitoresc, cine se află în componenţa sa şi care erau revendicările pe care le formulam. Am fost felicitat de către Dumitru Mazilu care mi-a spus că ideile mele coincid cu ale lui şi mai ales am fost felicitat pentru modul în care formulasem revendicările. Atunci am constatat că el nu se cunoştea cu nimeni dintre cei prezenţi acolo şi el mi-a spus că tocmai a venit de la închisoare, el fiind acceptat în mod tacit ca lider al nostru şi fiind practic singurul organizator şi persoană cu autoritate morală recunoscută şi acceptată de către noi. Eu am rămas apoi împreună cu Dumitru Mazilu şi nu m-am mai despăţit de el. Anterior acestui moment, Ilie Verdeţ care se afla în clădirea sediului C.C. al P.C.R a încercat o formă de organizare, aceasta fiind ulterior cunoscut sub denumirea de "Guvernul celor 20 de minute", tentativa sa de a crea un guvern care să conducă România, fiind respinsă de către revoluţionari care nu au fost de acord ca ţara să mai fie condusă de către comunişti. Deosebit de important mi se pare momentul apariţiei la sediul C.C. al P.C.R. a lui Ion Iliescu însoţit de un grup de bărbaţi cu o vestimentaţie elegantă, de bună calitate, cu costume şi unii dintre cu pardesie, prin aspect ei deosebindu-se de toţi revoluţionarii. Aceştia aveau un aspect extrem de îngrijit fiind tunşi civilizat, chiar scurt, bărbieriţi şi fiind tineri cu vîrste cuprinse între 25 şi 40 de ani, părînd într-o foarte bună formă fizică. Din comportamentul lor era vizibil faptul apartenenţei lor la unul şi acelaşi grup, al disciplinei de care dădeau dovadă şi că se înţelegeau între ei, fără a fi nevoie să discute mult. Aceştia păreau a fi o structură organizată specific militară şi nu păreau să aibă nimic în comun cu revoluţionarii de care se deosebeau de toţi aceştia. Apariţia lui Ion Iliescu şi a grupului care îl însoţea, apreciez că s-a produs în jurul orei 17:00, afară fiind lumină. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost faptul că ei au ocupat în întregime balconul clădirii în care ne aflam şi în care pînă atunci se aflaseră aproximativ 20 de persoane dintre care singurul pe care îl cunosc era Dan Iosif şi care a anunţat la microfon "Oameni buni, printre noi a venit Ion Iliescu", tonul pe care l-a folosit fiind în opinia mea, destinat să obţină o susţinere din partea mulţimii de revoluţionari aflaţi în Piaţa Palatului. Din curiozitate am dorit să îl văd pe cel al cărui venire o anuţase în acest mod Dan Iosif şi am încercat să pătrund în balcon, însă am constatat că acesta era ocupat de persoanele ce îl însoţeau pe Ion Ilisescu şi de asemenea că aceste persoane îmi împiedicau accesul în acel lor. Văzînd că mi se obstrucţionează accesul în balcon, am încercat să pătrund în forţă – făcîndu-mi loc cu coatele printre cei ce încercau să mă oprească, însă nu am reuşit să ajung chiar lîngă Ion Iliescu. Acest lucru s-a întîmplat deoarece între mine şi el se aflau mai multe persoane care în mod clar îl protejau şi împiedicau alte persoane să ajungă în imediata sa apropiere. Atunci am observat că dintre persoanele care anterior se aflaseră în balconul clădirii, marea lor majoritate nu se mai aflau acolo, fiind îndepărtate de către cei ce îl înconjurau şi îl protejau pe Ion Ilisescu. Mai arăt faptul că atunci cînd grupul a pătruns în balcon, unii dintre ei i-au scos pe cei ce se aflau deja acolo şi care erau revoluţionari iar pe alţii i-au împins spre pereţi pentru ca în acest mod să creeze spaţiul necesar pătrunderi grupului compact în cadrul căruia se afla Ion Iliescu. De la balconul clădirii, Ion Iliescu s-a adresat mulţimii ţinînd un discurs scurt, apoi grupul care îl însoţea s-a retras din balcon înţelegînd că merg să se întîlnească în interior cu Dumitru Mazilul. În balcon au rămas cîteva persoane care nu făceau parte din grupul lui Ion Iliescu iar un bărbat care ulterior am aflat că era regizor şi se numea Mircea Daneliuc, s-a apropiat de mine spunîndu-mi "Tinere te felicit pentru ce ai făcut ieri". Revin şi arăt faptul că atunci cînd Ion Iliescu se adresa manifestanţilor din Piaţa Palatului, impresia mea a fost aceea că el şi cei care îl însoţeau preluaseră puterea, acest lucru fiind foarte clar pentru mine din felul în care se comportau şi din care rezulta atît din modul în care se derulau lucrurile, din organizarea lor rigidă ce sugera disciplină, cît şi din întraga lor atitudine. După acest moment m-am deplasat în urma grupului lui Ion Iliescu, la etajul 2 sau 3 unde într-un birou se afla Dumitru Mazilu. Deoarece biroul în care se afla acesta nu era suficient de mare ca să încapă suficient de multe persoane, am intrat într-o sală mare , nedorind să îi lăsăm să discute singuri. Eu şi alţi revoluţionari care simţeam că suntem deja nebăgaţi în seama, am spus că trebuie să participăm la toate discuţiile care se vor purta. Menţionez că nu aveam încredere nici eu, nici ceilalţi revoluţionari în faptul că Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru care îl însoţea şi care era îmbrăcat în uniformă de culoare kaiki şi Dumitru Mazilu, că ar fi procedat corect în ceea ce priveşte modul de organizare a structurii ce urma să conducă în acea perioadă România. Primul revoluţionar care îmi amintesc că şi-a exprimat neîncrederea în acest sens a fost Nicolae Dide, persoană pe care atunci am văzut-o prima dată. Odată cu el şi alţi revoluţionari, inclusiv eu am exprimat aceeaşi idee referitoare la neîncrederea că se va proceda corect în ceea ce priveşte crearea sutrcturii de conducere a României. Văzând că Ion Iliescu, Nicolae Militaru şi Dumitru Mazilu discutau între ei sperat de noi, eu şi ceilalţi revoluţionari ne-am enervat şi am început să vociferăm fiind nemulţumiţi de faptul că nu eram băgaţi în seamă de ei. În aceste condiţii ei şi încă cîteva persoane care apreciez că erau mai îndrăzneţi decît noi ceilalţi, s-au separat de noi şi au intrat într-un separeu al sălii, motivul pentru care au făcut acest lucru fiind acela că Ion Iliescu s-a enervat ăn mod vizibil şi a spus "În aceste condiţii nu se poate lucra". După ce s-au separat astfel de noi, la un interval de timp pe care nu ă pot preciza, am mers şi în acea încăpere să vedem ce fac acolo. Îmi amintesc că atunci când intrasem în acea sală, Dumitru Mazilu i-a adus la cunoştinţă lui Ion Iliescu despre faptul că noi, respectiv el şi revoluţionarii între care mă număram şi eu, începusem să ne organizăm şi să redactăm un program, însă a omis să menţioneze că la aceste activităţi participasem şi eu şi alţi revoluţionari, lăsînd să se înţeleagă că aceste activităţi ar fi rodul efortului său exclusiv. Impresia mea de atunci a fost aceea că tonul pe care i s-a adresat Dumitru Mazilu lui Ion Iliescu, a fost acela similar unui raport militar. După ce au fost întrerupţi a doua oară de la discuţii, Ion Ilisescu şi Nicolae Militaru s-au enervat şi au plecat. Impresia mea a fost aceea că deşi nici una dintre cele trei persoane, respectiv Ion Iliescu, Nicolae Militaru şi Dumitru Maziu nu aveau nici un merit în comparaţie cu grupul nostru de revoluţionari, în ceea ce priveşte victoria Revoluţiei, totuşi prin atitudinea lor obraznică şi îndrăzneaţă, ei s-au impus în faţa noastră ca lideri, fără ca noi să fim întrebaţi de nimeni dacă suntem de acord cu aceasta. Astfel ei au devenit lideri "de facto" ai revoluţionarilor, fără a fi însă revoluţionari şi profitînd de faptul că noi fiind derutaţi de atitudinea lor, nu ne-am opus la ceea ce au făcut şi astfel au ajuns în poziţia de conducători şi organizatori. Reţin că în clădirea sediului C.C. al P.C.R. au apărut Ion Caramitru şi regizorul Sergiu Nicolăescu, acesta din urmă fiind îmbrăcat cu o uniformă militară de culoare kaki, cu cizme din piele neagră în picioare şi un chipiu militar pe cap. Atunci mi-am amintit că în aceeaşi costumaţie îl văzusem în fimul "Noi cei din linia întîi", admiţînd posibilitatea ca acea costumaţie pe care o purta atunci, să fie doar una similară celei cu care l-am văzut în film. Cei doi erau în mod vizibil izolaţi de grupurile de revoluţionari din sediul C.C. al P.C.R. iar Sergiu Nicolaescu a spus la un moment dat, fără a fi invitat de nimeni "Măi băieţi, noi trebuie de acum să ne organizăm", apoi văzând că nu sunt acceptaţi de revoluţionari în nici un fel, ai părăsit clădirea. Un aspect pe care îl apreciez a fi deosebit de important este acela că Ion Iliescu şi Nicolae Militaru şi-au motivat plecarea din sediul C.C. al P.C.R. prin necesitatea prinderii dictatorului Nicolae Ceauşsescu şi prin existenţa unor informaţii pe care spuneau că le deţin şi conform cărora, era posibil ca oameni fideli acestuia, să nu accepte preluarea puterii în România de către revoluţionari şi să avem de a face cu acţiuni teroriste comise de către aceştia. Menţionez că acela a fost momentul în care eu am auzit prima dată în acea perioadă termenul de terorism şi de terorişti. După plecarea lui Ion Iliescu şi a lui Nicolae Militaru, la un interval de timp pe care nu pot să îl precizez, din afara clădirii au început să se audă focuri de armă automată, ulterior auzindu-se focuri de armă şi din interiorul clădirii. La acel moment, aproape toţi cei prezenţi în sediul C.C. al P.C.R. fiind înarmaţi cu arme de foc de diferite tipuri, cei prezenţi acolo şi care nu erau înarmaţi, erau extrem de puţini, [] Revenind la momentul în care s-au auzit focurile de armă, grupul de cascadori dintre care îmi amintesc pe Vasile Zosim şi Sobi Cseh au deschis focul spre în interiorul sediului C.C. al P.C.R. Ei au urcat pe scara de acces a clădirii de la etajul 2 unde ne aflam , spre etajele superioare ale clădirii de unde se auzeau focuri de armă. Numărul lor îl apreciez la 10 – 15 bărbaţi iar din discuţiile pe care le-am avut cu ei mi-am dat seama că ei în seara zilei precedente, s-au aflat la manifestaţia din Piaţa Universităţii. Această convingere mi-a fost creată de faptul că ei mi-au spus că s-au aflat în ziua precedentă împreună cu mine în Piaţa Universităţii. Cascadorii menţionaţi şi colegii lor au revenit şi au spus că se luptă cu "unii" aflaţi la etajele superioare şi chiar au adus un număr de 3 bărbaţi depsre care au spus că i-au capturat în timp ce executau foc de armă asupra lor. Cei trei bărbaţi capturaţi au fost prezentaţi generalului Guşă Ştefan care era comandantul forţelor militare din clădire şi care ulterior a dispus punerea lor în libertate. Despre eliberearea celor trei bărbaţi ce fuseseră aduşi de către cascadori am luat cunoştinţă atunci atunci cînd aceştia au fost aduşi din nou, tot de către Vasile Zosim care a spus că din nou au tras asupra sa. Îmi amintesc că unul dintre cei prinşi şi care era de statură ateltică, spunea că este şi el revoluţionar şi nu recunoşstea că a tras asupra cascadorilor, motiv pentru care a fost lovit de către cei care l-au adus şi care s-au arătat indignaţi de atitudinea sa. Şi de această dată cunosc că li s-a dat durmul de către generalul Guşă Ştefan după ce au fost aduşi în faţa sa. Îmi mai amintesc că Dan Iosif era înarmat cu o armă automată de dimesiune mari pe care o purta pe umăr, reţinîndu-mi atenţia că era cu o ţeavă foarte lungă. El aproape tot timpul a vorbit manifestanţilor din Piaţa Palatului, adesându-li-se de la balconul sediului C.C. al P.C.R. Ceea ce îmi mai amintesc este faptul că asupra balconului nu s-a tras, astfel încît de acolo s-a putut vorbi tot timpul revoluţionarilor. Arăt că şi eu am vorbit de mai multe ori pînă pe data de 26.12.1989, fără ca asupra mea să se tragă. Asupra clădirii sediului C.C. al P.C.R. nu s-a tras, existînd câtava cazuri puţine la număr cînd gloanţe rătăcite au atins clădirea. În acea perioadă am văzut că de pe blocurile aflate în jurul sediului C.C. al P.C.R. se execută foc de arme, de acest lucru dîndu-mi seama atît datorită zgomotelor specifice care se auzau, cît şi datorită traiectoriilor luminoase ce se observau plecînd din acele locuri. În aceste condiţii am văzut cum s-a tras atît asupra clădiri Bibliotecii Centrale Universitare cît şi asupra Palatului Regal, la un moment dat eu fiind solicitat de către un bărbat ce a spus că este directorul Muzeului de Artă din incinta Palatului, să trimit cîţiva revoluţionari care să ajute la salvarea operelor de artă aflate acolo şi care ca urmare a focului de arme executat asupra clădirii erau în pericol de a fi distruse. El mi-a spus că a apelat la persoana care ocupa atunci cabinetul nr. 2 şi care era un bărbat pe nume Haraga şi care a refuzat să îl ajute, motiv pentru care a apelat la mine. Eu am permis cîtorva revoluţionari să îl însoţească pe solicitant şi chiar am rugat să facă acest lucru considerînd că operele de artă se impun a fi protejate. După ce mi-am dat acordul ca un grup de revoluţionari să se deplaseze la Muzeul de Artă din incita Palatului Regal pentru a încearca să salveze operele de artă aflate acolo, nu cunosc ce s-a mai întîmplat cu persoanele aflate în acel grup deoarece nu am mai fost informat despre ele, evenimentul descris avînd loc pe 24.12.1989. În seara zilei de 22.12.1989, aproximativ în jurul orei 22:00-23:00, Ion Iliescu a revenit în sediul C.C. al P.C.R. fiind însoţit de mai multe persoane, bărbaţi în vîrstă de aproximativ 60 ani, cu păr alb şi un aspect respectabil, din comportamentul lor rezultînd că se cunoşteau. Ei au mers la etajul 2 al clădirii şi au intrat într-o încăpere unde apoi au intrat şi revoluţionarii pentru a vedea ce anume se întîmplă acolo. Între aceştia mă număram şi eu, văzînd cu această ocazie cum Ion Iliescu a dat un telefon şi a spus "Tovarăşu Boştinaru, veniţi aici că avem nevoie de dumneavoastră". Atunci cînd am azut aceasta l-am apostrofat "Ce faceţi domnule? Cine e Boştinaru ăsta? De ce îl chemaţi aici?", nemulţumirea mea fiind preluată şi de alţi revoluţionari. Ion Iliescu a răspuns că Boştinaru "este un tovarăş foarte bun organizator de care este nevoie", apoi discuţiile au continuat pînă cînd el s-a enervat şi a plecat împreună cu personaele împreună cu care venise. Înainte de a pleca a dat dispoziţie să fie făcute legitimaţii şi ştampile cu înscripţia CFSN. În jurul orei 04:00 în dimineaţa zilei de 23.12.1989, am aflat că Ion Iliescu a înfiinţat o structură intitulată Frontul Salvării Naţionale iar pe listele structuii de conducere a acestei formaţiuni eu am fost înscris la poziţa nr. 68. Îmi amintesc că listele au fost întocmite de către Roda Istrate, care făcea parte din grupul lui Petre Roman a redactat lista iar Ion Iliescu i-a atras atenţia "să nu uite să îl treacă pe listă pe Ioşca". Revin şi arăt că înainte de revenirea lui Ion Iliescu în clădire, un revoluţionar care se afla lîngă un televizor şi urmărea emisiunile TVR a spus "A fost cerut ajutorul armatei soviectice", acest lucru întîmplîndu-se în încăperea de la etajul 2 al clădirii în care se aflau Dumitru Mazilu şi Ştefan Guşă. Eu m-am adresat lui Dumitru Mazilu şi l-am întrebat "Domnule profesor, cine a cerut ajutorul armatei sovietice? Armata română nu este în stare să facă faţă situaţiei?". Atunci am observat pe feţele lui Ştefan Guşă şi Dumitru Mazilu că vestea i-a surprins, apoi acesta din urmă a telefonat la TVR cerînd să vorbească cu Ion Iliescu. Întrucît i s-a răspuns că persoana căutată nu se afla acolo, a întrebat cine a cerut ajutorul armatei sovietice, răspunsul primit fiind acela că nu se cunoaşte acest lucru. Deoarece Dumitru Mazilu părea derutat de ce auziste şi părea că nu ştie ce să facă, eu şi alţi revoluţionari i-am cerut să telefoneze la ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi să transmită că nu avem nevoie de ajutorul armatei sovietice, el dînd curs îndemnului nostru. În încăpere se afla un bărbat în vîrstă de aproximativ 40-45 ani, brunet, cu părul puţin cărunt, tuns normal, înalt de aproxcimativ 1,85m, atletic, îmbrăcat cu un costum de culoare neagră şi cu helancă de aceeaşi culoare. El vorbea mai mult cu Dumitru Mazilu şi nu cunosc ce identitate avea, prin atitudinea sa şi prin faptul că nu făcea parte din nici un grup, el nepărînd deosebit de dispus să stabilească relaţii cu cei din încăpere. Menţionez că cei aflaţi în încăpere nu aveau arme expuse la vedere, deşi toţi cei care au dorit să obţină arme care se aflau în partea stîngă a holului de la intrarea în clădirea sediului C.C. al P.C.R. de unde oricine a vrut a putut să se înarmeze servindu-se singur, a putut face acest lucru. Precizez că în seara zilei de 22.12.1989 am auzit că Dan Iosif era să fie omorît dar ulterior am înţeles că de fapt el ar fi omorît pe nişte soldaţi pe care tot el i-a dus la subsolul clădirii. Referitor la acest eveniment menţionez că nu cunosc alte detalii dar am cunoştinţă că în clădirea C.C. al P.C.R. au fost ucise mai multe persoane. În acea perioadă celor prezenţi în clădire ne-au fost distribuite uniforme de luptători şi gărzilor patriotice, inclusiv eu îmbrăcînd o astfel de uniformă. La data de 26.12.1989, în cursul dimineţii, în timp ce mă aflam în Cabinetul nr. 1 împreună cu Năstase zis Tase, Cluceru Ştefan, Adrian Ştefănescu, Nelu zis Pluto, Doru Bedreagă, un tînăr student la Facultatea de Teologie şi al cărui nume nu mi-l mai amintesc, Nelu Crăciun şi încă cîţiva revoluţionari între care şi Dan Iosif, în încăpere a intrat căpitanul de armată Mihai Lupoi care era îmbrăcat în uniformă de culoare kaki. Acesta era însoţit de militari în termen înarmaţi cu armament automat şi ne-a ameninţat cu un pistol de dimensiuni mici cerîndu-ne să ridicăm mîinile, ameninţînd că ne împuşcă dacă nu ne supunem. Ne-a spus că armata a preluat puterea şi că noi trebuie să plecăm acasă, acest anuţ declanşînd protestele noastre verbale. Cu pistolul am fost somaţi să părăsim clădirea sediului C.C. al P.C.R., moment în care Dan Iosif care se afla pe balcon a venit în încăpere şi printr-o intervenţie verbală energică şi pe ton ridicat l-a determinat pe căpitanul Mihai Lupoi să renunţe la intenţia sa. După aceasta, de la balconul clădirii, eu şi Dan Iosif am anunţat pe revoluţionarii din Piaţa Palatului că s-a instituit dictatura militară ca urmare a preluării puterii de către armată şi că dictatura comunistă a fost înlocuită cu dictatura militară. De acolo am cerut să fie anunţaţi locuitorii Bucureştiului pentru a veni în Piaţa Palatului să apere Revoluţia. Auzind anunţul nostru, căpitanul Mihai Lupoi a părăsit clădirea împreună cu însoţitorii săi iar după aproximativ o oră, în sediul C.C. al P.C.R. a venit Cozmin Ionescu. Cînd a venit, primul lucru care l-a făcut a fost acela de a-l lua departe pe Dan Iosif ca să discute cu el iar după aceasta el a renunţat la ideea de a se opune celor care au preluat puterea şi voiau să ne evacueze din clădire. Dan Iosif mi-a spus apoi că nu avem ce face şi că trebuie să plecăm, acesta fiind momentul în care împreună cu cei ce se aflau în Cabinetul nr. 1 am plecat fiind hotărîţi să înfiinţăm un partid politic. Punerea în practică a hotărîrii noastre s-a făcut încă în timp ce ne aflam în clădire, denumirea stabilită fiind aceea de Partidul Democrat Român, iar ulterior am decis să o schimbăm în Partidul Democrat din România. Cozmin Ionescu i-a facilitat lui Adrian Ştefănescu pe care l-am desemnat noi, să meargă la TVR unde a anunţat pe postul de televiziune înfiinţarea partidului nostru. De la fostul sediu al C.C. al P.C.R. am mers la locuinţa studentului în teologie care era pe atunci pe Calea Ştirbei Vodă într-o vilă. Din grupul nostru mai făceau parte Liviu Crăciun Viorel, un bărbat pe nume Nicolae care în prezent deţine un spaţiu comercial pe Calea Victoriei, lîngă Hotelul Bulevard, Mircea Mareş. La acel moment am considerat că Revoluţia a fost confiscată şi revoluţionarii au fost marginalizaţi, de către grupurile care au ocupat funcţiile de conducere în România. Din cauză că o parte a revoluţionarilor adevăraţi şi-au dat seama că la conducerea României au ajuns persoane ce nu aveau nimic în comun cu Revoluţia şi pe care nimeni nu le-a văzut în Piaţa Universităţii ori în Piaţa Palatului în ziua de 21.12.1989 şi în cea de 22.12 pînă la fuga soţilor Ceauşescu, am decis să mă opun acestor persoane prin toate mijloacele legale şi democratice. Motivele nemulţumirii revoluţionarilor priveau faptul că nici Ion Iliescu, nici cei care alături de el se instalaseră la conducerea României, nu erau revoluţionari, nu fuseseră impuşi pe acele funcţii pe care le ocupau, de către revoluţionari şi nici nu ajunseseră la putere în urma unori alegeri democratice. Practic, consider că aceste persoane erau lipsite de orice legitimitate pentru a conduce destinele României, iar aceasă convingere am exprimat-o în mod constant şi public în stradă. De la sfîrşitul lunii decembrie 1989 m-am aflat zilnic în Pasajul Universităţii unde ţineam discursuri despre modul cum trebuie să evolueze viaţa politcă şi economică în România pentru a putea transpune în practică idealurile Revoluţiei din 21-22 Decembrie 1989. De la zi la zi îmi dădeam seama că idealurile Revoluţiei erau abandonate din ce în ce mai mult iar atribuţiile P.C.R. erau preluate de către organizaţiile F.S.N. care erau create în viteză- în fabrici, instituţi şi în general în toate unităţile, ele înlocuind organizaţiile P.C.R. Din discuţiile pe care le aveam cu cetăţenii, rezulta neîncrederea interlocutorilor mei în legătură cu posibilitatea ca ceea ce spuneam că trebuie să facem pentru binele României, este posibil de realizat deoarece actitviştii P.C.R. se transformaseră în activişti F.S.N. iar partidul comunist nu fusese scos în afara legii, aşa cum ar fi fost normal şi necesar. Nemulţumirile mele erau împărtăşite de către un număr mare de cetăţeni ai municipiului Bucureşti, în special tineri, rezultatul acestora concretizîndu-se într-o manifestaţie spontană de protest împotriva conducerii F.S.N. şi care a avut loc în Piaţa Victoriei. În acel loc numărul de manifestanţi era atît de mare încît nu mai era loc pentru alte persoane. Luînd cunoştinţă de această manifestaţie, ca urmare a transmisiilor TVR, am propus membrilor Partidului Democrat din România, să mergem în Piaţa Victoriei să vedem despre ce este vorba acolo. Colegii mei de partid au refuzat şi mi-au cerut ca nici eu să nu efectuez deplasarea , lucru pe care eu l-am refuzat. M-am deplasat în Piaţa Victoriei cînd afară era întuneric iar acolo se auzeau lozinci cum ar fi "Păcat, păcat de sîngele vărsat" şi "Jos comunismul". Cu ocazia acestei manifestaţii, Dumitru Mazilu a urcat pe un tanc şi a evocat posibilitatea înlocurii la conducerea României a lui Ion Iliescu. Atunci a fost prima dată cînd s-a strigat "Jos Iliescu" iar Dumitru Mazilu a creat o delegaţie compusă din 20-30 persoane între care m-am aflat şi eu şi în fruntea acestei delegaţii a intrat în Palatul Victoria. El ne-a condus într-o încăpere ce era amenajată ca sală de proiecţie, cu aproximativ 200 de locuri pe scaune şi care avea şi o mică scenă în spatele căreia se afla un ecran protejat cu perdele. După ce grupul nostru a fost condus în sală şi a ocupat locuri în interiorul acesteia, treptat celelalte locuri au fost ocupate de către alte persoane, feţele unora dintre ei fiindu-mi cunoscute şi ştiindu-i că şi ei sunt revoluţionari. Din acest motiv am crezut că fac parte din mulţimea de manifestanţi de afară. Atunci când sala a fost umplută, pe scenă, la masa care se afla acolo, s-au şezat Ion Iliescu, Mihai Montanu, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu şi alte persoane ale căror nume nu mi le mai amintesc, între care şi o tînără şatenă, în vîrstă de aproximativ 20 de ani. Ion Iliescu ne-a întrebat ce vrem iar cîţiva dintre componenţii delegaţiei noastre au vorbit fără însă să o facă în mod coerent. La un moment dat, tînăra descrisă a întrebat, pe un ton ridicat şi obraznic "Voi cine sunteţi?". Această atitudine sfidătoare m-a determinat să mă ridic şi să vorbesc pe un ton mai ridicat ca al ei şi să spun "Noi suntem cei care au făcut Revoluţia în 21 Decembire. Dar voi cine sunteţi, pentru că eu nu îi cunosc decît pe domnul profesor Mazilu şi pe domnul Ion Iliescu". În acel moment, Petre Roman care se afla şi el la masă m-a întrebat "Pe mine nu mă cunoşti? " iar eu i-am răspuns "Nu te cunosc. Cine eşti dumneata? ". În locul lui Petre Roman a răspuns Ion Iliescu, care a spus "Dînsul este primul ministru", ceea ce pe mine m-a determinat să spun "Cum ai ajuns dumneata prim-ministru? Unde ai fost la Revoluţie? ". În continuare am expus revendicările manifestanţilor din faţa Palatului Victoria cerînd scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român, închiderea graniţelor României pentru ca în acest mod să existe garanţia că persoanele care trebuiau cercetate şi condamnate nu vor încerca să plece din ţară ca să îşi asigure scăparea şi reintroducerea pedepsei cu moartea. Fiecare solicitare am argumentat-o, astfel încît la nivel declarativ au fost acceptat iar a doua zi urma să fie emis un decret pentru ca ele să fie transformate în text de lege şi puse în practică. Întrucît s-a promis că revendicările nostre vor fi soluţionate, am părăsit Palatul Victoria şi am încercat să le aducem la cunoştinţă manifestanţilor din Piaţa Victoriei, rezultatul întîlnirii pe care am avut-o. Deoarece mainfestanţii erau în continuare agitaţi, la balconul Palatului Victoria a apărut Petre Roman care le-a spus vorbind la microfon, că el este prim-ministrul României şi că în acele momente grele, trebuie să ne gîndim cu toţii la cei care au murit în Revoluţie şi să aprindem lumînări la Piaţa Universităţii, apoi în fruntea unei coloane de manifestanţi s-a deplasat la Universtiate, determinînd decongestionarea Pieţei Victoriei. Eu dîndu-mi seama că manifestanţii din Piaţa Victoriei sunt manipulaţi şi că atitudinea lui Petre Roman avea ca scop doar dezamorsarea stării conflictuale şi mutarea protestatarilor în altă parte, departe de sediul guvernului, am plecat acasă. În diminaţa zilei de 13 ianuarie 1990, am aşteptat ca în presă sau la TVR să fie anunţată promulgarea unui decret de către C.F.S.N. în cuprinsul căruia să se menţioneze interzicerea activităţii P.C.R. şi socaterea sa în afara legii, reintroducerea pedepsei cu moartea pentru persoanele ce s-ar fi dovedit autori ai crimelor comise în luna decembrie 1989 şi închiderea traficului peste frontieră în mod temporar, în scopul de a împiedica sustragerea de cercetăre şi de la tragerea la răspundere penală a persoanelor suspecte de comiterea crimelor din luna decembrie 1989. Spre dezamăgirea mea şi a unui număr mare de persoane care gândeau ca mine şi eram tovarăşi de idei, am constatat că angajamentele asumate în seara zilei precedente cu ocazia negocierilor purtate în sediul Guvernului României, nu au fost respectate. Această dezamăgire a fost amplificată de faptul că Ion Iliescu cu ocazia unei apariţii pe postul naţional de televiziune TVR, a afirmat că guvernul nu va ceda presiunilor străzii şi care în ziua precedentă s-au aflat în Piaţa Victoriei, inci nu a menţionat că în urma negocierilor ce au avut loc cu reprezentanţii acestora, între care mă numărasem şi eu se angajaseră să adopte o serie de măsuri pe care le-am menţionat. Această exprimare a sa era tendenţioasă deroarece nici manifestanţii care s-au aflat în Piaţa Victoriei, nici reprezentanţii lor care au intrat la negocieri în Palatul Victoria, nu au avut un comportament violent care să poată fi interpretat drept o încercare de a obţine ceva prin presiune. În ziua respectivă nu s-au produs distrugeri, acte de violenţă, tentative sau acţiuni finalizate de pătrundere în forţă în Palatul Victoria, şi nici nu au existat îndemnuri la astfel de activităţi. Acea manifestaţie a avut drept scop exprimarea în mod democratic şi civilizat a unei stări de nemulţumire a unui număr mare de cetăţeni ai municipiului Bucureşti care reprezentau în acea perioadă cea mai activă componentă a societăţii româneşti. În aceste condiţii consider că nu se puteau acuza aceşti oameni că exercită presiuni asupra cuiva, după cum, nici delegaţia compusă din apoximativ 30 de persoane care a fost primită în Palatul Victoria, nu putea să exercite presiuni împotriva unui număr de persoane de aproximativ 6 ori mai mare decît al lor, pentru a obţine luarea unor măsuri pe care la acel moment situaţia le reclama ca fiind necesare. Această prezentare tendenţioasă a ceea ce s-a întîmplat în ziua precedentă a fost de natură să mă lămurească, atît pe mine cît şi pe alţii care gîndeau ca mine cu privire la faptul că nu se putea avea încredere în promisiunile şi angajamentele celor care preluaseră conducerea României şi erau grupaţi în cadrul Frontului Salvării Naţionale. În perioada care a urmat am continuat ca de dimineaţă pînă seară să mă aflu în Pasajul Universităţii unde purtam discuţii cu un număr mare de simpatizanţi şi de asemenea ţineam discursuri. Menţionez faptul că după data de 12.01.1990 cînd discursul meu era axat în exclusivitate pe problematica economic-socială, acesta s-a schimbat în mod esenţial, accentul fiind pus pe problemele de ordin politic. Discursul meu care avea un caracter critic era recepţionat de către un număr din ce în ce mai mare de presoane care îşi exprimau în mod deschis adeziunea la ideile pe care le prezentam în luările mele de poziţie. Mulţi dintre cei care îşi dădeau acordul cu mine erau, aşa cum îmi spuneau, erau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, ai Partidului Naţional Liberal sau ai Partidului Social Democrat Român, între noi existînd un permanent schimb de idei şi opinii. Eu permanent mi-am exprimat punctul de vedere în cadrul Pasajului Universitţii, astfel încît nu am participat la unele mitinguri şi acţiuni de protest care am auzit că au avut loc în Bucureşti. La data de 28.01.1990 a fost organizat şi s-a desfăşurat un miting la care rolul de iniţiatori l-au avut partidele istorice P.N.Ţ, P.N.L şi P.S.D.R., miting la care am participat şi eu. Am fost în Piaţa Victoriei unde s-au adunat conform estimărilor mele aproximativ 30 000 de persoane. Revendicările celor ce au participat la miting priveau nemulţumirea lor în legătură cu asumarea integrală a puterii în România de către Frontul Salvării Naţionale şi cu denigrarea nejustificată a liderilor partidelor istorice care erau prezentaţi de către MASS MEDIA controlată integral de către F.S.N. De asemenea se cerea organizarea de alegeri libere şi implicit stabilrea unei date la care acestea să aibă loc, în conformitate cu angajamentul asumat de Ion Iliescu în luna decembrie 1989 cînd a spus că alegerile vor avea loc în termen de 90 de zile iar F.S.N.-ul va avea doar rolul de organizator al acestor alegeri după care se va dizolva. Despre organizarea mitingului de către membrii partidelor istorice se cunoştea de cîteva zile, nefiind nici un secret pentru nimeni. Atunci cînd ne aflam în Piaţa Victoriei, în jurul orelor 12:00, între manifestanţi s-a răspîndit zvonul că în zona Primăriei Sectorului 1 Bucureşti situată în Bulevardul Banu Manta, avea loc o concentrare de membri şi simpatizanţi ai Frontului Salvării Naţionale şi că aceştia urmau să se deplaseze în cadrul unei contramanifestaţii în Piaţa Victoriei. Acest zvon precum şi posibilitatea ca în cazul confirmării sale să ajungă la acte de violenţă între manifestanţii anti F.S.N. şi simpatizanţii acestei organizţii, m-au determinat să dau curs propunerii lui Teodor Mărieş, de a ne deplasa în Bulevadrul Banu Manta unde se spunea că are loc concentrarea persoanelor ce urmau să participe la contramanifestaţie. După cum mi-a spus, scopul său era acela de a încerca să îl determine pe Dan Iosif care se spunea că este conducătorul respectivei acţiuni, să renunţe la efectuarea deplasării membrilor şi simpatizanţilor F.S.N. în Piaţa Victoriei, unde se risca producerea unor incidente violente. El a apelat la mine deoarece amîndoi fiind revoluţionari, a considerat că voi reuşi să îî facilitez luarea legăturii cu Dan Iosif care fiind şi el revoluţionar, există posibilitatea de a accepta apelul de a nu risca să se încăiere manifestanţii cu contramanifestanţii. Fiind convins de faptul că Teodor Mărieş are dreptate şi că există un risc ridicat să se producă evenimente violente cu urmări grave sau foarte grave, am dat curs soluţionării sale şi împreună ne-am deplasat în zona Primăreiei Sectorului 1 Bucureşti situată în Bulevardul Banu Manta. Acolo erau adunaţi, conform aprecierii mele, aproximativ 10 000 de persoane, în mare majoritate bărbaţi. Lor li se adresa Dan Iosif care se afla la balconul Primăriei Sectorului 1 Bucureşti şi a cărui voce era amplificată prin mijloace tehnice, el vorbind la un microfon. Tonul folosit era extrem de dur şi chiar dacă nu instiga în mod explicit la acte de violenţă, el sugera cu intensitate acest lucru. În afară de el au mai vrobit şi alte persoane ale căror nume nu mi le mai amintesc. Şi eu şi teodor Mărieş doream să ajungem la Dan Iosif pe care îl percepeam ca adevăratul lider al celor ce se aflau acolo, însă nu am reuşit să facem acest lucru deoarece nu am fost lăsaţi să ne apropiem de clădirea primăriei. În acest timp am constatat că tonul discursurilor ţinute celor adunaţi acolo era din ce în ce mai asupru, fiind pronunţate fraze de genul "Cine sunt ei? "¸"Ce vor aceste partide istorice? ", "Ei au tras în mineri în 1929 la Lupeni", "Ei au tras în 1933 la Griviţa în muncitori", tonul folosit fiind conofrm aprecierii mele, plin de ură şi fiind receptat ca atare de cei cărora li se adresa. Deoarece situaţia părea foarte inflamabilă şi întrucît nu am reuşit să ajungem ca să discutăm cu Dan Iosif, eu şi Teodor Mărieş am plecat înapoi la Piaţa Victoriei. După aproximativ o oră, coloana de simpatizanţi şi membri ai F.S.N. venind dinspre Bulevadrul Banu Manta a forţat trecerea printre manifestanţii anti F.S.N., chiar pe mijlocul Pieţei Victoriei, ocazie cu care au avut loc schimburi de replici, însă nu au avut loc altercaţii. Motivul pentru care nu s-a ajuns la dispute fizice a fost acela că noi am evitat acest lucru spunînd că nu trebuie să ne lăsăm provocaţi la acte de violenţă. Menţionez că eu şi Teodor Mărieş ne aflam în primele rînduri ale manifestanţilor anti F.S.N. şi am văzut cum s-a realizat această patrundere. Ceea ce îmi amintesc şi doresc să precizez în mod deosebit, este faptul că zona din jurul Palatului Victoria, era protejată de un dispozitiv compus din militari care au împiedicat ca manifestanţii anti FSN să pătrundă pe spaţiul liber dintre zidul Palatului Victoria şi trotuarul aflat la aproximativ 100-110m distanţă şi care cuprindea şi spaţiul verde. La momentul apariţiei coloanei de manifestanţi pro F.S.N., dispozitivul de ordine a permis fără nici un fel de incident sau încercare de a-o opri, pătrunderea acestora pe spaţiul verde. La acel moment, a fost clar că a încetat pentru membrii dispozitivului de ordine, necestiatea de a proteja spaţiul verde din faţa Palatului Victoria, necesitate care a existat de la apariţia manifestanţilor anti F.S.N., pînă la cea a apariţiei manifestanţilor pro F.S.N. Tot în acea perioadă la balconul Palatului Victoria a apărut Dan Iosif pe care nu îl văzusem venind cu coloana de manifestanţi. Din acel loc l-am văzut dirijînd cu braţul un camion de dimensiuni mari care a ciruclat dinspre Bulevardul Aviatorilor, spre Pasajul Victoria, deplasarea fiind efectuată pe spaţiul ce despărţea grupurile de manifestanţi şi care atunci aveau tendinţa de a se apropia între ele. Revin şi arăt că deplasarea camionului s-a făcut de fapt dinspre Pasajul Victoria spre Bulevardul Aviatorilor. Înaintarea camionului era însoţită de ţipete şi strigăte de panică şi am văzut cum persoanele aflate în drumul său erau împinse, comprimate şi forţate să se îmbulzească, călcându-se în picioare pentru a nu fi izbiţi de autovechicul. Camionul reţin că nu era de armată ci unul civil, culoarea nefiind în mod sigur kaki. Îmi amintesc faptul că în partea stîngă a Palatului Victoria, respectiv spre Bulevardul Aviatorilor, am văzut mai multe autobuze, numărul lor fiind conforom estimărilor mele, de peste 10. După aspect, aceste mijloace de transport păreau să fi fost folosite la efectuarea de curse pe liniile de transport I.T.A iar din ele au coborît un număr mare de peroane, aproape numai bărbaţi, numărul lor fiind de aproximativ 800. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost accea că persoanele ce au coborît din acele autobuze, erau foarte gălăgioase, cu un comportament în mod vădit agresiv şi aveau asupra lor obiecte contondente ce păreau a fi ciomege. Acest grup, prin comparaţie cu cel al manifestanţilor veniţi din zona Bulevardului Banu Manta, păreau cu mult mai înclinaţi spre acte de violenţă, ei localizîndu-se în zona unde au coborît, grupîndu-se în locul unde au coborît, după care au intrat printre manifestanţii pro F.S.N. aflaţi în zona spaţiului verde, pentru mine devenind foarte clar că ei ştiau că trebuie să ajungă în acel loc şi nu în zona unde se aflau manifestanţii anti F.S.N. Erau extrem de agitaţi, această stare de agitaţie părînd a fi conform aprecerii mele, la limita violenţei. Aceste lucruri le-am observat deoarece nu era întuneric şi acest fapt mi-a permis să văd că pe parbrizele unora dintre acele autobuze erau înscrisuri cu inscripţii cum ar fi "IALOMIŢA", "CĂLĂRAŞI", "PRAHOVA", "TELEORMAN", "DÎMBOVIŢA", această situaţie conducîndu-mă la concluzia că ocupanţii lor sunt din zonele ce erau menţionate pe înscrisurile aflate pe parbirze. De asemenea impresia mea a fost aceea că, după felul în care se comportau şi după vestimentaţia pe care o aveau, oamenii debarcaţi din autobuze, erau din afara municipiului Bucureşti. În acest sens, menţionez că şi în situaţia în care nu aş fi văzut înscrisurile de pe parbirzele autobuzelor cu care au fost aduşi manifestanţii pro F.S.N. tot mi-aş fi dat seama studiindu-le aspectul şi comportamentul că sunt din afara Bucureştiului. La un moment dat, din partea organizatorilor mitingului anti F.S.N., respectiv din partea partidelor istroice, s-a constiuit o delegaţie care a fost primită în Palatul Victoria pentru a discuta cu Ion Iliescu care era şeful Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi cu alţi membri ai F.S.N. Scopul discuţiilor ce urmau a fi purtate era acela de a se obţine înlăturarea monopolului F.S.N. în administrarea României. Îmi amintesc că după două sau trei ore de la intrarea în clădire a delgaţiei de la a balconul Palatului Victoria, au apăprut membrii delegaţiei şi unul dintre aceştia, al cărur nume nu mi-l mai amintesc, a anunţat că în urma discuţiilor ce au fost purtate cu reprezentanţii F.S.N., s-a convenit crearea unei structuri de conducere a României, în cadrul căreia să fie reprezentate toate partidele politice. Acest anunţ a fost huiduit intens de către manifestanţii pro F.S.N., deşi, în opinia mea, anunţul închierii unei înţelegeri ar fi trebuit să reprezinte pentru toţi un motiv de de bucure şi nu unul de huidueli. Pe acest fond, în dorinţa de a evita confruntările cu susţinătorii şi membrii F.S.N. care păreau predispuşi la comiterea de acte de violenţă, manifestanţii anti F.S.N., între care mă număram şi eu, Teodor Mărieş şi Mihaela Hilerin am părăsit perimetrul Pieţei Victoriei, eu plecînd la domiciliul meu. Avînd în vedere rezultatele negocierilor purtate cu conducerea Frontului Salvării Naţionale şi anunţul făcut că această înţelegea să permită accesul la conducerea României a unor reprezentanţi ai tuturor partidelor politice din ţară. În următoarele zile care au urmat, în cadrul discursurilor pe care le ţineam în Pasajul Universităţii şi al discuţiilor cu persoanele cu care luam legătura, am pus accentul pe necesitatea promovării de reforme economice, apreciind că în plan politic existau condiţii pentru a se produce transformări pozitive. Discursul meu a fost axat în acele zile mai mult pe problematica economică şi socială şi în una din primele zile ale lunii februarie 1990, la o dată pe care nu pot să o precizez, am avut o întîlnire de aproximativ 90 de minute cu Ion Iliescu care în acea perioadă ocupa funcţia de preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Această întîlnire a fost realizată ca urmare a demersurilor făcute de către Dumitru Mazilu, persoană care ocupa pe atunci funcţia de vicepreşedinte al F.S.N. Cu ocazia acestei întîlniri am discutat despre reformele economice pe care le apreciam că erau necesare ca să se asigure bunul mers al societăţii româneşti. În primul rînd, i-am expus lui Ion Iliescu necesitatea trecerii terenurilor agricole în proprietatea celor care îl munceau, respectiv a ţăranilor, în raport cu forţa de muncă existentă în fiecare gospodărie ţărănească. De asemenea am menţionat că este necesar ca în acest scop să fie desfiinţate Cooperativele Agricole de Producţie iar Staţiunile pentru Mecanizarea Agriculturii să fie transformate în unităţi care să asigure efectuarea mecanizată a lucrăriloragricole în beneficiul proprietarilor de pămînturi. Referitor la aceste propuneri, Ion Iliescu s-a declarat împotriva apreciind în discuţia ce o purtam că nu se pot defiinţa C.A.P-urile deoarece nu ar exista ce pune în locul acestora. Atunci cînd eu am menţionat posibilitatea ca C.A.P.-urile să fie înlocuite cu asociaţii profesionale, de grup şi familiale, el mi-a răspuns că ele trebuiesc păstrate în forma în care au fost create în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi că oricum era prea devreme ca să se procedeze la desfiinţarea C.A.P-urilor şi la tecerea pămînturilor agricole în proprietatea ţăranilor. Ion Iliescu mi-a răspuns că pentru a se face ceea ce spuneam eu, este necesar să fie elaborate alte legi şi că pînă la acel moment nu se va face nimic în legătură cu subiectul aflat în discuţia noastră. O a doua problemă pe care am discutat-o cu Ion Iliescu cu ocazia acelei întîlniri a fost cea privind industria românească, ramură economică despre care mi-am exprimat opinia că este în mod imperios necesar să fie revigorată, retehnologizată şi apoi transformată într-o industrie capitalistă profitabilă. Avînd în vedere că ceea ce propuneam eu presupunea costuri foarte ridicate pe care în acea perioadă, conform părerii mele, soeciatatea românească nu şi le putea permite, am menţionat că soluţia pentru a transpune în practică această necesitate, era aceea de a se apela la infuzia de capital străin. Mi s-a răspuns de către Ion Iliescu că nu este nevoie de capital străin, acesta întrebîndu-mă de ce anume susţin această idee. Răspunsul meu a fost acela că retehnologizarea industriei şi aprovizionarea ei cu materii prime deficitare ce trebuiau importate, necesita costuri foarte mari şi că avînd în vedere lipsa acestor fonduri necesare, singura soluţie era aceea de a le obţine din afara ţării şi nu oricum, ci sub forma implicării capitalului străin în industria românească. Ion Iliescu m-a contrazis în legătură cu necesitatea apelării la implicarea capitalului străin în industria românească şi a afirmat că această ramură economică este perfomantă însă a fost prost gestionată de către Nicolae Ceauşescu, adăugînd că ea poate să devină rentabilă şi fără să se apeleze la capital străin. A mai spus că exsita la acel moment suficentă tehnologie care însă zăcea în curtea întreprinderilor, nefiind pusă în funcţiune şi exploatare şi că era necesar ca cei ce se făceau vinovaţi de crearea acestei stări de lucruri păgubitoare să fie traşi la răspundere. Menţionez că atunci eu m-am mulţumit cu acel răspuns şi am trecut la prezentarea necesităţii de a se renunţa la principiul centralizării economiei româneşti, la planificarea rezultatelor ce trebuiau să fie obţinute şi la sistemul planurilor cincinale care pentru români reprezentau adevărate coşmaruri. La această problemă prezentată de către mine, Ion Iliescu mi-a spus "Eu sunt inginer şi vreau să spun, că poate dumneata nu ştii, economie centralizată au şi japonezii şi uite ce avansaţi sunt.". Eu i-am răspuns că nu aveam cunoştinţă ca japonezii să aibă economie centralizată, dar l-am întrebat de ce nu este posibil ca noi, respectiv românii, să transformăm economia socialistă românească muribundă într-o economie rentabilă care să ajute la ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Auzind replica mea, Ion Iliescu mi-a spus că noi nu putem să ne permitem aşa ceva, respectiv transformarea economiei noastre în una performantă deoarece România făcea parte din Consilului de Ajutor Economic Reciproc şi că are asumate obligaţii în acest sens. Îmi amintesc că pe măsură ce vorbea a început să se enerveze şi a adăguat că avem deja pluripartidism, că vor fi organizate alegeri libere şi din expunerea sa am tras concluzia că aceste două lucruri ar fi fost suficiente în opinia interlocutorului meu. Ca urmare a faptului că Ion Iliescu s-a enervat şi că în urma discuţiilor purtate nu am reuşit să ajungem la nici o concluzie pozitivă, întîlnirea s-a încheiat brusc, eu plecînd cu convingerea pe care mi-o creasem că România se afla pe un drum greşit şi că pe acel drum era dusă de către cei care preluaseră conducerea în luna decembrie 1989. Această convingere mi-a fost confirmată încă o dată, de componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională în care 50% din locuri au fost ocupate de la început de către reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale iar pentru partidele care au fost cooptate în CPUN, acestora li s-au asigurat cîte trei locuri. Ceea ce m-a indignat cel mai mult a fost faptul că reprezenanţii Frontului Salvării Naţionale, în loc să fie mulţumiţi cu această împărţire a puterii, indiferent cît de inechitabilă era ea, pentru a-şi putea asigura o majoritate zdrobitoare în cadrul C.P.U.N. au creat un număr mare de partide mici satelit şi care votau împreună cu ei, ajungîndu-se în situaţia în care raportul de forţe să fie de 80 la 20 în favoarea F.S.N. Îmi amintesc că atunci cînd am ieşit din încăperea în care am discutat cu Ion Ilieiscu, în anticameră am văzut un număr de trei bărbaţi în vîrstă care aşteptau acolo. Ei m-au întrebat cine sunt iar eu le-am spus că sunt revoluţionar. Cei trei bătrîni mi-au spus că ei sunt membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi că au venit acolo pentru ca în cadrul unei adunări constituante, să redacteze proiectul viitoarei constituţii a României. Ei au mai adăugat că românii ar trebui să le ridice statui revoluţionarilor, tonul pe care au spus acest lucru fiind de natură să mă impresioneze în mod deosebit. În zilele care au urmat am constituit asociaţia "Alianţa Poporului", fiind hotărît ca împreună cu alţi revoluţionari şi cu persoane bine intenţionate să lupt împotriva neocomunismului. Am continuat ca zilnic să ţin discursuri în Pasajul Universităţii, fiind practic aproape tot timpul împreună cu Teodor Mărieş şi cu Mihaela Hilerin, împreună cu care începusem din 28.01.1990 să umblăm împreună. De asemenea, o atitudine activă aveau Cornel Pantelie, în prezent decedat şi soţia lui, precum şi Gheorghe Ceauşescu, persoană cunoscută mai mult sub apelativul "Gheghe", acesta din urmă însă deoarece devenise membru P.N.Ţ. nu s-a înscris în asociaţia "Alianţa Poporului". Cu toţii criticam felul în care era controlată în acea perioadă România şi explicam interlocutorilor noştri ceea ce trebuie să facă pentru ca lucrurile să evolueze în bine. La data de 18.02.1990. atunci cînd am auzit că în Piaţa Victoriei are loc un miting, eu şi Teodor Mărieş ne-am deplasat acolo, ocazie cu care am constatat că oamenii adunaţi acolo erau nemulţumiţi de prestaţia celor care conduceau România. De asemenea am mai constatat că nimeni nu îşi asumase responsabilitatea organizării mitingului, participanţii erau foarte agitaţi, nu existau lideri şi coordonatori ai manifestaţiei. Ei cereau să vorbească cu reprezentanţii puterei şi în primul rînd cu Ion Iliescu, însă nici acesta, nici vreun alt lider al structurilor de conducere ale României nu a dat curs solicitării manifestanţilor al cărui număr îl apreciez la aproximativ 8000-10000 de persoane. Aceştia scandau "Jos comunismul", "Jos dictatura", "Păcat, păcat, de sîngele vărsat", "Jos Iliescu", "Jos F.S.N. " şi alte lozinci pe care în prezent nu mi le mai amintesc. Se fluiera şi huiduia foarte mult iar unii manifestanţi au încercat să escaladeze balconul Palatului Victoria. Manifestanţii cereau ca reprezentanţii puterii de atunci să primească o delegaţie a celor ce protestau în Piaţa Victoriei, pentru a purta convorbiri, însă în Palatul Victoria singura persoană cu funcţie de conducere era Gelu Voican-Voiculescu, care însă nu a vrut să discute cu protestatarii. Clădirea avea un dispozitiv de protecţie format din T.A.B.-uri iar la intrarea principală paza era asigurată de militari în termen. Gelu Voican-Voiculescu era îmbrăcat atunci cu o uniformă militară iar pe cap avea o şapcă tip chipie asemănătoare cu cea pe care o poartă Fidel Castro, fapt ce i-a şi atras comparaţia cu acesta. La şold avea un toc de pistol iar pe umăr o mitralieră cu ţeavă lungă şi în această ţinută a fost văzut de către manifestanţi, el refuzînd să dialogheze cu ei, fapt ce a fost de natură să escaladeze starea de tensiune deja existentă. Pe fondul acestui refuz de a dialoga şi a modului arogant în care l-a expirmat, cei mai indignaţi dintre manifestanţii adunaţi în Piaţa Victoriei şi care se aflau în primele rînduri dinspre clădirea Palatului Victoria, au spart geamul de la uşa principală de acces şi au forţat intrarea ajungînd în interior. De unde mă aflam împreună cu Teodor Mărieş, acest lucru m-a mirat deoarece mi s-a părut atît că Gelu Voican-Voiculescu s-a comportat într-un mod parcă special pentru a enerva manifestanţii şi astfel să creeze condiţii pentru producerea de acte de violenţă, cît şi pentru faptul că pătrunderea în Palatul Victoria a fost neverosimil de uşoară şi rapidă. Impresia mea a fost aceea că spargerea geamului s-a făcut nu pentru a înlesni pătrunderea în clădire ci pentru a o justifica şi am crezut că există posibilitatea ca uşa nici să nu fi fost asigurată prin interior. De asemenea mie mi s-a păruit incredibil ca acea uşă prin care se pătrundea într-un obiectiv protejat de forţe militare, să poată fi deschisă doar prin simpla spargere a unui geam, în condiţiile în care era normal şi de aşteptat ca ea să fie prevăzută cu sisteme de închidere care să nu permită acesul prin acel loc dacă persoanele aflate în interior nu ar fi dorit acest lucru. Faptul că doar prin spargerea unui geam s-a putut pătrunde printr-o uşă metalică şi care asgiura intrarea în clădirea în care funcţiona atunci guvernul provizoriu al României, m-a făcut să îi spun lui Teodor Mărieş că este vorba despre o capcană. Instantaneu mi-am amintit despre felul cum s-a pătruns la data de 22.12.1989 în clădirea în care funcţiona sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Impresia mea a fost că ceva nu este în regulă cu modul rapid şi facil în care s-a pătruns în clădire cît şi cu atitdunea lui Gelu Voican-Voiculescu care deşi în mod normal avea tot interesul să nu îi nemulţumească pe manifestanţi, a părut că a făcut tot ce a putut ca să îi determine să devină violenţi. În acest sens menţionez că el ocupa funcţia de viceprimministru, fiind unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai structurii ce conducea România în acea perioadă şi dacă ar fi acceptat să se întîlnească şi să discute cu o delegaţie a manifestanţilor, în mod sigur starea tensionată din rîndurile acestora ar fi fost aplanată. La aceasta aş adăuga faptul că în cadul acelei întîlniri el nu ar fi avut posibilitatea să se angajeze la soluţionarea rapidă a multor revendicări ale manifestanţilor, însă împrejurarea că un reprezentant de frunte al puterii s-a întîlnit cu delegaţia manifestanţilor şi a discutat cu ei, ar fi fost suficientă prin ea însăşi să îi determine pe ceilalţi manifestanţi aflaţi în Piaţa Victoriei, să plece liniştiţi şi astfel ar fi fost evitată producerea de acte de violenţă. Faptul că nu s-a procedat astfel şi felul cum s-a pătruns în Palatul Victoria de către manifestanţii provocaţi astfel, în mod deliberat de Gelu Voican-Voiculescu, mă determină să consider că s-a dorit ca lucrurile să evolueze în mod violent. Dintre manifestanţii care se aflau în partea dinspre Palatul Victoria menţionez că nu am recunoscut pe nimeni, nefiind persoane care în mod obişnuit participau la acţiunile de protest ce aveau loc împotriva Frontului Salvării Naţionale, iar cel mai interesant lucru mi s-a părut acela că nici ei nu mă cunoşteau pe mine, deşi pot spune că nu au existat acţiuni de protest, începînd cu data de 21.12.1989 şi pînă atunci, la care eu să nu fi participat. Prezenţa unor astfel de persoane necunoscute şi care nu mă cunoşteau, precum şi modul hotărît şi violent în care se manifestau, mi s-a părut ciudat, apreciind că nu de la prima participare la acţiuni de acest fel oamenii ajung să fie atît de categorici şi supăraţi şi mai ales să fie atît de predispuşi la acţiuni violente. Aceşti oameni au reuşit să pătrundă în Palatul Vcitoria în modul deja descris de mine iar după ei au mai intrat şi alţi manifestanţi între care şi Teodor Mărieş care nu a ascultat îndemnul meu de a rămîne în afara clădirii. Ceea ce mi-a mai atras atenţia a fost faptul că de la ferestrele clădirii se aruncau teancuri de hîrtii şi că nimeni nu s-a opus în nici un fel ca manifestanţii să pătrundă în clădire, nici măcar neîncercîndu-se să se dea impresia că s-ar dori aşa ceva. Impresia generală creată era aceea de forţat, aritifical şi mai ales că s-a dorit aşa ceva să se producă. Din curiozitate am pătruns şi eu în clădire fără însă să mă dedau la acţiuni violente sau distructive, iar în interior am fost abordat de către un colonel îmbrăcat în unformă de culoare kaki şi care mi-a spus că este şeful obiectului Palatul Victoria şi că se numeşte Dobrinoiu. El mi s-a adresat folosing apelativul "Domnule Dincă" iar eu i-am spus că ceea ce se întîmplă acolo era o acţiune în care nu aveam nici un fel de implicare, referindu-mă la distrugerile de bunuri ce se produceau acolo. Împreună cu mine şi tot fără a se manifesta în mod violent, se aflau mai mulţi manifestanţi dintre care îl reţin pe un tînăr în vîrstă de aproximativ 20 de ani care spunea că este reporter şi că era fiul lui Petre Mihai Băcanu. Eu i-am spus coloneului care spusese că se numeşte Dobrimoiu că singura persoană care consider că ar fi putut să calmeze spiritele, era Ion Iliescu şi că era necesară prezenţa lui acolo în acest scop. Atunci cînd am spus aceasta, coloneul Dobrimoiu a spus că îmi face legătura telefonic cu "preşedintele Ion Iliescu" iar eu l-am rugat pe tînărul ce spunea că era reporter să rămînă lîngă mine pentru a fi de faţă la discuţia telefonică pe care urma să o port. După ce colonelul Dobrinoiu mi-a făcut legătura şi mi-a transmis receptorul telefonului, eu am spus "Domnule preşedinte, trebuie să veniţi aici pentru a oprit dezastrul ce se poate produce. ", primind următorul răspuns: "Nu stau de vorbă cu derbedeii şi cu golanii. ", apoi convorbirea a fost întreruptă ca urmare a faptului că Ion Iliescu mi-a închis telefonul. Fiind lîngă mine, i-am spus tînărului care afirmase că este fiul lui Petre Mihai Băcanu ce a spus Ion Iliescu iar cîteva zile mai tîrziu în cotidianul "România Liberă", a fost publicat un articol pe această temă. Atunci a apărut şi Hilerim Mihaela care mă căuta şi împreună am părăsit Palatul Victoria, fără ca să îl mai întîlnim pe Teodor Mărieş. Fiind în afara clădirii am auzit că în interior au început să fie reţinute persoane din rîndurile manifestanţilor pătrunşi în Palatul Victoria şi am văzut cum de acolo ieşeau în fugă persoane îmbrăcate în ţinută civilă şi despre care am presupus că fac parte dintre manifestanţii care pătrunseseră acolo. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că nu am obervat nici cine îi reţinea pe manifestanţii ce se aflau în Palatul Victoria, nici că dispozitivul de pază al acestei clădiri să fi beneficiat de vreun sprijin prin suplimentarea lui. Această situaţie m-a determinat să cred că cei care îi reţineau pe manifestanţi se aflau şi se aflaseră şi pînă la acel moment în clădire iar faptul că ei nu au intervenit pînă atunci nici pentru a împiedica pătrundera în clădire, nici pentru a împiedca acetele de violenţă, mi s-a părut a fi foarte ciudat. Am apreciat că era total anormal să se intervină abia după ce s-au produs distrugerile, ca şi cum s-ar fi dorit ca hîrtiile aruncate pe fereste, să dispară. De asemenea mi s-a părut anormal ca manifestanţii să îşi îndrepte furia împotriva unor bucăţi de hîrtie care nu le făcuseră nici un rău, aceste acţiuni fiind justificate doar dacă cineva ar fi avut interes ca acele hîrtii să dispară şi să existe o justificare pentru felul în care au dispărut. Ulterior am aflat că o parte dintre cei ce au pătruns în Palatul Victoria au fost reţinuţi iar unii prieteni revoluţionari, între care şi o tînără pe nume Cerasela, au spus că am avut noroc că nu am intrat mai mult în interiorul clădirii căci altfel aş fi fost arestat. În dimineaţa zilei următoare, respectiv la 19.02.1990 am auzit că au venit minerii în Bucureşti. Această venire era a doua, prima fiind la 29.01.1990. Fiind curios m-am deplasat în Piaţa Victoriei unde am constatat că erau adunaţi grupuri neorganizate de curioşi. Tot în acea zonă am văzut cum grupuri de mineri înarmaţi cu bîte de lemn de forma unor cozi de lopeţi şi racorduri de presiune confecţionate din cauciuc de culoare neagră, care se deplasau cu nişte camioane ce figurau înmatriculate ca proprietate a unor întreprinderi de stat. Minerii proferau ameninţări cu acte de violenţă la adresa manifestanţilor în general şi a bucureştenilor depsre care spuneau că sunt un oraş al manifestanţilor. Eu am apreciat că deplasarea prin Bucureşti a camioanelor încărcate cu mineri, avea drept scop să intimideze pe acele persoane care s-a mai fi opus F.S.N. şi să instaureze în rîndurile membrilor partidelor istorice şi a populaţiei municipiului Bucureşti o stare de teroare psihică. Mesajul lor pe care îl transmiteau era acela că "Dacă ne mai întoarcem o dată, va fi rău! ", reproducerea lui de către mine fiind aproximativă. În Piaţa Victoriei erau grupuri de cetăţeni care comentau evenimentele produse în ziua precedentă, unii dintre ei fiind reţinuţi de către persoane îmbărcate în haine civile. Eu am văzut cum de pe trotuarul din faţa Palatului Victoria a fost luată o persoană de sex masculin îmbrăcată modest şi pe care nu o pot recunoaşte ori descrie, avînd în vedere perioada lungă de timp scursă de atunci şi pînă în prezent. Tot atunci au fost aduşi agenţi de poliţie rutieră care le-au cerut celor aflaţi pe trotuar să place de acolo. În această situaţie eu am pelcat acasă. După data de 19.02.1990, împreună cu Teodor Mărieş, Mihaela Hilerin, Petre Ioan, Cornel Pantelie, Pantelie Cati soţia lui şi Gheorghe Ceauşescu zis Gheghe, am discutat despre necesitatea înregistrării Asociaţiei Alianţa Poporului al cărui statut era deja elaborat. Această asociaţie a fost necesar să fie constituită deoarece deşi mai existau alte asociaţii, acestea nu aveau o activitate deosebită. În acea perioadă se dăduse dispoziţie ca toate manifestaţiile, întrunirile publice şi marşurile să fie făcute cu avizele primarilor din oraşele respective şi cu cel al unităţilor de poliţie. Ca persoane particulare nu puteau fi obţinute aceste avize şi prin urmare era necesară constituirea unei asociaţii cu un scop declarat care să permită lupta împotriva comunismului şi a noii puteri instalate, asociaţia urmînd să fie o reprezentanţă a societăţii civile. După momentul dobîndirii personalităţii juridice cel puţin în fiecare duminică organizam marşuri care se desfăşurau între Piaţa Unirii şi Piaţa Victoriei, cu precizarea că erau organizate şi se desfăşurau în condiţiile legislaşiei din acea perioadă şi cu respectarea tuturor cerinţelor impuse de autorităţi. După data de 19 februarie 1990, l-am cunoscut pe Doru Braia, persoană care a spus că venea din Germania şi că are dublă cetăţenie, respectiv română şi germană. În acea perioadă "Alianţa Poporului" organiza mitinguri uneori în exclusivitate, alteori împreună cu alte asociaţi cum ar fi Asociaţia "16 – 21 Dcembrie", Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi Grupul Independent pentru Democraţie (G.I.D.), uneori colaborîndu-se şi cu asociaţiile studenţeşti în măsura în care acestea aveau disponibilitatea. La cele mai multe marşuri a participat şi Ion Fluieraş care în prezent este preşedintele Asociaţiei "21 Decembrie Piaţa Universităţii". De multe ori, Doru Braia care nu avea posiblitatea de a mobiliza persoane, venea şi ţinea cuvîntări în cadrul mitinguri-lor organizate de asociaţia "Alianţa Poporului" şi încerca prin cuvintele sale să explice cum este viaţa în lumea liberă, făcînd referiri la nivelul de trai, la respectul pe care instituţiile publice îl acordă cetăţeanului dar mai ales la drepturile şi libertăţile de care se bucură cetăţenii din lumea liberă, în special în Germania, ţara de unde venea el. Menţionez că Doru Braia era o persoană echilibrată care îşi alegea cuvintele cu grijă şi de fiecare dată nu uita să aminteacă că aceste lucruri sunt posibile şi în România. Discursul său era bine ordinat şi bine structurat, nu urla şi nu se enerva şi de asemenei niciodată nu a instigat la acte de violenţă. În perioada respectivă, Asociaţia "Alianţa Poporului" era cea mai puternică asociaţie din România, numărul membrilor ei fiind de peste 3500 iar cel al simpatizanţilor bucureşteni îl depăşea pe cel de 10 000. Numeric, doar asociaţiile studenţeşti erau mai puternice decît Asociaţia "Alianţa Poporului". Îmi amintesc că la mitingurile pe care le organizam la Piaţa Unirii, din acel lor unde se adunau cîteva sute de manifestanţi, pe timpul deplasării pînă să ajungem la Piaţa Victoriei, adunam aproximativ 10 000 de participanţi. La un moment dat am auzit că enrvat de către desele noastre mitinguri, Ion Iliescu aflat în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, s-a adresat enervat interlocutorilor săi, pe care i-a întrebat "Cine este ALIANŢA POPORULUI". Răspunsul care ştiu că l-a primit a fost acela că "ALIANŢA POPORULUI este condusă de revoluţionari şi de Dumitru Dincă care a condus manifestaţia din 21 Decembrie din Piaţa Universităţii". Menţionez că asociaţia îl avea ca preşedinte pe Cornel Pantilie pe care eu îl propusesem ca preşedinte şi care a ocupat această funcţie fiind practic impus de către mine. Funcţiile de vicepreşedinte erau ocupate de mine, de Teodor Mărieş, de Mihaela Hilerin şi de către Petre Ioan. Arăt că mulţi revoluţionari înregimentaţi în F.S.N. mi-au cerut în mod repetat să mă alătur lui Ion Iliescu şi grupării sale, motivele acestor insistenţe fiind acelea că Asociaţia "Alianţa Poporului" era mai puternică decît toate cele 3 partide politice istorice, luate la un loc. Asociaţia noastră, neavînd o organizare specifică partidelor, ne mărgineam la acţiuni civice, fiind o organizaţie de atitudine ce monitoriza activitatea puterii, criticînd astfel orice abatere de la normele şi principiile democraţiei. În perioada de după 19 februarie 1990, pînă la începutul lunii aprilie 1990, societatea românească a fost zguduită de evenimentele violente care au avut loc la data de 15 martie 1990 la Tîrgu Mureş. În acea perioadă, conducerea Asociaţiei Alianţei Poporului a demascat implicarea membrilor Frontului Salvării Naţionale şi a unor instituţii ale statului în diversiunea ce a avut loc la Tîrgu Mureş ce avea ca obiect deplasarea atenţiei opiniei publice în acea direcţie, cu scopul de a uita problema datei alegerilor, a condiţiilor asigurate pentru desfăşurarea alegerilor şi a desfăşurării campaniei electroale. Menţionez că în perioada respectivă, organizaţiile F.S.N. care fuseseră constituite în toate întreprinderile ajunseseră să înlocuiască organizaţiile P.C.R. din acestea, unele dintre acestea ajungînd pur şi simplu să se transforme, singura deosebire ţinînd de denumire şi nu neapărat de ideologie ori componenţă individuală. Tot în această perioadă a fost elaborată Proclamaţia de la Timişoara care în cuprinsul punctului 8 prevedea că persoanele care au ocupat funcţii de conducere în aparatul P.C.R. şi în cadrul Departamentului Securităţii Statului să nu poată participa la alegeri în calitate de candidat, o perioadă de două legislaturi. Raţiunea pentru care în proclamaţie se menţiona necesitatea ca foştii activişti P.C.R. şi din Securitate să nu poată participa la alegeri, era aceea că cetăţenii României nu aveau o educaţie politică şi civică adecvată care să împiedice inducerea lor în eroare, existînd astfel riscul ca ei să aleagă tot comunişti în Parlamentul României. Menţionez că întreaga conducere a Asociaţiei "Alianţa Poporului" era constituită din revoluţionari care participaseră la manifestaţiile anticomuniste şi antidictatoriale, încă din data de 21.12.1989 şi nu a existat nici o ocazie în care la manifestaţiile organizate de această asociaţie să se producă evenimente violente. La începutul lunii aprilie, la o dată pe care nu o pot preciza, Doru Braia a fost expulzat din România deşi avea şi cetăţenie română iar acest fapt a fost de natură să mă indingeze deosebit de mult, astfel încît am proestat împotriva acestei măsuri abuzive şi antidemocratice, atît cu ocazia manifestaţiilor organizate de către Asociaţia "Alianţa Poporului" cît şi individual. După expulzarea lui Doru Braia, la data de 12.04.1990, conducerea Frontului Salvării Naţionale a interzis regelui Mihai intrarea pe teritoriul României de pe Aeroportul Băneasa, acesta în opinia mea fiind un caz grav de încălcare a drepturilor omului. Discursurile mele erau deosebit de critice la adresa Frontului Salvării Naţionale şi a conducerii sale iar la un miting organizat la Piaţa Unirii, pentru prima dată l-am acuzat pe Ion Iliescu de diversiunea pe care a creat-o în luna decembrie 1989 şi care s-a soldat cu mai mulţi morţi decît pînă pe 22.12.1989, evidenţiind şi afirmînd confiscarea Revoluţiei democrate din România de către conducerea pe care a creat-o în luna decembrie 1989 şi care s-a soldat cu mai mulţi morţi decît pînă pe 22.12.1989, evidenţiind şi afirmînd confiscarea Revoluţiei democrate din România de către coduncerea Frontului Salvării Naţionale. Acest discurs a fost mediatizat pe postul naţional de televiziune TVR, dar nu cu scopul de a lăsa populaţia să înţeleagă fiecare ce dorea, ci însoţit de comentarii care aveau menirea să mă discrediteze şi încrimineze atît pe mine cît şi pe colegii mei din Asociaţia "Alianţa Poporului". Îmi amintesc că atunci cînd a fost lansată Proclamaţia de la Timişoara, eu şi Teodor Mărieş ne-am deplasat în acest oraş martir şi în numele Asociaţiei "Alianţa Poporului" am aderat la aceată proclamaţie, exprimîndu-ne toată adeziunea la principiile ei. Acolo am constatat că şi cetăţenii timişoreni aveau aceleaşi nemulţumiri ca şi cei ai municipiului Bucureşti şi cu membrii Asociaţiei "Alianţa Poporului", însă în timp ce timişorenii au elaborat acea proclamaţie, noi cetăţenii bucureşteni, prin acţiunile noastre o puneam în practică. Arăt că Asociaţia "Alianţa Poporului" se întărea în fiecare zi care trecea prin atragerea de noi membri, dar cel mai important obiectiv mi se părea acela de a conştientiza cetăţenilor de a vota conform intereselor şi conştiinţei lor, motiv pentru care, fără a fi solicitaţi de vreun partid politic noi am făcut campanie pro democraţie. La data de 22.04.1990 cînd s-a organizat mitingul opoziţiei la care au participat atît partidele istroice cît şi unele partide nou înfiinţate, precum şi asociaţii, s-a produs o stare de nemulţumire cauzată de faptul că deşi ne aflăm în plină campanie electorală, acest miting nu a fost prezentat la TVR în mod obiectiv, aşa cum trebuie să se procedeze într-o ţară civilizată şi democrată. Dimpotrivă, unii lideri ai acestor partide erau catalogaţi în contradicţie cu principiile democratice, dar şi cu legea electorală ce fusese elaborată în acea perioadă. Această nemulţumire a participanţilor la miting s-a soldat cu deplasarea unui număr suficient de mare de participanţi (mai multe mii) la poarta TVR din strada Emil Pangrati unde am solicitat o întrevedere cu conducerea instituţiei. Din delegaţia care a fost primită de către directorul TVR, Răzvan Teodorescu, am făcut parte şi eu care de puţin timp demisionasem din conducerea "Alianţei Poporului", Constantin Ticu Dumitrescu, precum şi alte persoane ale căror nume nu mi le mai amintesc. Cu ocazia discuţiilor pe care le-am purtat cu Răzvan Teodorescu am luat cunoştinţă de faptul că motivul principal pentru care TVR şi presa nu puteau să se afle la dispoziţia cetăţeanului, îl reprezenta existenţa unui act normativ, respectiv Decretul 473 conform căruia MASS MEDIA se afla în subordinea puterii de stat. Tot cu ocazia acestor discuţii am fost sfătuit de către Răzvan Teodorescu să acţionăm pentru abrogarea acestui act normativ dacă doream ca TVR să file liberă. După aceasta, coloana cu cei aproximativ 1000 de manifestanţi rămaşi am părăsit zona TVR decizînd să mergem în Piaţa Universităţii pentru a demonstra, întrucît din discuţiile purtate reţinusem că televizunea nu merge decît acolo unde se produc evenimente spectaculoase. Deplasarea am efectuat-o pe Calea Dorobanţi şi pentru a nu perturba circulaţia autovehiculelor, ne deplasam pe trotuare iar atunci cînd coloana a trecut pe lîngă Magazinul Tienretului, de la una din ferestrele unui bloc din zonă a fost aruncat un ghiveci de flori care a lovit în cap pe o femeie ce făcea parte din coloana de manifestanţi. Am concluzionat, aşa cum era şi normal, că persoana care a aruncat ghiveciul de flori era simpatizant FSN. În mod normal noi am încercat să aflăm cine anume se făcea vinovat de aruncarea ghiveiului de flori şi lovirea colegei noastre de manifestaţie. În acest sens am contactat nişte poliţişti aflaţi în zona Căii Dorobanţi cărora le-am sesizat cele întîmplate spunîndu-le că o manifestantă a fost pe punctul de a fi ucisă, le-am descris împrejurările în care s-a produs acest eveniment şi le-am cerut să efectueze verificări în vederea identificării autorului acestei fapte şi tragerii sale la răspundere penală. Acei poliţişti ne-au refzuat pe motiv că nu este posibil să identifice pe cel care ne-a agresat colega şi nu a efectuat nici un fel de cercetări. Victima a cărui nume nu îl cunosc se afla în partea din spate a coloanei de manifestanţi şi a fost transportată la Spitalul de Urgenţă Florească. Avînd în vedere refuzul poliţiştilor de a efectua cercetări pentru identificarea agresorului femeii transportate la spital, am hotărît să acţionez astfel încît să determin autorităţile publice să se implice în soluţionarea acestui caz de agresiune. Ideea pe care am avut-o în vedere a fost aceea că putem determina autorităţile să acţioneze în acest sens, recurgînd la blocarea Pieţei Universităţii , ideea fiind preluată şi de către Octavian Rădulescu şi Ioan Fluieraş împreună cu care mă aflam. Deoarece evenimentul produs, respectiv agresarea femeii a creat o stare de temere în rîndurile manifestanţilor, o parte dintre aceştia au părăsit coloana şi astfel în Piaţa Universităţii am ajuns doar 200 – 300 de manifestanţi. Această temere le fusese amplificată de refuzul poliţiştilor de a acţiona pentru identificarea agresorului, considerînd că între agresiune şi refuzul poliţiştilor de a-şi face datoria există o legătură. Dintre manifestanţii rămaşi, aproximativ 100 au agreat ideea de a se recurge la blocarea circulaţiei în Piaţa Universităţii şi astfel să determinăm pe reprezentanţii autorităţlor să ia măsuri pentru identificare şi tragerea la răspundere penală a autorului agresiunii comise asupra colegei noasrtre de manifestaţie. Cei ce au agreat ideea erau tineri, în marea lor majoritate muncitori sau funcţionari. În legătură cu modul în care aveau loc deplasările participanţilor la mitingurile organizate de Asociaţia "Alianţa Poporului", precizez că de obicei manifestanţii purtau pe braţ legate panglici tricolore pentru a nu fi confundaţi cu persoane ce nu participau la acţiunea noastră. Unii dintre participanţi, în special tineri, asigurau ordinea şi disciplina în cadrul coloanei, pentru a împiedica alipirea la grupul nostru de ţigani şi indivizi dubioşi care apoi să fie prezentaţi de către MASS-MEDIA drept membri ai asociaţiei noastre. De asemenea, eu verificam pe o parte a coloanei iar Teodor Mărieş pe cealaltă parte ca acest consemn stabilit de noi, să fie respectat în mod corespunzător şi astfel să se prevină pătrunderea între noi de elemente provocatoare ori dubioase care să ne poată discredita faţă de opinia publică, atît prin prezenţa lor alături de noi cît şi eventual prin acţiunile pe care ar fi putut să le comită. Lozincile care erau scandate în mod obişnuit de către manifestanţi erau următoarele: "Jos comunismul", "Jos F.S.N. ", "Jos Iliescu", "Păcat, păcat de sîngele vărsat", "Cine a tras în noi după 22", "Iliescu judecat pentru sîngele vărsat", "Jos criminalii", "Jos criminalul de Iliescu", "Cine a stat 5 ani la ruşi, nu poate gîndi ca Bush", "Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara" şi altele al căror conţinut nu mi-l mai amintesc. Lozincile nu aveau un conţinut indecent şi nici instigator la violenţă. Se mai striga şi "Fără violenţă" deoarece nu de puţine ori, membri ori simpatizanţi ai FSN încercau să agreseze ori să provoace la confruntări pe manifestanţii noştri. Uneori poliţiştii care ne însoţeau, îşi făceau datoria, alteori nu, în sensul de a ne proteja şi a descuraja acţiunile şi intenţiile violente ale unor persoane care încercau să ne argeseze ori să pătrundă între noi, fără voia noastră. Îmi amintesc că unul dintre aceşti polţişti pe care l-am atenţionat că nu îşi făcea datoria de a ne proteja coloana de manifestanţi, mi-a spus "Dar ce pot eu să îi opresc să intre în coloana voastră?! ". Răspunsul meu a fost "Puteţi să nu permiteţi provocarea celor din coloană de către persoane din afara acestora şi celor din coloană să se dedea la acte de violenţă". Menţionez că pentru a nu peturba circulaţia pe carosabil cu ocazia mitingurilor pe care le organizam, noi ne deplasam doar pe o singură bandă de drum, urmărind ca în acest fel să creăm cît mai puţine neplăceri participanţilor la trafic. Fac precizarea că după ce am reuşit blocarea carosabilului în zona rondului de la Universităţii, în seara zilei de 22.04.1990 în jurul orei 21:00 am încercat să mobilizez pe membrii unora dintre asociaţile cu care mai colaborasem în organizarea altor acţiuni de protest, în vederea participării împreună cu noi la această acţiune. Nu am reuşit să mobilizez pe nimeni deoarece nu am obţinut numerele de telefon ale conducătorilor acestora iar la membri Asociaţiei "Alianţa Poporului" nu am apelat, astfel încît ne-am trezit în situaţia în care riscam să nu ne putem atinge scopul de a păstra blocată circulaţia. În această situaţie, un manifestant student mi-a dat numărul de telefon al lui Marian Munteanu iar eu l-am sunat, i-am explicat care este situaţia şi l-am întrebat dacă poate să ne sprijine în această acţiune. Răspunsul pe care l-am primit a fost sec: "Noi nu ne amestecăm în voi şi nu suntem de acord cu asemenea acţiuni". În toiul nopţii de 22/23.04.1990, Piaţa Universităţii a fost blocată cu oameni şi cu tomberoane de gunoi aduse de aceştia în acest scop. În cursul nopţii am elaborat o serie de revendicări care au stat la baza creării fenomenului Piaţa Universităţii. Noi ceream retrocedarea terenurilor agricole, retehnologizarea întreprinderilor, aprovizionarea întreprinderilor cu materii prime industriale deficitare, asigurarea unor infuzii de capital străin în economia românească, descentralizarea economiei româneşti, abrogarea Decretului 473, aplicarea prevederilor punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, precum şi efectuarea unei campanii electorale cu şanse egale pentru toţi cei ce se aflau în cursa electroală, atît pentru funcţia de preşedinte al României cît şi pentru Parlamentului României. Noi mai solicitam să fie adoptate legi care să permită privatizarea mijloacelor de producţie. În dimineaţa zilei de 23.04.1990, dîndu-mi seama că prin acţiunea pe care o întreprindeam de a bloca circulaţia în cel mai important nod de circulaţie rutieră din Capitală, puteam să afectăm în mod negativ deplasarea persoanelor care trebuiau să ajungă la locurile lor de muncă, am decis să ne retragem din zona rondului Universităţii în zona monumentului. Astfel am permis libera circulaţie a troleibuzelor prin zona liberată de noi, iar în jurul orei 06:00, împreună cu ceilalţi protestatari ne-am poziţionat pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional, nestînjenind în nici un fel prin prezenţa noastră circulaţia autovehiculelor. Aproximativ în jurul orei 08:30 prietena mea Hilerim Mihaela, mi-a adus o pizza şi pentru a o consuma ne-am retras în faţa clădiri Teatrului Naţional, pe aleea care face legătura cu strada Batiştei. Ne-am aşezat pe o băncuţă şi am început să mîncăm. La aproximativ 10 minute după aceasta, lîngă noi au apărut două autoturisme, unul marca ARO de culoare gri avînd partea din spate tip dubă şi un autoturism marca Dacia 1300 de culoare neagră, ambele neînscripţionate. Din cele două autoturisme au coborît 7 sau 8 bărbaţi îmbrăcaţi în ţinută civilă şi care fără să spună nimic, m-au apucat de braţe şi m-au introdus în duba autoturismului marca ARO, eu aflîndu-mă acolo singur. Geamurile dubei erau vopsite, astfel încît nu am putut să văd nimic din ceea ce era în afară. Autoturismul s-a pus în mişcare şi timp de aproximativ 30 de minute am circulat într-o direcţie pe care nu pot să o precizez. După acest interval de timp, am fost coborît în curtea unei unităţi militare care mi-am dat seama că este a Secţiei 1 Poliţie de pe Bulevardul Ana Ipătescu, imobilul fiindu-mi cunoscut atît datorită aspectului său cît şi datorită faptului că de nenumărate ori am trecut pe lîngă acesta. Am fost introdus în clădire, într-un birou aflat la parterul imobilului, loc unde am fost lăsat să aştept timp de aproximativ 10 minute. Stînd acolo, am auzit prin uşă discuţii purtate între mai multe persoane, din conţinutul lor rezultînd că nu se dorea ca eu să rămîn acolo. Imediat după aceasta, am fost luat şi introdus înapoi în duba autoturismului de teren marca ARO, care s-a pus în mişcare, atunci cînd am întrbat ce anume se doreşte de la mine şi de ce am fost luat, răspunsul primit fiind acela că "lasă că vezi tu de ce". Timp de aproximativ o oră ne-am deplasat, fără a şti în ce direcţie, pe drum auzind mai multe comunicări la staţia de emisie recepţie menţionată, însă nu am înţeles ce anume se comunica deoarece erau menţionate multe numere, dîndu-mi seama că se exprimau în mod codificat. Am ajuns în curtea unei alte unităţi militare iar pe o uşă situată în partea stîngă a curţii şi aflată în partea din spate a unei clădiri cu două nivele, am fost introdus în interior, ocazie cu care mi-am dat seama că mă aflam într-o secţie de poliţie. Am fost urcat pe nişte trepte aflate pe direcţia uşii de acces în clădire, la etajul secţiei de poliţie şi am fost introdus într-un birou ale cărui ferestre erau orientate spre curtea în care fusesem coborît. În birou am fost lăsat sub supravegherea şi paza unui bărbat îmbrăcat în ţinută civilă şi am fost lăsat să fumez. Menţionez că la acea secţie de poliţie am ajuns aproximativ în jurul orei 10:00 iar în acel loc am fost ţinut timp de aproximativ patru ore. În acel loc nu am fost bruscat, agresat, nu mi-au fost adresate injurii, ameninţări sau insulte şi nici nu am fost audiat, neaducîndumi-se la cunoştinţă nici că împotriva mea ar fi fost luată vreo măsură procesuală restrictivă de libertate, respectiv reţinere ori arestare preventivă. Stînd în birou, la un moment dat a venit un bărbat în vîrstă de aproximativ 40 de ani, masiv, înalt, cu tenul de culoare închisă şi căruia persoanele aflate în zonă i se adresau cu apelativul "Domnule Comandant". El mi-a spus că voi fi adus la Poliţia Capitalei deoarece generalul Diamandescu şi Bîtlan voiau să vorbească cu mine. După ce mi-a comunicat aceasta, am fost dus din nou în curtea în care mă aflasem atunci cînd am ajuns la secţia de poliţie iar apoi am fost introdus în duba unui autovehicul din care nu vedeam nimic. Datorită perioadei lungi de timp care a trecut de atunci, nu îmi amintesc dacă autovehiculul cu care eram transportat era cel cu care fusesem adus acolo sau era altul. Pe timul deplasării am auzit o comunicare din care am înţeles că se raporta că eram adus de la Secţia 21 la Poliţia Capitalei, acest fapt determinîndu-mă să cred că unitatea de poliţie unde fusesem ţinut timp de aproxmativ 4 ore, era Secţia 21 Poliţie din cartierul Militari al municipiului Bucureşti. Am ajuns la sediul Poliţiei Capitalei şi am fost urcat la etajul 1 al clădirii fiind dus într-un birou de dimensiuni foarte mari unde se aflau generalii Corneliu Diamandescu şi Dumitru Bîtlan. Aceştia m-au invitat să iau loc şi apoi m-au întrebat care îmi sunt nemulţumirile, eu răspunzîndu-le că sunt nemulţumit de încălcarea drepturilor omului în România şi de lipsa reformelor economice. Generalul Cornelui Diamandescu a ridicat apoi tonul la mine şi m-a întrebat dacă îmi dau seama ce am făcut atunci cînd am blocat circulaţia în Piaţa Universităţii şi că am împiedicat oamenii să ajungă la locurile lor de muncă. Eu am răspuns că tocmai deoarece m-am gîndit la muncitorii şi la celelalte persoane care trebuiau să se deplaseze la locurile lor de muncă, am deblocat circulaţia pe carosabil şi m-am poziţionat pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional. Auzind aceasta generalul Corneliu Diamandescu mi-a spus "Acum cîţiva susţinători ai mata' au blocat din nou piaţa. Dumneata eşti capabil să-i convingi să deblocheze piaţa? ". Eu am gîndit că este posibil să fie tot cei care în ziua precedentă acţionaseră cu mine pentru a bloca circulaţia autovehiculelor în zona Pieţei Universităţii şi avînd în vedere că numărul lor era mic, exista riscul ca forţele de ordine să acţioneze în mod violent împotriva lor pentru a debloca circulaţia. Într-o astfel de situaţie, am decis că cel mai bine era să fac ce se putea şi depindea de mine pentru a-I convinge pe manifetanţi să elibereze carosabilul şi în acest mod să evit producerea unor evenimente violente concretizate în ciocniri între ei şi mebrii forţelor de ordine şi care ar fi putut să aibă ca urmare vătămări de persoane, care în mod logic ar fi fost în principal dintre manifestanţi. Pentru aceste motive am răspuns celor doi generali de poliţie că sunt de acord să merg în Piaţa Universităţii şi să fac tot ce pot pentru a-i determina pe manifestanţi să elibereze carosabilul, convingerea mea fiind aceea că o astfel de acţiune este de natură să servească şi intereselor protestatarilor care în caz contrar ar fi fost evacuaţi cu forţa de către forţele de ordine. După ce mi-am exprimat acordul să cooperez la deblocarea carosabilului în Piaţa Universităţii, în birou a fost chemat un ofiţer îmbrăcat în uniformă de poliţie şi care pe epoleţi avea două stele mari corespunzătoare gradului de locotenent colonel. Acesta era brunet, slăbuţ, cu faţa prelungă şi am înţeles că se numea Mateescu. Împreună cu acesta, conform ordinului primit de la cei doi generali, ne-am deplasat cu un autoturism marca Dacia 1310 de culoare neagră, pînă în Piaţa Universităţii. Îmbarcarea s-a făcut pe platoul clădirii în care se află sediul Poliţiei Capitalei, eu fiind aşezat pe bancheta din spate, fiind încadrat de doi bărbaţi îmbrăcaţi şi ei în uniforme de poliţie. Pe timpul deplasării, ofiţerul Mateescu care se afla pe scaunul din dreapta faţă al autoturismului, mi-a spus "Cred că nu o să-i laşi pe ăia să mă linşeze", eu dîndu-i asigurări că nu vor exista astfel de probleme. Menţionez că noi ne cunoşteam deoarece cu ocazia unor marşuri pe care le organizasem anterior, el luase legătura cu mine pentru a se evita producerea de tuburări, astfel încît pot afirma că între noi doi exista o relaţie de respect reciproc. Autoturismul a fost oprit în dreptul primei statui dinspre parcul Cişmigiu, zona fiind blocată de către manifestanţi iar circulaţia oprită. Am coborît din autoturism iar manifestanţii cînd m-au văzut au început să strige "L-au eliberat pe Dincă", "Dincă e cu noi", "Dincă este liber". Cu această ocazie am văzut o imensă explozie de bucurie şi de asemenea că numărul manifestanţilor era extrem de mare, ei blocînd tot bulevardul pînă în dreptul reprezentanţei băncii "Societe Generale", dincolo de Spitalul Colţea, în zona terenului viran şi erau adunaţi inclusiv pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional. De asemenea pe partea dinspre Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", trotuarul şi zona fîntînii arteziene erau ocupate, putînd aprecia că numărul manifestanţilor era mult mai mare decît al celor care participaseră la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii la 21.12.1989. Eu fiind profund mişcat de această manifestare spontană de prietenie la care nu mă aşteptasem şi nu speram, le-am mulţumit manifestanţilor şi în acelaşi timp, avînd în vedere promisiunea făcută celor doi generali de poliţie şi obligaţa mea morală de a-i lăsa pe cei adunaţi acolo să aleagă ce anume vor să facă, le-am spus "Dumneavoastră sunteţi foarte mulţi oameni aici. În momentul de faţă eu nu pot hotărî pentru dumneaovastră. Dumneavoastră veţi hotărî de acum încolo. Doriţi să părăsim Piaţa şi să-i lăsăm pe ticăloşi să ne ducă spre PERESTROIKA?". Din gurile manifestanţilor a răsunat un "NU" puternic iar eu pentru a certifica că hotărîrea le aparţine manifestanţilor, i-am întrebat "Doriţi să rămînem în Piaţa şi să permanentizăm această manifestaţie pînă cînd îi vom determina să facă alegeri libere şi corecte, să aborge Decretul 473 şi înceapă reformele economice şi sociale pe care ni le-au promis, inclusiv să fie aplicat punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara? ". Răspunsul pe care l-au dat manifestanţii a fost "Da", rostit atît de puternic încît părerea mea este că s-a auzit pînă la Poliţa Capitalei. Eu le-am spus apoi manifestanţilor "În aceste condiţii, pentru că dumneavoastră aşa aţi hotărît, eu voi rămîne în Piaţa Universităţii, pînă cînd ne vom cîştiga libertatea pentru care au murit şi şi-au dorit-o copii din Decembrie". Apreciez că aceste cuvinte i-au inspirat pe cei care ulterior au compus cîntecul "Noi de aicea nu plecăm". Am văzut cum poliţiştii care m-au însoţit au întors autoturismul fără a fi agresaţi de cineva. În aproximativ două ore, în Piaţa Universităţii au rămas cel mult 400 de persoane deoarece eu le-am spus că cei ce au locuri de muncă trebuie să meargă la serviciu pentru a nu li se desface contractele de muncă, urmînd ca în fiecare zi după terminarea programului de muncă, să vină pentru a-şi demonstra susţinerea faţă de hotărîrea pe care o luaseră cu privire la permanentizarea acestei manifestaţii. Cred că în jurul orei 23:30, am plecat la Itu Ioan care era jurnalist la publicaţia "Dreptatea" şi că era revoluţionar, pentru ca stînd în redacţia acestei publicaţii, să redactez o listă cu revendicări. În acest scop am mers la sediul Partidului Naţional Ţărănesc de pe Bulevardul Republicii, loc unde l-am întîlnit pe Ion Puiu care ocupa funcţia de vicepreşedinte al acestui partid. Acesta auzise ce s-a întîmplat în Piaţa Universităţii şi mă cunoştea iar anterior îmi acordase sprijin pentru tipărirea unor fluturaşi pe care i-am utilizat cu ocazia unor marşuri organizate de către membri Asociaţiei "Alianţa Poporului". Mi-a pus la dispoziţie scaun, masă, hîrtie şi ustensile de scris pentru a redacta nu o listă de revendicări ci un program ce avea conotaţii economico-sociale şi politice. Fiind o persoană cu un comportament prietensc şi foarte sfătos, discuţiile ce au fost purtate cu el şi cu mai mulţi tineri ce au fost şi ei în Piaţa Universităţii în după amiaza zilei de 23.04.1990, au durat pînă în jurul orei 04:00. La această oră un tînar a venit şi ne-a anunţat că forţele de poliţie i-au agresat pe manifestanţii rămaşi în timpul nopţii în Piaţa Universităţii, că au fost operate reţineri şi că au fost folosiţi inclusiv cîini de serviciu, respectiv ciobăneşti germani. Fiind îngrijorat de aceste veşti am decis să merg să văd ce se întîmplă deoarece mă simţeam răspunzător de soarta manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii. Această intenţie pe care am exprimat-o l-a determinat pe Ion Puiu să îmi ceară să nu plec spunîndu-mi că poliţiştii pe mine mă vor şi că dacă voi merge acolo, voi fi reţinut în mod sigur. Deoarece eu am spus că voi merge totuşi, Ion Puiu mi-a spus că dacă nu renunţ la intenţia mea, el va fi nevoit să mă oprească cu forţa, astfel încît am fost în imposibilitate de a-mi pune în practică intenţia. La ora 08:00 am mers în Piaţa Universităţii, loc unde am aflat că între cei care fuseseră reţinuţi se numără şi Ioan Fluieraş. Acolo i-am întîlnit pe lt. col. Mateescu şi pe col. Petre cărora le-am cerut să îl elibereze pe Ioan Fluieraş, aceştia asigurîndu-mă că vor face demersuri în acest sens, lucru care s-a şi întîmplat, acesta fiind pus în libertate în cursul aceleiaşi zile. În jurul orei 09:30 – 10:00, a fost deschis balconul Universităţii de către Marian Munteanu, liderul Asociaţiei "21 Decembrie 1989", Asociaţiei "Forumul Antitotalitar Român" şi alte asociaţii. În acest fel, Piaţa Universităţii a devenit locul de adunare al celor mai active elemente ale societăţii civile din România, ca urmare a implicării membrilor acestor asociaţii şi a cetăţenilor municipiului Bucureşti care au fost indignaţi de faptul că membrii forţelor de ordine au intervenit în mod nejustificat de violent şi însoţiţi de cîini, împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Imagini ce au surprins momente ale acestei intervenţii au fost publicate în presa din acea perioadă. Din acea zi, timp de 52 de zile, Piaţa Universităţii a fost ocupată permanent iar zona a fost denumită "Kilometrul 0 al democraţiei" sau "Zona liberă de neocomunism" ori "Agora democraţiei româneşti". De la balconul Universităţii s-au adresat persoanelor prezente în Piaţa Universităţii un număr mare de oratori dintre care menţionez pe Ioana Radu, Ana Blandiana, Teodor Mărieş, Octavian Rădulescu, Toader Sţeţca, Constantin Ticu-Dumitrescu, Romeo Raicu, Marian Munteanu, eu, membri ai lumii artistice, respectiv pictori, actori, muzicieni, oameni din popor, simpli muncitori, ţărani, medici, cadre didactice, ofiţeri membri ai C.A.D.A. şi multe alte persoane ale căror nume sau profesie nu mi le mai amintesc. La balcon au fost preluate din întreaga listă de revendicări pe care eu o redactasem în noaptea de 23/24.04.1990, doar căteva dintre ele, respectiv aplicarea prevederilor punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, necesitatea organizării de alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere şi democratice, abrogarea Decretului 473, proclamarea Pieţei Universităţii drept zonă liberă de neocomunism, solicitarea organizării dialogului cu conducerea de atunci a României. Aceste revendicări formulate iniţial de mine iar apoi preluate de către cei ce vorbeau de la balconul Universităţii, au fost practic extrase din lista de revendicări pe care eu o formulasem, fiind trecute cu vederea cele privind reformele economice. Din acest motiv, de la balcon am vorbit despre necesitatea ridicării nivelului de trai, despre confiscarea Revoluţiei din decembrie 1989. Am insistat asupra necesităţii desfăşurării unei campanii electorale corecte şi cu şanse egale pentru toţi participanţii, avînd în vedere că în timp ce candidaţii membri ai Frontului Salvării Naţionale beneficiau de o prezentare amplă şi la ore de maximă audienţă, candidaţii partidelor din opoziţie erau prezentaţi la ore cînd audienţa era foarte scăzută iar timpul de antenă ce le era acordat era mult mai redus prin comparaţie cu cel alocat contracandidaţilor lor. Îmi amintesc despre faptul că Octavian Rădulescu a fost prezentat într-o emisiune ce a fost difuzată la ora 02:00, cînd cea mai mare parte a posibililor telespectatori nu se mai aflau în faţa televizoarelor pentru a viziona acea emisiune. Pot afirma că deşi există o profundă stare de nemulţumire faţă de modul în care reprezentanţii puterii provizorii se comportau, totuşi protestatarii din Piaţa Univesităţii doreau extrem de mult să se ajungă la un dialog cu aceştia, pentru ca într-un cadru democratic să se încerce şi eventual chiar să se obţină soluţionarea unora dintre revendicările noastre. Această dorinţă de dialog şi de soluţionare în mod paşnic şi democratic a măcar o parte dintre revendicările formulate de noi şi pe care le apreciam a fi de importanţă deosebită pentru întreaga populaţie a României, a existat pe întreaga perioadă în care am participat la acţiunea de protest din Piaţa Universităţii. Această dorinţă era sinceră în ceea ce ne privea deoarece consideram că doar în acest mod era posibil să obţinem o schimbare în bine a societăţii româneşti, respectînd în acelaşi timp regulile democraţiei şi legalitatea. Întrucît reprezentanţii puterii provizorii care era exercitată de către membri Frontului Salvării Naţionale, conduşi de lideri grupaţi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi care aveau asigurată o majoritate extrem de confortabilă în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională au refuzat în mod constant solicitările noastre de dialog, am decis să recurg la un gest care să îi determine să îşi schimbe atitudinea faţă de noi. Avînd în vedere această decizie, la data de 01.05.1990 am declarat şi intrat în greva foamei, dorind ca în acest mod, cu riscul degradării stării mele de sănătate, să atrag atenţia opiniei publice asupra faptului că membrii conducerii F.S.N. refuză dialogul cu noi şi că în acest mod refuză să aibă o conduită democratică faţă de cei care îi contestau. Mie mi s-au alăturat încă 7 sau 8 protestatari care au intrat şi ei în greva foamei, noi fiind înregistraţi la Spitalul Colţea unde ne-au fost şi recoltate probe biologice, apoi ne-am poziţionat pe spaţiul verde din faţa Hotelului Intercontinental. În acel loc au fost aduse şi instalate două sau trei corturi de către reprezentanţi ai organizaţiei internaţionale "Medicine sans frontiere" şi a organizaţiei naţionale "Crucea roşie", filiala din România, iar în ele ne-am instalat greviştii foamei. Timp de 7 zile am continuat greva foamei pînă cînd am intrat în comă glicemică iar atunci la insistenţele altor protestari din Piaţa Universităţii, am fost nevoit să înterup această formă de protest care putea să aibă consecinţe deosebit de grave pentru mine. Motivul pentru care am cedat insitenţelor colegilor mei a fost acela că era nevoie de mine în calitate de organizator al protestului ce se desfăşura în Piaţa Universităţii şi că în această calitate puteam să fiu mult mai util decît în cea de grevist al foamei, acest raţionament fiind acceptat în final şi de către mine. În acest timp reprezentanţii puterii populare continuau să refuze dialogul cu noi, eu aflînd că în cadrul unor discuţii purtate de Ion Iliescu în cadrul C.P.U.N. , acesta s-ar fi exprimat că nu poate să meargă să dialogheze cu golanii din Piaţa Universităţii. De asemenea arăt faptul că între liderii asociaţiilor ai căror membri participau la manifestaţia de protest din Piaţa Universităţii, se produseseră neînţelegeri, acestea avînd ca motiv zvonul conform căruia exista posiblitatea ca reprezentanţii puterii să accepte totuşi un dialog cu reprezentanţii protestatarior, situaţie în care nu se cădea de acord în legătură cu componenţa numerică şi cu cea nominală a delegaţiei ce ar fi luat parte la acele convorbiri. Membrii conducerii asociaţiilor optau pentru o delegaţie cît mai redusă numeric şi într-o formulă exclusivistă care în opinia mea ar fi urmărit ca atunci cînd s-ar fi purtat discuţiile să obţină avantaje personale şi în schimbul obţinerii acestor avantaje ar fi abandonat interesul general al protestatarilor din Piaţa Universităţii şi care prin prezenţa lor creau posibilitatea ca ei să aibă acea întîlnire cu reprezentanţii puterii provizorii. Ceea ce mi se părea cel mai grav lucru era acela că în joc era interesul naţional. Tot atunci, Marian Muntenau a restricţionat accesul la balconul Universităţii, acolo fiind primite doar persoanele agreate de către el şi de asemenea tot el stabilea cît timp se acorda fiecărui vorbitor pentru a se adresa celor prezenţi în Piaţa Universităţii. Spre exemplificare, menţionez că la un moment dat mie mi-a fost acordat doar un interval de timp de un minut pentru a mă adresa protestatarilor, ceea ce reprezenta deosebit de puţin pentru ideile pe care doream să le transmit auditoriului din zonă. Acest comportament a lui Marian Munteanu a fost de natură să provoace nemulţumirea liderilor celorlalte asociaţii prezente în Piaţa Universităţii care apreciau că este incorect ca el să restricţioneze accesul la balconul Universităţii. Avînd în vedere posibilitatea de a se ajunge la negocieri cu reprezentanţii puterii provizorii, liderii asociaţiilor ai căror membri participau la manfiestaţia din Piaţa Universităţii au avut două reuniuni în scopul de a stabili componenţa echipei de negociatori care ar fi participat la întîlnire în calitate de reprezentanţi ai protestatarilor. Prima dintre întîlniri a avut loc la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" iar cea de a doua la sediul Asociaţiei "21 Decembrie 1989", eu avînd un punct de vedere exprimat conform căruia, la o eventuală întîlnire ce ar fi avut loc cu reprezentanţii puterii provizorii, era necesar să participe reprezentanţi ai fiecăruia dintre asociaţiile ai căror membri erau prezente în Piaţa Universităţii, inclusiv eu ca fondator al fenomenului "Piaţa Universităţii". Dacă prima întîlnire s-a desfăşurat fără incidente şi fără rezultate, cu ocazia celei de a doua întîlniri, preşedintele Asociaţiei "21 Decembrie 1989" în al cărei sediu se desfăşura întîlnirea, Nancu Alexandru, a fost găsit cu o cameră de filmat în funcţiune, care era ascunsă într-o geantă şi cu care erau înregistrate discuţiile ce aveau loc în încăperea în care ne aflam. Îmi amnitesc că cei prezenţi acolo au fost extrem de indignaţi de ceea ce se întîmpla, în sensul că tot ceea ce au vorbit a fost înregistrat pe ascuns, iar opinia mea este aceea că scopul efectuării acelei înregistrări era acela de a fi pusă la dispoziţia reprezentanţilor puterii provizorii, astfel încît aceştia cunoscînd atitudinea liderilor asociaţiilor, să poată să accepte ori refuze prezenţa în echipa de negociatori a unor persoane, în funcţie de felul în care aceştia erau agreabili sau nu iar punctele de vedere exprimate de ei convenabile. Nu s-a ajuns la un acord între noi în legătură cu componenţa unei echipe care să participe la negocierile cu reprezentanţii puterii, în situaţia în care aceştia ar fi fost de acord să poarte un dialog cu reprezentanţii protestanţilor din Piaţa Universităţii. Se ajunsese ca fiecare să critice pe toţi ceilalţi iar din acest motiv nu am putut să ne înţelegem în legătură cu componenţa echipei de negociatori. Opinia celor mai mulţi dintre liderii protestatarilor din Piaţa Universităţii era aceea că o eventuală întîlnire cu reprezentanţii puterii provizorii, era necesar să se desfăşoare în prezenţa aparatelor TVR şi a reprezentanţilor presei scrise, însă această opinie nu era împărtăşită de către Nancu Alexandru şi Oprea Ionel care pe atunci ocupau funcţiile de preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al Asociaţiei "21 Decembrie 1989", ei opunîndu-se ca o eventuală întîlnire cu Ion Iliescu să se desfăşoare în prezenţa reprezentanţilor MASS-MEDIA. Această opoziţie constantă a celor două persoane menţionate apreciez că a reprezentat principalul obstacol în calea ajungerii la un dialog cu reprezentanţii puterii provizorii, deoarece conform "funcţiilor pe care le aveam, persoanele din anturajul lui Ion Iliescu ar fi acceptat purtarea de negocieri cu noi dacă cei doi lideri ai Asociaţiei "21 Decembrie 1989" nu ar fi avut o atitudine constant obstrucţionistă. Pe de altă parte, eu mă aşteptam ca liderii protestatarilor din Piaţa Universităţii să aibă un astfel de comportament, mult mai coerent şi responsabil care să fie de natură să crească interesul lui Ion Iliescu şi a C.F.S.N. în purtarea de negocieri cu reprezentanţii noştri. Un exemplu de astfel de atitudine negativă, îl reprezintă faptul că după data de 12.05.1990, cu ocazia unei deplasări în Piaţa Universităţii a lui Ion Raţiu, protestatarii au fost incitaţi de către Marian Munteanu să îl huiduie pe acesta. Această instigare a celor prezenţi în Piaţa Universităţii să îl huiduie pe Ion Raţiu ce se afla acolo în calitate de persoană particulară şi nu de candidat la Preşedinţia României, mi s-a părut şi atunci şi acum ca un act reprobabil şi fără nici un fel de justificare. Îl legătură cu Marian Munteanu, menţionez că acesta permanent a afişat o atitudine ostilă faţă de Partidul Naţional Ţărănesc cît şi faţă de membrii şi simpatizanţii acestuia, astfel încît faptul că a instigat la huiduirea unui vicepreşedinte al acestui partid şi care era şi candidatul său la ocuparea funcţiei de preşedinte al României, mi s-a părut că deşi era un act condamnabil, totuşi făcea parte din comportamentul său. Acest comportament apreciez că nu îşi poate găsi explicaţia şi cu atît mai puţin scuza nici măcar în înţelegerea între toţi liderii din Piaţa Universităţii de a nu lăsa să se înţeleagă că noi am susţine opoziţia sau vreun partid, deoarece de la această înţelegere şi pînă la huiduirea candidatului P.N.Ţ. la funcţia supremă în România, era o diferenţă extrem de mare. Menţionez că protestarii din Piaţa Universităţii lansaseră lozinca "Noi nu suntem partide", însă nici această delimitare de ceea ce însemnau partidele pe atunci, nu justifica atitiudinea pe care a avut-o Marian Munteanu faţă de Ion Raţiu. O altă atitudine care nu poate fi justificată priveşte felul în care în mod obişnuit se comporta Marian Munteanu faţă de reprezentanţii MASS-MEDIA. Acesta în mod frecvent refuză să le acorde interviuri pe motiv că "Pe mine nu mă interesează ăştia", deşi era conştient că astfel face deservicii protestatarilor din Piaţa Universităţii. În această perioadă, în mod constant, în emisiunile TVR, fenomenul "Piaţa Universităţii" era prezentat în mod real şi tendenţios, fiind difuzate un număr mare de comentarii ce aveau ca scop instigarea populaţiei României la ură împotriva protestatarilor din acel permietru. De asemenea, fenomenul era prezentat pe larg în emisiunile informative ale altor posturi de televiziune din afara României. Zilnic, eu şi alţi lideri din Piaţa Universităţii acordam interviuri la reporteri BBC, TB5, RAI UNO, CNN, Corea de Sud, Argentina, Brazila şi o dată unui post de televiziune din U.R.S.S. Foarte multe persoane de origine română care locuiau în acea perioadă în afara teritoriului României, mi-au povestit ulterior că jurnalele lor de actualităţi începeau şi se terminau cu aspecte din Piaţa Universităţii. Atît presa scrisă cît şi emisiunile posturilor de televizune străine, cu excepţia celor din URSS şi din Bulgaria, prezentau fenomenul "Piaţa Universităţii" aşa cum era el respectiv ca pe luptă pentru libertate şi demnitate umană, în acea perioadă putînd să afirm cu toată siguranţa că eram mult mai cunoscut în afara României decît în interiorul acesteia. Astfel, în România, MASS-MEDIA mă prezenta într-o lumină nefavorabilă ca un golan şi derbedeu, în timp ce în străinătate eram prezentat ca luptător pentru democraţie şi tribun al poporului. Spre exemplificare menţionez faptul că în luna mai 1990, publicaţia franceză "L'Expres" publică o fotografie mare în care eram reprezentat eu iar aceasta era însoţită de inscripţia "tribun al poporului" iar pe aceeaşi pagină, într-o fotografie de mici dimensiuni era prezentat Ion Iliescu însoţit de inscripţia "conducător comunist" sau neocomunist "al României". În perioada 10-20.05.1990, balconul Universităţii devenise accesibil doar lui Marian Munteanu şi persoanelor agreate de el. În timp ce el vorbea ore în şir la balcon, alţi lideri ai Pieţei Universităţii nu mai erau primiţi acolo, accesul fiindu-le oprit de către persoane ce asigurau paza atît la intrarea în clădirea Universităţii, cît şi în interior pînă la intarea în balcon. Dintre cei care asigurau interzicerea accesului spre balcon, îmi amintesc pe Ion Ciocină şi pe Ştefan Cluceru, despre acesta din urmă cunoscînd că în prezent este stabilit în Franţa. În timp ce alţi lideri erau împiedicaţi să ajungă în balcon, Marian Munteanu recita poezii ore în şir, acest comportament fiind de natură să stîrnească nemulţumirea manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Ei erau nemulţumiţi atît de felul în care erau elaborate discursurile lui Marian Munteanu atunci cînd acesta ţinea discursuri şi nu recita poezii, cît şi lipsa de planificare în acţiunile care se organizau. Faptul că el monopolizase balconul Universităţii iar împrejurarea că doar el şi încă cîteva persoane, mereu aceleaşi apăreau acolo, îi nemulţumea pe cei care veneau în Piaţa Universităţii. Atunci cînd aceştia mă întrebau de ce eu sau alţi lideri ai Pieţei Universităţii nu mai ţineam discursuri, eu îi minţeam invocînd diferite motive şi nu le spuneam că de fapt noi nu mai ţineam discursuri în balconul Universităţii, pentru simplul motiv că Marian Munteanu şi încă cîteva persoane nu ne mai permiteau aceasta. Făceam aceasta deoarece dacă celor ce mă întrebau le-aş fi spus adevărul, în mod sigur şi rapid, între cei care gîndeau ca mine şi cei care gîndeau ca Marian Munteanu, s-ar fi produs o ruptură iar aceasta ar fi însemnat de fapt sfîrşitul fenomenului "Piaţa Universităţii", fără ca societatea civilă românească să fi obţinut nimic. Sfîrşitul fenomenului s-ar fi produs în această situaţie ca urmare a faptului că membrii uneia dintre tabere ar fi părăsit perimetrul Pieţei Universităţii, lucru care eu nu îl doream, acesta fiind motivul pentru care eu îi dezinformam pe cei ce mă întrebau de ce nu mai ţin discursuri eu şi alţi lideri. Din activitatea Pieţei Universitîţii au rezultat un număr de trei trăsături caracteristice, după cum urmează: 1. Caracterul anticomunist al manifestaţiei ce avea loc în acea zonă şi care reieşea cel mai bine din textul cîntecului "Imnul golanilor", conţinutul său fiind deosebit de relevant; 2. Dorinţa tuturor participanţilor la manifestaţie de a rezolva în mod pozitiv pentru societatea civliă românească diferendele apărute între membrii acesteia şi cei ai puterii provizorii, aceasta rezultînd din atitudinea şi voinţa exprimată a protestatarilor; 3. Dorinţa de libertate a participanţilor la manifestaţie, exprimată în faptul că liderii manifestanţilor proclamaseră locul "Zonă liberă de neocomunism" şi "Kilometru 0 al democraţiei". Menţionez că la cîteva zile de la începerea manifestaţiei, cel mai probabil ori la 27 ori la 28.04.1990, s-a luat decizia de a începe strîngerea de semnături pentru susţinerea aplicării prevederilor punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, existînd opinia că dacă vor fi strînse un număr de cel puţin 500 000 de semnături, Ion Iliescu care era conducătorul "de facto" al României în acea perioadă, ar fi acceptat să se întîlnească cu reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi să organizeze un referndum pentru eventuala introducere a acestor prevederi în legea electroală. Fac precizarea că pentru alegerile din luna mai 1990, această lege nu mai putea să fie modificată deoarece campania electroală se afla în plină desfăşurare, dar prevederile punctului 8 al "Proclamaţiei de la Timişoara" ar fi devenit aplicabile pentru alegerile generale şi cele prezidenţiale ce urmau să aibă loc în anul 1992. Îmi amintesc că propunerea pentru strîngerea de semnături a fost formulată de către Marian Munteanu, după o discuţie pe care acesta a avut-o cu George Şerban care era profesor de socialism ştiinţific la Universitatea din Timişoara iar această discuţie ştiu că a avut loc după ocuparea de către manifestanţi a Pieţei Universităţii. Aplicarea prevederilor punctului 8 al "Proclamaţiei de la Timişoara" era privită ca o necesitate pentru curăţirea clasei politice româneşti, cu precizarea că nu se dorea ca foştii nomenclaturişti să fie pedepsiţi ci doar împiedicaţi să mai ocupe funcţii de conducere în structurile de decizie ale României. Pe timpul campaniei de adunare a semnăturilor, periodic se anunţa cîte semnături au fost strînse. La un moment dat s-a anunţat că au fost strînse peste 200 000 de semnături şi aflîndu-mă la sediul Asociaţiei "21 Decembrie 1989" l-am auzit pe George Şerban spunînd "Ce bine ar fi să fie atîtea semnături, dar nu sunt". Auzind aceasta, eu l-am întrebat cîte semnături sunt strînse iar el mi-a răspuns că sunt foarte puţine, aproximativ 50 000, acest răspuns fiind de natură să mă nemulţumească în legătură cu faptul că s-a minţit şi am întrebat de ce a fost nevoie să se procedeze astfel, considerînd că aceasta reprezintă o dezinformare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi că dacă aceştia ar fi aflat adevărul, ar fi fost dezamăgiţi. Personal eram convins că partidele istorice şi celealte formaţiuni politice care se opuneau Frontului Salvării Naţionale nu vor cîştiga alegerile, dar în acelaşi timp consideram că ele vor reuşi să obţină o reprezentare suficient de bună în viitorul parlament al României, astfel încît să constituie o opoziţie puternică. De asemenea eram convins de faptul că alegerile vor fi fraudate de către membri F.S.N., formaţiune politică ce se ocupa şi cu organizarea alegerilor, dar continuam să particip la manifestaţia din Piaţa Universităţii. În discursurile pe care le ţineam îmi exprimam convingerea că alegerile vor fi pierdute de partidele ce se opuneau F.S.N. datorită manipulării mediatice la care era supus poporul român. În acea perioadă datorită faptului că accesul la balconul Universităţii devenise din ce în ce mai dificil, pentru a avea posibilitatea să ne exprimăm ideile, Teodor Mărieş adusese în Piaţa Universităţii o staţie de amplificare a sunetului pe care o amplasase pe partea dinspre Teatrul Naţional şi cu ajutorul acesteia ne adresam manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Respectiva staţie de amplificare a sunetului era alimentată cu energie electrică de la un generator de curent. De la această staţie atît eu cît şi Teodor Mărieş, cît şi alte persoane puteam să ţinem discursuri şi tot acolo un număr semnificativ de artişti au cîntat melodiile care au fost lansate în acea perioadă pentru manifestanţii din Piaţa Universităţii. De asemenea eu mai foloseam o portavoce pe care o primisem cadou de la Ion Raţiu dar care nu îmi condiţionase în nici un fel remiterea ei de vreun contraserviciu sau de adaptarea unei anumite atitudini. La tribuna de la Teatrul Naţional se vorbea în timpul zilei iar seara şi noaptea se vorbea de la balconul Universităţii. Dintre vorbitorii care s-au adresat manifestanţilor de la tribuna menţionată, îi menţionez pe Teodor Mărieş, Octavian Rădulescu şi Cornel Pantelie, ultimii doi fiind în prezent decedaţi. Arăt faptul că în Piaţa Universităţii se aflau atît muncitori, intelectuali şi funcţionari cît şi hoţi şi prostituate, prezenţa acestora din urmă fiind de natură să prejudicieze imaginea manifestanţilor din acest perimetru al democraţiei. Apreciez că o parte dintre ei este posibil să se fi aflat alături de manifestanţi datorită faptului că aveam în comun idealurile de libertate şi democraţie însă în mod cert, prezenţa lor care era nedorită, nu era de natură să ne avantajeze. Eu am încercat în fiecare zi să îi determin să plece din Piaţa Universităţii dar ei îmi spuneau că şi ei au dreptul să se afle acolo şi că eu nu aveam nici un drept să le cer să plece de acolo sau să încerc să îi împiedic să gîndească şi ei ca noi. Pot spune că la un moment dat se crease un curent de opinie anti-Dincă deoarece eu încercînd să îi determin să plece din Piaţa Universităţii le devenisem profund antipatic. Unii dintre aceşti indivizi se aflau permanent în Piaţa Universităţii, lucru pe care eu iniţial l-am considerat a fi absolut întîmplător, neavînd posibilitatea de a verifica ce este cu ei şi care le sunt motivele prezenţei lor acolo. Ulterior, în cursul anului 1992, într-o discuţie pe care am avut-o cu Dan Iosif acesta mi-a spus: "Mă, voi chiar m-aţi crezut prost pe mine? Aveaţi hoţi în Piaţa Universităţii?". Eu am răspuns: "Da aveam ! ". De asemenea el m-a întrebat "Aveaţi prostituate în Piaţa Universităţii?", eu răspunzîndu-i "Da aveam" şi "Aveţi şmecheri în Piaţa Universităţii", eu confirmînd şi la această întrebare prezenţa acestor persoane în zona menţionată. Concluzia discuţiei şi care a fost trasă de Dan Iosif a fost următoarea: "Vezi mă, ăştia erau oamenii mei! ", eu neavînd nici un motiv să cred că aş fi fost minţit de către interlocutorul meu. Menţionez că în Piaţa Universităţii nu s-a practicat prostituţia, însă este posibil ca în corturile ce fuseseră amplasate pe spaţiul verde dintre Hotelul Intercontinental şi Teatrul Naţional, unele dintre persoanele ce fuseseră cazate acolo să fi întreţinut raporturi sexuale, însă aceasta nu avea legătură cu activitatea de prostutuţie şi cu atît mai puţin cu cea de proxenetism. La un moment dat Piaţa Universităţii devenise un loc de refugiu pentru infractori, ei în acest perimetru fiind lăsaţi în pace de către organele de poliţie. În mod repetat am încercat să îndepărtez din Piaţa Universităţii aceste persoane a căror prezenţă era de natură să ne dezavantajeze, însă ei refuzau să dea curs solicitărilor mele. Dorinţa mea de a-I îndepărta din zonă era motivată de faptul că manifestanţii din Piaţa Universităţii se aflau acolo din cu totul alte motive decît cele pentru care se aflau celelalte persoane a căror îndepărtare de zonă o doream iar alăturarea noastră era de natură să conducă la etichetarea tuturor drept infractori, lucru care nu era de dorit şi nici real. În scopul de a-I îndepărta pe aceşti indivizi din Piaţa Universităţii, m-am adresat la poliţiştii care se aflau în zonă, însă aceştia au refuzat să dea curs solicitărilor mele de a-i îndepărta din zonă pe acei indivizi dubioşi a căror prezenţă era de natură să îi compromită pe manifestanţii ce se aflau acolo din dorinţa de a obţine democratizarea societăţii româneşti. Refuzul poliţiştilor de a da curs solicitărilor mele de a interveni a fost justificat verbal prin faptul că ei nu aveau voie să intervină în Piaţa Universităţii. Deşi au admis că dacă în altă zonă li s-ar fi cerut să intervină în condiţii similare, ar fi făcut acest lucru, totuşi şi-au menţinut refuzul de a interveni în Piaţa Universităţii, astfel încît m-am aflat în imposibilitate de a-i îndepărta pe cei care consideram că prin prezenţa lor compromit imaginea manifestanţilor din Piaţa Universităţii, iar indivizii mi-au cerut să îi las în pace deoarece nu era treaba mea că ei se aflau acolo. Mai arăt faptul că în zonă mai veneau indivizi care comercializau produse alimentare ambalate, ţigări, cafea preparată sau chiar mîncare preparată. Unii au vîndut şi sandvişuri preparate din produse alimentare alterate şi o parte din ei au refuzat să plece din zonă, indiferent cît de mult am insistat pentru a o determina să facă aceasta. Fără nici o excepţie, aceste persoane nu aveau nimic în comun cu manifestaţia din Piaţa Universităţii. În ceea ce priveşte existenţa corturilor pe spaţiul verde dintre Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental, precizez că oricine putea să instaleze în acea zonă un cort şi că nimeni nu îl împiedica să facă aceasta. Mai adaug că în afară de reprezentanţii organizaţiei "Medicine sans frontiere" şi de cei ai "Crucii Roşii", nimeni nu a mai cerut permisiunea de a instala corturi în acea zonă, astfel încît celelalte corturi instalate în acea zonă fiind amplasate fără ca cineva să fi cerut sau obţinut permisiunea în acest sens. În Piaţa Universităţii nu au existat drogaţi iar manifestanţilor nu le-a plătit nimeni nimic pentru faptul că participau la manifestaţia din acel perimetru. Consider că este posibil ca unii dintre cei care frecventau Piaţa Universităţii să fi fost plătiţi pentru a veni acolo dar scopul prezenţei lor apreciez că era acela de a compromite prin această prezenţă imaginea acelor persoane care manifestau pentru democraţie şi obţinerea de drepturi. Deşi nu pot să indic persoane care au plătit sau puteau să plătească astfel de indivizi care să vină în Piaţa Universităţii pentru ca prin prezenţa lor să nu ne compromită imaginea, totuşi precizez că o astfel de plată nu putea fi făcută decît de acele persoane care aveau un interes în compromiterea manifestanţilor pentru democraţie. Manifestanţii din Piaţa Universităţii se întrajutorau, ei împărtăşindu-şi ţigările şi alimentele. De asemenea cei care se aflau permanent acolo primeau produse alimentare, ţigări, cafea preparată, de la persoane care frecventau în special seara Piaţa Universităţii. Unii dintre aceştia m-au întrebat dăcă pot să le dea astfel de produse celor ce se aflau permanent acolo. Îmi amintesc că dintre manifestanţi Teodor Mărieş, Cornel Pantelie şi pictorul Tăutu Tiberiu obişnuiau să cumpere din surse proprii de finanţare produse alimentare în cantităţi mari pe care apoi le împărţeau celorlalţi manifestanţi. Referitor la igiena corporală a celor ce se aflau permanent în Piaţa Universităţii arăt că eu am rugat-o pe femeia care lucra la grupul sanitar public din Pasajul Universităţii să îi lase pe manifestanţi să se spele acolo fără să le pretindă să plătească pentru aceasta iar ea a acceptat, astfel încît manifestanţii reuşeau să se spele şi să se bărbierească în acel loc şi în acest fel să îşi asigure igienă corporală corespunzătoare. Nici membri Partidului Naţional Ţărănesc, nici formaţiunea politică în sine, nu i-au ajutat în nici un fel pe manifestanţi. Eu am mers de cîteva ori la sediul central al acestui partid situat pe Bulevardul Republicii şi acolo am redactat nişte înscrisuri deoarece în Piaţa Universtiăţii nu aveam posibilitatea să scriu, acesta fiind singura relaţie pe care am avut-o cu această formaţiune politică. La sediul central al acestui partid funcţiona un bufet privat unde administraţia acestuia m-a servit din cînd în cînd cu o ciorbă pe care nu am plătit-o deoarece nu aveam bani şi îmi era foame, însă nu am fost condiţionat în vreun fel pentru aceasta. Nici alte formaţiuni politice nu au ajutat în vreun fel pe manifestanţii din Piaţa Universităţii. Relaţiile mele cu membrii Partidului Naţional Ţărănesc s-au întrerupt total după alegerile ce au avut loc la data de 20.05.1990 cînd avînd informaţii de la manifestanţii aflaţi în Piaţa Universităţii conform cărora în structurile de conducere ale acestui partid existau foşti sau chiar actualui securişti la acel moment, mi-am exprimat în mod public indignarea. Mie mi s-a semnalat faptul că Liviu Petrina şi încă un bărbat mustăcios al cărui nume nu mi-l mai amintesc, fuseseră lucrători în Departamentul Securităţii Statului şi de asemenea că în P.N.Ţ. se aflau şi foşti informatori ai acestei instituţii. Informaţiile acestea mi s-au părut şocante şi am fost cu atît mai indignat cu cît eu ceream Frontului Salvării Naţionale şi lui Ion Iliescu să îi demaşte pe securişti şi să aplice prevederile punctului 8 al "Proclamaţiei de la Timişoara" iar Partidul Naţional Ţărănesc în care eu credeam primise securişti în rîndurile sale şi le asigurase accesul la funcţii de conducere în cadrul acestui partid. Din acest motiv m-am deplasat la sediul central al P.N.Ţ. de la Piaţa Rosetti, loc unde mi-am exprimat, în mod public indignarea faţă de existenţa unei asemenea posibilitate. În discursul meu nu l-am atacat pe Corneliu Coposu şi pe foştii deţinuţi politici dar i-am învinovăţit de faptul că au permis ca în structurile P.N.Ţ. să pătrundă astfel de elemente atunci cînd societatea civilă românească şi opoziţia de la acea vreme constiuită din Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român, cel puţin în mod formal, cereau aplicarea prevederilor punctului 8 al "Proclamaţiei de la Timişoara". Menţionez că atunci cînd am primit aceste informaţii l-am întrebat pe Ion Puiu dacă era adevărat ce aflasem iar el mi-a răspuns "Din păcate aşa este! ". Cu acea ocazie eu am exprimat opinia că alegerile nu au fost cîştigate de către P.N.Ţ. deoarece au fost sabotaţi din interior şi de la vîrf şi mi-am pus în mod retoric întrebarea pentru ce anume au murit atîţia oameni în luna decembrie 1989 şi de ce am stat eu în Piaţa Universităţii cu ocazia manifestaţiei de protest pe care o organizasem. Faptul că reacţia conducerii PNŢ nu a fost caracterizată prin duritate , la învinuirile formulate de către mine, m-a determinat să cred că atît Corneliu Coposu cît şi Ion Puiu aveau cunoştinţe despre aceste probleme în legătură cu care eu am luat poziţie şi mi-am exprimat indignarea, astfel încît ei nu s-au supărat pe mine. Nu la fel pot spune despre Ion Diaconescu şi Nicolae Ionescu-Galbeni iar din acel moment cu excepţia lui Ion Puiu, nu am mai avut comunicare cu nici unul dintre membrii conducerii PNŢ. Acesta din urmă mi-a spus că cei din conducerea PNŢ, cu excepţia lui Corneliu Coposu, au crezut că el se făcea vinovat de faptul că eu le-am imputat în mod public că sunt un partid infiltrat de securişti şi informatori. Nu mi s-a propus să devin membru al PNŢ şi nici eu nu am cerut acest lucru iar aderenţa mea la ideile promovate de partidele de opoziţie nu implică şi apartenenţa la ele în calitate de membru. Revin şi arăt că pînă la data de 20.05.1990 eu atenţionasem asupra pericolului ca algerile să fie fraudate iar după această dată cînd am văzut că Frontul Salvării Naţionale a cîştigat alegerile la o diferenţă prea mare de celelalte partide participante la alegeri, am considerat că s-a confirmat că am avut dreptate. Diferenţa foarte mare am pus-o pe seama faptului că F.S.N. în calitate de organizator al alegerilor a avut posibilitatea de a le frauda fără nici un fel de dificultate. Din acest motiv m-am simţit îndreptăţit să continui protestul în Piaţa Universităţii neacceptînd rezultatul alegerilor. După anunţarea rezultatului alegerilor, Asociaţia "Liga Studenţilor" a dat o declaraţie în care se menţiona "Consderăm că nu mai avem ce face în Piaţa Universităţii întrucît poporul şi-a exprimat voinţa", acest anunţ determinîndu-i pe intelectuali să nu mai vină în Piaţa Universităţii deoarece liantul dintre ei şi manifestanţi îl reprezentau studenţii. În mod similar au procedat şi liderii celorlalte asociaţii ai căror membrii se aflau în Piaţa Universităţii, excepţie făcînd membrii Asociaţiei "Alianţa Poporului". De asemenea în zonă a mai rămas şi Viorel Hîncu care era preşedintele Asociaţiei "Forumul Antitotalitar", organizaţie redusă numeric şi care era compusă din intelectuali. Această organizaţie avea ca vicepreşedinte pe Laura Stoica, persoană în locuinţa căreia a fost redactat un comunicat ce a fost difuzat la radio, conform afirmaţiilor ei, în noaptea de 22/23.04.1990. După 20.05.1990 în Piaţa Universităţii participau din ce în ce mai puţini oameni deoarece la locurile lor de muncă fuseseră atenţionaţi, constrînşi în diverse forme să nu mai ia parte la acţiuni de protest sau chiar le fuseseră desfăcute contractele de muncă. Din acest motiv şi-au pierdut locurile de muncă cadre didactice, ingineri, muncitori. Consider că dacă Asociaţia "Liga Studenţilor" prin vocea lui Marian Munteanu nu s-ar fi retras din Piaţa Universităţii şi dacă nu s-ar fi dat publicităţii declaraţiile de retrage ale celorlalte asociaţii cu excepţia Asociaţiei "Alianţa Poporului", intelectualii ar fi continuat să frecventeze zona, fenomenul ar fi luat amploare pe fondul nemulţumirilor legate de fraudarea alegerilor iar pentru opinia publică internaţională s-ar fi creat posibilitatea ca să îşi concentreze atenţia asupra a ceea ce s-a întîmplat în România şi astfel să se ajungă la anularea alegerilor ce avuseseră loc. După 20.05.1990 numărul beţivilor, scandalagiilor şi prostituatelor care frecventau Piaţa Universităţii, a crescut, ei nemaiputînd fi îndepărtaţi din zonă. În dimineaţa zilei de 13.06.1990 în jurul orei 05:00, mă aflat la locuinţa prieteni mele din acea perioadă pe nume Hilerin Mihaela, pe strada Precupeţii Vechi nr 3 sector 2, loc unde mersesem pentru a mă spăla deoarece simţeam în mod acut nevoia de a face un duş. La acea dată, la ora menţionată, în uşa de acces în apartamentul vilei în care locuia prietena mea, s-au auzit bătăi puternice. Eu mă aflam în pielea goală deoarece mă pregăteam să fac baie iar cînd am auzit bătăile în uşă m-am îmbrăcat şi prietena mea a deschis uşa constatînd că în faţa acesteia se aflau mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în ţinută civilă care şi-au declinat calitatea de poliţişti. Aceştia au pătruns în apartament şi văzîndu-mă mi s-au adresat pe nume spunîndu-mi să mergem la poliţie, fără a spune însă la care unitate de poliţie trebuia să mergem. Eu m-am încălţat şi i-am însoţit în afara locuinţei, fără să comentez ori să mă opun în vreun fel, observînd că cei care veniseră după mine erau în număr de şase, dintre care doi rămăseseră tot timpul afară. Am urcat în duba unui autoturism de teren marca ARO a cărui culoare nu mi-o mai amintesc dar care cred că era albastră şi care purta inscripţia "POLIŢIA". În acea dubă am fost urcat singur şi transportat la Secţia 6 Poliţie, acest lucru fiindu-mi adus la cunoştinţă de către poliţiştii care mă invitaseră să îi însoţesc. După oprirea autoturismului am fost coborît şi introdus într-un imobil în care mi-am dat seama că funcţiona o unitate de poliţie. Am fost urcat la etajul clădirii şi introdus într-un birou ale cărui ferestre nu erau orientate către vreo stradă ci spre o zonă de construcţii tip vilă ale căror acoperişuri se vedeau din încăperea unde mă aflam. Acea încăpere comunica printr-o uşă cu o altă încăpere în care în jurul orei 07:00-07:40 au intrat mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi cu ţinută civilă. Din felul în care vorbeau mi-am dat seama că erau poliţişti ei exprimîndu-se liber şi folosind des termenul de "domnul comandant" iar întreaga lor atitudine degajată şi felul în care se vedea că sunt acomodaţi cu acel spaţiu, era de natură să conducă la ideea că sunt poliţişti care în mod normal îşi desfăşurau activitatea acolo. Ei nu mi-au acordat atenţie şi au intrat în acea încăpere de unde ulterior, după cîteva minute, au ieşit. Atunci cînd am deschis uşa încăperii în care intraseră am văzut că erau îmbrăcaţi în salopete de culoare albastră şi care se vedea că erau absout noi. Pe capete aveau căşti de protecţie de felul celor folosite în domeniul construcţilor. I-am văzut ieşind din încăpere şi au revenit aproximativ în jurul orei 10:00 cînd unul dintre ei mi-a spus fără ca eu să îl fi întrebat ceva că au plantat flori, în Piaţa Universităţii. În continuare au intrat în încăperea ce comunica cu cea în care mă aflam eu iar mai tîrziu i-am văzut ieşind îmbrăcaţi în ţinută normală de stradă, civilă. Apreciez că în jurul orei 11:00 în încăperea în care mă aflam a intrat un bărbat îmbrăcat în ţinută civilă, în vîrstă de 40-45 ani, care mi-a spus că trebuie să mai aştept deoarece "domnul ministru Chiţac doreşte să vorbească cu dumneavoastră şi o să vă ducem acolo la el". Bărbatul care mi s-a adresat nu s-a recomandat dar cred că avea funcţie de conducere. Am aşteptat pînă în jurul orei 16:00 cînd a venit în încăpere un bărbat care mi s-a adresat spunîndu-mi că sunt liber, el fiind însoţit de încă doi bărbaţi îmbrăcaţi şi ei tot în ţinută civilă. Primul dintre ei m-a întrebat dacă voi merge în Piaţa Universităţii iar eu i-am răspuns "Da, voi merge în Piaţa Universităţii să văd cum aţi plantat florile". După această discuţie am ieşit din unitatea de poliţie, fără să mi se spună dacă pe numele meu a fost emisă vreo ordonanţă de reţinere sau mandat de arestare preventivă ori dacă mi-a fost întocmit vreun dosar penal. În secţia de poliţie nu am scris ori semnat nimic şi nu am fost întrebat nimic, nefiind nici supus vreunor tratamente violente sau umilitoare. De la Secţia 6 Poliţie m-am deplasat cu mijloace proprii la Piaţa Universităţii unde am ajuns aproximativ în jurul orei 16:30. Acolo am văzut că erau adunaţi cîţiva oameni, numărul lor exact neputînd să îl apreciez cu exactitate. Numărul lor consider că era sub 10 000 şi ei îşi exprimau indignarea pentru felul în care membrii forţelor de ordine procedaseră în dimineaţa zilei de 13.06.1990 pentru a-i evacua pe manifestanţii şi pe greviştii foamei din perimetrul Pieţei Universităţii. Se scanda mult "Jos Iliescu", "Jos F.S.N. ", "Jos comuniştii", "Libertate", "Păcat, păcat de sîngele vărsat". Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost lipsa totală de organizare a celor prezenţi acolo, ei nepărînd a se cunoaşte între ei. Dintre cei prezenţi în zonă nu am remarcat decît cîteva fizionomii ale celor care în mod obişnuit se aflau pe timpul nopţii în Piaţa Universităţii, ceilalţi fiindu-mi necunoscuţi. Cei prezenţi acolo erau necoordonaţi şi nu păreau să se supună autorităţii vreunei persoane. Fac precizarea că atunci cînd am ajuns în Piaţa Universităţii nu am văzut autovehicule incendiate ori deteriorate. Zona cea mai aglomerată era cea dintre Hotelul Intercontinental şi Teatrul Naţional, acolo apărînd un grup de aproximativ 10 persoane cu vîrste curpinse între 25 şi 30 de ani, de corpolenţă atletică, cu aspect normal, ei nici prin trăsăturile feţei, nici prin vestimentaţie neatrăgîndu-mi atenţia. Unul dintre ei avea părul puţin mai lung şi ondulat iar prin felul în care se deplasau conducea la ideea apartenenţei lor la unul şi acelaşi grup. Ei au anunţat că sediul Poliţiei Capitalei a luat foc, fără a spune dacă i-a dat cineva foc şi eventual cine anume, apoi i-au îndemnat pe cei aflaţi în Piaţa Universităţii să meargă la locul incendiului. Auzind aceasta am luat o portavoce de la un tînăr în apropiere şi pe care îl ştiam din vedere că era unul dintre cei care după data de 22 aprilie 1990 frecventase Piaţa Universităţii în calitate de manifestant şi m-am adresat persoanelor aflate în zonă cerîndu-le să nu plece de acolo deoarece apreciam că era o capcană şi o să se încerce să se spună că noi ne facem vinovaţi de incendierea unităţii de poliţie. Apelul meu a fost de natură să îi enerveze pe cei care îi îndemanu pe manifestanţi să se deplaseze la sediul Poliţiei Capitalei, aceştia huiduindu-mă şi numindu-mă trădător. Face precizarea că cei care au făcut acest lucru nu îmi erau cunoscuţi, eu nevăzîndu-i pînă atunci nici în Piaţa Universităţii, nici în altă parte. Această atitudine a celor care mă huiduiau, a fost de natură să mă împiedice să reuşesc să îi opresc pe cei care voiau să plece spre sediul Poliţiei Capitalei. Împreună cu grupul celor care m-au huiduit şi m-au numit trădător, din Piaţa Universităţii au plecat 30-40 de manifestanţi. Deplasarea acestora nu a fost însoţită de îndemnuri la acte de violenţă şi de fapt nu se spunea de ce anume se merge acolo, ei efectuînd această deplasare aparent fără nici un motiv sau scop delcarat. Pe unii dintre cei care de deplasau în urma acelui grup i-am determinat să renunţe la intenţiile lor deoarece le-am strigat că este o diversiune şi riscă să fie atraşi într-o capcană. În mod cert, nici una dintre persoanele care s-au îndreptat spre Poliţia Capitalei nu aveau asupra lor obiecte contondente, sticle incendiare sau bagaje în care ar fi putut să fie ascunse asemenea obiecte. De asemenea, nici persoanele rămase în Piaţa Universităţii nu aveau asemenea bunuri asupra lor. Ca urmare a unei inţiative care nu ştiu cui aparţine, mai multe grupuri de participanţi aflaţi în Piaţa Universităţii s-au deplasat spre T.V.R., pentru a protesta faţă de modul violent în care acţionaseră membrii forţelor de ordine împotriva protestatarilor aflaţi în zonă şi pentru a cere punerea lor în libertate. Noi doream să cerem să se aducă la cunoştinţa opiniei publice felul în care se acţionase împotriva unor manifestanţi paşnici şi că o manifestaţie paşnică a fost înăbuşită prin folosirea forţei. Eu m-am aflat în ultimul grup care s-a deplasat spre sediul T.V.R. şi după ce am plecat din Piaţa Universităţii, acolo nu au mai rămas manifestanţi. Fac precizarea că nu au fost îndemnări la comiterea de acte de violenţă şi că manifestaţia noastră de protest avea un caracter paşnic şi democratic. Deplasarea s-a făcut pe Bd. Nicolae Bălcescu, Bd. Magheru, Bd. Dacia şi Calea Dorobanţilor iar pe drum coloanelor de manifestanţi li s-au adăugat un număr mare de simpatizanţi. Unii dintre cei care se deplasau în direcţia sediului T.V.R. se aflau în tot felul de autovehicule, inclusiv camioane, treceau mai repde pe lîngă coloana în componenţa căreia mă aflam şi eu. Cînd am ajuns la sediul T.V.R. am văzut că zona era în întregime ocupată de către manifestanţi, numărul lor fiind foarte mare. Unii manifestanţi se aflau în curtea sediului T.V.R., în timp ce marea lor majoritate se aflau în afara curţii. Despre mainfestanţii aflaţi în afara curţii sediului TVR arăt faptul că aceştia îşi exprimau nemulţumirea şi indignarea însă nu aveau o atitudine violentă. Spre deosebire de aceştia, cei aflaţi în curte erau deosebit de agitaţi, fiind orientaţi cu faţa spre clădirea TVR. Ei scandau lozinci cum ar fi "Jos F.S.N.-ul", "Jos Iliescu" şi "Ultima soluţie încă o revoluţie", prin modul de manifestare ei fiind foarte vehemenţi. Dintre cei aflaţi acolo aproximativ 400-500 de persoane erau cele mai active, restul de manifestanţi avînd mai mult statut de privitori. La acel moment apreciez că manifestanţii din afara curţii T.V.R. priveau ca la spectacol la cei aflaţi în interiorul curţii, ei nemaiscandînd nici un fel de lozinci. Un alt aspect pe care îl menţionez se referă la atitudinea pe care o aveau membrii dispozitivului de pază al T.V.R. care împiedicau o eventuală pătrundere a manifestanţilor din exteriorul curţii, însă nu încercau să îi îndepărteze pe cei aflaţi în interiorul curţii care erau cu mult mai predispuşi la acte de violenţă, însă eu am fost determinat de membrii dispozitivului de ordine care era format din militari, să părăsesc perimetrul curţii. Un alt aspect pe care îl subliniez priveşte faptul că la un moment dat am văzut că zona pe unde se făcea intrarea în clădirea TVR era lăsată neprotejată, în timp ce dispozitivul ei de pază se afla în zona gardului. Am văzut cum nişte indivizi pe care nu îi cunoşteam şi nu îi cunosc, au trecut pe pasarelă, unii dintre ei avînd bîte în mîini. Unul din ei a scos mînă pe un geam spart şi a făcut către cei aflaţi în exteriorul clădirii semnul victoriei, respectiv a îndreptat spre noi degetele arătător şi mijlociu desfăcute în forma literei "V". Întrucît am văzut că nu exista nici o organizare şi nici posibilitate de organizare a manifestanţilor, am mers pe Calea Dorobanţi unde în faţa gardului sediului T.V.R. am văzut cum mai mulţi indivizi scoteau benzină din rezervoarele şi de sub capacele unor autoturisme marca Dacia 1310 şi o introduceau în sticle, confecţionînd aşa numitele cocteiluri "Molotov". Eu i-am întrebat ce anume vor să facă iar ei mi-au răspuns că vor să dea foc T.V.R., lucru pe care eu l-am dezaprobat şi am încercat verbal să îi determin să renunţe la intenţiile lor. Deoarece nu am reuşit să îi determin să renunţe la intenţiile lor ilegale, am hotărît să mă retrag din zonă, nedorind să am vreo legătură cu astfel de acţiuni. Aproximativ în jurul orei 23:30 am pelcat din zonă şi m-am deplasat la locuinţa fratelui meu ?Miricuţă? Ioan care locuia în cartierul Crîngaşi pe strada Ceahlău. Am luat această decizie de a merge la domiciliul lui deoarece am considerat că avînd în vedere felul în care mi s-a vorbit la sediul Secţiei 6 Poliţie atunci cînd am fost liberat, era de aşteptat ca împotriva mea să fie făcută vreo înscenare în sensul de a se încerca asocierea mea cu diferite forţe ilegale chiar dacă eu nu am fost implicat în comiterea acestora. La locuinţa fratelui meu am rămas pe timpul nopţii iar în dimineaţa zilei de 14.06.1990 aproximativ la ora 08:00 am plecat spre centrul municipiului Bucureşti, ocazie cu care am văzut cum în basculante tip Roba se deplasau mineri care păreau foarte agitaţi, ameninţau populaţia oraşului şi erau înarmaţi cu obiecte contondente, în special bîte din lemn şi racorduri de presiune confecţionate din cauciuc de culoarea neagră. Mulţi dintre ei păreau în stare de ebrietate. Am văzut cum mulţi oameni ce păreau a fi de condiţie medie îi aplaudau pe mineri iar aceştia păreau fericiţi. În zona magazinului "UNIC", am văzut mineri care aveau în mîini poze alb-negru cu dimensiunile de aproxmativ 20 X 10 cm, acestea reprezentîndu-mă pe mine, pe Teodor Mărieş, pe Marian Munteanu şi pe Nica Leon. Dîndu-mi seama că în această situaţie riscam să fiu agresat de mineri, m-am deplasat la locuinţa lui Viorel Hîncu care domicilia pe strada Vasile Conta, restul adresei neputînd să îl precizez. Acesta m-a adăpostit iar ulterior acolo a venit şi Hierin Mihaela care nu ştia nimic de mine şi mă căuta. În acea zi, grupuri de mineri înarmaţi cu obiecte contondente inclusiv cu topoare au intrat în mai multe locuinţe, astfel încît pentru a nu îl pune în pericol pe cel care m-a adăpostit şi pe familia lui am decis să plec întrucît eram convins după ce văzusem fotografiile din mîinile minerilor, că scopul căutărilor efectuate de către mineri era acela de a-i găsi pe cei reprezentaţi în fotografii. Fiind îmbrăcat mai gros, respectiv cu un trenci gri deschis, cu ochelari şi cu un fes am părăsit locuinţa sa. Ziua de 14.06.1990 a fost destul de răcoroasă, astfel încît îmbrăcămintea mea nu a fost de natură să mire pe nimeni. Deplasîndu-mă prin municipiul Bucureşti, am văzut cum cetăţenii acestui oraş erau agresaţi de către mineri. Ceea ce m-a mirat foarte mult a fost faptul că unii dintre mineri erau îmbrăcaţi cu salopete noi şi aveau mîinile curate, unii dintre ei chiar observînd că aveau manichiura făcută. Atît în noaptea de 14/15.06.1990 cît şi în noaptea de 15/16.06.1990 mergînd în Piaţa Universităţii pentru a vedea ce se întîmplă, am întîlnit-o pe Mihaela Hilerin şi la invitaţia ei am mers la locuinţa acesteia în seara acelei zile, petrecîndu-mi noaptea parţial acolo. În acea noapte, după miezul nopţii, am auzit bătăi puternice în uşa de acces în apartament. Atunci cînd Mihaela Hilerin a întrebat cine anume bate, din afară s-a auzit "Poliţia", acest răspuns fiind de natură să ne determine să deschidem uşa. Eu eram dezbrăcat şi mi s-a cerut să merg cu cei patru militari în termen îmbrăcaţi în uniforme albastre de poliţie şi cu un bărbat ce era îmbrăcat cu pantaloni de culoare deschisă şi cu cămaşă de culoare albă, cu mînecă scurtă, persoană căruia ceilalţi i se adresau cu apelativul "domnule maior". Acest bărbat era înalt de aproximativ 1,70m, şaten cu părul pieptănat spre spate, cu tenul de culoare albă, de statură atletică, însă nu am convingerea că aş putea să îl recunosc dacă l-aş vedea sau dacă aş vedea fotografii care să îi reprezinte fizionomia pe care o avea în acea perioadă. Cînd le-am cerut permisiunea să mă îmbrac el nu a fost de acord şi le-a dat ordin celor patru militari în termen să mă ia ala cum mă aflam. Mihaela Hilerin mi-a aruncat pantalonii şi în timp ce militarii în termen trăgeau de mine încercînd să mă scoată din apartament, eu am reuşit să mă îmbrac cu pantalonii. Pînă să îmi închei pantalonii, bărbatul civil care îi conducea pe cei patru militari în termen, le-a spus "Daţi-I mă", moment în care doi dintre ei au început să îmi aplice lovituri cu paturile pistoarelor mitralieră pe care le aveau asupra lor. Menţionez că eu nu am avut o atitudine agresivă ori provocatoare faţă de persoanele care au pătruns în apartamentul prietenei mele şi nici nu m-am opus ori încercat să mă opun scoaterii mele din locuinţă. Mai arăt că cei patru militari în termen şi bărbatul care îi comanda, au pătruns în apartamentul prietenei mele fără acordul ei sau al meu, atunci cînd aceasta a deschis uşa pentru a vedea cine anume bate în ea. Cei cinci indivizi au împins atunci uşa şi au pătruns în forţă în apartament, împingînd-o şi pe prietena mea, fără să ne prezinte vreo autorizaţie de percheziţie, mandat de arestare prevenitvă sau alt înscris care să le permită în mod legal accesul în locuinţă. De asemenea, atunci cînd mi-au cerut să îi înţosesc, cei cinci indivizi nu mi-au prezentat vreo autorizaţie de percheziţie, mandat de arestare prevenitvă sau mandat de executare a pedepsei închisorii şi nici nu mi-au comunicat că aş avea vreo calitate procesuală care să îi îndreptăţească să mi ceară să îi înţosesc, ori care erau motivele care impuneau ca eu să îi înţosesc. Precizez că eu nu m-am apărat în nici un fel de loviturile care îmi erau aplicat şi nici nu am ripostat în vreun fel, însă am ţipat tare din cauza durerii pe care o resimţeam ca urmare a loviturilor ce îmi erau aplicate. Aceste lovituri mi-au vizat în mod insistent capul şi în special regiunea feţei, pieptul, zonele costale, loviturile aplicate fiind deosebit de puternice, astfel încît mi-a fost creată convingerea că se urmăreşte uciderea mea în bătaie, atitudinea celor ce mă loveau fiind de natură să îmi creeze şi menţină această convingere. În această situaţie, ţipetele pe care le emiteam aveau rostul atît de a încerca să îi conştientizez pe agresorii mei de gravitatea loviturilor pe care mi le aplicau şi să îi determin să îşi întrerupă acţiunea lor ilicită, cît şi eventual de a-I face să nu mă mai lovească atît de tare. Pe de altă parte, speram să îi alarmeze pe vecini sau eventual crezînd că vecinii vor afla de ceea ce se întîmpla acolo, agresorii să înceteze acţiunile lor agresive. Convingerea că s-a urmărit cu acea ocazie suprimarea mea fizică a fost accentuată de faptul că atunci cînd am fost bătut nu am fost imobilizat, acest lucru făcîndu-se mai tîrziu, deşi eu nu m-am opus în nici un fel acţiunii lor violente. Apreciez că în mod deliberat nu am fost încătuşat de la început deoarece se aştepta şi se dorea ca eu fiind supus acestei agresiuni să ripostez violent împotriva celor ce mă agresau şi în acest mod ori să se justifice agresarea mea, poate chiar cu consecinţe extreme în ceea ce mă privea pe mine, ori să se creeze condiţiile pentru a mi se întocmi dosar penal pentru săvîrşirea unei infracţiuni foarte grave, cum ar fi utraj sau tentativă de omor. Faptul că încătuşarea mea a fost făcută doar după ce am fost agresat, fără ca nimic să justifice această agresiune, a fost de natură să mă convingă că agresorii mei au intenţionat să mă provoace să ripostez violent şi astfel să poată lua împotriva mea măsuri mai dure sau să îmi poată întocmi un dosar penal. După ce am fost încătuşat cu mîinile la spate, am fost scos din apartament, eu fiind la acel moment desculţ şi cu bustul gol. Atunci în afară de pantaloni eu nu aveam nimic altceva pe mine, nici măcar o pereche de chiloţi. Cînd eram scos din apartament, a apărut tatăl lui Mihaela Hilerin, persoană despre care îmi amintesc doar că se numea Papuc şi că era colonel n rezervă care activase în cadrul Departamentului Securităţii Statului. Apariţia sa consider că a fost de natură să îi determine pe cei care mă tirau în afara locuinţei să nu mă mai agreseze. Atît lui cît şi lui Mihalea Hilerin li s-a cerut de către cei care mă conduceau forţat în afara locuinţei să ne însoţească la unitatea de poliţie. Prietena mea a luat cu ea pantofii mei iar atunci cînd am fost introdus într-o dubă tip T.V. care cred că era de culoare deschisă, probabil albă. Respectivul autovehicul era prevăzut cu geamuri pe părţile laterale iar interiorul era amenajat cu scaune, eu fiind lungit între scaune cu faţa în jos. Cei care mă însoţeau s-au urcat în genunchi peste mine şi îmi ridicau în mod forţat mîinile imobilizate la spate, această manevră conjugată cu durerile pe care le simţeam la nivelul coastelor şi al pieptului făcîndu-mă să simt că mi se blochează respiraţia. Celor care mă chinuiau în acest mod le-am cerut să se ridice de pe mine însă ei nu au dat curs solicitării mele. Afară începuse să se lumineze fiind dimineaţă iar pe timpul deplasării, bărbatul îmbrăcat în ţinută civilă şi căruia I se adresau ceilalţi cu apelativul "Domnule maior", mi-a spus "Vrei să te mai lăsăm odată să vezi Piaţa Universităţii că de acum nu o mai vezi niciodată. ". Auzind aceasta pentru mine a fost clar că se avea în vedere suprimarea mea fizică, avînd în vedere cum procedaseră cu mine cînd m-au bătut atît de intens şi cînd mi s-au adresat la acest mod. Atunci aveam în vedere că indiferent pentru ce aş fi fost cercetat şi eventual condamnat, nu aş fi avut de ce să nu mai văd Piaţa Universităţii deoarece pedeapsa cu moartea era abolită şi în aceste condiţii singura situaţie în care nu aş mai fi văzut acel lor cera dacă aş fi murit. De asemenea referirea la Piaţa Universităţii a fost de natură să îmi întărească convingerea că reţinerea mea şi modul brutal în care am fost tratat se datorau activităţilor pe care eu le-am desfăşurat în acea zonă şi care erau caracterizate de revolta şi protestul împotriva structurilor comuniste şi neocomuniste şi pentru instaurarea unei reale democraţii în România. Am fost dus la arestul Direcţiei de Cercetări Penale unde am fost preluat de către alte persoane care au avut de formulat obiecţii în legătură cu starea mea fizică deoarece aveam faţa puternic tumefiată şi se vedea că mă mişc cu dificultate datorită leziunilor care îmi fuseseră produse cu ocazia agresării mele. Din discuţiile care s-au purtat între cei care m-au adus, respectiv între bărbatul îmbrăcat civil şi care se spunea că era maior şi cei care urmau să mă ia în primire a rezultat că existau neînţelegeri. Aceştia din urmă se opuneau primirii mele invocînd că în holul în care mă aflam, ei nu mă puteau primi. Am fost examinat de un medic care mi-a spus că am nişte coaste fisurate, după ce m-a examinat atunci cînd eu i-am spus că nu pot respira. Am fost introdus apoi într-o cameră a arestului, fără ca nimeni să îmi spună de ce anume s-a procedat în acest mod cu mine, respectiv de ce am fost introdus acolo. Înainte de a fi introdus în camera de arest nu mi s-a luat nici o declaratie şi nici nu mi s-a adus la cunoştinţă necesitatea de a fi audiat. De asemenea nu mi s-a adus la cunoştinţă că împotriva mea ar fi efectuate cercetări în vreo cauză penală sau că aş fi învinuit ori inculpat pentru comiterea vreunei fapte penale şi eventual pentru ce faptă anume. Nu mi s-a adus la cunoştinţă nici că aş fi reţinut ori arestat preventiv, nu mi s-a prezentat nici un document din care să rezulte că mi-a fost limitată libertatea de mişcare şi în general nu mi s-a dat nici o lămurire pentru motivele prezenţei mele în locul respectiv. După o zi sau două de la momentul introducerii în arest am fost amprentat, fotografiat şi filmat, astfel încît consider că în situaţia găsirii benzii video şi a fotografiilor, se poate observa că la momentul respectiv prezentam leziuni de violenţă. Abia după ce au fost efectuate aceste activităţi am fost audiat de către un bărbat care nu ştiu nici ce calitate are, nici cum se numeşte. Acesta a scris o declaraţie pe care mi-a citit-o şi am semnat-o fără să ştiu ce anunme era scris acolo deoarece nu am convingere că ceea ce mi s-a citit, era întradevăr însemnat acolo. Timp de două luni şi jumătate am fost ţinut în arestul Direcţiei de Cercetări Penale, timp în care am fost audiat în mod succesiv de către mai multe persoane a căror identitate nu o cunosc, inclusiv de către un procuror militar. Singurul al cărui nume îl cunosc este un bărbat pe nume Manoliu care pe atunci avea gradul de căpitan şi care pentru a mă determina să dau declaraţii autoincriminante referitoare la comiterea unor infracţiuni pe care eu nu le-am săvîrşit, a exercitat presiuni psihice asupra mea. În acest sens mi-a adus la cunoştinţă că este posibi ca prietena mea Mihaela Hilerin să fie violată în timp ce eu mă aflam reţinut în arest. El mi-a sugerat că dacă voi colabora cu ei în sensul recunoaşterii faptelor ce îmi erau imputate în cadrul cercetărilor ce se efectuau împotriva mea, era posibil să fiu lăsat să merg acasă lîngă prietena mea. Mie în mod concret mi se cerea să recunosc faptul că eu aş fi instigat şi determinat la comiterea de furturi, respectiv de autoturisme, un individ pe care în prealabil eu l-aş fi lipsit în mod ilegal de libertate şi că i-aş fi dat droguri. De asemenea se insista să recunosc că eu şi Doina Cornea i-am dat acelui individ droguri. Precizez că în declaraţiile pe care le-am dat eu nu am recunoscut comiterea vreunei fapte penale iar cu ocazia confruntării pe care am avuto cu acel individ am demonstrat netemeinicinea învinuirilor care îmi erau aduse. Cu ocazia acelei confruntări eu am arătat că cel care susţinea că eu l-am lipsit de libertate şi constrîns să fure un autoturism, nu era logic ca după ce plecase din Piaţa Universităţii unde susţinea că a fost ţinut împotriva voiinţei lui, să revină din nou fără a fi silit de nimeni. Ca urmare a faptului că argumentele mele erau de natură să demonstreze fără nici un fel de dubiu că nu exista nici o probă că eu mă făceam vinovat de comiterea faptelor pentru care eram cercetat, anchetatorul care a făcut această activitate s-a enervat şi i-a spus celui cu care mă confrunta "Dute în p… mătii de prost, credeam că fac o treabă cu tine". Din această atitudine mi-am dat seama că acest anchetator care nu pot să precizez dacă era poliţist sau procuror, era nemulţumit de faptul că în acea confruntare care a avut loc, eu am demonstrat lipsa de temeinicie a învinuirilor care îmi erau aduse şi de asemenea că el era rău intenţionat şi nu efectua în mod obiectiv şi imparţial cercetările. În celulă cu mine se aflau mai multe persoane ce erau cercetate pentru comiterea a tot felul de infracţiuni, însă singurul pe care îl cunosc a fost Emil Bărbulescu, nepotul lui Nicolae Ceauşescu. Mai arăt că pe timpul cît m-am aflat în arest am beneficiat de asistenţă medicală din partea medicului unităţii care avînd în vedere starea gravă în care mă aflam mi-a adus medicamente din afara unităţii pentru a reuşi să ma întremeze. Ca urmare a faptului că nu eram scos la camera de aer a arestului şi aveam grave dificultăţi de respiraţie, precum şi datorită faptului că eram indignat de felul în care procedau anchetatorii care instrumentau cauza în care eram cercetat, am intrat în greva foamei. La şase sau şapte zile de la momentul cînd am intrat în greva foamei, după agravarea stării mele de sănătate, am fost transferat la Penitenciarul Spital Jilava unde am fost ţinut pînă în octombrie 1990 cînd am fost pus în libertate. Menţionez că după ce am fost transferat în penitenciar am beneficiat de asistenţă juridică acordată de către un avocat desemnat din oficiu, pînă atunci eu nebeneficiind de apărare sau asistenţă juridică. După aproximativ un an de la moment liberării, prin hotărîre judecătorească rămasă definitivă s-a constatat că atît eu cît şi celelalte persoane care au fost arestate în leăgtură cu manifestaţiile şi evenimentele ce au avut loc în Piaţa Universităţii în perioada ianuarie – iunie 1990, nu ne făceam vinovaţi de comiterea faptelor pentru care am fost arestaţi, faţă de noi în cauzele în care eram judecaţi fiind pronunţată soluţia achitării. Apreciez că atît eu cît şi celealte persoane faţă de care s-a dispus soluţia achitării am făcut obiectul unor dosare instrumentate în mod tendenţios, la baza învinuirilor care ne-au fost aduse şi în baza cărora am fost trimişi în judecată aflîndu-se probe ticluite şi nu adminstrate în mod corect în conformitate cu dispoziţiile legale, noi fiind victime politice. La formularea acestui punct de vedere arăt că am în vedere faptul că toţi cei ce s-au aflat în aceaşi situaţie cu mine, au fost învinuiţi în dosare în care le-au fost aduse învinuiri pentru comiterea unor infracţiuni de drept comun, deşi ei au devenit vicitmele represiunii datorită faptului că au participat la manfestaţiile anticomuniste şi antineocomuniste ce au avut loc în municipiul Bucureşti şi în care noi am fost implicaţi. Faptul că am fost reprimaţi pentru comiterea acestor activităţi care au avut un caracter democratic şi politic, este de natură să demonstreze că reprimarea mea şi a celorlalte persoane care au participat la manfestaţiile de protest din Piaţa Universităţii, a avut caracter politic.